Toplitera an II nr. 3

Revista apare o dată la două luni. Următorul număr va apărea în august.

Foto: Abb-d Choudhury Anul 1, II, Nr. 3, 2, 2017 2016

topLitera r e vi s tă l i te r ar ă

ANTITEZA

Un muritor

~ debut

"Eu sunt negru, tu ești alb, Eu sunt floarea, tu ești petala, Eu în stânga, tu în dreapta, Eu sunt liniștea, tu ești tācerea, Eu sunt luna, tu ești soarele, Eu sunt vocea, tu ești cuvântul, Eu sunt începutul, tu ești sfârșitul."

Veres Zalan

DEFINIȚIE

~ debut

Dacă eu sunt creația, tu ești creatorul Dacă eu sunt inima, tu ești sufletul Dacă eu sunt începutul, tu ești sfârșitul Dacă eu sunt puterea, tu ești curajul Dacă eu sunt poezia, tu ești versul Dacă eu sunt țelul, tu ești rezultatul Dacă eu sunt lacătul, tu ești cheia Dacă eu sunt soarele, tu ești luna Dacă eu sunt iubirea ta de-ntâi, tu ești visul meu din urmă Dacă eu sunt trecutul, tu ești amintirea Dacă eu sunt dragostea, tu ești viața Dacă eu sunt mugurele, tu ești floarea Dacă eu sunt simplitatea, tu ești perfecțiunea Iar dacă tu nu ai fi, inima mea ar împietri.

E viața poate – un drum Sau lungă - așteptare, M-am întrebat și ieri și-acum.

Rămâne...o-ntrebare...

Simți că pășești spre ceva nou, Că fiecare zi i-o viață Dar parcă joci mereu alt rol Și vezi trecutu-n ceață...

Trăiești momente ca și cum Nu te mai prinzi vreodată, Privești băiatul, mare-acum Și-ți amintești de-o fată... Îți rostuiești treburile toate Casă...și vilă și ...mașină Nemulțumit rămâi mereu Și-ți iei și-o limuzină! Îți faci și crucea la mormânt Și nu ...ca orișicare...

Lași bani în bancă pe cuvânt Spre – o mare înhumare... Și lași cu duhul de sfârșit Averi ...la fiecare...

Pe drept cuvânt și jurământ Copiii să-i însoare!

La ultima plecare...

La praznic toți vorbesc de tine C-ai fost un om de-onoare!

Un hâtru...după un pahar... Își amintesc cu amar.

Că soarta celui ce-a plecat N-ar fi fost...chiar fată mare!

Când el cu ea s-a însurat!

Socru avea avere mare... Și car cu boi și ...acareturi Șură cu pod, bănet destul Și - așa l - ademenit încet Pe fragedul băet...

Dar toate aste-au trecut Devin doar amintire. Și toată țuica s-a băut Iar...preotul cam abătut Grăiește cu jelire: ”Să-l ierte d-nul Dumnezeu Pentru-ale lui păcate Și sufletul să-i meargă-n rai, Curat ca lacrimile toate Ce le-au vărsat cei ce l-au știut.

Cu bune și cu...rele, Dar el...era neîntrecut La joc, cu-a sa muiere!

Îți amintești de tot ce-a fost De prieteni...fiecare... Îi cerți pe toți, când te-nsoțesc,

J

Ghiță Colceriu

Andrea Szilvas

la capăt de linie frământările dorm doar gândul acesta sfîrîie ca un muc de țigară căzut în zăpadă un contrast al dorinței pentru trupul lipsit de vlagă îți acordezi visele ca un fluture uimit de bătăile aripilor lui atât de multe lumini s-au perindat sub imaginea ta încât petala din aripă devine crepusculară ca toate culorile sub care te-ai ascuns căutându-mă nu mai minți și te voi ierta

Mihaela Hurray

2

Copilăria

La fereastra unui gând fără tihnă, mă-nvăluie miresme din copilărie şi chiar de vieţii nu-i găsesc vină, simt, prin aer, parfum de nostalgie.

Poezie confesiune nimeni nu a cunoscut-o pe maică-mea

Copilăria-i negreşit, leagănul vieţii, de lanţurile ei ne ţinem tare strâns, sufletu-i copil şi la vârsta senectuţii şi-n leagăn se va urca neconstrâns.

am izvorât din pântecul ei doar să te plâng pe tine m-am eliberat dintr-un scutec improbabil am alergat desculță pe câmpiile morții îmi doream atât de mult să te întâlnesc ochii ei licăreau spasmodic la fiecare pas al meu nu am auzit-o nicicând strigând sângele ei te recunoștea știa că n-o să-mi fie bine alături de tine în conștiința aceea zbuciumată mă aviza că tu vei înfrânge regula ochilor storși de veghe știa că-mi voi târî zilele așteptând azi te reneg ești la fel ca și ea îmi urez bucuria raiului meritat de toți aceia care încă nu s-au născut cu adevărat încă

Maria Elena Tănase

Mihaela Hurray

Mă las cuprinsă de vechi amintiri, pe atunci nu ştiiam ce ani vor veni, le simt atingerea-n simple năluciri, dar sper că farmecul lor va reveni.

