Toplitera, an V, nr. 1 by Viorica Lazar

Revista apare o dată la două luni. Următorul număr va apărea în aprilie. Fotografie: Alina Sofia Anul V, Nr. 1, 2020

topLitera r e vis tă l i te r ar ă

Autori Andrei Zbîrnea Doina Săniuță Costinel Lungu Maria Mărginean Mihaela Pop Mihnea Roibu Alexandra Dobandi Viorica-Macrina Lazăr Georgeta Maria Lung

unu (the fall of hearts) transfigurare sau o formă de nesupunere atent aleasă. alina alege să alerge pe stradă. alina se teme de catatonie la fel cum se temea și alexandra la fel cum se temea și bunica alexandrei. trenurile nu trec pe aici decât o dată pe săptămînă. razant pe deasupra cuibului de berze. alexandra se teme de berze la fel cum se teme alina de exploziile de la metrou. Razant voi coborî la prima stație stagnînd pe un peron pe care nu am nici timp și nici vreun interes explicit de a-l descrie. alinei îi voi cumpăra o cutie de bomboane pentru secret santa. nici măcar nu sînt sigur că o cheamă alina și nici că vreau să o strig alina. ce părere o avea bunica alinei despre toate acestea? ce părere ai despre trenurile ce trec razant deasupra unui cuib de berze? crezi că există un cuvînt care să definească teama de berze? sau e nevoie să îl inventeze alexandra după o vizită fulger la bunica ei? la prima stație au urcat alina și alexandra două forme nesupuse ale aceluiași lichid rezidual. atunci m-am dezmorțit și l-am trimis pe ionuț să surfileze covoarele ce îmi rămăseseră de la vecinii de la țară ai alinei trenurile nu sînt nici roșii și nici galbene și nu vor topi niciodată ghețarii din studioul tău închiriat

doi (small dark lines) tot mai des accidente pe care le-ai fi putut evita tot mai des alina formează numere la întîmplare în speranța unui oraș acvatic unele clopote anunță încă o zi anostă alina ar fi vrut să o evite alt cuvînt cheie pe blogurile de călătorii: accidente pe autostrăzile suspendate ghețari peste ghețari peste ghețari în garsoniera de la etajul patru încă o dată netflix dezamăgește în materie de lung-metraje aminoacizii lucrează doar pentru corpurile vizibile de pe casa scărilor alexandra a vrut să o decoreze cu postere ale unor trupe de rock progresiv comisia de cenzori nici nu a vrut să audă se temeau mai degrabă că administratorul va delapida sume considerabile din fondul de rulment mici linii întunecate ne ghidează pașii dinspre berceni către centrul orașului are you a zoe or a zelda? sau, dacă reformulăm, te regăsești în alexandra sau mai degrabă în alina? nu există un răspuns corect cum nu există nici un număr minim de interviuri de la care ești sigur selectat pentru jobul visurilor tale cinismul ți se potrivește ca o pălărie din fetru stele și sateliți nu depășim niciodată primul nivel nu vrem ca bunica alexandrei să coboare la prima stație nu vrem ca trenurile să vină pe aici mai des de o dată pe săptămînă pur și simplu nu vrem are you a zoe or a zelda?

Andrei Zbîrnea

NR. 1/2020

Poezie

Fotografie: John Hernandez

poem pentru laura palmer în fiecare dintre noi există o laura palmer cum în fiecare moment cobori treptele în rochia neagră desenând corăbii pe trotuarul din fața teatrului & mai e ceva nu e totul decis cum nici toate corăbiile nu ajung la final într-o manieră elegantă de la tine laura palmer am învățat demnitatea un job aproape de twin peaks într-o mare corporație o după-amiază ploioasă blocată în balconul de la etajul al treilea & nimeni în urmă după care să poți striga ajutor corabia a rămas fără baterie doar rochia neagră își păstrează șarmul nealterat doar rochia neagră a laurei absoarbe

să ne întoarcem laura ăsta e un poem pentru tine foarte rar mi se întâmplă să-mi amintesc de corăbiile ce vin dinspre tine către mine cu o formă de candoare pe care doar la julee cruise mi-a fost dat să o întâlnesc bookhouse boys vor construi o nouă corabie pe care doar rochia neagră va fi invitată să o viziteze peste tot castane plutitoare un deșert pe care laura palmer l-a văzut cu mai bine de douăzeci și cinci de ani în urmă și pe care rochia neagră își află drumul către porțile teatrului. rochia neagră mirajul (1 iunie 2018)

Kladovo un film cu subtitrare în islandeză dincolo și dincoace de graniță. semnal GSM mai puternic dinspre partea sîrbă spune f. și nu am niciun argument să o contrazic. mafia balcanică a scris TITO cu leduri made in honduras. contrabanda cu minți neprihănite e deabia la început. 290 de dinari și o înghețată cu oreo un mod original de a renunța la o croazieră pe mediterana. nu am să iau lecții de vioară și nici nu am să devin un antreprenor de succes cel puțin nu în următorii cinci/zece ani. poate o să-mi cumpăr o pisică un blender am să-nvăț să gătesc. uite buletinul. ești născut în ’86. acum ne avem și pe instagram. îți vei cumpăra un frigider pentru toți magneții din orașele pe care nu le vei vizita niciodată.

Andrei Zbîrnea topLitera

căldura momentului dramatic dramatic dramatic e tot acest ritual în care niciunul dintre noi nu face pași decisivi în care niciunul dintre noi nu preia ștafeta într-o manieră ultraviolentă știi în fiecare OM sau chiar ființă care respiră a fost la un moment dat laura palmer sau andrey horne sau chiar dale cooper mai puțin sezonul al treilea pe care oamenii de modă/veche fanii din 1992 l-au considerat prea dur chiar și pentru 2017 dar

MESAJ Dincolo de timp şi de nopţi De constelaţii şi de aştri copţi Picurând în secunde de lumină, Suntem noi Un EU şi o Ea, Iarăşi şi iar EL EA Purtaţi spiralaţi spre neant Amândoi, Cucerind ca Icar Nepătrunsul vibrant. Pentru voi Ceilalţi de pe sorţii de stele Aici Undeva prin lactee Sântem noi, Doar unu plus unu Egal prea simplu: doi Şi-o lume pornită Spre acelaşi fatal Infraroşu. Noi...Voi...

PLOAIA Plouă! Sudoarea cerului Inundă sufletul nostru Încărcat de praf şi murdărie Împrăştiate pe margini de inimi Ploaia înmoaie haina tristeţii Ascunsă cu grijă Sub impermeabilul negru. Ascultă ploaia Cum se sfărmă de geamuri În miezul de noapte, Şi te vei trezi Cu teama potopului în suflet.

