Holocaustul în România

critical spirit, participatory or solidarity on humanistic grounds, etc. This information can be the primary source for understanding some heroic public representations of the memory of those responsible for war crimes or crimes against humanity. Some opinions spontaneously oppose the uninformed Holocaust memorial discourse, some people easily accept a recuperative symbolism, which is unilateral and reinvents characters who, at least ethically, were in the camp of those responsible for discrimination, deportation, extermination. In fact, along with the event of August 23, 1944, the Romanian Holocaust remains one of the most controversial aspects of our history and due to the different, contradictory vision of those who have one option or another regarding the historical characters of that time, involved in the phenomenon, especially Ion Antonescu. That is why the problem of the Holocaust requires a more intense analysis, and a final conclusion is difficult to give. But we cannot fail to recognize that, in today's Romanian society, there are attitudes that, unfortunately, contrast strongly and dangerously with democratic values. It is necessary to better inform the Romanian public, and the media, the school, the state institutions, all the factors that can be involved must present, objectively, qualitatively and quantitatively, this historical phenomenon.

Bibliography: http://www.inshr-ew.ro/ro/files/proiecte/Sondaje/Sondaj_opinie-INSHR-iunie_2015.pdf, accesed at 03.02.2021 http://www.inshr-ew.ro/ro/files/Kantar_TNS_Raport_INSHR_2017.pdf, accesed at 03.02.2021 http://www.inshr-ew.ro/wp-content/uploads/2018/01/Kantar-TNS-Raport-INSHR- 2019.pdf? fbclid = IwAR2rqqHuk10CbUno-4b4i5GSdHFMQDO0AGHz9XAQV8uSQcDbCrr6, accesed at 03.02.2021

Prof. Gorescu Carmen Liceul Teoretic „Dr. Mihai Ciucă” Săveni, Botoșani

„S-a întâmplat o dată. Ar fi trebuit să nu se întâmple, dar s-a întâmplat. Trebuie să nu se mai întâmple vreodată, dar s-ar putea. De aceea educația despre Holocaust este fundamental.” Cu aceste cuvinte puternice a început Göran Persson Forumul Internațional despre Holocaust de la Stockholm, din anul 2000. Pe parcursul celor trei zile ale Forumului, rolul educației a fost subliniat în mesajele transmise de șefii de stat, de profesori, de istorici și de supraviețuitori. Părea clar pentru toți cei adunați la Stockholm, la o jumătate de secol după finalul Holocaustului, că este responsabilitatea comună a comunității internaționale în a sprijini tânăra generație să reflecteze

asupra istoriei Holocaustului și consecințelor sale. Educația a fost și rămâne piatra de temelie a eforturilor derulate de IHRA pentru a se asigura că memoria Holocaustului nu va fi uitată niciodată. Holocaustul înseamnă omorârea de către Germania nazistă a şase milioane de evrei. Dacă persecuţia nazistă a evreilor a început in 1933, uciderea lor în masă a avut loc în timpul celui De-al Doilea Război Mondial. Germanii şi colaboratorii lor au avut nevoie de patru ani şi jumătate pentru a omorî şase milioane de evrei. Nu a fost nicio scăpare. Criminalii nu erau bucuroşi doar cu distrugerea comunităţilor, ei au vizat fiecare evreu care se ascundea şi au vânat fiecare fugar. Păcatul de a fi evreu era atât de mare, încât fiecare dintre ei trebuia să moară – bărbatul, femeia, copilul, responsabilul, dezinteresatul, renegatul, cel sănătos şi cel creativ, cel bolnav şi cel leneş –toţi trebuiau să sufere şi să moară, fără nicio păsuire, fără speranţă, fără vreo posibilă salvare, fără nicio şansă de alinare (Yad Vashem). Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român în anii 1937-1944, adică de la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga-Cuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. În timpul Holocaustului, regimul nazist a persecutat sau a ucis şi alte grupuri considerate „rase inferioare”: romi, slavi. De asemenea, au fost persecutaţi pe criterii ideologice comunişti, socialişti sau comunităţi pe criterii religioase sau de gen precum Martorii lui Jehova sau homosexualii. Un procent semnificativ al comunităţii evreieşti din România a fost distrus în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Deportarea şi uciderea sistematică au fost aplicate evreilor din Basarabia, Bucovina şi judeţul Dorohoi. Transnistria, partea din Ucraina ocupată aflată sub administraţie românească, a fost folosită ca un imens spaţiu pentru uciderea evreilor. Numărul evreilor români şi al evreilor din teritoriile aflate sub administraţie românească ucişi în timpul Holocaustului nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Concluzia Comisiei Internaţionale pentru Studierea Holocaustului din România în acest sens este că, în timpul Holocaustului, în România şi în teritoriile aflate sub controlul său au fost ucişi sau au murit între 280 000 şi 380 000 de evrei români şi ucraineni. În Holocaust au pierit şi aproximativ 135 000 de evrei români care trăiau în Transilvania de Nord, aflată sub conducere maghiară, precum şi 5000 de evrei români care se aflau atunci în alte ţări din Europa. Referindu-se la România, Raul Hilberg a afirmat că nici o ţară, în afara Germaniei, nu s-a implicat în masacrarea evreilor la o asemenea scară. Comisia a decis să nu menţioneze o unică cifră concluzivă privind numărul evreilor ucişi în România şi în teritoriile aflate sub autoritatea sa. În schimb, Comisia a ales să definească două limite între care se plasează această cifră, aşa cum reiese din cercetările contemporane: Între 45 000 şi 60 000 de evrei au fost omorâţi în Basarabia şi Bucovina de către trupele germane şi române în 1941. Între 105 000 şi 120 000 de evrei români deportaţi au murit ca rezultat al expulzărilor în Transnistria. În regiunea Transnistriei, între 115 000 şi 180 000 de evrei locali au fost lichidaţi (în special la Odessa şi în districtele Golta şi Berezovca). Cel puţin 15 000 de evrei din Regat au fost ucişi în Pogromul de la Iaşi şi ca urmare a altor măsuri antievreieşti. Aproximativ 132 000 de evrei au fost deportaţi la Auschwitz, în perioada mai-iunie 1944, din nordul Transilvaniei, stăpânit de Ungaria.

Au murit, de asemenea, o mare parte dintre romii deportaţi. Din cei 25 000 de romi (jumătate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11 000 au pierit. Comunităţi rome nomade vechi de secole au dispărut pentru totdeauna. Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România a conchis, împreună cu majoritatea cercetătorilor de bună-credinţă ai acestui domeniu, că autorităţile române poartă principala responsabilitate atât pentru planificarea, cât şi pentru punerea în practică a Holocaustului. Aceasta include deportarea şi exterminarea sistematică a majorităţii evreilor din Basarabia şi Bucovina, precum şi a unor evrei din alte zone ale României, în Transnistria; uciderea în masă a evreilor români şi a celor locali în Transnistria; execuţiile masive ale evreilor din timpul Pogromului de la Iaşi; discriminarea şi degradarea sistematică la care au fost supuşi toţi evreii români în timpul administraţiei antonesciene, inclusiv exproprierea bunurilor,concedierea de la locurile de muncă, evacuarea forţată din zonele rurale şi concentrarea lor în capitale de judeţ şi în lagăre, precum şi utilizarea masivă a evreilor de sex masculin la muncă forţată sub aceeaşi administraţie. În acelaşi timp, Comisia conchide că responsabilitatea lui Ion Antonescu pentru uciderea evreilor din Basarabia, Bucovina şi Transnistria este indiscutabilă, fiind implicat direct în măsurile represive împotriva evreilor. Totodată, nu trebuie omis rolul membrilor unor partide şi organizaţii fasciste în promovarea ideologiei antisemite şi în declanşarea violenţei împotriva evreilor înaintea aplicării soluţiei finale de către Ion Antonescu. La climatul ostil evreilor înainte de începerea celui de-al Doilea Război Mondial şi-au adus contribuţia semnificativă membrii Ligii Apărării Naţional Creştine, Partidului Naţional Creştin, Mişcării Legionare (cunoscută în diverse etape şi sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail sau Garda de Fier). Măsuri antisemite în timpul guvernului Goga şi al dictaturii regale Instaurarea guvernului condus de Octavian Goga (Decembrie, 1937 –Februarie, 1938) a marcat momentul în care antisemitismul a devenit o politică de stat sistematică. Principalele măsuri îndreptate împotriva minorităţii evreieşti au fost:  Închiderea ziarelor pe care guvernul le considera deţinute sau dominate de evrei;  Interdicţia ca evreii să aibă licenţe de de comercializare a băuturilor alcoolice;  Interzicerea utilizării limbii idiş în administraţia din Basarabia şi nordul Moldovei;  Revizuirea cetăţeniei evreieşti prin Decretul-lege nr. 169/22 ianuarie 1938, în urma căruia unui număr de 225222 de evrei li s-a retras cetăţenia, ceea ce a echivalat cu pierderea drepturilor politice, a dreptului de a profesa, pierderea proprietăţilor şi a mijloacelor de existenţă. În timpul dictaturii regale (Februarie, 1938 – Septembrie, 1940), legislaţia antisemită adoptată de guvernul Goga a fost menţinută în vigoare, aceasta având ca efect excluderea socială a evreilor. Mai mult, Decretul-lege nr. 2650 din august 1940 a modificat statutul juridic al evreilor şi a făcut posibilă excluderea acestora din departamentele guvernamentale, numeroase profesii, din comitetele de conducere ale unor întreprinderi publice sau private şi deposedarea de proprietăţi în mediul rural. Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în urma ultimatumului impus de URSS în vara anului 1940 a fost urmată de violenţe fizice declanşate de armata română în teritoriile cedate.