Regăsim mereu, în acest paradis, liniştea de care viaţa ne-a vitregit şi niciodată nu vom epuiza-n scris, acest univers ireversibil şi îndrăgit.

Ochii - Oglindă

CELE MAI FRUMOASE MÂINI

Iubire, tu

Ochii s-au deschis.

Din ei, Au izvorât Râuri necunoscute, Adânci și ne-nțelese.

S-au ridicat copaci Înțelepți și fragezi Și-au prins rădăcini Ce cresc în secunde Și dispar în eternități. În ei, A încolțit grâul Lăsând în urmă Un sărut de soare Ori o sămânță A înțelepciunii.

S-au ridicat castele Și s-au pierdut războaie.

S-au înnegrit precum cărbunii Și s-au albit ca zăpada.

Au fost cuprinși de moarte, De coșmar, de iad, Alteori de viață, De zâmbet, de visare.

Ochii s-au deschis, Dar nimeni n-a văzut Că sufletul se oglindește-n ei.

Ce n-aș da, să le mai simt, măicuță Cum mă alintau și mă strângeau la piept A tale mâini, să le sarut, drăguță Să știu că ai să vii, și să te-aștept.

Dar, au trecut acele vremi, s-au șters Și au rămas doar amintiri și lacrimi Adeseori m-am întrebat de-al vieții mers Dar n-am primit răspuns, doar patimi.

Aș vrea ca cele mai frumoase mâini, în zori Să-mi șteargă lacrima din gene Și-o șoaptă lină, să coboare dintre nori Pe-un curcubeu, și să zburăm ca două pene.

De-a lungul vieții, întâlnit-am multe Și, auzit-am șoapte dulci, și line Dar niciodată inimi să m-asculte Nici ochi să mă priveasca așa ca tine.

Aș da orice, să le mai simt o clipă Cum mă cuprind a tale maini, să uit de mine Dar cer prea mult, rămân pe-a dorului aripă Și-aș vrea, maicuță, iar, o clipă lângă tine.

Nu pot să uit mânuțele zbârcite De-atata muncă, și de vremi trecute Au fost, și vor rămâne neclintite Sunt cele mai frumoase mâini dorite.

Să poţi să-mi spui iubire Tu, singurul cuvânt Cel pentru care ochi-mi Se-opresc şi nu mai plâng.

Să poţi sa-mi dai iubire Din timpul tău un ceas Pe care l-am dorit atât Dar însă fără glas.

Să poţi să-mi dai iubire Un simplu cald sărut Cel după care ale mele buze Tânjesc atât de mult.

Să poţi să-mi dai iubire O-mbrăţişare caldă Cea pentru care te-aş urma Oriunde, o viaţă-ntreagă.

Ana Maria Truța

Geta Lupoiu

Alexandra Dobandi

Nu mă da uitării…

Ridică ochii tăi senini Ies din valurile mării; Întinde mâna să ți-o strâng Și nu mă da uitării.

Departe ești de mine Ca cerul de pământ, în această depărtare Nu mă condamna ca să te uit.

Niciodată de la tine Gândul nu mi-l pot lua.

Ai încredere în mine!

Te iubesc! Vei fi a mea!

Bogdan Fodor

Ilustrație: Tudor Muntean

3

H

Proză

Viața de artist

A făcut studii la Viena și câteva la Berlin. Era mândru de munca lui, în mare parte. Ajunse atât de aproape de succes, încât îl putea gusta cu vârful limbii. Însă de fiecare dată când întindea mâna să-l atingă, se evapora precum un nor de fum, iar el rămânea țintuit locului într-o mare de hârtii rupte și nopți nedormite. Cât de greu ar fi să îți atingi idealul când toată viața ta ai muncit? Ei bine, nu e ușor când oamenii nu cred în concepțiile tale de artist, când fiecare are viziunea lui și se luptă să o mențină.

Manuscrisul său era bunicel. Se lăudase în România cu el la toate rudele și vecinii. Își arătă afecțiunea pentru limba franceză când părăsi țara și se găsi hoinărind pe străzile Bobigny-ului aruncând în toate părțile un „bonjur” însoțit de un zâmbet șarmant adresat doamnelor mai frumoase. Casa lui era „une petit depense”, cum le plăcea francezilor să îi spună. Nu avuse pretenții mari, era de ajuns că visele lui aveau să fie îndeplinite doar la şapte minute parcurse cu metroul. Se înțelesese cu madame Odette la un preț bun, pe care și-l permitea. După ce succesul avea să vină, se va caza la cel mai scump hotel din Paris și va mânca cele mai fine şi sofisticate mâncăruri. Însă până atunci, se regăsea adeseori în mica încăpere, întins pe patul larg ce-l trăgea din perete, nemâncat, îngropat în file de caiet dictando mototolite, cu aceleași haine monotone și cu veșnicul dor de casă.

Traduse cartea în franceză, „Douleur en Septembre” , și o găsea ca fiind cea mai de preț operă a sa. Avea esența unei poezii baudelairiene și umorul unui pește mort, însă acțiunea și misterul o transformau într-o adevărată capodoperă. Se îndrepta spre Paris. Își organizase o întrevedere cu șeful editurii Hachette. Se îmbrăcase cu paltonul cafeniu, pantalonii deja scămoșați de stofă și o cămașă puțin șifonată din cauza faptului că dulapul său nu avea umerașe.

