De ce ar trebui să ştim mai multe despre Holocaustul din România

Prof. Roşu Alina, Liceul Tehnologic ,,Dimitrie Dima’’ Piteşti, Argeş

Holocaustul în România denumește prigoana și exterminarea evreilor în teritoriile controlate de statul român în anii 1937-1944, ceea ce înseamnăde la primele legi anti-evreiești ale guvernului Goga-Cuza și până la lovitura de stat din 23 august 1944. Potrivit istoricului Raul Hilberg, includerea soartei evreilor din teritorii foste românești înainte de 1940, dar care nu se aflau sub control românesc în momentul faptelor, constitue o definiție eronată a Holocaustului în România. Antisemitismul în România înainte de război. Discriminarea antisemită și persecuția au fost frecvente în România dinainte de război. Cei mai persecutați evrei sunt cei care trăiesc lângă granița cu Uniunea Sovietică deoarece sunt (adesea greșit) asociați cu comunismul sovietic. Mișcările fasciste, cum ar fi Garda de Fier, sunt populare în rândul publicului larg; mulți români își susțin cererea de a expulza evreii din țară. În septembrie 1940, regele Carol al II-lea a fost obligat să abdice. Un guvern de coaliție format din ofițeri militari de dreapta radicală preia puterea și solicită trimiterea unei misiuni militare germane în România. La 20 noiembrie 1940, România s-a alăturat oficial alianței Axis (Germania, Italia, Japonia). Guvernul a adoptat rapid mai multe măsuri restrictive împotriva evreilor români. Este, de asemenea, obișnuit ca membrii Gărzii de Fier să jefuiască sau să confisce în mod arbitrar afaceri deținute de evrei. Mulți evrei sunt, de asemenea, atacați și chiar uciși, în mijlocul străzii, fără alt motiv decât să fie evrei. România a participat la invazia Uniunii Sovietice în iunie 1941. La câteva zile după începerea atacului, autoritățile române au efectuat pogromuri în orașele nou ocupate. La cererea germanilor, dar și din proprie inițiativă, armata și jandarmeria română au masacrat mii de evrei. Pogromul comis la 27 iunie 1941 de români în orașul Iași a lăsat peste 13.000 de morți. De asemenea, autoritățile române înființează ghetouri și lagăre de concentrare. Foarte puțini prizonieri internați în aceste lagăre vor supraviețui. Expresia ,,Shoah în România’’ desemnează persecuția și exterminarea evreilor din România, care a început în 1937 cu măsurile discriminatorii ale guvernului lui Octavian Goga, a continuat și s-a agravat în 1940 odată cu înființarea „Statului. Național-legionar”, a devenit sistematică în 1941 cu regimul Antonescu și a încetat în seara zilei de 23 august 1944 când Antonescu a fost răsturnat și România s-a alăturat Aliaților. Se referea la comunitatea evreiască din România care, conform recensământului din 1938, număra aproape 790.000 de oameni. Victimele au fost identificate de o comisie de anchetă, „comisia Wiesel”, care s-a bazat pe lucrări istorice anterioare, dar și pe arhive militare românești, accesibile din 1990.

