Toplitera an. V Nr. 6, 2020

Revista apare o dată la două luni. Următorul număr va apărea în februarie.

Fotografie: Julius Drost Anul V, Nr. 6, 2020

topLitera r e vi s tă l i te r ar ă

în acest număr Ionuț Calotă Îmblânzirea obiectelor ● Mi-am împăiat singurătatea ● O moarte asimptomatică ● În jurul acestui gol ● Infirmitatea obiectelor ● Înv. Ghiță Colceriu Destinul ● Amintiri... ● Dobânda... ● Mihaela Pop Tablou de iarnă ● Divinul prunc! ● De sărbători! ● Corina Vlădoiu Mortul ● Mădălina Mailat Sinceritate, discriminare și prejudecată ● Dr. Viorica Lazăr Când versurile sunt crâmpeie și răsar în suflet ●

Poezie

2

F

ÎMBLÂnZIREA OBIECTELOR .lumea asta nu e reală nu poţi pune mâna pe ea să o simţi pulsând ca o grenadă vie organică să simţi viruşii şiruind pe pielea ultraindigo [căci ea e formată doar din cuvinte] >între timp soarele descompune statuile< .tot ce curge mă înspăimântă cu lipsa de conţinut a mişcării .ea lasă un gol imperceptibil în urma peniţei care trage după sine toată materia !cum să nu mă recunosc în acest corp steril departe de mine gura când mă desprind din mine şi scap involuntar în afara vieţii strâmte un sfârc nou ieşit din trupul temporar un balon cald care se înalţă împins de lună împreună cu arborii cocori .poezia asta e matematică sau invers doar o culoare sinuoasă pipăibilă jocul neplăcut cu timpul

Fotografie: Warren Wong

NR. 6/2020

MI-AM ÎMPĂIAT SINGURĂTATEA

O MOARTE ASIMPTOMATICĂ

.am trecut prin ziua asta {{prin teritoriul molimei}} ca printr-un tunel 5G care mă izolează de toate amintirile ca printr-o răzătoare pe vatra vinovăţiei .am simţit că timpul ]este singur[ .imaginează-ţi lumea văzută prin interiorul ei în miezurile ei de vise în apa coronacronică prin care se evaporă păpuşile fluturilor şi se refac încă mai vii .cândva lumea era mult mai mică lipită de microscoape precum înaltpreapoetica mea sinceritate transpirată .mi-am împăiat singurătatea şi acum o pot admira de la distanţă ca pe un suvenir .şi citesc şi stau şi ascult şi îmbătrânesc^^

Azi am îndrăznit să ies pe străzile virusate Mâinele şi-a deversat deja toate reziduurile toxice Sunt convins că trupul meu s-a adaptat îşi va relua distanţa confortabilă printre obiectele care trăiesc chiar şi când nu mai sunt valabile Coabitez cu peisajul ăsta liniştit desenat în pieţe/ pe ecrane pot să văd teama pe care o inspiră o dronă Pentru tine războiul nu s-a terminat încă nici lupta dintre Covid şi Goliat în timp ce obiectele slăbesc de la uzură şi se fluidifică Eu rămân mereu în urmă lucrurile au devenit acum/ iată mai puternice decât mine parazitul cu botniţă Azi îmi întind prin oraş pânza de păianjen de distanţare cu un foc automat de aceea drumurile mele sunt întortocheate o moarte asimptomatică şi abia asta cu adevărat doare

ÎN JURUL ACESTUI GOL Am ieşit în grădină să citesc poezii cireşului bătrân Azi m-am izolat de mine Trăiesc lecţia acestei pietre locuiesc în interiorul meu şi mă rănesc de tot ce este viu În jurul acestui gol soarele este o pasăre uriaşă Eu m-am aşezat pe un scaun şi m-am integrat în el am patru picioare de lemn şi un spate lucios dar ferm Am intrat într-o cameră iar acum sunt chiar ea mă tem că o să-mi crape pereţii când o să alerg înspre inima mea ferecată înspre punctul iniţial suspendat de surâsul tău Aş da ceasul înapoi cu un anotimp dar e periculos să spui lucrurilor pe nume până într-o zi când vom ieşi toţi pe străzi să dovedim că suntem vii topLitera

INFIRMITATEA OBIECTELOR .suntem legaţi de lucruri cu vene invizibile minunile sunt acum ceva obişnuit .fără telefon nici nu mai suntem aşa smart nu ne mai sprijinim de nimic nici de podea viaţa ne este ciobită în fiecare plecare doar singurătăţile noastre ciripesc .dar când ne lepădăm de o zi veche ne regăsim goi în faţa proaspetei dimineţi şi soarele lichid ne ţine o slujbă generoasă şi luminoasă iar noi descoperim dezamăgiţi că nu avem cu ce umple noua zi

Ionuţ Calotă

3

DESTINUL

AMINTIRI...

Cu fiecare zi şi noapte, Sunt clipe pentru veşnicie, Destinul strigă, doar... în şoapte Cum vrea doar el... aşa să fie...

Aminitiri... e umezeală, ceaţă, delăsare...

De parc-aş fi în altă lume, Mă paşte-un fel de nerăbdare, O zi cu tot felul de... glume...

Prezent, trecut şi... viitor...

Am vrea să le vedem pe toate.

Cu ce va fi... nu e uşor Zeiţele ce-au fost curtate Zâmbesc amarnic, cu umor...

Îmi trec prin minte amintiri, Cu chipurile-a fel de fel, Făpturi gingaşe din iubiri Au fost aşa... au fost altfel?

Dar Dumnezeu cel Bun ne vede... În calea noastră, mai departe...

E blând cu noi, nu ne repede, Împarte tot... parte cu parte...

Despre-nceput am auzit...

Ca despre-un răsărit de Soare...

Apusul ne e la toţi sortit...

Când va fi el... noi şti-vom oare?

Le văd de parc-au fost chiar ieri, Frumoase, tinere, cochete, Coniţe... jupâniţe şi... boieri...

Pământul era plin de fete...

Când noaptea era ca o zi, Iar ziua o vedeam în noapte, Credeam că totul ni se poate, Si că sfârşitul nu va fi...

4 DOBÂNDA...

Când te-ntâlneşti cu un amic, Îţi dai tot sufletul pe tavă Habar nu ai că-i de... nimic, Picul de vin, plin de... otravă...

E rău şi bine-n orice ins, O lume fastă şi... nefastă, Un amalgam de nedescris, Cu un bărbat şi o nevastă...

Iar doar atunci când din iubire, Se naşte-un sâmbure de... ură, Din tot cea fost o... fericire, Rămân doar... resturi, ca de zgură...

Când bunătate-ai o izbândă, Cu ochi deschişi spre viitor, Îţi aminteşti ca de-o dobândă A dragostei cu-al său amor...

Înv. Ghiţă Colceriu

Fotografie: Lionello DelPiccolo NR. 6/2020

TABLOU DE IARNĂ

DIVINUL PRUNC!

DE SĂRBĂTORI!

Drumurile iernii, Ascund paşii Citadini în alergare, Se mai aud ecouri, Peste albastre praguri Tăcere de Panteon, Totul e hibernal, Şi visez, Că îmi vor creşte aripi De frunze, Sau voi fi Rotunjimea unui fruct.

Mă simt La Polul Nord, Parcă de un mileniu Printre castele de gheaţă, Asemeni unui pinguin.

Ochii tăi, adânci, mistuitori, Păşire în abisuri siderale Nepământean ocean de Iubire, COPIL DIVIN – EMANUEL!

Sărbătorile vin...!

Cu alai copilăresc, Amintiri, din alte vremi!

Urbea, e aceeaşi... Împodobită-n aşteptare.

Ecoul paşilor pierduţi, Din alt TIMP-COPILĂRIE! Aşteptări, speranţe...

Peroane de lumini, Gara, uitată-n amintiri.

De sărbători, alai!

Albiţi de ani, părinţii... Încremeniţi în aşteptare.

Postări, mesaje, promisiuni!

Trenuri în fugă, Zadarnic, aşteptare...

Speranţe? NEXT?! În sfârşit!

Părinţi fericiţi, Marea revedere-copiii!

Albiţi de ani Bătrâni părinţi Maturi copii, Cei uitaţi-Speranţe!

Vor reveni şi ei – CÂNDVA? Suspans... poate la ANUL? Ninge peste vechea urbe, Sărbătorile vin!

Amintiri blocate-n timp.

Strălucire de smaralde, Efluvii din alte Universuri, Ochii tăi, luceferi răvăşiţi Galactic fulger, nemuritor.

Evadare-n trecut şi viitor Din ireal de atemporal Plutesc în torente de iubire, Eschine-n spaţiu – timp. În valuri albe, tot străbaţi AVATAR, în lume rătăceşti Ai greşit generaţia tehno!

Grea misiune, cine înţelege?

Nu mai ştim cine suntem, Sărbătorile vin şi trec De mii de ani le aşteptăm Sfântul PRUNC, bine ai venit!

Mihaela Pop

topLitera

5

Fotografie: Santosh Verma

azi-dimineață la cafea am servit biscuiți croșetați cu ochii înfipți în cană mi-am ghicit singurătatea se mai vedea (ne)clar în zațul dantelat cum timpul se lăbărța ca o băltoacă scămoasă scutul împotriva răului se topește cu fiecare zi zăbrelită între pereții închisorii mele naive ochii stau ațintiți pe geam, bulbucați: cine mai trece, cine a avut curajul să se împotrivească, cine, cine între palmele secundelor nu se ascunde niciun chip în oglindă abia-mi zăresc umbrele (umbra de luni, de marți, de miercuri, etc etc/ le fac pe muțește prezența) aș cumpăra la preț redus câteva zgomote printre clapele reci ale liniștii lui beethoven din aripile rupte ale fluturilor de molie mi-am făcut pană o vopsesc în cerneluri voi picta câteva pagini să nu uit de timpul ăsta că-i scăzut din viața mea caverna de pe suflet o golesc în ciuturi scot chinul din adâncuri din ce în ce mai greu insomniacă, bătrână prea devreme nu mă mai arăt în lume de pe corabia mea de surzi și orbi nu mai plec în lumină până nu mă lovește damblaua mai fac o incursiune până în sufragerie însingurații îmbătrânesc înainte de vreme

Fotografie: The Blowup

6

***

NR. 6/2020

*** e greu să cari inima în spate e greu să-l cari acum și pe dumnezeu nihil sine deo așa mi-a fost tatuat în carne așa mi-e scris în stele în lacrimă pot să mai strâng durerea și (rareori) bucuria nu mi-am salvat lumina nimic nu mi-am salvat dar zac în pat cu mine, cu lumea mea toată și mi-e din ce în ce mai greu să pot să râd să sper că rămân în echilibru pe sârma destinului în picioare când mi se pare că nu mai trăiesc strigă în mine o voce ca un clopot spart mă doare tot ce (n)-am iubit dar toate au un sfârșit nimic nu e gratis, trebuie plătit moartea e un bun profesor în viață

Fotografie: Alexander Andrews

*** ore blegi îmi igienizează gândurile împotriva plictisului mi se administrează procedural o tabletă de reverie fecundă (totul va fi bine/ andra tutto bene/ wszystko bedzie dobrze/ vse budet khorosho/ everything will be fine) o dansatoare discretă plutește la voia întâmplării într-o renunțare boemă pe ecranul tv-ului ne intersectăm fără să ne vorbim fără să ne privim pe străzile labirintice ale absurdului casnic tăcerea nopții e înfiorătoare câinii urlă la o lună imaginară nu mai suntem contemporani în timpul real fețe străvezii ale unei vieți larvare ne retragem în spatele draperiilor negre nimic nu mișcă, nimeni nu mișcă forța inerției gravitaționale ne ține legați de paturi în fiecare dimineață, aceeași dimineață potențiali ucigași ne ținem la distanță (la un metru, mai sigur doi) am dezinfectat basmele, amintirile, îmbrățișările, iubirile stai în casă respiră în casă taci în casă (supra)viețuiește în casă sssst! sssst!

Corina Vlădoiu topLitera

7

MORTUL

K

Trecuseră pe la prânz în ziua aia două convoaie mortuare și sunetele sirenelor mașinilor o făcuseră să tresară. Ce tot mor oamenii ăștia? De ce nu mai vor să trăiască sau… nu mai pot să trăiască? Și alaltăieri a mai murit unul sau una. Nu știa cine că ieșise prea târziu la gard. Trecuse rapid convoiul, probabil nici nu fuseseră prea mulți oameni care să însoțească mortul.

Era probabil vreunul bătrân că așa se întâmplă. Cei bătrânii nu mai prezintă interes nici când mor. Cei mai tineri sunt de top!

Nu mai avea nici pe cine să întrebe că toate muierile întraseră în curți. Lasă că mai moare el vreunul și atunci o să fiu pe fază!

Așa gândea Măria, supărată că ratase evenimentul. Ar fi bătut la Gherghița peste drum, dar parcă o înghițise pământul, nu se vedea nicio mișcare.

8

Mergea foarte greu, deși nu avea mai mult de 60 de ani, folosindu-se de două bastoane. Suferise un accident de mașină cu vreo 20 ani în urmă și nu se mai reparase. De atunci primea pensie de invaliditate și-și ducea viața între fundul curții și poartă, mișcându-se șontâcăit, legănându-se în toate direcțiile.

Nu acceptase căruciorul cu rotile, ar fi fost prea de tot, mai bine se mișca ea după puterile ei. Nu avea nevoie, încă, de nimeni, să o ajute, oricum nu făcea decât să trăiască așa ca o rață deșelată, cum și cât s-o putea.