Părul, brunet și lung până la ochi, îl lăsase să-i joace pe scalp în ritmul mișcărilor bruște ale metroului. Îi trimisese lui monsieur Henri manuscrisul pe email, iar acum avea în sfârșit să afle răspunsul.

Pozitiv sau negativ. Se afla la Paris, prezentând celei mai cunoscute edituri propria sa creație.

Era mândru, până când metroul se opri și după o oră pe care și-o alocase găsirii restaurantului, se afla în fața Benoit-ului, cu servieta neagră în mână și cu toată încrederea și calmul evaporate instantaneu din corpul său. Brusc, starea de entuziasm dispăru, iar când domnul Henri îi arătă manuscrisul său, aproape se înecase cu frappé-ul. Părea că foile scoase la imprimantă sângerează, iar Cristian simți nevoia să le atingă, să înțeleagă ce îi făcuse monsieur. Îl pipăi pe toate părțile de parcă nu-l recunoștea și observă mii de lini trasate cu marker roșu peste cuvinte și mii de însemnări printre rânduri.

- Ce sont des erreurs. Corrige-les et nous publierons le livre, spuse francezul, iar el uitase brusc toată limba.

-Je ne comprends pas! I-a zis că nu-nțelege. De ce să-şi adapteze el ideile la ale sale? De ce să schimbe tot ce a scris? Il m'est impossible d'accepter! aproape țipă Cristian și asta a fost. Henri n-a mai așteptat altceva, și-a luat servieta și a plecat din local, lăsându-și ceașca de cafea plină. Indignat, Cristian imprecă un minut întreaga populație franceză și ideile lor apoi revăzu manuscrisul și începu să citească notițele lui monsieur despre cartea sa. De nervi, își termină frappé-ul și lua cu repeziciune cafeaua ce fusese a lui Henri, delectându-se apoi cu un pahar de vin roze ca să se mai calmeze. Ideile nu erau proaste, însă nu erau ale sale. Iar lui ii plăcea romanul său. Nu voia nici o schimbare, fie ea constructivă.

4

I

Urmară alte încercări, aceleași răspunsuri. El să corecteze și ei acceptă. Însă orice cuvânt schimbat transforma cartea în ceva ce nu-i mai aparținea. Iubea să scrie, însă nu după regulile altora. Trebuia sa fie autentic, romanul să strige numele lui. A fost declinul unui succes ce nici măcar nu a început. Un succes gustat cu vârful limbii, însă cu o esență amară puternică.

Nu mai visa la el şi plecă din Franța, părăsi le petit depense cu patul său ciudat și dulapurile fără umerașe și se întoarse acasă. Simțise asprimea vieții și dezamăgirea, însă își amintea cu plăcere în nopțile cu insomnii, de câte o madame zărită pe stradă și se regăsea zâmbind ştrengăreşte singur. Râdea uneori la amintirea obrajilor roşii ca vinul şi la pasul împleticit, stângaci când striga „vous etes belle”. Așa-i viața de artist, îşi spuse. Dai tête-à-tête cu dezamăgirea şi tot progresul tău se transformă în nemulțumiri. Însă continuă să scrie, iar la fiecare răspuns negativ la cartea sa, răspundea: ,,C'est la vie, cum spun francezii.”

Fragment de roman, Alexandra Dobandi

Ilustrație: Matheea Negruț

I

Reîntoarcere „Inimă, fii simplă ca moartea.

Lucrurile simple nu se pot dovedi şi sunt atâţia morţi în jur...”

Nichita Stănescu Cristina iubise viața. Nu îndeajuns de mult încât să învingă cancerul ce-i invadase în cele din urmă tot trupul, dar destul de mult încât Nicolae să știe că va face tot posibilul să se întoarcă de dincolo, într-o bună zi, într-un fel sau altul.

După un an de zile de tratamente, de internări, chimioterapie, radioterapie, Cristina care fusese mai degrabă absentă în toată această perioadă, ca și cum intrase într-un soi de transă, îl lăsase pe Nicolae singur. Singur și atât de secătuit de puteri încât nici la cimitir, nici după aceea nu putuse să plângă.

Robert, unicul lor copil, sosise din Elveția cu primul avion pentru a asista la înmormântarea mamei și a-i ține de urât lui Nicolae câteva zile. Degeaba încercase să-și convingă tatăl să vândă locuința și să se mute împreună cu el. Bătrânul refuzase cu încăpățânare să-și părăsească apartamentul în care locuise împreună cu Cristina și în care Robert crescuse. „Cum să plec și să las casa asta în care eu și maică-ta am stat 42 de ani? Ce să fac cu toate cărțile astea, cu toate lucrurile noastre? Și cum să o las pe ea aici, singură, după ce am stat lângă ea atâta timp și ne-am chinuit împreună cu toate, cu spitalele, cu tratamentele, cu tot?” Nu înțelesese ce voise să spună prin acel „să o las pe ea aici, singură” și nici nu insistase să afle. Însă întrebarea repetată obsedant de către Nicolae în fiecare seară din acea săptămână ar fi trebuit să-i dea de bănuit: „Şi dacă nu era moartă și am îngropat-o de vie?”. De fiecare dată, băiatul evitase să-i răspundă ceva concret, deviind discuția.