În 1952, potrivit lui Raul Hilberg, doar 53% din cei 790.000 de evrei români din 1938 locuiau încă acolo. În 2003, președintele României Ion Iliescu a înființat o comisie de anchetă condusă de Elie Wiesel pentru a face lumină asupra istoriei persecuției și exterminării evreilor sub regimul Antonescu: conform concluziilor acestei comisii, cei 47% dispăruți (aproape 380.000 de persoane) fie au emigrat în Palestina din România (aproximativ 90.000 de oameni), fie din regiunile ex-românești ale URSS (36.000 de oameni), fie au fost victime ale regimului Horthyste după cesiunea nordului Transilvaniei în Ungaria (130.000 de oameni din care 120.000 au fost deportați în Germania) și a regimului Antonescu în timpul Operațiunii Barbarossa (250.000 de oameni care au devenit sovietici prin cesiunea teritoriilor către URSS unde locuiau, dintre care peste 120.000 au pierit în Transnistria; la aceasta trebuie adăugate alte 4.000 Evrei deveniți sovietici care au fugit în est în timpul atacului germano-român și care au fost depășiți de Einsatzgruppen și uciși în Ucraina). În total, dintre cei 380.000 de persoane dispărute, există 290.000 de victime și 126.000 de strămutați sau emigrați. La fel ca Franța lui Pétain, România lui Antonescu este un stat care a fost direct implicat, dincolo de așteptările naziștilor, în deportarea și implementarea distrugerii evreilor europeni prezenți pe teritoriul său. Regimul Antonescu a participat la moartea sau expulzarea a aproape jumătate din populația sa evreiască de dinainte de război, dar totuși s-a desolidarizat de planul de exterminare nazist și în 1942 a refuzat să permită deportarea evreilor români în lagărele germane de exterminare, ceea ce explică de ce 53% din populația evreiască a supraviețuit perioadei de război. Din cei 756.930 de evrei români din 1938, 420.000 și-au schimbat naționalitatea în 1940, când România a cedat suprafețe mari URSS, Ungariei sau Bulgariei, 369.000 au păstrat cetățenia română și 356.237 au apărut la recensământul din 1951. Dar de-a lungul anilor, comunitatea se ofilește, emigrând în Israel, Franța sau Statele Unite, iar evreii au numărat doar 146.274 în recensământul din 19563, 24.667 în recensământul din 1970, 9.670 în recensământul din 1992 și 6.179 în recensământul din 2002 (vezi Demografia României). Mai mult, din cei 420.900 de evrei care au devenit sovietici, bulgari sau maghiari în 1940, două treimi au pierit între 1941 și 1944, victime ale regimurilor lui Ion Antonescu. Între un sfert și o treime dintre evreii care au rămas români au fost, de asemenea, victime ale regimului Antonescu, sau 47% dintre evreii români în 1938. Înainte ca România să devină oficial un aliat al Germaniei naziste și să cadă sub influența sa, societatea românească (la fel ca alte societăți europene contemporane) avea un număr mare de evrei integrați (inclusiv în sfere politice, economice și academice.), Precum și o minoritate de tradiționaliști care trăiau în comunitățile îndreptate asupra lor (în special în nordul și estul țării). Opinia publică cunoaște curenți mai mult sau mai puțin antisemiti, condusă de partidele naționaliste și xenofobe inițial foarte minore. După Marea Depresie, creditul acestor partide a crescut în opinia publică, în special în rândul micilor burghezi săraci care au aderat la tezele prim-ministrului Octavian Goga (care a luat primele măsuri numerus clausus în universități și profesiile liberale în 1937) sau Garda de Fier, o mișcare violent antisemită. În timp ce opinia rămâne împărțită, aceste partide de extremă dreaptă primesc un anumit sprijin popular și oficial atunci când cer ca evreii din România să fie excluși din pozițiile de influență sau expulzați direct din țară4. Într-adevăr, baza electorală a acestor partide este acum recrutată și printre muncitori și săraci din mediul rural, care au fost marginalizați sub regimurile imperiale austro-ungare și ruse și care își imaginează evreii ca

fiind agenți ai imperialismului sovietic sau maghiar, sau din nou corupți occidentali capitalism, ilustrat de escapadele lui Carol al II-lea și ale amantei sale (de origine evreiască) Elena Lupescu (căsătoria lui Carol al II-lea cu Elena Lupescu va fi oficializată în Brazilia în 1947). Primele măsuri de excludere datează din decembrie 1937, când guvernul Goga retrage cetățenia română de la 120.000 de evrei; unii dintre succesorii lui Goga continuă pe aceeași linie și pronunță interdicții profesionale care încă afectează doar oamenii de religie evreiască5. La 8 august 1940, noile interdicții profesionale nu mai afectau doar oamenii de credință evreiască, ci și Marranes (creștini de origine evreiască). Căsătoriile mixte sunt interzise. Aceste diferite forme de discriminare se aplică în special (dar nu exclusiv) Ashkenazimului vorbitor de idiș din Galiția și Rusia, a cărui naturalizare a avut loc după 1918. Dintre cei 756.930 de evrei români din 1938, situaƫia este astfel: -420.000 au schimbat naționalitatea în 1940, când România a cedat regiuni vaste URSS, Ungariei sau Bulgariei (țări legate atunci de Germania prin tratate de prietenie); -369.000 păstrează cetățenia română și -356.237 apar în recensământul din 1951, dar de-a lungul anilor, comunitatea se rareşte, emigrând în Israel, Franța sau Statele Unite, iar evreii sunt doar 146.274 în recensământul din 1951 și 6.179 în recensământul din 2002 (vezi ,,Demografia României’’). Din toamna anului 1940, când au fost înăsprite măsurile de excludere profesională, câteva mii de evrei pe lună au părăsit România în Palestina (aproximativ 80.000 de oameni, datorită asociației Aliyah prezidată de Eugène Meissner și Samuel Leibovici). Nu toți vor reuși, mai ales după ce aliații i-au declarat război României (decembrie 1941), ceea ce i-a făcut cetățeni ai unei țări inamice, cărora nu li s-au mai acordat vize pentru Palestina, dovadă fiind tragedia de la Struma (printre altele). Filmul lui Radu Mihaileanu ,,Trenul vieții’’ evocă și aceste tragedii. În regiunile cedate Ungariei (nordul Transilvaniei), regimul amiralului Horthy a refuzat deportarea evreilor în ciuda insistențelor lui Hitler. Dar când naziștii au invadat Ungaria și au instituit regimul Crucii Săgeții, au deportat 120.000 de evrei din aprilie 1944, adică 80% din populația evreiască de pe acest teritoriu (150.000 de oameni). În regiunile cedate URSS (nordul Bucovinei și Basarabiei), evreii nu vor fi îngrijorați ca atare de autoritățile sovietice, dar cei dintre aceștia care erau comercianți își vor pierde proprietatea (naționalizată) și cei care fuseseră oficiali ai statului român vor fi deportat în Kazahstan ca „lacai al unei puteri de exploatare”. Pentru ei, intrarea în război a României lui Antonescu în timpul Operațiunii Barbarossa din 22 iunie 1941, a marcat începutul Shoah-ului.Într-adevăr, regimul Antonescu îi consideră fără discriminare ca „henchmenii bolșevismului”. Majoritatea masacrelor au fost efectuate de trupele române în zonele de război, adesea în colaborare cu Einsatzgruppen german, dar s-a produs o mulțime de persecuții și în spate. Imediat după 22 iunie, un incident care a implicat dezertorii care au tras asupra armatei a declanșat pogromul de la Iași: 12.000 de evrei au fost masacrați sau închiși în trenuri unde au murit încet, de sete sau de foame. La sfârșitul lunii iulie, românii alungă între 25.000 și 30.000 de evrei din Basarabia la est de Nistru, în Podolia (Transnistria), unde sunt masacrați de germani. Românii au primit ulterior Transnistria: puteau trimite 160.000 de evrei acolo în condiții atât de precare încât doar 135.000 erau încă în viață la sosire8. Jumătate din cei 320.000 de evrei din Basarabia,

