5 minute read
Interculturalitate, multiculturalitate la nivel mondial
Prof. dr. Grecu Elena-Alina, Școala Gimnazială Nr. 1 Costeşti, județul Argeș
Advertisement
Trăim astăzi într-o eră a globalizării economice şi culturale. Oamenii din ţări şi culturi diferite comunică frecvent în variate ocazii. Cunoaşterea reciprocă nu se reduce la cunoaşterea limbii în care comunică celălalt, ci şi la cunoaşterea culturii şi a tradiţiilor în care s-a format acesta. Deşi este un fapt obiectiv, fireasca diferenţă dintre cei care aparţin unor culturi diverse şi care se află, tot mai adesea, în ipostaza de a învăţa împreună, poate antrena o serie întreagă de dificultăţi care, ignorate în procesul educativ, se pot transforma în prejudecăţi şi rădăcini ale unor posibile conflicte. Educaţia interculturală este necesară încă de la grădiniţă, pentru faptul că matricea culturală influenţează din prima copilărie comportamentul personal, relaţiile, valorile şi atitudinile, lăsând urme adânci asupra personalităţii individului. Multiculturalitatea aduce multe elemente pozitive, dar, în acelaşi timp, implică şi anumite dificultăţi. Copiii trebuie să înţeleagă că cei din jurul său sunt altfel, dar totodată sunt persoane asemănătoare lui. Dacă acest lucru este înţeles încă din copilărie, atunci anumite probleme legate de convieţuirea şi interacţiunea cu oameni diferiţi, probleme ce se pot ivi mai târziu, pot fi prevenite. Problematizările pe marginea subiectului de multiculturalitate se leagă înainte de toate de discrepanţa profundă ce se regăseşte între realitatea etnoculturală a lumii, pe de o parte, şi aranjarea ei din punct de vedere etnopolitic, pe de altă parte. În cele o sută nouăzeci şi şase de state recunoscute în momentul de faţă de către comunitatea internaţională, sunt vorbite în jur de şase sute de limbi şi trăiesc între patru mii – şase mii de etnii sau grupuri etnoculturale. Pluralitatea etnică este rezultatul imigrării indivizilor care provin din zone defavorizate ori subdezvoltate ale lumii şi care aparţin unor comunităţi etnoculturale specifice. Comunităţile, care au fost încorporate în cadre statale noi, alcătuiesc de regulă, societăţi paralele, mai mult sau mai puţin segregate în interiorul naţiunilor politice, ce urmăresc dobândirea diferitelor forme de autonomie sau autoguvernare, considerând că numai pe această cale pot asigura păstrarea culturii, a limbii şi a formelor de existenţă comunitară caracterizată prin tradiţii specifice (comunităţi întâlnite şi sub denumirea de minorităţi naţionale). Dacă se face referire la partea culturală a lumii rromilor şi la influenţele pe care aceasta le-a avut în amplificarea ori favorizarea fenomenului rasist, se poate spune că rromii au fost şi sunt singura minoritate numeroasă, de altă rasă, de pe continentul european. Din punct de vedere cultural, ei sunt moştenitorii unui patrimoniu restrâns, total neeuropean, fără afinităţi cu specificul cultural din acest spaţiu. Pentru rromi, limba a fost necontenit un bastion al rezistenţei în faţa
pericolului asimilării de către alte populaţii, mereu sedentare şi cu o cultură scrisă, cu tradiţie îndelungată. Dacă nu ar fi avut acest argument al rezistenţei, rromii ar fi fost demult asimilaţi. Este ştiut faptul că, în contactul a două culturi, învinge oricând cultura superioară, impunându-şi structurile şi sistemul de valori. Rromii au rezistat, paradoxal, ca purtători ai unei culturi orale, neevoluate în sens tradiţional, faţă de culturile populaţiilor cu care au venit în contact. Acest lucru pare să contrazică principiul confruntării culturilor care spune că, în astfel de contacte, învinge cultura mai evoluată. În aparenţă, chestiunea este valabilă, dar, privită mai atent, această confruntare deţine două aspecte specifice: nu totdeauna contactul rromilor cu alte populaţii poate fi numit confruntare culturală. De cele mai multe ori, a fost vorba de schimburi de informaţii superficiale, relaţii cu o încărcătură peiorativă unilaterală, persecuţii, dispreţ etc. Confruntare adevărată cu populaţia majoritară se întâlneşte doar la rromii vătraşi, lăutari şi rudari. S-a văzut deja că aceste trei ramuri ale rromilor au sfârşit prin a-şi pierde identitatea culturală, păstrându-şi-o pe cea antropologică. Nu întâmplător, aceste populaţii sunt şi singurele ramuri sedentare ale rromilor, aşadar populaţii obligate de statutul lor să accepte confruntarea cu celelalte populaţii conlocuitoare. Un alt aspect, care a făcut ca limba rromani să reziste totuşi prin celelalte ramuri rrome şi să reprezinte un argument al rezistenţei acestei etnii, îl înfăţişează calitatea şi specificul acestei limbi. După cum demonstrează deja studiile existente, rromii vin din India şi au moştenit o limbă, variantă a limbii sanscrite. Singurul lucru nestudiat suficient este acela al consistenţei relaţiei limbii rromani cu limba mamă –sanscrita. În urma unor comparaţii, făcute între cele două limbi, s-a ajuns la concluzia că relaţia acestora este extrem de strânsă, atât la nivel lexical, cât şi la nivelul structurilor gramaticale. Tocmai înrudirea aceasta de esenţă a limbii rromani cu cea sanscrită, în care s-a creat o mare cultură scrisă, poate explica rezistenţa de excepţie a acestei limbi în faţa altor limbi şi culturi. Standardul unanim acceptat pentru o limbă primitivă, în care nu s-a creat cultură scrisă, este un lexic de două – trei mii de cuvinte şi structuri gramaticale precare. Limba rromani are, însă, în limbajul uzual, opt – nouă mii de cuvinte şi structuri gramaticale identice cu cele sanscrite. Iată un alt argument serios privind consistenţa şi originea nobilă ale limbii rromani. Se poate spune, în acelaşi timp, că această limbă, deşi nu s-a manifestat printr-o cultură scrisă, prezintă deschideri excepţionale spre aşa ceva şi nu ar fi o mirare dacă în viitor limba rromani ar deveni o punte de legătură a limbilor europene cu aşa numitul fond lingvistic indo-european. Dacă o asimilare culturală a etniei rromani nu este de dorit, fiind un proces nedemocratic, se pune întrebarea dacă nu cumva interculturalitatea ar fi o soluţie demnă de încurajat. Interculturalitatea reprezintă varianta de dorit pentru populaţiile care convieţuiesc, aşa cum, multiculturalitatea înseamnă o soluţie în cazul conlocuirii unor populaţii. De fapt, ambele variante ale culturalităţii corespund unor stadii de integrare a populaţiei rromani în viaţa populaţiei majoritare. Astfel, multiculturalitatea corespunde conlocuirii, în sensul de locuire împreună, adică derularea vieţii în acelaşi loc, fără a se presupune pentru aceasta decât o tolerare reciprocă în cadrul unor reguli bine stabilite şi, în mod necesar, respectate de către toţi cei implicaţi în context. Convieţuirea presupune în schimb vieţuirea în comun, după aceleaşi reguli, împreună, atitudinea de tolerare fiind în acest caz fără sens. În cazul acestei abordări, convieţuirea apare ca o consecinţă a