După o săptămână în care se asigurase că nimic nu îi lipsea, după ce aranjase totul cu femeia care trebuia să vină de două ori pe săptămână să-i spele, să-i calce, să-i facă de mâncare și curat, Robert își luă bagajul și plecă, nu înainte de a-i promite tatălui că-l va suna în fiecare zi.

Nicolae îl asigurase că va fi bine, că se va descurca și că nu trebuie să-și facă griji prea mari. Era deja obișnuit cu greutățile.

Abia după plecarea lui Robert, când

rămase în apartamentul din Militari, doar el, cele trei camere, biblioteca ce acoperea un întreg perete al livingului, albumele foto și acvariul cu cei câțiva carași aurii, Nicolae începu să simtă într-adevăr singurătatea. * Într-una din serile în care își savura paharul de vin roșu, așezat comod în unul dintre fotoliile de piele roase la colțuri, care tronau în fața bibliotecii, Nicolae simți brusc în nări un miros de iasomie amestecată cu lămâiță. Cu nimic pe lume nu putea confunda aroma ușor dulceagă a parfumului Cristinei, așa că se opri din lectura volumului desfăcut pe genunchi și privi în cameră nedumerit. Se ridică și merse până în dormitorul unde, pe noptieră, alături de poza cu ei doi, păstra sticluța în care mai rămăsese un deget de parfum.

Se așeză pe pat, luă recipientul de sticlă, îl desfăcu și mirosi, trăgând adânc în piept. Apucă apoi fotografia, o privi îndelung mângâind cu buricele degetelor chipul Cristinei, o strânse la piept și se întinse pe spate, închizând ochii.

Se trezi în miez de noapte, lungit pe o parte, în mijlocul patului.

Zâmbi amar, cu gândul la obsesia pentru curățenie a Cristinei și imaginându-și ce scandal i-ar fi făcut dacă l-ar fi prins dormind îmbrăcat cu hainele de zi. Se dezbrăcă, își puse pijamalele și se băgă la loc în pat. A fost prima dată după moartea ei, când a visat-o. Și cu toate că îi apăru tânără, ca în urmă cu peste 40 de ani, într-o cămașă de noapte, albă, lungă până în pământ și repetând obsedant „Sunt aici! Sunt aici!”, visul acesta nu-l puse pe gânduri așa cum avea s-o facă următorul. * - E doar un vis, tată. Doar un vis. Știu că ți-e dor de ea. Și mie mi-e dor de ea, dar...

Trei zile se gândi dacă ar fi bine să-i spună sau nu, de teamă că Robert ar putea crede că a luat-o razna, dar în cele din urmă se hotărî să-l sune și să-i spună. În fond era doar un vis în care îi apăruse Cristina, al doilea de după moartea ei, dar cu mult mai ciudat decât primul.

- Dar masa începuse deja să ia foc, înțelegi? Așa cum m-a avertizat în vis. Dacă nu era visul, nu mă trezeam la timp. Ardeam ca șobolanul în casă.

- Trebuia să vii să stai cu noi, așa cum te-am rugat când am plecat. De ce nu vii încoace? Lasă apartamentul, nu e nevoie să-l vindem. Vino să stai cu noi! În cel de-al doilea vis, Cristina îi apăru la fel ca în primul, cu aceeași cămașă de noapte, lungă până în pământ, cu părul roșcat, numai bucle largi, atârnând până la mijlocul spatelui, repetând încontinuu: „Candela! Arde! Trezește-te!”. Se trezi lac de sudoare și cu mirosul de plastic și lemn ars în nări. Sări din pat și alergă în bucătărie unde găsi într-adevăr partea de plastic a candelei, topită. Câteva picături căzuseră pe masa din lemn de nuc care luase deja foc, răspândind un fum înecăcios. Stinse flacăra cu un prosop și apoi se așeză pe un scaun, gândindu-se la visul pe care tocmai îl avusese.

- E doar un vis, tată. Ți-am zis: doar un vis. Mama nu mai e. În seara aceea, după ce închise telefonul, Nicolae se întrebă dacă ar trebui să-i mai spună ceva lui Robert despre visele sale.

Nu neapărat de teamă că fiul lui l-ar putea crede nebun și l-ar putea interna într-unul din azilurile de bătrâni, ci că până la urmă l-ar putea convinge să se mute cu el în Elveția, lăsând-o singură pe Cristina.