Bucovina și districtul Dorohoi au fost uciși în lunile următoare intrării României în război. După primele masacre, acestea sunt încă victime ale pogromurilor, adunate în ghetouri înainte de a fi trimise în Transnistria în aproximativ cincisprezece lagăre de concentrare. În România însăși, corupția se hrănește cu spolierea evreilor în toate formele sale. Chiar și după căderea Gărzii de Fier, regimul Antonescu, încă un aliat al Germaniei naziste, a continuat politica de persecuție și masacru a evreilor și, într-o măsură mai mică, a romilor. Din 1943 încoace a fost introdusă munca forțată impusă evreilor pe drumuri și lucrări de terasament: 40.000 de bărbați sunt repartizați la muncă zilnică lângă reședința lor, aceștia trebuie să se prezinte dimineața cu lopate și târnăcopuri și să aducă de multe ori prânzul. Alături de politica regimului Antonescu față de populația evreiască, naziștii vor exercita presiuni pentru ca această politică să se conformeze liniilor principale ale Soluției finale, adică, clar, începând cu 1942, exterminarea sistematică a evreilor. Dar regimul Antonescu, care însuși masacrase atât de mulți evrei în Basarabia, Bucovina și Transnistria, a arătat atunci reticență. La sfârșitul anului 1941, SS Gustav Richter și Radu Leca, plenipotențiar român pentru afaceri evreiești, obținuseră de la Mihai Antonescu crearea unui consiliu evreiesc marionetă: Centrala Evreilor din România ("Central of Jewish in Romania"), dar, în același timp, Wilhelm Filderman și Confederația Societăților Evreiești din România continuă să opereze și să organizeze ajutoare pentru evreii din Transnistria. În noiembrie 1941, ambasada Germaniei la București a făcut ca România să-și piardă interesul pentru soarta evreilor români din Germania, dar în „protectoratul” Boemiei-Moraviei și în celelalte țări cucerite, consulii români au continuat să protesteze și să intervină. când evreii de naționalitate română sunt amenințați. În iulie 1942, Ambasada României la Berlin a subliniat că evreii maghiari din Germania nu au fost deportați și că România cu greu ar putea accepta că evreii români au fost tratați mai rău decât cei din Ungaria. Tot în iulie 1942, spre marea bucurie a lui Adolf Eichmann, șeful RSHA, naziștii par să fi obținut toate acordurile pentru a continua deportarea evreilor români prezenți în districtul Lublin din Polonia ocupată și în august, Radu Leca se află la Berlin pentru a parafa acordul, dar acesta a fost slab primit și, prin urmare, se va strădui să întârzie operațiunea. Poate că a fost mituit și pentru asta. Natura definitivă a schimbării românești nu le-a apărut germanilor decât în decembrie 1942, când au aflat că Antonescu plănuia să autorizeze între 75.000 - 80.000 de evrei să emigreze în Palestina în schimbul unei indemnizații mari. Spre deosebire de celelalte țări din Europa Centrală și de Est, unde o mare parte a evreilor au fost direcționați spre lagărele de exterminare, 53% dintre evreii români vor supraviețui războiului, în ciuda diverselor persecuții la care sunt supuși.: muncă forțată, spoliere și legile de excludere. Matatias Carp, în Cartea Neagră („Cartea neagră”), amintește că dintre cei 756.930 de evrei români din 1938 și din cei 369.000 care și-au păstrat cetățenia în 1940, 265.000 (majoritatea erau evrei care au devenit sovietici în 1940) au fost exterminate sub responsabilitatea guvernului fascist al lui Antonescu. Guvernul român a semnat un armistițiu cu Uniunea Sovietică la 23 august 1944. Cel puțin 270.000 de evrei români au fost uciși sau au murit de rele tratamente în timpul Holocaustului.

Bibliografie: