Holocaustul romilor

53% of Romanian Jews will survive the war, despite the various persecutions they are subjected to: forced labor, looting and exclusion laws. Matatias Carp, in the Black Book ("Black Book"), recalls that of the 756,930 Romanian Jews in 1938 and of the 369,000 who retained their citizenship in 1940, 265,000 (most were Jews who became Soviets in 1940) were exterminated under the responsibility of Antonescu's fascist government. The Romanian government signed an armistice with the Soviet Union on August 23, 1944. At least 270,000 Romanian Jews were killed or ill-treated during the Holocaust.

Bibliography: Carol Iancu, The Holocaust in Romania: Jews under Antonescu's Regime (1940-1944): Unpublished French Diplomatic Documents, Montpellier, Paul Valéry University, coll. "Sem", 2000 Radu Ioanid (pref. Paul Shapiro), Romania and the Holocaust: Destruction and Survival of Jews and Gypsies under the Antonescu Regime: 1940-1944 ["Evreiisubregimul Antonescu"], Paris, Editions de la Maison des Sciences de l ' Homme, 2002 https://fr.wikipedia.org/wiki/D%C3%A9mographie_de_la_Roumanie https://www.franceinter.fr/emissions/la-marche-de-l-histoire/la-marche-de-l-histoire-20-fevrier2019

Prof. Dide Amalia Larisa Costina Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Alexandria, județulTeleorman

La 3 octombrie 1385, are loc prima atestare documentară a robiei romilor pe teritoriul românesc când domnitorul Ţării Româneşti, Dan I, confirma dania de 40 de sălaşe de “aţigani” Mănăstirii Tismana, dăruiţi de către domnitorul Vladislav MănăstiriiVodiţa, cu aproximativ 20 de ani înainte. Documentul confirma că ”40 de sălaşe de aţigani sa fie slobozi de toate slujbele şi dăjdiile de venitul domniei mele”. În Transilvania, în jurul anilor 1400, un boier Costea stăpânea în Ţara Făgăraşului satele: Viştea de Jos, Viştea de Sus şi jumătate din Arpaşul de Jos, “precum si 17 ţigani de cort”. În Moldova, romii sunt amintiţi pentru prima dată, într-un act din 2 august 1414, din timpul lui Alexandru cel Bun, care dăruia 3 sate lui pan Toader Pitic ,,pentru credincioasa lui slujbă: un sat la Cobâla, unde este casa lui, unde şesteţ a fostVeriş Stanislav, iar alt sat la gura Jeravaţului, unde cade in Bârlad, anume unde au fost cneji (de ţigani) Lie şi Ţiganeştii, iar al treilea sat pe Bârlad, unde are alta casă a lui, unde sunt cneji (de ţigani) Tamaş şi Ivan”.

În Țările Române, robia nu era identică cu iobăgia în Transilvania, rumânia în Ţara Românească sau vecinia în Moldova. Față de țăranul dependent, boierul nu era stăpân absolut, însă față de rob, era stăpân absolute putându-l să-l vândă sau să aibă drept de viață și de moarte asupra acestuia. Vaillant, «dacă ţăranul este şerb, ţiganul este întru totul rob...», «statul îi vinde [pe ţigani], particularii îi cumpără, iar călugării stau şi ei cu mâna-ntinsă»93 . În cele două Principate, existau mai multe categorii de robi: domnești, mănăstirești și boiereștii94. Prin meseriile pe care le exercitau, robii țigani aduceau stăpânului numeroase venituri și prestau orice fel de muncă care i se solicita din partea stăpânului. Ei intrau în posesia acestora prin tranzacția de vânzare-cumpărare sau danie. În același timp, condițiile de viață în care-și duceau traiul zilnic erau inumane95. Printre meseriile practicate de către aceștia se numărau: agricultori, pădurari, grădinari, slujnice, feciori de casă, bucătărese, spălătorese, cameriste, croitorese, pitari, vizitii, birjari, cizmari, lăutari, argaţii, îngrijitori şi crescători de animale. Robul țigan era considerat bun mișcător, stăpânul putându-l pune la orice fel de muncă, îl putea vinde sau cumpăra, lasă moștenire, îi putea atribui diferite pedepse fără a fi tras la răspundere. Însă, nu aveau dreptul de a le lua viața. În Transilvania romii nu au fost robi, ci se aflau sub jurisdicţia oraşelor pe lângă care trăiau.

În timpul Imperiului Austro-Ungar, împărăteasa Maria Tereza şi mai târziu fiul său Iosif al II-lea, a inițiat o politica de asimilare forțată a romilor. Prin urmare se interzice ţiganilor să mai locuiască în corturi și nu mai puteau deţine cai sau căruţe, nu aveau voie să se mai mute dintr-un loc în altul, trebuiau să plătească impozite etc96 . În data de 19 iunie 1783, la Cernăuţi, împăratul Iosif al II-lea a dat un ordin prin care robia era desfiinţată în Bucovina, însă boierii şi mănăstirile nu voiau să renunţe la o mână de lucru neplătită şi care se afla la dispoziţia lor. Ei argumentau că starea de robie este „cea mai potrivită pentru ţigani, fiind în avantajul ţiganilor97. La 22 august 1785, Iosif al II-lea a dat o patent prin care desfiinţa robia în Ardeal. Un an mai târziu, „în 1786, s-a dat o ordonanţă imperială privind servitorii. Raporturile lor cu stăpânii trebuiau să fie voluntare şi să se bazeze pe un contract cu aceştia98“ Conform Regulamentelor Organice din Ţara Românească – 1831 și Moldova – 1832 era anexate şi Regulamente pentru îmbunătăţirea soartei ţiganilor statului (în Țara Românească) și „Regulamentul pentru statornicirea ţiganilor“ (Moldova) care prevedeau: lichidarea nomadismului, îndeletnicirea lor cu lucrarea pământului, repartizarea a câte 5-6 familii de ţigani într-un sat pentru a-I dispersa etc99 .

93E. Pons, De la Robie la asimilare, p. 16. 94PravilaluiVasileLupu - un cod de legiadoptatîn 1646. http://www.tipariturivechi.ro/document/pravile-imparatesti. 95G. Potra, Contribuţiuni la istoriculţiganilor din România, Ed. MihailDascăl, 2002, p. 31. 96Viorel Achim, Ţiganii în Istoria României, Ed. Enciclopedică, Bucureşti,1998, p. 215. 97Ibidem. 98P. Petcuț, D. Grigore, M. Sandu, Istoria şi tradiţiile romilor, manual pentru clasa VII, Ed. Ro Media, Bucureşti, 2003, p. 57. 99Panaitescu I.C., „Robii. Aspecteţigăneşti” // Bucureşti: TipografiileRomâniei Unite, 1928, p. 35-40.

În anul 1834, Ioan Câmpineanu era primul boier care-şi elibera robii romi pe care-I moştenise de la părinţii săi100 . La 22 martie 1843, în Ţara Românească a fost dată prima lege prin care au fost eliberaţi robii domneşti: „Lege pentru desfiinţarea dajnicilor de sub adminstraţia Vorniciei Temniţelor şi trecerea lor sub administraţia ocârmuitorilor de judete.

101“ La 31 ianuarie 1844, în Moldova au fost eliberați robii mănăstirești de către Mihail Sturdza. Astfel, se adopta Legea „pentru regularisirea țiganilor mitropoliei, a episcopiilor și mănăstirile îndeobște.

102“ Revoluţionarii paşoptisti din Ţara Românească cuprinseseră în Programul lor din 9 iunie 1848 şi „desrobirea ţiganilor prin despăgubire“, fiind constituită „Comisia pentru liberarea robilor“ , formată din Cezar Bolliac, Ioasaf Znagoveanu şi Petrache Poenaru, care a eliberat chiar 20.000 de „bilete de slobozenie”103. De altfel, şi în „Dorinţele Partidei Naţionale în Moldova“, s-a cerut, în august 1848, la Cernăuţi, desfiinţarea robiei104. Însă, prin înfrângerea revoluției de la 1848, problema țiganilor a rămas neschimbată. Impresionat de sinuciderea unui tânăr bucătar țigan care s-a sinucis deoarece nu era liber pentru a se căsători cu o tânără liberă, domnul Grigore Ghica hotăra, în decembrie 1855, să elibereze ţiganii din Moldova105. În Moldova, la 10 decembrie 1855, domnitorul Grigorie Alexandru Ghica abolea robia prin „legiuirea pentru desființarea sclaviei, regularea despăgubirei și trecerea emancipaților la dare106. La 20 februarie 1856, în Ţara Românească, domnul Barbu Ştirbei abolea robia prin „Legiuirea pentru emanciparea tuturor ţiganilor din Principatul Ţării Româneşti“ , prin despăgubire107 . Țiganii eliberați nu au primit pământ sau foarte puțin pentru care trebuiau să plătească dări foarte mari. Au început să-și găsească ocupații precum prelucrarea metalelor si a lemnului și alte ocupații precum procurarea si vinderea sticlelor goale sau ghicitul, cerșitul108 . În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ion Antonescu a discutat la 7 februarie 1941, scoaterea romilor din București, invocându-se criterii de ordine publică și socială, nu rasială. Ion Antonescu dorea construirea a 3-4 sate compacte în Bărăgan, cu câte 5.000–6.000 de familii și, după asanarea Bălților Dunării, să-i mute acolo pentru a se ocupa cu pescuitul. Astfel, mareșalul Ion Antonescu, la începutul lunii mai 1942, a emis Ordinul Președinției Consiliului de Miniștri nr. 26.756/1942 către Ministerul Afacerilor Interne prin care îi cerea să întreprindă toate studiile și demersurile în acest sens.

100 George Potra, Contribuţiuni la istoriculţiganilor din România, MihailDascăl Editor, București, 2002, p.103. 101AnaleleParlamentare ale României, XII/1, Bucureşti, (1890-1915), p. 301-304 102AnaleleParlamentare ale României, XII/2, Bucuresti, (1890-1915), p. 424) 103 Cornelia Bodea, 1848 la români. O istorie în date şimărturii, EdituraȘtiințifică și Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 536-537 104Ibidem 105 George Sion,Emancipareaţiganilor,înSuvenirecontemporane, Bucureşti, 1888 106 Viorel Achim, ŢiganiiînIstoriaRomâniei, Ed. Enciclopedică, București, 1998 107 George Potra, Contribuţuni la istoriculţiganilor din România, MihailDascăl Editor, Bucureşti, 2002, p. 109 108CatalinZamfir, E. Zamfir, Țiganiiîntreignorareșiîngrijorare, Editura Alta, 1993

În 1942, Ion Antonescu a ordonat deportarea în Transnistria a 24.617 de cetățeni români de etnie romă, dintre care jumătate au supraviețuit și s-au înapoiat în România. Aproximativ 11.000 au murit de frig, inaniție și epidemii109 . Nu aș fi putut să-mi termin lucrarea fără un studiu de caz. Astfel, întrebându-mi elevii de etnie, dacă au bunici sau străbunici care au trait astfel de evenimente, am descoperit-o pe Ionela Nina Lincan, de etnie romă după mama. Voi relata ceea ce mi-a scris această minunată elevă din clasa a X-a, strănepoata Marghiolei Năstase,din comuna Vitănești, sat Siliștea, județul Teleorman, care la momentul deportării avea 10 ani.

,,Întrebând multe persoane și încercând să culeg informații despre acest infern la care au fost supuși romii, am găsit un om blând, necăjit care a spus povestea despre holocaustul romilor în lacrimi. “Pe 10 Septembrie 1942, cu jandarmi și poliție ne-au ridicat dimineața la ora 6. Ne-au dus la niște grajduri, la marginea Alexandriei și acolo după 2 săptămâni ne-au dus la Turnu Măgurele, iar după am ajuns în Transnistria într-un tren de vite. Am muncit în agricultură. În decembrie, ne-au dus în altă parte, iar acolo am fost peste 25.000 de romi și n-aveam căldură, singura mâncare pe care o aveam erau 400g de făină, n-aveam apă. Trebuia să umbli pe câmp, naveam nici măcar găleți. Dimineața la ora 8 pleca căruța cu jandarmul și polițaiul, umblau din casă în casă, care era mort îl ducea la marginea comunei unde erau niște tranșee rămase în urm arăzboiului și îl aruncau din căruță.

În luna februarie, s-au curățat mai mult de jumătate. Când a trebuit să vină din nou frigul guvernatorul ne-a spus să ne urcăm în căruțe că ne duce în România, nu a fost adevărat. Ne-au dus la o fermă cu 7 grajduri, foarte mulți țigani adunați și băgați în grajduri, am stat acolo până la sfârșitul lunii aprilie și după ne au dat afară din grajd. Un jandarm român ne-a dat niște hârtii pe care scriau că țiganii sunt evacuați. De acolo, am plecat în coloană până la Tiraspol, mergeam câte 5-7 km, nemâncați. Când am ajuns la Tiraspol, ne-au băgat într-o groapă, iar după în alt grajd unde am stat 3 săptămâni nemâncați, ne mai aduceau soldații din porția lor. A venit unul de la unitatea militară și ne-a spus să plecăm la gară că ne așteaptă un tren. Când am ajuns la Alexandria, am tras fiecare la casele noastre și am rămas aici până în momentul de față”. Doar auzind acestea mi s-a făcut pielea de găină, imaginați-vă să trăiți în asemenea infern. Toți in ochii mei sunt niște eroi!! În concluzie, unul din motivele principale pentru care acest holocaust al romilor a început a fost culoarea pielii. Și cu toate astea trecând 79 de ani de la moartea lor culoarea pielii încă este o problemă. Fenomenul de bullying în rândul romilor a crescut, inclusive eu mi-am luat bully din acest motiv. Așa că vă întreb, noi nu suntem oameni? Cu ce sunteți voi mai buni, cei care dați cu hate din acest motiv? Vă spun eu, cu nimic special”. Ionela Nina Lincan, elev Liceul Teoretic ,,Constantin Noica”, Alexandria.

109 A. Duțu, M. Retegan, Război și societate, vol. I, RAO, 2000; Jean Ancel, Contribuții la IstoriaRomâniei. Problemaevreiască 1933-1944, vol. I, București, 2001, partea a II-a, pp. 111-142