5

* Robert nu avusese încotro și se văzuse nevoit să se întoarcă după tatăl lui. Reușise să-l determine să se mute măcar o perioadă în Elveția, în schimbul promisiunii că va veni să-l ia chiar el din București și să-l și aducă înapoi. Lui Nicolae nu-i plăcuse niciodată să călătorească singur. Toată munca de convingere durase mai bine de două săptămâni, timp în care bătrânul îi povestise la telefon despre scârțâitul parchetului din living sau dormitor pe care îl făceau pașii unei prezențe misterioase, despre silueta ca de abur prinsă cu coada ochiului în trecerea grăbită prin fața unei uși, despre prosoapele de baie care se așezau la linie peste noapte ca prin minune, despre adierile venite de nicăieri în timp ce-și citea liniștit cartea și își savura paharul de vin pe fotoliul din living, ca și cum cineva trecuse în grabă prin apropiere, despre ușile ce se deschideau sau se închideau fără nicio explicație. Dar ceea ce îl lămuri pe deplin pe Robert că trebuie să facă tot posibilul să-și ia tatăl de acolo, măcar pentru un timp, fusese povestea acelei seri în care Nicolae se convinse de reîntoarcerea Cristinei. În seara cu pricina, după cum povestise, Nicolae stătea întins pe partea stângă a patului, așa cum îi era obiceiul când trăia Cristina, sprijinit de pernele puse una peste cealaltă, cu cartea în brațe, citind la lumina slabă a veiozei. Auzi mai întâi obișnuitul scârțâit al parchetului de sub pașii nevăzuți, apoi becul pâlpâi ușor, simți un ușor curent de aer și apoi greutatea trupului invizibil, așezat lângă el pe pilota pe a cărei suprafață zări un contur vag. Fără îndoială fusese Cristina care încercase să-și facă simțită și mai mult prezența și se așezase lângă el pentru o clipă. Nicolae era convins de acest lucru, dar pe Robert îl speriase povestea.

Nicolae parcurge leneș cu privirea întreaga încăpere, încercând să-și întipărească în minte orice detaliu, ca și cum i-ar fi teamă că nu se va mai întoarce niciodată. Apoi se ridică încet de pe canapea, urmat de Robert care dă să ia cele două cești de pe masă.

- Lasă-le! spune încet bătrânul și apoi șoptește ca pentru sine: Are grijă Cristina.

Băiatul se uită din nou către bătrân preț de câteva secunde, apoi ia cele două trolere și iese din apartament. Nicolae rămâne o clipă în prag, privind încă o dată din hol, apoi închide ușa. Cheia se rotește în broască și apoi se aud pașii celor doi bărbați coborând pe scări. În living, în tăcerea care s-a lăsat, parchetul scârțâie ușor, ca și cum cineva ar păși înspre masa pe care stau cele două cești.

Gabriel Florin Maxim

* Trolerele stau sprijinite unul de altul în holul de la intrare, în fața ușii metalice. Cei doi bărbați așteaptă în livingul inundat de lumina după-amiezii filtrată de perdeaua bej cu modele geometrice fine, pe care Cristina o alesese cu ani în urmă. Stau pe canapeaua lată de piele neagră, unul lângă altul, în fața măsuței de sticlă mată pe care cele două cești mai păstrează puțină cafea. Nicolae și Robert privesc biblioteca imensă din spatele fotoliilor, care acoperă întreg peretele opus. Bătrânul încă nu se îndură să se ridice. Pentru el totul s-a petrecut prea repede.

Fiul își privește tatăl în tăcere, cu un sentiment de vinovăție pe figură. Ochii alunecă pe fața ridată a bătrânului, oprindu-se în dreptul aluniței de pe obrazul drept, din care se ivesc câteva fire cărunte.

În pana mea Mircea este scriitor recunoscut de contemporanii săi. A primit câteva premii literare (pentru cele trei volume de poezii publicate), criticii fie îi recunosc meritele, fie îl acuză: că subiectele sunt facile, că tehnica nu e şlefuită, că a scris nişte opere doar pentru gustul publicului, făcând compromisul meschin al comercialului. E drept: „Fecioarele nebune” şi „Bărbaţi şi femei împreunaţi” sunt două volume de proză scurtă care-au prins la public şi s-au vândut repede. Cu banii de pe ele, Mircea şi-a împlinit visul de-o viaţă şi-a mers în Egipt, şi-a cumpărat un birou somptuos, cu un scaun imens din piele neagră, un calculator performant şi un aparat de făcut cafea ultimul răcnet.

Mircea este un scriitor riguros: şi-a impus disciplina scrierii, astfel că în fiecare dimineaţă TREBUIE să scrie câte un text de cel puţin o mie de cuvinte. Astfel, la ora 8 a fiecărei dimineţi, după duşul matinal şi iaurtul cu fructe, Mircea se aşază la birou. Mângâie braţele fotoliului, aprinde calculatorul, îşi lasă capul pe spate până maşinăria porneşte şi apoi, metodic, porneşte la lucru: schiţează subiectul, trasează fişa biografică a personajului, totul în cele mai groase tuşe, căci, aşa cum se alintă el, creează în timpul creaţiei. Povestea se construieşte-n

6

timpul scrierii şi deseori, Mircea nu are nevoie decât de o vorbă, o replică, o privire de care să se agaţe şi povestea prinde contur.

E o dimineaţă caldă de mai.

Rutina matinală precedentă scrierii este îndeplinită: cafeaua se află aburindă în cana mare, galbenă, cu poza lui şi cu mesajul : „Pentru inspiraţia scriitorului din tine” (cadou de la colegii de la Uniune, care-l ştiu amator de cafea la orice oră-a zilei), scrumiera e la îndemână, împreună cu pachetul de ţigări tari şi bricheta verde, biroul n-are niciun fir de praf (Mircea urăşte praful din străfundurile fiinţei sale), scaunul e moale, calculatorul e aprins, pagina albă Microsoft Word Document e deschisă, iar linia aceea verticală pâlpâie în aşteptarea poveştii. Şi pâlpâie... şi pâlpâie...

