Clasificarea drepturilor omului

Profesor: Cichi Ani Felicia Liceul Tehnologic Economic „Virgil Madgearu”, Iași

Aşa cum nu există o unanimitate în privinţa definirii drepturilor omului, tot astfel nu există un consens în privinţa clasificării lor, iar exemplele care urmează au mai mult un rol orientativ pentru înţelegerea conceptului. a) În funcţie de relaţiile sociale ocrotite (“trei generaţii de drepturi ale omului”) Inspirat din reglementările Revoluţiei franceze, Karel Vasak, jurist francez şi teoretician al drepturilor omului, a avut ideea împărţirii lor în trei generaţii. Astfel: - prima generaţie ar fi a drepturilor civile şi politice (liberté); - a doua generaţie ar fi a drepturilor economice, sociale şi culturale (egalité); - a treia generaţie ar fi a drepturilor solidarităţii (fraternité). În doctrină s-a mai afirmat că drepturile civile şi politice ar fi “drepturi negative”, în sensul în care statele trebuie doar să se abţină de a se amesteca în exercitarea lor liberă de către persoane. De exemplu, dreptul de a nu fi suspus torturii presupune ca autorităţile statuluisă nu tortureze persoanele aflate pe teritoriul statului. Sau, dreptul la libertate înseamnă ca nimeni să nu fie arestat arbitrar. Libertatea de exprimare presupune inexistenţa cenzurii statale etc. Spre deosebire de acestea, drepturile economice, sociale şi cultural ar fi “drepturi pozitive”, înţelegând că pentru exercitarea lor este nevoie de o acţiune a statului. De exemplu, pentru a avea posibilitatea de a munci şi a beneficia de asigurări sociale, statul trebuie să se îngrijească de existenţa locurilor de muncă, să pună în practică un sistem de asigurări etc. In fine, drepturile solidarităţii ar fi “drepturi colective”, pentru că purtătorii lor sunt nu persoane fizice individuale, ci colectivităţi/comunităţi de oameni. În realitate, acestă împărţire în drepturi negative şi drepturi positive este destul de simplistă, pentru că este greu de conceput cum doar prin neintervenţia statului s-ar putea asigura exercitarea nestânjenită a drepturilor civile şi politice. În fapt, statele au chiar obligaţia de a asigura, din toate punctele de vedere, mediul potrivit exercitării acestor drepturi şi obligaţia de a intervene atunci când ele sunt încălcate. Astfel, trebuie să existe o legislaţie internă şi mecanisme judiciare (poliţie, tribunale) care să garanteze că drepturile pot fi exercitate, iar încălcarea lor este sancţionată. Dar aceasta înseamnă tocmai o acţiune pozitivă a statuluişi nu doar una de abţinere. În acelaşi timp trebuie precizat că distincţia dintre drepturile civile şi politice, pe de o parte şi drepturile economice, sociale şi culturale, pe de altă parte, a influenţat întregul proces de codificare a drepturilor omului după cel de-al doilea război mondial şi până în prezent. Dacă Franklin D.Roosevelt vorbea de cele “patru libertăţi” (the Four Freedoms) fără a face distincţie între aceste categorii de drepturi - libertatea cuvântului şi de exprimare (freedom of speach and expression)

- libertatea de a venera/libertatea religioasă (freedom of worship) - libertatea de a nu fi supus privaţiunilor (freedom from want) - libertatea de a nu te teme (freedom from fear) Nu acelaşi lucru se poate spune despre felul în care au fost redactate instrumentele de drepturile omului. Pe fondul conflictului ideologic de la sfârşitul războiului, cele două Pacte internaţionale care au fost adoptate de către ONU au fost diferite în funcţie de categoriile de drepturi reglementate, diferenţa esenţială dintre ele constând în mecanismele de punere în aplicare: - drepturile civile şi politice (de exemplu, dreptul la viaţă, dreptul de a nu fi supus torturii sau tratamentelor inhumane sau degradante, dreptul de a nu fi ţinut în sclavie, dreptul la libertatea personală, dreptul la un process correct şi echitabil, libertatea de exprimare, libertatea de conştiinţă şi religioasă, dreptul la viaţă privată, libertatea de asociere, libertatea de întrunire, dreptul de a candida în alegeri şi de a vota etc.) sunt drepturi pentru a căror nerespectare persoana poate cere sancţionarea celor culpabili, în cadrul unui proces; ea este de asemenea îndreptăţită să obţină un remediu adecvat în cazul violării drepturilor sale; există chiar şi mecanisme specific internaţionale de plângere prin care se constată că statul a violat drepturile unei persoane; - drepturile economice, sociale şi culturale (de exemplu, dreptul la muncă, dreptul la asigurări sociale, dreptul la odihnă, dreptul la sănătate, dreptul la locuinţă etc.) sunt formulate mai degrabă sub forma unor recomandări care ţin cont în mod esenţial de puterea economică a fiecărui stat; în privinţa mecanismelor de control pentru respectarea acestor drepturi, trebuie spus că ele sunt cu mult mai slabe, practice reducându-se la rapoarte pe care statele trebuie să le prezinte diferitelor organisme internaţionale, prezentând progresele făcute. Pe de altă parte, ar fi, de asemenea, prea simplest să considerăm că diferenţa între cele două categorii de drepturi este doar una care a avut la bază împărţirea lumii în cele două blocuri ideologice. Dacă ar fi fost doar atât, atunci ea nu s-ar fi manifestat şi în cadrul Consiliului Europei care, la origine, cuprindea doar democraţiile vest-europene. Şi totuşi, Convenţia europeană a drepturilor omului nu se referă decât la drepturi civile şi politice, mecanismele de control şi aplicare fiind prevăzute numai pentru acestea. Carta social europeană a fost adoptată mulţi ani mai târziu, iar mecanismul de aplicare nu prevede o procedură în faţa Curţii Europene. Aceasta înseamnă că distincţia dintre cele două categorii de drepturi este mai profundă, cauzele ei putând fi identificate în însăşi filosofia care a generat conceptul de drepturi ale omului şi în conformitate cu care se face diferenţa între “drepturi” –cele civile şi politice şi “aspiraţii” – cele economice, sociale şi culturale. În ceea ce priveşte drepturile solidarităţii – drepturile minorităţilor -, deşi preocupări pentru codificarea lor juridică în cadrul ONU au existat permanent, ele au căpătat numai o parţială ocrotire la început, prin Convenţia cu privire la crima de genocide sau Convenţia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială. Abia după căderea regimurilor comuniste şi o dată cu formele violente de manifestare a intoleranţei naţionale şi religioase din Europa Centrală şi de Est ca şi din fosta Uniune Sovietică s-a reuşit atât la nivelul ONU cât şi al Organizaţiei pentru Cooperare şi Securitate în Europa şi al Consiliului Europei să se adopte documente care se adresează exclusive minorităţilor. b) În funcţie de deţinătorul drepturilor: drepturi individuale şi drepturi colective