Cele mai interesante evenimente pentru ea rămâneau înmormântările, fiecare cu fastul ei, fiecare cu particularitatea ei. Nu mai avea la ce se raporta, existența ei se măsura în convoaiele care treceau regulat, o dată, de două ori pe zi. Pe unele le vedea de la gard și analiza rapid toate detaliile legate de cum era îmbrăcat mortul, ce mașină-l transporta, de numărul de coroane, câte erau naturale, câte artificiale, câți oameni erau în convoi, câte mașini și în funcție de asta punea verdictul: bogat, sărac, de familie bună sau pur și simplu, un sărăntoc.

Pe altele le contempla din grădinița cu flori de pe o bancă pe care își odihnea oasele răblagite. Nu prea reușea să vadă mare lucru, dar, cum nu avea un dispozitiv care să o anunțe din timp că apare un convoi, nu se mai deplasa până la poartă că nu avea cum, s-ar fi obosit degeaba că nu ar mai fi apucat să vadă nimic.

Proză

Vecinele ei nu o anunțau, deși avea un telefon mobil, mai vechi, dar suficient de bun, la nevoie. Le spusese de vreo câteva ori să o sune și pe ea, dacă apărea la colțul străzii un dric. Gherghița îi zisese că nu are timp suficient să vină din fundul curții până la poartă și de aia nu o suna niciodată, deși ea vedea cel mai bine de la balconul casei ei cu etaj. „De-a dracu’ nu face asta, să nu văd și eu!” și-a zis, ofticată. Apoi se conversa cu Mioara lu’ Niculae să o anunțe ea. Asta o făcu de vreo două ori apoi se pare că uitase. Când s-a luat de ea reproșându-i „de ce nu m-ai anunțat, făi?”, Mioara o repezise: „ce-ți trebuie, țațo, să vezi convoaiele mortuare? Ai vreo treabă cu vreunul, ți-e rudă?” „Auzi la asta dacă e rudă cu morții?! Păi, cum să fie rudă, ea nu avea nicio rudă pe-aici, ea venise din Bărăgan și se aciuise în orașul ăsta că-și găsise de lucru. În plus, fusese crescută la orfelinat. Mă-sa o dăduse acolo, că avea prea mulți copii și se găsise tocmai la ea să renunțe”, se gândea ea.

A trecut vremea, după ce a tot plâns, mai mult de ciudă, decât de durere, n-a mai știut nimic de niciunul din părinți și nici de cei trei frați și ale două surori. Nu au vizitat-o, au lăsat-o așa ca pe un cățel la marginea drumului și și-au văzut de viața lor.

Asta a făcut și ea, dacă așa se putuse numi viața ei. Nu fusese măritată niciodată, avusese vreo câteva relații, eșuate. Bărbații pe care-i avuse în viața ei, mai mult profitaseră de pe ea și o agresaseră fiecare cum putuse, ba cu pumnul, ba cu parul. Se săturase de regimul ăsta și tocmai când crezuse că se ostoise inima în ea după ultimul bărbat, dăduse peste Gore care-i luase mințile. Cu el a făcut accidentul de mașină. Se certară, el se îmbătase și se urcă așa la volan. Era criță. A încercat să-l oprească să nu facă vreo nenorocire și se urcă să-l convingă să se dea jos. Nu reuși și el porni în trombă, cu ea cu tot. Nu făcu mai mult de-o jumate de kilometru și se răsturnă într-o curbă.

N-a știut nimic de ea și când s-a trezit la spital, după vreo zece zile de comă, a aflat că Gore murise și ea risca să rămână oloagă de amândouă picioarele. Se rugă la bunul Dumnezeu să o ia mai bine, decât să rămână fără picioare, dar bunul Dumnezeu nu o ascultase și o ajută să-și revină treptat. E drept că nu-și reveni destul de bine, dar doar atât cât să se miște, pentru ea, era bine.

NR. 6/2020

Acum se împăca cu gândul că doar atât mai era de capul ei: nevoile ei și înmormântările care i se păreau niște petreceri, la care se gândea ca și cum ar fi fost ale ei. Uneori își zicea așa singură prin curte, vorbind doar cu ale opt găini și cu un câine pripășit și ăla cine știe de pe unde, că o înmormântare de aia sau de aia ar vrea și ea.

Una din vecine îi zisese când o auzise vorbind cu găinile și câinele, ițindu-și capul peste gard, „ești nebună, Mărie, de la accident nu mai ești citovă la cap. Roagă-te la Dumnezeu să mori cu lumânare și să te găsim la timp, să nu te mănânce câinele sau viermii, m-auzi tu, făi?” Nici ea nu se lăsă mai prejos și se burzulise la Afana „cum să mă mănânce, fată, Țăndărică!?

Nebună ești tu! Câinele meu e ăl măi cuminte câine, măi cuminte și decât tine, năroado!” și plecase bodogănind „auzi să mă mănânce câinele, cine a mai auzit asta!? A bolunzit lumea, Doamne, a bolunzit de tot!”

Ieri dimineață nu se simți prea bine. O dureau picioarele și dacă nu ar fi fost puicuțele ei și câinele, nu s-ar fi ridicat din pat, dar vietățile astea o puneau să se miște. S-a sculat cu chiu cu vai și a pornit spre cotețe. Le-a dat drumul și apoi le-a aruncat două-trei mâini de boabe. Lui Țăndărică i-a dat în stranchina lui niște pâine muiată în ciorbă. Ei și-a adus pe o farfurie o bucată de brânză și o roșie. S-a închinat, și-a spus o rugăciune prin care îi mulțumea lui Dumnezeu că a lăsat-o să mai vadă lumina soarelui și-n ziua aia. A mulțumit și pentru mâncare.

Pâine nu prea mânca, îi plăcea să simtă mâncarea, nu să se umfle de pâine. Era cald și bine, i se dezmorțeau picioarele pe care și le întinsese la soare. A îmbucat cu grijă din brânză și din roșie. Mânca încet, nu se grăbea, „dacă și la masă mă grăbesc, atunci la ce mă mai așez, ha?”, l-a întrebat pe câinele care se uita în ochii ei cu atâta bunătate. Parcă era om, o înțelegea ce vorbește.

Se apropia de prânz. „Azi o mai trece vreun mort?” s-a întrebat, uitându-se spre poartă. Sigur, doar era un ritual. În fiecare zi

topLitera

trecea câte un mort. Era bine dacă se ducea de pe acum la poartă. Era și acolo o bancă și putea să aștepte liniștită doar nu avea alte treburi. A pornit încet, legănată, cu Țăndărică după ea.

La poartă s-a oprit, el nu avea voie, mai ales când trecea puhoi de lume și de mașini.

S-a așezat pe bancă și în câteva secunde toate băncile din fața porților s-au umplut de muieri. Deci avusese dreptate că va trece și azi un mort. S-au auzit gorniștii, ăștia erau chemați de obicei de ăia mai înstăriți și mai ales când era vreun mort tânăr. Asta însemna că făcuseră o oprire plătită de vreo rudă și probabil că mai ceruse și să dea un semn și gorniștii.

La colțul străzii a apărut mai întâi dricul, nu era negru, era alb ca o caleașcă de prințesă. Înainta încet de parcă plutea pe un nor.

Până a ajuns în dreptul ei, unde a făcut, la comandă, altă oprire, n-a durat decât o clipă. Prin ferestruica mașinii se vedea mortul.

Era tânăr, foarte tânăr și frumos, foarte frumos! Parcă dormea.

Lângă el aplecată stătea o fată care părea împietrită, îmbrăcată în rochie de mireasă, semn că murise neînsurat. Avea o mulțime de coroane, numai cu flori naturale, duse de altă mașină, special tocmită pentru asta. După mort mergeau femei și bărbați, toți îmbrăcați în negru, toți plângeau. La sfârșit au trecut vreo 15 mașini care sunau continuu, într-un țipăt sfâșietor.

S-a încheiat tot spectacolul morții și vecinele Măriei au dat să intre în curți. Una singură a văzut că femeia de pe bancă nu se mișca și-și ținea capul plecat, cu barba în piept și mâinile căzute pe lângă ea. Bastoanele erau așezate și ele lângă ea. S-a îndreptat spre bancă și când a ajuns, câinele a început să urle. A mort urla, sărmanul!

Măria murise pur și simplu și cu tot vacarmul ăla, nimeni nu văzuse acest ultim spectacol al vieții, în direct. Murise singură și fără lumânare… trecuse discret, pe silențios, ar fi zis ea, în lumea cealaltă. Acum nu mai deranja pe nimeni!

Corina Vlădoiu

9

K

Eseu

SINCERITATE, DISCRIMINARE ȘI PREJUDECATĂ

10

Opinia, singurul mod prin care ne putem exprima sentimentele, trăirile și moralitatea. Fără răutate, putem crea o atmosferă de bine. Trebuie doar să credem și să sperăm în tot binele, pentru că acesta există în jurul nostru.

Eu consider că fiecare dintre noi are dreptul la opinie, de dorit a fi sinceră dar, cumva să nu fie exprimată nepotrivit. Adică eu pot să îmi exprim părerea despre un coleg sau o colegă; pot să îi spun în față ceea ce simt sau ceea ce cred eu despre el/ ea dar în mod asertiv, să îi atrag atenția dacă mi se pare ceva în neregulă cu atitudinea acestuia să îi spun în șoaptă sau să îi transmit un mesaj, nicidecum să exprim cu voce tare ca să audă toată lumea ce nu e bine, să îi spun doar colegului/ colegei ca să își poată remedia problema fără alte consecințe.

O persoană este discriminată indiferent că e tânără sau bătrână, e frumoasă sau urâtă, e grasă sau slabă, e deșteaptă sau mai puțin deșteaptă, e curată sau murdară, se întreține sau nu, e de altă religie, e de altă nație, are simțul umorului sau nu, se machiază sau nu, după felul cum se îmbracă. Există persoane care se îmbracă în stiluri diferite și multe alte exemple care ar putea continua la nesfârșit.

Persoana care discriminează o altă persoană este de obicei acea ființă care se crede mai puternică, mai frumoasă, mai superioară decât persoana pe care o discriminează. Cei care se cred superiori, poate uită că blândețea este o alegere și nu o slăbiciune; până la urmă toți trăim pe acest Pământ, suntem toți creațiile divinității și putem alege să fim buni.

Fiecare dintre noi, cred că a fost judecat cel puțin odată de către o altă persoană, majoritatea dintre cei care sunt mai sufletiști au fost ținta prejudecăților. Ei bine, trebuie să ne gândim că oamenii care judecă atât după aparențe cât și după alte trăsături fizice și/ sau morale nu sunt decât persoanele care suferă din lipsa atenției și cu siguranță, cei care nu au cei șapte ani de acasă sunt majoritatea care nu știu decât să îi discrimineze pe ceilalți. Dacă cineva mă judecă după felul în care arăt sau după ceea ce îmi place să fac, își poate lua rămas bun de la mine pentru că eu nu pot oferi atenție unei persoane care nu știe decât să facă rău, să judece, să se creadă superior în funcție de aparențe și statutul social pe care îl deține.

Atunci când suntem judecați să încercăm să evităm orice conflict, grupurile care ar putea avea o influență negativă asupra noastră, prieteniile apropiate pentru că uneori confesiunile se pot întoarce împotriva noastră și desigur să nu răspundem cu aceeași monedă. În concluzie, persoanele care judecă să se gândească la faptul că suntem oameni cu toții, și nu trebuie să ne exprimăm opinia în mod răutăcios, ci să ne punem în locul persoanei pe care o judecăm, să încercăm să fim mai buni, mai empatici, să putem crea o atmosferă plăcută mereu, oriunde am fi și nu doar de Crăciun să fim mai buni, ci bunătatea să fie parte integrantă a personalității noastre.

Mădălina Mailat NR. 6/2020

11

IlustraČ&#x203A;ie: Traian Abruda topLitera

12

Fotografie: Kasper Rasmussen

NR. 6/2020

Cronică literară CÂND VERSURILE SUNT CRÂMPEIE ȘI RĂSAR ÎN SUFLET

F

Mică cronică la volumul „Crâmpeie de suflet” de Ana Maria Zaiţ Mărturisesc că nu o prea cunosc personal pe d-na Zaiț Ana Maria, dar, o singurtă dată am făcut cunoștință, și de mai multe ori am trecut pe lângă ea, asta pentru că locuim în același oraș, Toplița. Eram mai totdeauna grăbite, dar asta nu m-a împiedicat să descopăr ceva aparte; prezența ei mi-a stârnit mereu un sentiment de curiozitate și de prietenie. Mi se părea mereu că atitudinea sau chipul ei au un mesaj special. Până la acest volum nu am reușit să înțeleg misterul pe care îl purta în gânduri. Vă invit să vorbim mai departe despre acesta.

Vom începe prin a da citire, cu ochii deschişi ai sufletului, versurilor: „Azi am privit atent la cerul meu Văzut-am nori, şi fulgere şi ceaţă Azi, greul nu mi se mai pare greu Am înţeles că asta-nseamnă viaţă...”

Vraja suflului poetic se strecoară din primele versuri şi poeta ne aminteşte că tot ce înseamnă viață este supus întrebărilor.

Urmând o cale a sensibilităţii umane, ba chiar feminine, mărturiseşte căutarea neobosită a gândurilor, efortul zilnic omenesc de a înţelege, nu atât filozofic, cât emoţional, fiorul care îmbrăţişează toate fiinţele şi le conduce paşii, şi le scaldă conştiinţele.

Demersul poetic este unul intim. Cu multă căldură sufletească, o căldură ce transcede parcă dincolo de paginile volumului, poeta Ana Maria Zaiţ avansează nişte întrebări cheie către Dumnezeu, dar mai ales către fragilelor fiinţe reflexive create de el.

Abordând o viziune augustiniană, semn al unei elevate fiinţe spirituale, Ana Maria Zaiţ ne cheamă şi ne coboară în adâncuri de nepătruns doar cu şoapta smereniei. Ea ne oferă aici un mic cadru atemporal pentru a ne lăsa să înţelegem lucrurile din punct de vedere al simplităţii, al căldurii pe care numai rugăciunea o poate da. În al doilea rând, tot ea, cu un ochi ager pe care îl deschide spre societate, ne îndeamnă să ne dezbărăm de măşti şi de gânduri amăgitoare, care nu sunt altceva decât iluzii mistuitoare. Ne vom elucida urmând încă câţiva paşi prin poezia pe care am dezvăluit-o încă de la începutul periplului nostru: „Azi am privit atent la cerul meu Văzut-am printre nori, raze de soare Abia acum am înţeles cu greu Că nu te poţi trezi, de nu te doare

topLitera

Nu e devreme, nu e nici târziu Ca ceru-ţi să priveşti, în adâncime Să ţi-l transformi din gri, în albăstrui Şi zi să faci, din veche-ntunecime...”

Frumuseţea creşte în tine pe măsură ce creşte iubirea, pentru că bunătatea însăşi este sufletul frumuseţii. Aşa gândea Sf. Augustin. Şi cred că nimeni nu va nega că există în noi o cerinţă aproape viscerală de a deveni om mai bun. Aceasta, chiar de ești tânăr sau bătrân, mocneşte în tine, şi, dacă eşti destul de precaut în gânduri o auzi, te face să fii, la modul potenţial egal cu cei mai mari sfinţi.

Pentru că, tot Sf. Augustin arată că nu există sfânt fără trecut precum nici păcătos fără viitor. Iar faptele fac diferenţa. Lucrul cu sine mai ales.

Perspectiva religioasă în această carte nu este prea afişată şi nici una declarată, ci este, aşa cum ne place să o descoperim, sugerată şi bine păzită de ochii răuvoitorilor. De departe, eul poetic se dezbară de masca care se cere impusă de societate, şi se arată nouă prin versurile cele mai limpezi, cuvinte lipsite de fariseism.

Pe bună dreptate, descoperim în aceste versuri că poeta este într-o aventură de cunoaştere a divinităţii, şi cu fiecare poem o aflăm tot mai aproape de a afla cea mai mare reuşită a vieţii, însăşi cunoaşterea tainei dumnezeieşti. Şi ,pesemne, aventura va continua şi peste ani, deci excursul este abia la început, păstrăm deci din darul poetei calea „aurie” (undeva, chiar în acestă poezie, numită „Speranţa” această cale prinde culoare în imaginarul poetei). Este impresionant drumul acesta către blândeţe, către sine, chiar.

Adresarea din poezie pare şi ea desprinsă din învăţăturile augustine, căci poeta mărturiseşte pe parcurs sacrificiul său în această lume, dar, pe lângă asta, ea săvârşeşte un act de credinţă, arătând că nădejdea întru mai bine în toate îi este încredinţată lui Dumnezeu, că nu putem noi face nimic decât să ne comportăm cu dăruire.

Poeta strânge în poezia Crâmpeie de suflet spinii coroanei neputiinţei umane: „Neputincioşi suntem în faţa sorţii, Neputincioşi şi făr' de adăpost

13

Neputincioşi pălim în faţa morţii Toate sunt efemere, nimic nu are rost”

„N-am fost nimic din ce-aş fi vrut să fiu Dar nici cum aş fi vrut să fiu, nu ştiu.”

Şi în alt poem, cu deosebită smerenie, vocea poetei atinge un ton sublim:

În poezia „Ajută-mă” avem de a face cu o expresie labirintică a sorţii:

„Îţi mulţumesc, chiar de nu-ntotdeauna Mai pot a înţelege, al vocii Tale glas Dar jale mi-e, şi nu îmi e totuna De nu ştiu când, în voia-ţi să mă las”.

„De n-am făcut nimic, din ce-ar fi dat să fac Sau de cărările, greşind, le-am încurcat Ajută-mă să merg, să nu cârtesc, să tac”

Nu este deci puţin lucru să amitim aici cuvintele Sfântului Augustin: Roagă-te ca şi cum totul depinde numai de Dumnezeu, munceşte şi dăruieşte-te ca şi cum totul ar depinde de tine.

14

Am putea spune că ideea centrală a cărţii este cucerirea interiorității sufletești. Și asta nu poate să se întâmple fără abolirea falsului, acea haină pe care o purtăm în fiecare zi şi care, poate, uneori uităm s-o dăm jos, de frică şi de lipsă de curaj. Acea haină, care, dacă nu este folosită numai temporar, ca o simplă haină, devine totuna cu o mască definitivă, alcătuită din pielea noastră, iar aceasta, de prea multă purtare, ne-ar putea pune sufletul în pericol.