- Pana mea! Mircea e supărat. Îşi aprinde o ţigară, trage cu sete din ea, sperând ca inspirarea fumului să-i aducă inspiraţia scrierii. Începe o povestioară despre copilăria lui, scrie vreo 50 de cuvinte şi şterge. Ceva nu merge, cuvintele nu se leagă. Ştie deja că, dacă ideile nu se cristalizează în timpul scrierii celor 50 de cuvinte, e clar!povestea nu se va lega nici ea.

- Pana mea! Tonul lui e dezamăgit.

Se ridică de la birou şi-şi ia o ciocolată din frigider. A citit că ciocolata te ajută să te concentrezi şi-şi ia o bucată maaare. Desigur, faptul că ciocolata este una dintre slăbiciunile lui eterne n-are nicio relevanţă, totul este pus în slujba scrierii. Priveşte pe geam, nu vede nimic din priveliştea din faţă, căci mintea lui caută cu înfrigurare ceva, orice, care să-l stârnească. Se întoarce către birou, cu paşi târşâiţi, se aşază şi-deschide mai multe pagini în care-şi notase diferite idei. Nu găseşte nimic, toate i se par facile, sterpe. Începe o povestioară satirică despre jocurile politice. Convins că toţi politicienii sunt la fel, fiind totuşi nepriceput într-ale politichiei, şterge din nou, cu un oftat adânc, literă cu literă. „Aşa pană de inspiraţie n-am mai avut vreodată!” gândeşte, iar gândul se termină cu exclamaţia amară: - Pana mea! Îşi mai aprinde o ţigară şi se gândeşte la ceilalţi, cei care scriu. Oare ei cum îşi depăşesc momentele de pană? Oare la ce artificii recurg ei când au un blocaj? „Hm! Da’ dac-aş scrie despre un scriitor ca mine, aflat în aceeaşi situaţie, care nu-şi găseşte subiectul, căruia nu i se leagă cuvintele? Da’ hai să-mi aleg un alter-ego feminin... Hai să-i zic Gabi, e un nume aşa...asexuat şi merge...”

Ecranul computerului începe să se umple de cuvinte, bara verticală se mişcă rapid, iar numărul de cuvinte socotite de calculator creşte mereu. Ţigara este uitată-n scrumieră, fumegă singură şi se stinge apoi. „Deci, Gabi asta e o tipă care scrie subiecte uşurele”, continuă Mircea portetul minimalist al alter-ego-ului său, „le scrie pentru cei câţiva cititori de pe facebook, nu e chiar lipsită de talent, dar nici nu va intra în istorie, ştie să se joace cu cuvintele, are idei, dar acum e într-o pană...”

- Pana mea! strigă Mircea, încântat de această dată, căci a găsit titlul povestirii sale...

Acum scrie repede, degetele îi zboară pe tastatură, se mai încurcă doar când trebuie să găsească diacriticele româneşti. În povestioara lui, Gabi îşi caută subiectul, nu-l găseşte şi renunţă în final. Mircea redă cu măiestrie – doar el însuşi a trecut prin asta – panica celui fără de subiecte, tremurul lăuntric, agitaţia celui aflat în pană. De inspiraţie. „Gabi nu va mai scrie niciodată, pentru că a renunţat uşor, la prima criză de inspiraţie. Va renunţa uşor şi...” , stabileşte Mircea destinul personajului său, „...va fi mereu o soţie comună, ca oricare alta, cu...să zicem... doi copii, un soţ bun... un destin comun. Ideea este că aşa-ţi trebuie dacă renunţi!”

Termină textul, îl reciteşte, mai reformulează pe-ici, pe colo, mai adaugă una, alta, mai şterge câte ceva, dar povestea e gata.

Peste aproape un an, când volumul al şaselea din cariera lui va fi publicat, tot un volum de proză scurtă, titlul acestuia va fi „Pana mea”. Desenul de pe copertă redă o pană de scris.

Ilustrație: Tudor Muntean

- Simbolistica acesteia este dublă: pana de scris semnifică inspiraţia creatoare, dar, în acelaşi timp, simbolizează pana de subiecte, de cuvinte, de idei, de care se împiedică uneori şi cei mai buni scriitori! afirmă modest Mircea, într-un interviu dintr-o revistă literară, interviu următor decernării premiului „Cartea de succes – la public”, premiu pe care l-a primit Mircea.

Gabriela Dumașcă

7

Un alt bătrân şi o altă mare Se aude până în înaltul cerului și bruiază norii pierduți în preajma culmilor străvezii. Izgonește păsările care-și părăsesc abulic cuiburile și dispar dezorientate în zare, țipând strident.

Asemenea unui vas de porțelan aruncat cu înverșunare sau urletului sincer al copilului ce se naște în lumea asta: nimic mai colorat, mai amețitor. Pătrunde până în adâncurile obscure, neștiute, tainice ale străfundurilor pământului și face să trosnească magma frenetică cu o fervoare sălbatică. Răsună spre altarele munților ca un ecou, asemenea unui ultim strigăt disperat și își pierde undele ascuțite pe undeva în neant. Se risipește.

Gabito se deșteaptă tremurând și deschide pleoapele mângâiate de primele raze ale soarelui toropitor de iulie. Adormise în hamac la malul mării, legănat de razele briza ce-i șoptea, departe de zăngănitul oalelor, de monotonia săracă a satului și de răutatea copiilor goi ce se ascundeau în spatele cotloanelor barcagiilor și aruncau cu nisip și bulgări de pământ.

Are halucinații? Se poate, la vârsta sa... Dar nu. E mult prea evident.

Nu are încredere și se freacă la ochi, încercând să îndepărteze molima somnului. Privește micșorând ochii din cauza soarelui care-l face să lăcrimeze. Nu se poate, trebuie să le împărtășească purul adevăr și să dovedească într-un fel sau altul. Se dă jos din hamac și, împins de o voință lăuntrică, tălpile i se adâncesc în nisip, iar marea urcă pe țărm, atingându-i gleznele. Îl străbate un fior ciudat, dar în cele din urmă înaintează, neluând în seamă șanțurile subacvatice și că apa îi ajunge până la brâu.

- Mai lasă-le, bătrâne, visezi!

Bătrânul o aude, iar vorbele ei sunt parcă întețite de vuietul valurilor.

Se întoarce cu dispreț: silueta imensă, colorată a Carminei Azar e proptită în pargul casei de lemn și, cu mâinile încărcate de inele furate de la tarabele chinezilor, așteaptă întoarcerea grabnică a soțului ei.

Poate că s-a săturat. Era de ajuns că omul pe care îl iubea stătea ca un dement pe malul mării, zi și noapte, lipsind de la târguri, de la bâlciuri, de la cârciumile din sat, iar când era să o însoțească pe undeva, povestea oamenilor pe care-i vedea, tâmpenii de neconceput care, spunea ea, erau ,,plăsmuirile unui moș ramolit”. Fiind cu 30 de ani mai tânâră și aflându-se în floarea vârstei, iubind viața și urând statornicia și liniștea, normal că nebunia lui Gabito o scotea din sărite.

Casa lui, copiii lui, însă nimic nu era al lui, de fapt, în afară de un șopron din bambus pe care-l făurise singur, după ce Carmina Azar îi dăduse afară, în ploaie, toate cărțile sale despre legende, mituri și Pământ, din care mai dădea uneori copiilor să citească.

- Tâmpești copiii, bătrâne! Ești fanatic cu totul!

Refuzul ei irațional față de descoperiri, de știință, indolența ei față de tot ce nu însemna bârfa de dimineață și seară cu Petra și restul femeilor din piață, dar mai ales interesul ei pentru lăutarii de la Diego îl determinau să o ignore, să se poarte precum s-ar purta cu o creatură nesemnificativă, să o lase în plata ei. În sat se cunoșteau destul de puține despre existența sirenelor, despre faptul că au existat sau nu, despre cântecul lor. Însă nimeni nu pomenea de așa ceva, nu din frica de acele creaturi ci, pur și simplu, ca nu cumva să fie socotiți ciudați și trecuți în rândul celor care nu erau sănătoși, văzând sau inventând lucruri neadevărate.

Lui Gabito nu-i păsa deloc. Nu simțea nevoia unei companii în special, în afară de cea a celor trei gemeni care semănau leit și care se învârteau pe lângă hamacul său deseori, bătându-se cu nisip. Singurul lucru care îi lega pe Gabito și pe soția sa erau copiii. Numai copiii.

8

Carmina Daza avea 17 ani când părinții ei, oameni destul de culți de altfel, au decis să o îmbarce pe un vas și să o trimită peste mare pentru studii mai alese. Tatăl ei, fiind de aceeași vârstă cu Gabito și având aceleași interese, au căzut de comun acord ca acesta dintâi să o primească pe Carmina Azar la el ca să o învețe tot ce știe și să discute cu ea diverse lucruri, pentru a-i deschide mintea pentru marea plecare. Astfel că, într-o dimineață de mai, Carmina Azar și-a făcut apariția îmbrăcată superb, însă deosebit de incomod pentru câteva ore pe plajă, în căldura arzătoare. Primele câteva minute trecură ca veacuri, deoarece fata refuza să-l privească pe Gabito, un burlac destul de bogat și foarte inteligent, răspunzând scurt și sec întrebărilor formale puse de acesta. Tot ce îi atrăgea atenția erau obiectele de podoabă aduse de Gabito de peste tot de prin lume: ceșcuțele chinezești, cu flori rozalii pictate, ceasurile, foarte rare, draperiile din mătăsuri fine oferite lui Gabito de indieni sau coșurile împletite în care se țineau curmale, de negăsit în sat.