În Dorohoi şi Galaţi, populaţia civilă şi armată română au iniţiat atacuri de mare amploare împotriva evreilor, iar uciderea a sute de evrei a fost tolerată de către statul român. Pogromul de la Bucureşti, 21-23 Ianuarie 1941 Dorind preluarea întregii puteri în stat, legionarii au declanşat un val de teroare împotriva evreilor, care a inclus arestări, maltratări, asasinate, jafuri, devastarea şi incendierea templelor, sinagogilor, instituţiilor evreieşti, precum şi a întreprinderilor şi gospodăriilor care aparţineau evreilor. Bilanţul Pogromului de la Bucureşti a fost unul tragic: 616 magazine devastate, ridicarea a mii de evrei din case, de pe stradă, din sinagogi şi instituţii evreieşti fără deosebire de sex şi vârstă, 151 de evrei ucişi şi 60 de evrei răniţi, 25 de temple şi sinagogi devastate. Politici antisemite în perioada februarie-iunie 1941 Politica de românizare a continuat după înlăturarea legionarilor de la guvernare, identificându-se mai multe măsuri cheie:  continuarea limitării dreptului la muncă al evreilor prin anularea contractelor de muncă a ucenicilor evrei;  continuarea politicilor de expropriere prin Decretul-lege nr. 842 din martie 1941, care prevedea trecerea imobilelor urbane evreieşti în patrimoniul statului;  înfiinţarea Centrului Naţional de Românizare, care avea rolul de a centraliza întreaga activitate de românizare şi de administrare a bunurilor evreieşti. Pe lângă politica de românizare, au fost adoptate şi alte măsuri antisemite:  în cazul infracţiunilor contra ordinii publice, evreilor li se aplicau pedepse duble în comparaţie cu cele aplicate creştinilor;  excluderea cultului mozaic de la subvenţiile acordate cultelor din bugetul statului;  interzicerea convertirii la creştinism a evreilor;  interzicerea căsătoriilor între funcţionarii publici şi evrei;  anularea dreptului la liberă circulaţie între localităţi;  restricţii în privinţa raţiei alimentare. Evacuări,strămutări şi internări în lagăre Pe 21 iunie 1941, Ion Antonescu a dat un ordin care prevedea evacuarea evreilor din mediul rural şi semiruban şi concentrarea acestora în reşedinţele de judeţ. Coloanele de evrei parcurgeau pe jos zecile de kilometri până la noile destinaţii iar proprietăţile rămase erau preluate de autorităţi sau jefuite de către localnici. Odată ajunsi în capitalele de judeţ, din cauza aglomeraţiei, evreii au fost afectaţi de epidemii şi lipsa hranei necesare. Evacuarea a 50-60000 de evrei din întreaga ţară a fost completată de internările în lagăre. Bărbaţii între 18 şi 60 de ani au fost transportaţi şi internaţi în condiţii inumane. Transportul spre lagărele din Oltenia s-a făcut în vagoane de marfă, fără opriri, evreii ajungând la destinaţii într-o stare de degradare. Pogromul de la Iaşi, 28 Iunie – 6 Iulie 1941 Pogromul de la Iaşi a făcut parte din planul de purificare etnică al lui Ion Antonescu şi a fost anticipat de măsurile luate cu mai multe zile înainte de declanşarea propriu-zisă a acţiunilor pogromiste. Astfel, pe 19 iunie, un ordin transmis Minsiterului Propagandei Naţionale cerea identificarea „jidanilor, a agenţilor comunişti şi a simpatizanţilor” şi interzicerea circulaţiei

acestora. Pe 22 iunie, în prima zi de război, au fost postate în Iaşi afişe ce instigau la pogrom şi care îi culpabilizau pe evrei pentru presupusa colaborare cu bolşevicii şi cu URSS. Odată cu primele atacuri aeriene sovietice în zilele de 24 şi 26 iunie, oficialităţile din Iaşi i-au învinuit pe evrei de complicitate cu aviatorii sovietici, pretinzând că mai mulţi civili de etnie evreiască îi ghidează pe piloţii de avioane prin intermediul semnalelor şi le arătau obiectivele ce trebuiau bombardate. În dimineaţa zilei de 29 iunie, convoaie de evrei din diferite cartiere ale Iaşiului au fost dirijate spre Chestura de Poliţie, unde la ora 15 a început masacrul în timpul căruia evreii au fost jefuiţi, bătuţi şi ucişi. Supravieţuitorii masacrului au fost duşi la gară pentru a fi evacuaţi, in conformitate cu ordinele date de Ion Antonescu. Evreii au fost înghesuiţi în vagoane de marfă, utilizate pentru transportul de carbid, cărora li s-au astupat ferestrele, atmosfera dinăuntru devenind astfel sufocantă. Acestea sunt condiţiile în care au fost puse în mişcare două trenuri, supranumite „Trenurile Morţii”. În primul tren care urma să plece în direcţia Călăraşi au fost băgaţi 5000 de evrei, din care au supravieţuit 1011, în timp ce dintr-un număr de 2700 de evrei îmbarcaţi în trenul cu direcţia Podu Ilioaiei au supravieţuit doar 700. Principalele cauze ale deceselor au fost asfixierea şi deshidratarea. În timpul masacrului de la Chestura din Iaşi şi în trenurile morţii se estimează că au murit peste 13000 de evrei. Politica de purificare etnică în Basarabia şi Bucovina, Iulie-Septembrie 1941 În primele zile după declanşarea războiului, trupele române şi germane au pătruns în satele şi oraşele din Basarabia şi Bucovina unde au fost declanşate acţiuni pogromiste. În câteva zile au fost ucişi mii de evrei în Noua Suliţă, Ciudei, Storojineţ, Banila, Herţa, Vijniţa, Cernăuţi. Pe 17 iulie, 1941, trupele române şi germane întră în Chişinău unde se defăşoară un alt măcel de proporţii, evaluat de Matatias Carp la circa 10000 de morţi. Supravieţuitorii acestor pogromuri sunt deportaţi peste Nistru, unde mor fie din cauza alimentaţiei precare şi condiţiilor locative, fie din cauza ostilităţii trupelor germane care în acel moment controlau Transnistria şi care refuzau să îi primească. Din cei 25000 de evrei izgoniţi de trupele române dincolo de Nistru au supravieţuit doar jumătate. Deportările în Transnistria, 1941-1942 În cadrul Acordului de la Tighina, semnat pe 30 august 1940 de către reprezentanţii României şi ai Germaniei, Transnistria a fost subordonată autorităţilor româneşti. Pe 14 septembrie 1941 a început deportarea evreilor din Basarabia şi Bucovina care erau închişi în lagărele din Vertujeni, Secureni şi Edineţ. Convoaiele de evrei erau conduse de ofiţeri şi escortate de către jandarmi. Marşul zilnic trebuia să acopere 30 de kilometri iar evreii rămaşi în urmă erau executaţi pe loc. Pe 9 octombrie a început deportarea a peste 26000 de evrei din Suceava, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Rădăuţi, Gura Humorului şi alte localităţi din vecinătate. În aceeaşi lună, aproximativ 9000 de evrei din Dorohoi sunt deportaţi, majoritatea bătrâni, copii şi femei întrucât bărbaţii erau la munca obligatorie. Totodată, sute de evrei din vechiul Regat şi sudul Transilvaniei au fost deportaţi pentru pretinse infracţiuni. În luna octombrie, 1942 deportările în masă au fost suspendate. Evreii deportaţi în Transnistria au fost supuşi unui regim de exterminare prin foamete sau boli. Deportaţii au fost înghesuiţi în locuinţe părăsite, fără posibilitate de încălzire şi în condiţiile

unei lipse totale de igienă. Situaţia era agravată atât de lipsa alimentelor şi medicamentelor, cât şi de interdicţia de a părăsi ghetourile fără autorizaţie. Deportarea în Transnistria a fost concepută de autorităţile antonesciene ca o variantă românească a Soluţiei Finale. Conform unor calcule, în Transnitria au fost lichidaţi între 115000 şi 118000 de evrei locali şi între 105000 şi 120000 de evrei români au fost omorâţi sau au pierit din cauza condiţiilor de viaţă impuse în lagăre şi ghetouri. Printre cei supuşi regimului de exterminare din Transnistria au fost şi mii de familii de romi, deportaţi din ordinului mareşalului Ion Antonescu pe parcursul anilor 1942-1943. Din 24000 de romi deportaţi (atât nomazi, cât şi sedentari) au supravieţuit doar 14000. Holocaustul a rămas o lacrimă vie, care răscolește sufletul omenirii și în zilele noastre. A fost o teroare, o grozăvie și durere imensă pentru cei care l-au cunoscut și pentru cei care și-au pierdut familiile . 27 ianuarie 1945 - Sfârşitul ororilor de la Auschwitz Ziua de 27 ianuarie marchează eliberarea lagărelor de concentrare naziste şi sfârşitul Holocaustului în care 6 milioane de evrei au fost ucişi de către regimul nazist, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Forţele germane încercaseră timp de două săptămâni să reziste trupelor Armatei Roşii şi 231 de soldaţi ruşi pieriseră în luptele pentru eliberarea lagărului. Au fost salvaţi doar 7.500 de deţinuţi care păreau mai mult morţi decât vii. Mai mult de un milion patru sute de mii de oameni fuseseră ucişi aici. Pentru a acoperi urmele crimelor comise la Auschwitz, înaintea atacului Armatei Roşii, SSul a detonat camerele de gazare şi a început să mute supravieţuitorii în alte lagăre, eliberate ulterior de către soldaţii britanici. Alţi deţinuţi au fost încolonaţi şi obligaţi să pornească la drum, zi şi noapte, iar cei care rămâneau în urmă erau ucişi pe loc. 56.000 de deţinuţi au plecat de la Auschwitz în "marşul morţii" şi pentru aproape 15.000 dintre ei a fost ultimul drum. Negarea Holocaustului, în diversele sale forme, constituie o expresie a antisemitismului. Încercarea de a nega genocidul evreilor este un efort de a exonera național-socialismul și antisemitismul de vina sau de responsabilitatea privind genocidul împotriva poporului evreu. Forme ale negării Holocaustului includ, de asemenea, acuzarea evreilor, pentru exagerarea sau crearea Shoah-ului pentru câștiguri de natură politică ori financiară, ca și cum Shoah-ul însuși ar fi fost rezultatul unei conspirații premeditate de evrei. În acest caz, scopul este acela de a-i învinovăți pe evrei și de a legitima, încă o dată, antisemitismul. Scopurile negării Holocaustului privesc adesea reabilitarea unui antisemitism explicit și promovarea unor ideologii politice și a unor condiții potrivite pentru apariția unui eveniment similar cu acela pe care îl neagă. Distorsionarea Holocaustului se referă, între altele, la: 1. Eforturile intenționate de a scuza sau de a minimiza impactul Holocaustului sau al principalelor elemente ale sale, inclusiv ale colaboratorilor și ale aliaților Germaniei naziste. 2. Minimizarea brutală a numărului de victime ale Holocaustului, în contradicție cu datele furnizate de sursele credibile. 3. Încercările de a-i învinovăți pe evrei pentru cauzarea propriului genocid.