Poate că viața lui Adam şi a Evei sunt cumva o oglindire metaforică a vieţii dintotdeauna de pe pământ. Căci actul de a purta veşmânt datorită rușinii, este un element simbolic încărcat de o mare profunzime. Privind dintr-o perspectivă etică la fel, ne putem da seama că îmbrăcăm haina fasităţii de frica răului, dar ar fi esențial aici să uităm că, haina cu care ne acoperim și nici răul nu trebuie să fie cele care ne domină ființa noastră. La fel cum nu suntem haina pe care o purtăm, la fel nu suntem nici masca pe care o punem între noi și societate.

Noi nu suntem falsitatea, nici nefasta mândrire luciferică care a schimbat oamenii în diavoli. Căci noi trebuie să avem un eu al nostru integru dincolo de orice mască, căci noi oamenii, nu suntem doar un simplu gol, pe care îl punem în mişcare.

Într-un ecou simplu, fără ascunzişuri firul poetic ne arată şi păcatul şi credinţa fără de care un om s-ar pierde: „De n-am ştiut să iert, s-ajut, s-ascult Sau de nepăsător cândva am stat Ajută-mă! Chiar dacă cer prea mult...

Nu mă lasa s-alunec în păcat! (...)

Nu mă lăsa şi nu te-ndepărta!

Oi fi şi eu un gram din pâinea Ta” Din nou, facem apel la spiritualitatea augustiniană şi remarcăm că, printre versurile Anei Maria Zaiţ se strecoară o idee fundamentală, care este pe cât de simplă, şi la vedere, pe atât de iniţiatică: „Credinţa înseamnă să crezi în ce nu poţi vedea, iar răsplata pentru acestă credinţă este să poţi vedea acel lucru în care crezi”.

Ideea de zbor este şi ea relevată în versurile volumului, poeta, ca un veşnic Icar pelerin prin propriul labirint, visează să atingă infinitul prin sensul cel mai profund al umanităţii, bunătatea: „Dă-mi, Doamne, aripi largi să zbor Croieşte-mi calea înspre răsărit Să-nvăţ ca, în adâncu-mi să cobor Şi-aşa, s-ajung, în bunătate, spre zenith.”

De fapt, tocmai acest lucru face din Ana Maria Zaiţ o poetă, faptul că este o voce angrenată în jocul de descoperire al adevărului.

Alte tematici la fel de profunde şi înduioşătoare ale poemelor aparţinând acestui volum sunt: maternitatea şi trecerea timpului. Sufletul nepieritor al mamei, a cărei bunătate este un reper pentru poetă, este unul călăuzitor şi chiar şi în faţa ameninţării morţii:

De răsunet sunt în acest context, jucăuşele, profundele şi sincerele cuvinte ale poetei:

„Recunoştinţă-ţi dau, măicuţa mea, în veci Pentru greul, suferinţa, neputiinţa

NR. 6/2020

Chiar de bătut-a ceasul, ca să pleci, Eu ştiu că, dincolo, te-aşteaptă biruinţa.”

O jale blândă, dar mai bine zis, un lirism ameţitor poartă cu ele sonoritatea christică a cuvintelor: „Te petrec, măicuţă dragă-nspre apus Sufletul mi-e numai plâns, numai durere Ştiu şi eu, cum ştii şi tu, că-i drum de dus Ştim de ce nu vrei să-mi spui la revedere” Tema trecerii timpului este foarte potrivită pentru a încheia şi noi aici micul excurs critic pe lângă acest volum denumit expresiv, „Crâmpeie de suflet”.

Poeta meditează într-un dialog cu divinitatea asupra condiţiei de om, înfăţişând calea grăbită, dar nelipsită de poezie, a acesteia: „Trecem prea repede, Doamne, prin timp, Şi nu trăim a vieţii frenezie În zbor, trec anotimp dup-anotimp, E iureş, ce-ar putea să fie... poezie.”

15

Dr. Viorica Lazăr

Fotografii: Hennie Stander

topLitera

Contact Vă așteptăm cu drag lucrările la adresa de e-mail: vioricamail@yahoo.com

Echipa Redactor Viorica-Macrina Lazăr Contribuție tehnoredactare Aurora Pașcan Georgeta Maria Lung Aurica Ujică grafică Matheea Negruț Fotografii Julius Drost Warren Wong Lionello DelPiccolo Santosh Verma The Blowup Alexander Andrews Kasper Rasmussen Hennie Stander Alex Kalligas Ilustrații Traian Abruda REALIZATOR Biblioteca Municipală „George Sbârcea” SpoNsor Romaqua Group ISSN 2537 - 1606 ISSN-L 2537 - 1606 Fotografie: Alex Kalligas