DRUMUL SPRE SOARE Respir oxigenul saturat de revoltă Din carapacea de broască ţestoasă Unde-am căzut din răscoala cerească Demult, într-o noapte geroasă. Mă sufoc în carapacea de spus Privind prin găuri afară, la lume, La soare, la aripi de vulturi, la cer şi la lună, Acolo, departe de carapacea nebună. Dar afară fug nori în veşminte de jale Şi lacrimi le curg, şuvoaie mortuare Topindu-mi carapacea neîncăpătoare Respir, în sfârşit, sub un soare.

ORA DE FUM Mânjii iar au venit nechezând ca nebunii ţâşnind din pocalul rotit peste umbrele lumii. Se ridică din mirişti glasuri de iele macină linişti sfâşie rele cornul de lună taie cocoşul cu aripi de brumă din boltirea cupolei de noapte cad seminţe galben de coapte, bezna spoieşte pereţii zvonuri prin inima ceţii ţiuie. Sânt închisă în liniştea mea Plină de ea Ca un pepene plin de prea multe seminţe Îndoieli sau fiinţe Ivite în cumpăna orei de fum...

Doina Săniuţă

NR. 1/2020

Fapte O mână întinsă ascunde o poveste, Zâmbet jilav în straie obscure, Nemărginite gânduri printre manifeste, Destin pecetluit sub stașnica secure... Pe caldarâmul strâmt și pașii goi

Vocea lui scăldată-n lacrimi, Răvășea fiori în mine, Ființa-i purtată-n patimi, N-o puteam lăsa pe mâine,

Un biet om cu soarta-nvinsă, Privirea lui din ochii moi, Își plânge teama necuprinsă.

M-am întors din drumul meu Să-i dau o mică monedă, Trecător, cum sunt mereu Recent ridicat din cergă.

Ne grăbim să nu-i vedem Hazardați, strângem idei, Zel și milă nu avem, De ce-am da un preț pe ei?

„Să nu te-nfiori pe mine, Dar nu vreau moneda ta, Doar mai ieri mi-ai făcut bine, Și astăzi, tot dumneata?

„Om fain, cămașă bună, Apretată, parfumată, Noaptea-n tâmple greu îmi sună, Inima din piept sfărmată.

Îmi este sufletul un arc, Privesc zenitul ce m-adună, Zac apoi pe-o bancă-n parc... De n-ar ploua când fulgeră și tună.”

Dă-mi un ban, nu te sfii Sau dă-mi o buca’ de păine, Ș-apoi îți voi mulțumi, Domnu’ va-ngriji de tine...”

Un gând frumos te-nalță la cer, Îngerii toți se-adună la harpă, Iubirea divină alintă cu fler, Iar viața-i răsplătită după faptă.

Dezacord Vino să-ți prind în cosiță mărgeluțe de ienupăr, Să fii dulce, precum fructul, frumoasa din calapăr, Să dezgheți ceața din patimi, soarele să îl grăbești, Fluturilor să dai aripi, jar, la caii din povești. De nu vii, au să mă certe zorile vremii din noi, Codrii ce-au gustat dulceața promenadelor în doi... Trandafiri catifelați ochii tăi vor să admire, Mireasma să însoțească drumul tău spre împlinire. Mi-am luat amorul rece, vreau ca tu să ii dai viață, Ai să poți, numai să vrei, cu gând bun, nu caragață. Pentru tine am iubirea serilor de alta dată Când la brațul tău de înger ploaia imi cădea pe pleoapă. Am ajuns la ceas târziu în zăvoare ferecate, Ochii tăi nu sunt aici, mă privesc din altă parte. Noaptea ce aștept să cadă, zeiță de clavicord, Tu să vii, să ne iubim, să ne topim în dezacord. topLitera

Simfonia sufletului tău Te căutam, simțeam nevoia terifiantă de a te întâlni pentru a mă lecui de singurătate. Am cutreierat zorii zilei, am adulmecat mireasma euforică a pașilor tăi; nu-ți găseam zămbetul deși știam că adesea îl împarți păsărilor, ramurilor de mesteceni și râurilor ce-și ondulează menirea. Știam că lași o parte din el în tot ceea ce atingi... Apoi mergând spre amurgul primăverii, mi s-a luminat calea de o caldă melodie ce-mi alina sufletul rătăcit în dor; nu m-am oprit din căutare și am tot mers până ce te-am aflat, într-o gură din stânci, în inima pământului, o cosmogonică fereastră către albastrul nemărginit. De ce cânți naturii? Este plăcut să văd cât ești de admirată, să-ți ascult notele moderate de șuiet, de concertul păsărilor sosite doar pentru tine. Câtă eleganță porți în gesturi! Până și cea mai stoică ființă ar deveni sentimentalistă. M-aș agăța de arcușul viorii și aș rămâne acolo, în simfonia sufletului tău. Să nu mai pleci, rămăi cu mine! Dacă iubești natura, vei vedea că ea va veni la tine. Lasă-mi zâmbetul tău în dar să-i cânt a mea duioasă melodie, că trebuie să înțeleagă versul ce leagă simfonia ta de sufletul meu, melodia mea de vioara ce-ți e soră. Tu, cântă naturii! Eu îți voi cânta ție! Nu mai pleca, rămâi și lasă-ți arcușul să umple lacune, până-n zorii zilei, spre amurgul primăverii, unde natura se așază la poalele rochiei tale.

Costinel Lungu

Fotografie: Andrew Seaman

NR. 1/2020

Veche biserică din sat

Crucea din deal

Tu singur, Doamne

E veche biserica din sat Și parcă s-a zidit odată cu satul Și el bătrân și singur Pustiu, doar cu câțiva bătrâni în el săracul Din când în când se face-o slujbă, De pomenire și câte-un părăstas Iar de Crăciun, Paște și Rusalii Se adună la părinții bătrâni și singuri Copiii îndepărtați. Sfântă biserică învechită În satul bătrân și părăsit Doar sărmanii bătrâni Îți mai trec pragul Și ei din când în când. Se-nchină la icoane cu sfială Sprijiniți în toiagul anilor, Istoviți spun o rugăciune, Aprinzând câte o lumânare Pentru cei plecați.

Sus pe deal e o cruce veche Bătută de vânturi și ploi Din când în când câte un bătrân se închină Cu gândul la griji și nevoi

Tu singur ești, Doamne Care le știi pe toate Tu, singur, Doamne Sfinte Ne poți ierta de rele și păcate

Câte-un trecător își face cruce Și se-nchină cu sfială creștinește La Domnul răstignit pe cruce Cu gândul departe... Ca Sfântul de pe cruce să-l ajute și să-l ierte.

S-avem în noi credință Și ție să ne rugăm Să ne ajuți Iisuse De rele și păcate să scăpăm

Cruce Sfântă părăsită Pe dealul dinspre sat Creștinii vin la tine și se-nchină Să-i scapi de-al lor păcat

Să ne-nchinăm la crucea ta Pe care noi ți-am pus-o Și te-am bătut și te-am hulit Cu greu și chin Dar singur tu ți-ai dus-o

Și se închină cu sfială La sfântul de pe cruce Să-i scapi de păcate Și crucea singur să și-o poată duce.

Ascultă-ne, Doamne Sfinte Că-n tine avem credință Și ne iartă, Doamne Și dă-ne pocăință

ETERNITATE

Căci suntem oameni Și sântem muritori Și ne arată calea Spre raiul plin de flori.

Maria Mărginean

Doamne, ridică-te de jos, Doamne Coboară-te de sus Să vezi ce mai e din oameni Să vezi dacă mai sunt şi demni.

LEGĂMÂNT

Iisus pact cu Veșnicia Când pleacă să plece şi ea Iubirea şi credinţa Adevărul, existenţa.

Cuplări de dimensiune, Şi plutiri în spaţii Magnifică misiune, Din mii de generaţii.

Căsătoria cu Credința, Depăşeşte suferinţa Tot din EL, ce radiază Diamant, cu sfântă rază

Cu energii fluctuante, Veghează Creatorul Siderale secante, În ani lumină - Zborul!

Şi niciodat’ nu l-a înşelat, El, fericit, a anunţat, Mulţumiri şi fericire În lumină şi iubire!

Şi orice dimensiune Energie şi cuvânt, Venită din genune Geneză în legământ.

Mihaela Pop

topLitera

Proză Vizită de curtoazie

- Ține de asta! Doamne, ce bleagă ești tu, femeie! Cum Dumnezo nu înțelegi atâta lucru! Se distinge glasul lui nervos și dogit.

- (Chh, chh, chh). Ce-ai? Și eu nu puteam să fac asta? Nu știu de ce nu te duci să-ți găsești tu altceva de lucru, toată ziua stai la bucătărie pe capul meu, ca o femeiotcă! - Da, și știi tu cum să faci! Şi ce să respiri! Mai bine închide gura aia... că ți-o închid eu. Nu înțelegi, degeaba, cu pieptul asta de curcan, nu ai văzut că nu merge împănat oricum, trebuie să pui toate cu măsură: ceapa, pătrunjelui și coriandrul, așa, usturoiul nu trebuie prea mic tăiat, că trebuie să fie crocant când îl pui pe farfurie. Ține aici acuma, Doamne, da’ bleagă te-o mai făcut sfântu. - Ce vrei, mă? Zo, că nu ești normal. Vezi mai bine că nu știi nici ce faci, și io....

- Și tu, ce? Când pregăteam eu bucate de astea, tu nici să deschizi o poartă ca lumea nu știai. - Chh, chhh...vorbești şi tu, zice Mărioara... ştergându-se de transpiraţie cu mâneca bluzei ei pe care o ia, aproape zi de zi, o bluză flanelată şi roz, care-i strângea confortabil sânii ei de dimeniuni neobișnuit de mari, chiar și la vârsta asta de 68 de ani. - Înghite-ți saliva aia, ...nţ, și respiră o dată! Şi ține bine piectul de curcan de aici, că nu pot să crestez să bag astea. Și n-ai pus încă apă la opărit? Fir-ai! Ce dracu mi-am luat pe cap oooooo... de unde nici trenul nu trece! îi zice Ion și trântește un lighean de plastic cu carne în chiuvetă. - Chh, chh, că neamurile tale-s tare bune, ce să zic... - Dacă nu erai tu așa proastă nici cu copcilu’ n-am fi avut acu’ probleme. Ce-o mai zis? I-o mai zis ceva lui Teri, n-ai întrebat-o, când ai fost pe la ea pe la lucru? - Nu știu... cred că și-o fi putut găsi acum de lucru, zicea ea, dar în fugă, că era foarte ocupată, de-abia m-a primit.

- Da găsit, pe mama... nu l-am bătut eu cum o trebuit. Cum l-am bătut pe primu’, vezi că ăla e cum am plănuit, e altfel, noi l-am făcut om. Da, cu ăsta ce să iasă, că tu tot i-ai tot pus palma-n cur... Și, vezi, că acu nu s-a ales nimica de el. Io am mai chiringălit, dar am avut opritor, am știut când să mă opresc. Ăsta e nebun, un emigrant pierdut, bețivul naibii. Să n-ai... tu... toți anii ăștia... să... să stai pe drumuri, să nu lucrezi, să... să. - Zicea Teri că a dat de una în Anglia și-l mai ajută, e o fată de biserică, dar nu știu ce poate să facă toată ziua, că tu nu l-ai învățat. - Da’ să se... cu ea, aia știe! Fir-ai tu, să fii! Mai bagă pe focul ăla în sobă, că se stinge, nu vezi? - Da, las că știu, am băgat. - ...Nț! Știi pe mă-ta. Moldoveancă bleagă, ce ești. - Da’ ți-o zis din ce trăiește, unde stă? Pe unde umblă? - Zicea că nu mai fumează, că le-o lăsat, că nu mai bea... atâta știu. Dar zice că vorbește de tembel, nu are noimă. Vrea să meargă pe urmele lui unchi-so? Să sperăm că ceva a găsi el, să de-a Dumnezeu. - Da-i-ar naiba să-i dea. Eu am diabet, și am atâtea probleme, de abia avem din ce trăi, ce să mai... - Și eu am, da nu? zice ea și deschide îngălbenitul dulăpior alb, suspendat la nivelul frunții cu mâna liberă, căutând condimentele pe lângă vraful de plicuri cu facturi, multe din ele încă neplătite. - Da nu, zice că nu-i trebuie nimic. Teri zice că ar fi mai bine să-l chemăm acasă, să-l ducem la vreo clinică. Să-l scăpăm. Dar cu pensia mea să-l ţin?! Auzi să nu de-a și el un telefon să nu aducă și el o cafea și-o ciocolată? N-auzi, tu! Cine sună? Se gândea că a fost poate prea dură spunând asta și o luă pe holul mic, uitânduse la pereții de culoarea piersicii, descoperând parcă pentru prima dată că sunt extrem de afumați, că a trecut mult de la ultima zugrăveală, că deja să fie doi ani de la parastas.

NR. 1/2020

- Du-te și vezi, deschide, pune dracu' alea jos, unde te duci cu mănușile pline de sânge și șorțul ăla? - Viiiin! ...Merge la ușă, se uită pe vizor, se întoarce și îi spune și soțului: Marcela e. - Ce te învârți? Meri și deschide-i, nu vezi că trage deja de ușă? - Ioi, iară vine asta... Intrăăăăă! zise ea cu alt ton în glas. - ’Erus, zice tot Mărioara, ceva mai înveselită. - Neața! Hai, că s-a dus bărbatu-mio ăsta și am zis că, numa’ bine, vin pân aici. Am fugit așa-n sutienul asta, că mă duc amu' nia 'napoi. Ce lucrați cu carnea aia uscată? V-ați pus la regim? Mie pieptul de pasăre nu mi se pare indicat, mi se blochează pe gâtlej. - Ce vezi și tu, aia facem, zice bărbatul. Stai jos. Bei ceva? - Nu, da, unde mi-i sticuluța aia a mea? Dă-mi de aia de-a mea, Mărioară. Vai, vecină, al meu tot mă întreabă de ce vin, şi eu i-am zis că vin eu de ceva. Ieri m-a pus să-i suflu să mă verifice. Nu m-ar deranja, da’ el poa' să meargă unde vrea și să stea cât vrea, și pe mine toată ziua mă ține în subordine. - Săraca de tine, numa bine că-ți mai pleacă nebunu’ în câte o zi. Ce-ai mai făcut? întreabă Mărioara. - D-apăi... nu multe, am fost la bancă, i-am trimis bani lu’ Roxana, să fie acolo trimis ceva mărunțiș, o fost ziua ei, da’ n-am putut să merg. - D-apăi la salariile alea a lor ce să-i mai trimiți la Sibiu? Și mai ales unde s-a angajat, nu e plătită bine? - Nu, eu ș-așa le trimit. La toate trei, și Corinei, chiar dacă e ea în Belgia. Dacă am pensia și așa mare, știi cât am, 3000, şi te rog să mă crezi, nu mint, doar știi că am lucrat la CEC? Am tot ce-mi trebuie, acuma, întotdeauna am avut, da’ na, aș mai putea sămi iau câte ceva în casă, sau vreun costum, da’ câte am nu am timp să le port pe toate, că am slăbit, nu am poftă de mâncare... Pune-mi mai bine în paharul ăsta. Ia, uite-mă, cum zici că-mi stă? stă... stau pantalonii scurți pe mine, am chilele astea câte

topLitera

le aveam și la 15 ani, chiar dacă s-au dus deja vreo 50. Voi știți că la nebunu meu azi dimineață i-a trebuit iar puțucă. Și după amiaza, când se termină Acces direct, tot așa îmi face foc și vine în pula goală și mă cheamă, zice hai să te fut. Și ce zici, cum arăt? Așa că n-am am nicio vergetură, zice, și își pișcă carnea de pe fund zdravăn, aplecându-și sânii vlăguiți spre tocătorul de pe bufet. - Du-te, tu, Marcela, că nu ești întreagă la cap. Nu te temi să umbli așa pe scara blocului? Zi, tu mai bine, ce-ai mai făcut de ieri? - Ți-am zis. Le-am pus bani la copii. La toţi le-am pus. Câte 300. Ți-am zis că Roxana a născut gemeni? Mi-o zis să merg să o ajut, da’ ce să mă bag, că are concediu, are bărbat, io când lucram 16 ore și veneam acasă frântă, numa' eu ştiu cum m-am descurcat. - Bine faci! Să n-aştepţi nimic de la ei, zice Mărioara, ducând la gură un păhărel plin ochi. - Da, cum să nu, că eu i-am plătit destul facultăţi după facultăţi, şi-acum dau bani pe facultăți, Elena are 3 facultăți, momentan încearcă pentru un post la un Institut în Tg. Mureş, iar Corina are noroc că a prins trupa aia de pocăiți și s-a putut duce, săraca, în America; acuma nu mai dă niciun telefon, numa din ani în Paște. Stă bine Corina a mea, are un iubit jamaican, e DJ şi umblă peste tot în lume, în fiecare seară zice că-s la petreceri. Roxana a terminat și masterul, i-am trimis bani în ultimul an și și-a plătit de două ori facultatea, căci e nehotărâtă, şi m-a sunat, că: dă-mi mamă, că ți-i dau înapoi. - Apăi, le-ai tot dat destul! - Corinei, ştii, i-am luat apartamentul ăsta din bloc, dar ce să fac, anul trecut s-a răzgândit și m-a lăsat cu loabda ăsta de tat-su. Hai. Plec. Mersi de păhărele. Vin și mai târziu să gust și eu. Mă duc, că poate s-a întors al meu. - Bine, tu... du-te du-te, pune-ți ceva pe tine, că... (Se aude uşa închizându-se). - Oprește, tu, odată oala, că dă-n foc, mut-o mai încolo și hai, ridică-mi mâneca, că mi se bagă-n ceapa călită.

Mihnea Roibu

Greu e drumul spre inima femeii… O iubeam însă, serios! Contrar haosului pe care îl cauza în viața mea. Veneam de la muncă, extenuat, așteptând orice urmă, ori dovadă de afecțiune. Mă jur, m-aș fi mulțumit și cu o mică îmbrățișare și o supă la plic! Nu speram să văd în prietena mea o soție ori casnică, însă nu-mi dădusem seama când standardele mele coborâseră la nivelul betonului de sub pardoseală. Îmbrăcat la costum, parfumat, îngrijit și însoțit de cea mai frumoasă ființă de pe planetă (sau din Centrul Bucureștiului). Privindu-ne, ai fi zis că suntem oameni de afaceri, că deținem una dintre cele mai mari companii ale României, ori că suntem străini, veniți dintr-o țară prosperă în vacanță, pregătiți să mâncăm la un restaurant de lux.

Da de unde! Oameni de afaceri nu suntem (doar dacă toți angajații superiori ai fabricii ar muri, iar cumva, prin absurd, ar rămâne în mâinile mele), nu deținem o companie - însă deținem un apartament decent, cu două camere în centru - iar veniți din altă țară, nici atât nu suntem. Nici dacă m-aș preface n-aș reuși. M-ar da de gol accentul de bucureștean get-beget! Și, în legătură cu restaurantul de lux… mă duc acolo obligat de Maria, fiindcă, vezi Doamne, este o doamnă și trebuie răsfățată. Probabil vă întrebați ce beneficii îmi aduce mie această relație… Și eu mă întreb asta de câțiva ani. Vedeți voi, când eram puștan, nu mă uitam la studente, filozoafe sau mai știu eu la ce domnișoare adormite prin stațiile de autobuz după ce-au învățat o noapte întreagă. Nu mă uitam nici la viitor, nici la bani, nici la haine. Eram așa, hai-hui. Împrăștiat și eu de părinți pe la vreo facultate ca să nu rămân pe dinafară și cu capu-n nori, ca orice adolescent, ce efectiv n-are habar ce face cu viața lui. Am întâlnit-o pe Maria într-un magazin mult prea luxos pentru gustul meu. Intrasem și eu așa, ca tot românul: ca să casc gura. Văzusem și eu un costum negru cu accente vișinii și în capul meu plutea un singur gând: Oribil! Și atunci s-a pogorât în spatele meu diavolița! - Încearcă-l, încearcă-l! Și ce să fac… l-am încercat! Puteam eu să refuz o asemenea femeie? Intrat în cabina de probă, înjuram și blestemam toate femeile frumoase ce-au fost amplasate ca și vânzătoare! Ai naibii angajatori, știau ce fac! Cu chiu, cu vai, ieșit din cabină, prea împopoțonat față de stilul meu de adolescent cu blugi largi și maiou, am înaintat strâmbând din nas. Normal că Maria m-a lăudat până la cel mai mic fir de păr, iar eu, ca să nu par fraier, am cumpărat costumul. Închipuiți-vă doar cum băteam eu pin-ul cardului, rugându-mă să nu mă fac de râs și să am destui bani pe el.

Mulțumită de tranzacție, Maria-mi făcu cu ochiul, iar eu, flatat și prost, am continuat să-i vizitez magazinul, doar pentru a mă întâlni cu ea. Era imposibil să nu cedezi ochilor albaștri și corpului curbat, ca de afrodită. Prima dată am ieșit la cină, după a dormit o noapte la mine, și uite așa, am ajuns cu ea mutată în apartamentul meu. După câteva curtări mă așteptam și eu la ceva, vă dați seama. Să vin acasă să gătim împreună, ori să ne entuziasmăm unul la vederea celuilalt. Dar Maria a continuat să rămână curtată, iar eu cel cu fluturași. Are patima banului, a luxului și a vieții de bogătan. Eu nu-i pot oferi nici una, nici alta, deși mă străduiesc și stau peste program și pentru un leu în plus. Devine frustrată dacă nu primește ce vrea și n-o învinovățesc. Așa ne-am învățat: eu ofer, ca să nu par idiot, ci dimpotrivă, un bărbat model, iar ea primește. Într-o zi, venit mort de la muncă, cu sacoul pătat de cafea, negăsind nimic în casă în afară de trei fete pițigăiate încercând rujuri, mi-a sărit țandăra. Am zis: Gata, acum o termin! Am chemat-o pe Maria în cameră, să avem un cuvânt, lăsând musafirele nepoftite să se isterizeze în continuare. Văzându-mă nervos, aceasta m-a întrebat cu ochi de căprioară: - Dar ce s-a întâmplat? - Tocmai ce nu s-a întâmplat e problema! Unde-i compasiunea pentru orele mele de muncă, Maria? Unde ţi-i entuziasmul când mă vezi intrând pe ușă? Unde, pentru numele lui Dumnezeu, se află mâncarea mea? S-a speriat, săraca, iar pe moment i-a mâncat pisica limba. Am aruncat sacoul de pe mine și mi-am desfăcut cravata, fiind gata să le dau un șut (scuzați-mi abordarea) celor două papițoaie din camera alăturată, cu tot cu capul răutăților, ce se uita precum un mielușel la mine. Dar ea a fost mai rapidă și a năvălit pe ușă în hohote și lacrimi, iar păpușile au sărit în sus, gata să mă ia la socoteală. Mă jur, până și automatul de cafea părea să șuiere nervos la mine. Pregătit să-mi spun oful am înaintat impunător, însă toate trei și-au întors capetele spre mine. Precum un cerber înfuriat s-au năvălit asupra mea: una plângea, alta urla, alta îmi explica cu ce-am greșit. Dar le-am spus-o eu! Le-am spus-o… într-un fel sau altul. Tot ce pot să vă zic e că m-am trezit aruncat pe canapea, plângând de lipsa de afecțiune a iubitei de lângă mine, alături de trei femei și o mare de șervețele. În grup am decis rezolvarea problemei: eu să-i dau mai multă atenție și grijă Mariei, să nu mai strig, ori să o cert, iar ea să mă iubească toată viața. NR. 1/2020

Eram de acord? Bineînțeles că nu. Dar mai aveam ce comenta când soldații mărșăluiau pe lângă mine, având ca și arme pensule și rujuri, iar ca scuturi palete de farduri? Normal că nu! Am ajuns oricum machiat de către ele, ca să se mai relaxeze după show-ul ce le-a întins nervii, cu partenera mea de viață alături, asistând la tortură. Greu e drumul spre inima femeii…

Alexandra Dobandi

Ilustrație: Traian Abruda

topLitera

Cronică literară Augustin Buzura. Orgolii. O investigare cu mijloace literare Romanul Orgolii, de Augustin Buzura se arată, chiar de la prima privire, un roman al introspecției. Unii critici, însă, îl consideră și un roman de reflecție filozofică și etică. În schimb, dacă analizăm cu atenție comportamentul personajelor și gândurile acestora, mai ales la ale doctorului chirurg Ion Cristian, personajul principal al acestei cărți, descoperim că una din principalele chei în descifrarea așa numitelor „orgolii” care dau titlul cărții, este mai ales viața inundată de conștiința politică, una extrem de alienată. Tema abordată cuprinde și mai mult chiar, inclusiv atitudinea demnă a chirurgului în fața demersurilor politice corupte la care, fără să vrea este expus. În momentele când cei mai mulți dintre colegii lui își puneau profesia pe un al doilea plan, subordonat factorului politic, el alege să-și asume riscul cel mai mare, acela de a se transforma pe sine țintă a răutății celorlați colegi, care nu au fost în stare să-și asume, asemeni lui, demnitatea. Romanul începe „cu o episodică stare (fiziologică) de absență a profesorului și academicianului Ion Cristian, care, un moment, se desprinde de el însuși”¹ , ne ilustrează criticul Ion Simuț.

Romanul este construit pe mai multe planuri, principiul fiind cel al vocilor care relevă existentulo, fără să explice. Din poveștile despre trecut, din gândurile care macină conștiința personajelor, din scrisori și reclamații, romanul lui Buzura, Orgolii, ia o formă coerentă. Numele personajului principal, Ion Cristian, are două două din cele mai răspândite apelative din țara noastră. Este evident că, nu întâmplător, le folosește Augustin Buzura în acest roman. Alte nume care apar la personajele din roman sunt, dacă nu ciudate, cu siguranță, rare sau simbolice. Autorul însă nu va depune mult efort să se concentreze pe aceste personaje foarte mult, ba chiar le trece pe unele la capitolul voci anonime, adică putând fi ale oricui. Este ușor de desprins din ideea romanului că doctorul Cristian este de partea dreptății, ba chiar am putea spune că e facilă această abordare, cumva o cale prea directă. Parcă prea idealist, prea ireal, se conturează tipologia acestui chirurg, da, în sfârșit, autorul se adresează unui public care atunci când a apărut cartea se afla sub ocupație comunistă și din această privință totuși credem că vocea și tipologia personajului sunt potrivite. Mai ales să ne gândim la un mesaj direct: nevoia ca datoria impusă de profesia de medic să fie separată de influențele de orice alt gen.

¹ Ion Simuț, Diferența specifică, Cluj, Editura Dacia, 1982.

Persecuția din comunism, defăimarea, trădarea, lipsa conștiinței individuale proprii, lipsa siguranței personale, apăsarea puterii din partea oamenilor aparținând nivelului superior, și nu numai, toate sunt puse în evidență în roman, ilustrate prin fapte si gânduri ale personajelor. Deși victimizat, doctorul Cristian are o judecată foarte profundă și demnă, faptele care se petrec îi dau de gîndit, iar el le răspunde neobosit. Avem de-a face cu un personaj extrem de reflexiv și corect, dar mai ales extrem de uman. Reflecțiile lui sunt bijuterii filozofice, esențe de umanitate, picurate de autor pentru posteritatea care-l citește, ca urme ale pentru memoriei, ca miticul fir salvator al Ariadnei: „Să zicem că aș reuși să fac dreptate (...) Ar fi liniște într-o colectivitate restrânsă, liniște care m-ar costa un consum imens de energie, poate întreaga energie, ar fi multumiți toți cei pentru care am făcut dreptate și cei împotriva cărora am făcut. A restabili adevărul despre fiecare, a-i readuce la proporțiile reale pe unii, și a-i lansa pe alții, cere un efort deosebit. Pentru că, vezi, adevărul e și ceea ce nu ne convine, tăria unui om se verifică și în felul în care acceptă lucrurile care nu-i convin.”² Pe cât este de condensat în afirmații profunde și adevărat necesare pentru ființă prima parte a romanului, monologul lui Cristian, numerotat pe secțiuni indefinite, pe atât de neconvingătoare e partea în care vorbește alt personaj, indiferent că este fiul său, Andrei, sau un alt personaj potrivnic doctorului, autor al scrisorilor anonime. Aici i se construiește doctorului un portret, și, vocea aceluia care vorbește apare ca a unei personalități slabe, fără empatie, fără morală și fără ambiții profesionale, fără un centru al conștiinței, și chiar fără respect. Acesta îl numește pe doctor „Cris”, ca și cum ar fi fost prieteni mai apropiați, însă nu s-a dat în lături să-l ponegrească, să-i întoarcă chiar și fiul împotriva lui. Apar astfel cel puțin două orgolii în această carte, autorul ilustrîndu-ne strălucirea unei conștiințe curate, versus încețoșarea uneia lipsite de principii. Pentru Cristian, care nu și-a făcut un punct de reper existența celorlalți, ci, chiar din contră, dorea să cerceteze în colțul lui, în liniștea lui, în vederea descoperirii unui leac pentru cancer, mai ale că soția lui proprie murise de acea boală cruntă. Munca sa și firea reflexivă îl făceau să apară mai solitar și de multe ori cei din jurul său îi interpretau retragerea ca o formă de egoism sau aroganță. Discursul opus, perceput ca o reclamație, practică atât de uzuală în acele timpuri, fiind al celui care scrie cu titlu anonim, e plin de iscodiri, invidii aruncate la adresa lui Cristian, de departe se vede a fi un discurs facil, mincinos, acuzator și ignorant:

² Buzura Augustin, Orgolii, Cluj, Editura Dacia, 1985, p. 21.

NR. 1/2020

În această privință, criticul Ion Simuț nota: Criza identității lui Andrei, dezvăluirea filiației incomode se produc în paralel cu deshumarea trecutului unei grave erori politice a cărui victimă fusese actualul chirurg academician”.⁴ Tot acesta aprecia și natura conflictului care domină întreg romanul: „Ruptura, zbuciumul său sunt produse de lipsa de acord între desăvârșita înzestrare profesională și necesitatea angajării politice. Umanitarismul său se vrea în afara politicii sau altfel spus (dar și cu alt sens) deplina exercitare Situația de fapt a practicei medicale ar fi în sine era aceasta: În anii Da, e obositor să fii mereu tu însuți, mai un act social ce nu ar mai avea 50 doctorul, care ales când nu ești obișnuit, facem mai nevoie de un suport politic era și un reputat mult decât îți închipui. Nu trebuie să ne manifest (...) personajul din profesor, a fost abandonăm condiția noastră, nu trebuie prim plan al prozei lui Augustin arestat la reclamația să uităm ce suntem. Buzura e mereu același ins lipsit lui Redman înaintată de mobilitate și maleabilitate, către securitate cum omul unei opinii clare care nu suportă justificarea sau că a trădat cauza societății tratînd un adversar al partidului, dezvinovățirea, obsedat de adevăr, întotdeauna egal cu sine în un individ pe nume Bădilă. Doctorul era preocupat de a orgoliul neostentativ, dar impunător prin consecvență și energie descoperi un citostatic pentru cancer și avea meritele necesare mocnită a furiei de revoltat cu principii ferme, rigid, juste”.⁵ pentru a fi promovat dar nu ținea dinandins să ajungă pe o funcție. În contradicție cu tot ce făcea Crisitian, fostul procuror Tot ce spune mai sus criticul se poate vedea în cuvintele Redman era „om slab, împins de vanități scoase la suprafață frumoase ale doctorului: „Da, e obositor să fii mereu tu însuți, de împrejurări”, aprecia Ion Simuț și tocmai acesta, după ani și mai ales când nu ești obișnuit, facem mai mult decât îți închipui. ani vine la el „spășit”, să-l trateze fiind suspect de cancer. Fostul „tovarăș” complică brusc tulburările și așa de mare amploare ale Nu trebuie să ne abandonăm condiția noastră, nu trebuie să uităm ce suntem”. doctorului, care fusese așa de greu încercat (care medita și cum ar rezolva lucrurile dacă i s-ar propune o înaintare în domeniul Numindu-l pe doctor „Cris”, de fapt, Redman îl reducea la profesional, la funcția de rector, mai ales la sugestiile unui micimea orgoliului lui, la micimea de adevăr închipiută de el, apropiat diletant carierist Codreanu, care-l lingușea). și în altă ordine de idei, îl trunchiază, îl sacrifică, exact cum era o dată sacrificat Hristos. Deci Cris devine un Hrist, un miel de Gândurile sale erau îndreptate spre o depășire a situației, și sacrificat. Și acest procuror, temându-se mereu de el însuși, evenimentele care vin să-i încerce tăria caracterului nu reușesc obsesiv, și poate și de răul pe care l-a făcut în trecut, ajunge să-l destabilizeze. Doctorul meditează tot mai mult la moarte, bolnav și mai ales în situația de a-l ruga pe chirurg să-l salveze la valorile sociale, la iubire. Denigratorii lui, printre care mai era prin operație și tratament de cancer. și un tovarăș Varlaam, anchetator pus pe distrugerea morală a celor pe care-i investiga, nu puteau să înțeleagă că exercitarea Crstian, acest om cu nume de om, credincios, chiar dacă profesiei era pentru doctorul Cristian separată de convingerile nu poate să-l ierte pentru ce a făcut acest om slab, totuși îl și faptele politice, fie ele și impuse de sus de un partid stat tratează, făcându-și datoria care i-a fost dată până la capăt. dictatorial. Astfel, chiar în condițiile detenției, acest om, care Irina Petraș vede în doctorul acesta un investigator al nu avea de ce să cedeze și să se justifice nimănui, aprofundează adevărului, fiind convinsă că pentru autorul cărții literatura „nu reflecția de sine, se confruntă cu propriile temeri și neîncrederi, este o supra realitate, ci realitatea însăși”. revelând sentimente care îl pun într-o lumină cu o valoare umană de netăgăduit. Pe bună dreptate spune criticul ce spune. Putem și noi observa că ideile personajului apar ca puncte de plecare pentru Anchetatorul Varlaam și perfidul Redman credeau că o scanare a realității care există în fapt, în virtutea aflării demnitatea profesorului e măsura orgoliului lui nemăsurat adevărului. care poate să-și sacrifice fiul și se lasă condus de o himeră imaginarea descoperirii unui tratament pentru cancer, lucru Pentru Irina Petraș eroul lui Buzura, „absent cât să se retragă imposibil. Cu toate că nu au fost deloc ajutați, ci mai mult un pas înapoi și să-și câștige distanțarea necesară endoscopiei împiedicați în relația lor familială, tată Cristian și fiul Andrei și reflectivității, orgolios în numele libertății adevărului reușesc să depășească criza de orgoliu resimțită în vrejul personal, ca unul care știe că viața insului o garantează pe cea lucrurilor și adevărul, o dată ce ei duc o comunicare bună, a a lumii, că altfel spus, copacul hotărăște sănătatea, vigoarea, reieșit la iveală. rezintența pădurii, ascultă naufragiat în propria existență voci „Profesorul Popa, care-i veghea pașii, îl voia moștenitor la catedră, însă Cris nu prea avea răbdare să aștepte trecerea anilor, îl cuprinse nebunia arderii etapelor, nimic din ceea ce era lin, calm nu l-a mulțumit vreodată. Ca și-n cazul Cristinei, se răzbună pe întreaga lume pentru eșecul său, își caută cu lumânarea pretexte pentru a se dezlănțui, a ieși în relief. El și lumea! În ochii lui toți făceau parte dintr-o masă amorfă, cenușie. Atâta tot!³

³ op. Cit, p. 127.

topLitera

⁴ Ibidem, p. 168. ⁵ Ibidem, p. 168-169. ⁶ Irina Petraș, Literatura română contemporană, Ideea europeană, 2008, p. 240.

și experimentează tăceri dintr-o nedisimulată tăcere și nevoie a rostirii de sine. Frecvența personajului gânditor și narator, al celui care nu doar gândește ceea ce simte, ci încearcă să simtă ceea ce se impune gîndirii sale la un moment dat, este o caracteristică a secțiunii din proza contemporană căreia îi aparține, cu toată autonomia talentului său, Buzura.”⁶ Mesajul romanului lui Buzura poartă însemnul paternului, autorul dezvoltă în plan secund o relație filială, care în final reușește să fie salvată, ilustrând astfel că umanitatea noastră nu e orientată ad finitum spre eșec. Ne demonstrează că, mai presus de orgolii, chiar de orgoliul dreptei judecăți și demnități, stă orgoliul încrederii, stă certitudinea că poți împlini iubirea. Într-un loc, dintr-o sănătoasă gândire pentru desăvârșirea de sine, Buzura spunea: „n-am timp decât pentru mine”.⁷ În alt loc, îl găsim pe autor descriind nesiguranța în fața celorlalți și căutarea noastră adevărată, și aflăm de la el că: „fiecare vrem același lucru, dar îl vrem izolat, nu ne exprimăm deschis dorințele pentru că ne credem singuri”. Ce frumoasă declarație transmite autorul cititorului său! Am văzut cum Buzura îi declară chirurgului umanitatea, dar, în ciuda depășirilor încercărilor la care îi este dragostea de aproape supusă, totuși, el simte și nevoia să facă anumite delimitări, dovadă a iubirii care se revarsă dintr-o sănătate a umanismului.

Cât despre orgoliu, prozatorul ne arată reflecții cheie de mare valoare, puse în gura unui personaj de același calibru: „puterea exercitată de orgoliu e un semn de mare prostie și prostia e o maladie contagioasă... (o renegare a cortexului).⁸ Profesorul Cristian înțelege în cel mai simpul mod lucrurile: „nu mă interesează perpetuarea renumelui meu, ci să fie oameni să cerceteze, să nu aibă complexe.”⁹ Preluând-o de la Franchet d`Espoire, Buzura definește viziunea cea mai sănătoasă care s-a aflat vreodată despre orgoliu: „există ceva mai presus de loialitate: grija propriei demnități”.¹⁰ Om fiind, se înțelege că profesorul Cristian avea și el slăbiciuni, în domeniul iubirii pentru o femeie norocul nu-i surâse, provocându-i mari suferinți sufletești.

care nu pot să se ridice la un înalt nivel spiritual, un nivel la care să nu mai cunoască orgolii distrugătoare. Și, dacă e să-i dăm crezare autorului, atunci lupta este pe calea educației, pentru că, nu-i așa? Prostia este cea care naște invidia. Prostie născută din necunoaștere de sine. Prostie aleasă din preocuparea indivizilor pentru viața celorlalți. Aș zice o preocupare de sorginte comunistă, căci pune accent nu pe libertatea individuală, ci pe libertatea comună a mai multor indivizi. Sub aspect stilistic, o ilustrare a felului în care e scris romanul, vine tot din partea Irinei Petraș, „Pe firul principal a unei persoane întâi, enunțate la persoana a III-a, se dirijează o orchestrație amplă polifonică, anarhică în sensul relativității depozițiilor. Polifonii ascunse, însă o înclinație spre monolog, un monolog deschis prin intermediul căruia capul poate regăsi lumea, salvându-se deopotrivă. (…) Clipe de nesiguranță, remanieri, confesiuni, anchete, limpeziri târzii sunt trăite de prozator alături de personajele sale, cărora li se oferă ca răscruce tensionată.”¹¹ Densitatea și fragmentarismul romanului vorbesc și ele despre modul cum este construită realitatea din jurul nostru, pluralitate de voci și perspective, din societate, dar și din mintea personajelor oferă un aspect credibil scriiturii. Imaginând jocul minții umane, autorul descoperă firul rupt pe care merg de multe ori cuvintele neputincioase, ori legăturile dintre oameni care eșuează, independent de ei, în monologuri epuizate. Problematica pe care o deschide romanul este, de altfel, de o acută actualitate, ea trebuie aprofundată de cititor, căci ea vorbește despre revolta și acțiunea socială, despre eroare politică, despre erodarea relațiilor și individualității, despre victimizare, toate aceste teme nu ne sunt străine, și cum știm, cine nu-și cunoaște istoria, este dator să o repete. La fel, deci, cine ignoră problemele care și-au găsit rezolvare la un moment dat în trecut, le va cădea acestora pradă. Romanul Orgolii, și chiar și Absenții, arată o pătrundere analitică a unui caz deloc special, care atinge pe oricine, autorul dovedește o mare măiestrie în cercetarea și expresia planurilor naratologice și a vocilor care dau substanța ideilor, compunând un roman social, de esență modernă, extrem de amplu.

Fiecare vrem același lucru, dar

Analizând stilul românesc al vocilor care compun romanul, Ion Simuț, în opera citată mai sus, îl evaluează ca fiind stăpânit „de furia confesiunii revoltate și a acuzării, de patetismul aspru al unor personaje, de discurs și apostrofă, mereu agresive în bună măsură”.

Un autor care rămâne îl vrem izolat, nu ne exprimăm actual în orice epocă, deschis dorințele pentru că ne pentru că aduce în discuție credem singuri. problematici universalexistențiale, Buzura este cu atât mai interesant Stilul însuși arată carapacea sub care se cambrează ființa de citit, cu cât lasă deschise mai multe porțite de dezbatere. autorului, care dă semnale că lucrurile nu sunt chiar cum ar Una din acestea, pe lângă multele de ordin social și politic, este trebui să fie. Voit conflictual, romanul dă de înțeles că viața fără de factură creștină, urmând suferințele lui Hristos, și anume demnitate și evoluție spirituală, fie ea supusă introspecției, fie sabotarea oamenilor între ei, răutatea născută din invidia celor ea supusă credințelor individuale, nu va cântări prea mult. ⁷ Buzura, op. cit. p. 21. ⁸ Ibidem, p. 24 ⁹ Ibidem ¹⁰ Ibidem, p. 65

¹¹ Irian Petraș, op. cit. p. 24.

NR. 1/2020

Prin dezbaterea de idei și „sinuozitatea gândirii personajelor”, romanul Orgolii, îl va îmbogăți pe cititorul atent cu un bogat material spiritual. Criticul Eugen Simion observă că romanele lui Buzura reușesc să cuprindă tot spațiul lumii sociale postbelice, că romanele Absenții și Orgolii analizează spațiul lumii academice. Tot ele arată că Buzura este mai ales prozatorul categoriilor sociale în formare „cu rapide treceri de la un cod de existență la altul”.¹² Într-un alt loc criticul găsește încă un punct de plecare al romanelor: „Eterna obsesie a personajelor lui Buzura e „tema meditației lui morale”. Simion îl găsește pe acesta ca aparținând unei familii de spirite care nu acceptă compromisul în sfera

socială (păcatul capital). Ei nu trăiesc în afara păcatului, dar încearcă să-l stăpânească prin conștiință și nu-l acceptă ca model de existență. De aceea se judecă aspru pe ei înșiși și judecă intransigent pe indivizii care se folosesc de putere pentru a manipula conștiințele”.¹³ În concluzie, vedem că impresia pe care ne-o dă romanul Orgolii este una a unei masivități a inteligenței, și pe de altă parte a unei sensibilități umane remarcabile. Paginile de analiză și ilustrare a societății sunt un reper de luat în seamă, atât pentru cititor, cât și pentru un scriitor.

Viorica-Macrina Lazăr

Vrei să citești o carte bună, pentru tine sau copilul tău? uite ce îți recomand... Îmi place să citesc şi citesc orice carte. Bineînţeles că nu toate imi plac, nu sunt pe gustul meu. Nu contează ce tip de carte este şi nici popularitatea ei, contează doar să găsesc „acel ceva” care să mă facă să continui lectura.

„Proverbe descâlcite”, altă carte a aceleiași autoare îți trezește interes încă de la vizualizarea designului coperţii, aparținând Editurii Easy Readers (Consigliere Predikt). Cartea a părut în Topliţa, în anul 2019.

„De fiecare dată când deschizi o carte înveţi ceva, iar omul învăţat poartă totdeauna averea cu el.” Cât adevăr transmit cuvintele lui Gabriel Săndulescu!

Coperta veselă, simplă şi drăgălaşă m-a cucerit la prima vedere şi în aceeaşi măsură şi titlul, care m-a făcut să mă simt atât de mare cât un copil. Ca atunci când învățam la școală despre proverb și ce mesaj transmite acesta.

Sunt cărți care te învață, care îți schimbă anumite concepţii, sunt cărţi care te fac să trăieşti acţiunea împreună cu personajul preferat, sunt cele care te fac să plângi, cărţi care te fac să zâmbeşti şi îţi dau o stare de bine, prin momentele comice, prin situaţiile hilare prin care trec personajele cu finalul fericit, aşa ca cele citite în copilărie. „Nu mi-e frică de BAU-BAU!” Cartea este scrisă de Ionela Tudor, iar designul coperţii de Consigliere Predikt, Editura Easy Readers, Topliţa, 2019. Mi-a atras atenţia titlul cărţii, care m-a făcut să zâmbesc! Cine nu a auzit de Bau – Bau? Cred că toată lumea!... dar adevărata poveste a lui Bau – Bau o cunoşti? Daca nu, o poţi afla citind această carte. Este o carte uşor de citit, atrăgătoare şi amuzantă, plină de povestioare „jucăuşe”, pline de învăţături, dialoguri uşoare, scrisul mare, care te poartă de pe o pagină pe cealaltă, până ajungi la finalul cărţii. Este o carte utilă, scrisă de un psiholog dedicat meseriei, cu o bogată experienţă profesională, care vine în ajutorul nostru, copii, educatori, părinţi, bunici şi specialişti în rezolvarea diferitelor situaţii, provocări, temeri prin care cu siguranță trecem. Este o carte ce merită citită şi care te face curios de conţinutul următoarei cărţi scrise de Ionela Tudor.

¹² Simion Eugen, Scriitori romîni de azi, IV, București CR, p. 227.

topLitera

Proverbul este o vorbă înțeleaptă, o succesiune de cuvinte pline de înțeles profund, anonime, provenind din înțelepciunea multimilenară a poporului român, cu rimă și ritm, ușor de memorizat, reprodus și mai ales de transmis. Curioasă, am început să o citesc, scrisul mare, dialoguri amuzante, ușor de citit, perfectă atât pentru cei mici cât și pentru cei mari. Autoarea ne invită să citim o serie de 20 de povești „descâlcite din proverbe”. Prin povești, autoarea ne dezvăluie semnificațiile proverbelor alese. Și prin ce oare putem noi oamenii să ne facem bine, dacă nu prin lectura de povești? Găsim în cartea Ionelei Tudor adevărate lecții de viață, pline de povață și ușor de reținut, exprimate cu haz, rafinament, acțiune, reflectând realitatea. Așadar să pătrundem în teritoriul poveștilor, proverbelor, al micilor comedii, care vorbesc despre oameni, despre viață, lene, cinste, fățărnicie, răbdare, învățătură... Toate sunt parte din poveștile noastre de viață! Iar aceste proverbe pe atât de actuale, pe cât sunt de vechi. Mulțumim Ionela Tudor!

¹³ Ibidem, p. 288.

Bibliograf, Georgeta Maria Lung

Contact Vă așteptăm cu drag lucrările la adresa de e-mail: toplitera@yahoo.com

Echipa Redactor Viorica-Macrina Lazăr Contribuție tehnoredactare Aurora Pascan grafică Matheea Negruț

Fotografie: Siora Photography

Fotografii Alina Sofia John Hernandez Andrew Seaman Siora Photography

Ilustrații Traian Abruda

SpoNsor Romaqua Group

REALIZATOR Biblioteca Municipală „George Sbârcea”

ISSN 2537 - 1606 ISSN-L 2537 - 1606