Primele câteva ședințe au fost dezarmante, Gabito nereușind să scoată un cuvânt de la frumoasa Carmina Azar. După câteva săptămâni, prima conversație prinse rădăcini, deoarece Gabito recursese la o strategie foarte subtilă. Pentru a-i ține treaz interesul Carminei pentru ceea ce povestea, îi dăruia de fiecare dată ceva mic, care s-o țină aproape de el. Mai târziu, locul discuțiilor s-a mutat de pe veranda înflorită în casă, unde Carmina putea admira în voie tot ceea ce deținea Gabito, care căpătase lejeritate în ceea ce o privea si continua să îi povestească chiar și atunci când ea dispărea de lângă el, atrasă de vreun bibelou prăfuit înfățișând nimfele mării.

Gabito nu era singurul care se schimbase. Carmina era mai deschisă în legătură cu poveștile lui despre știință, punând la rândul ei întrebări aparent stupide, însă provocatoare, care-l făceau pe Gabito să zâmbească. Timp de câteva luni, orgoliul și iubirea de sine nu i-au permis fetei să-şi dea jos pălăria și eșarfele colorate din jurul gâtului, însă, într-o zi, cu un gest tandru și natural, a aruncat eșarfele pe jos, dezvelind o piele albă, nearsă de soare și pălăria, scuturând capul ca o sălbatică și lâsând părul cafeniu să-i atârne în voie peste spătarul scaunului. Răceala dintre cei doi se transformase într-o permanentă tachinare și un schimb de replici dure, la care Carmina Azar învăța să răspundă cu inteligență.

Fără să realizeze, Gabito se îndrăgostise atât de frumusețea fetei, de ochii săi de culoarea prunelor crude, de trupul mlădios, de atitudinea și de caracterul său, însă cel mai mult, de naturalețea cu care răspundea și accepta cu indiferență: ,,Degeaba îmi spui, nu se va lega de mine, mai povestește o dată pe aia cu minotaurul”.

Astfel, în vara anului următor, pe plaja din fața casei lui Gabito un foc portocaliu se înălța în văzduh, iar acesta stătea de vorbă cu câțiva săteni, înconjurat de trei țânci ce se alergau dezbrăcați în bătaia vântului de seară. Gabito credea că era fericit, însă curând a descoperit că fusese jucat pe degete de frumoasa Carmina, care deși încerca să pară altcineva, poseda acea viclenie inteligentă nativă. Însă târziu, secat de averea sa, Gabito a realizat că o idealizase pe Carmina Azar, având numai impresia că ea s-a ridicat dincolo de lumea satului.

Dar a fost orbit numai. Simțindu-se pe propriile picioare, Carmina Azar a devenit independentă în casa soțului ei, restrângându-i aria bibliotecii care altădată fusese un loc minunat de întâlnire, i-a aruncat manuscrisele cu legende din care o învățase să citească, a vândut comorile aduse de el din Orient, pentru a cumpăra falsuri, mai împopoțonate și mai stridente. Dar Gabito nu se simțea în stare să spună ceva. Poate că fuseseră uniți în primii ani, dar acum drumurile lor nu mai aveau să se intersecteze. Îl măcina totuşi gândul că ea ar putea pleca și uita de el: asta îl determina să zâmbească înăuntrul său, însă odată ce intra pe verandă și vedea chipul ascuțit al femeii peste care părea că nu trecuseră anii, se resemna și adormea plin de remușcări, tremurând din cauza crabilor și racilor ce invadau casa în fiecare miez de noapte.

De aceea, în prezent era mult mai simplu să arate cu degetul sau să deteste o idee când cineva aducea vorba de aceasta. Unul dintre sătenii neînțeleși era Diego, proprietarul localului în permanență plin, care nu scotea niciodată vreun cuvânt și privea dincolo de tejghea. Era amic cu Gabito, alături de care plecase, în copilărie, în larg la pescuit. Pentru a nu se îndepărta, părinții inventau mituri, care spuneau că după stânca singuratică la câteva sute de metri de țărm se aflau vârtejuri necruțătoare. Nu pot spune că aveau un curaj nebun, dar erau deosebit de curioși, fiind copii. Luntrea din bambus, improvizată și strânsă la margini cu funii s-a lăsat în voia valurilor, iar în apropierea stâncii stranii au văzut ceva ce nu aveau să uite vreodată. Niște șuvițe de culoarea focului ce unduiau ca un steag. Frumusețea acelui păr care părea că nu era din lumea lor le-a scos, involuntar, câteva țipete de uimire. Capul ce poseda acel păr se întorsese amenințător și le aruncase celor doi o privire de gheață, însă pe cât de rece, pe atât de frumoasă.

Fusese o fracțiune de secundă memorabilă, în urma căreia o coadă grea, argintie, plesnise apa verzuie și dipăruse în adâncul apelor.

Imaginea sirenei îl transformase pe Diego într-un om retras și speriat de moarte, care avea halucinații și care avea chipul sirenei încă întipărit pe retină. S-au înțeles ca nimeni să nu afle, iar Gabito a continuat să se aventureze în larg, până când nu a mai fost deloc un secret pentru lumea din sat. În decursul a 20 de ani, se schimbase atât de mult, încât Gabito ar fi pariat pe moșia sa că sărmanul seamănă cu bunicul său trezit din morți. Încercase să se apropie de el și să-i șoptească ceva, schițând un zâmbet și întrebându-l dacă mai fusese în golf.

- Nu! Bătrânul Diego își înnăbușise cuvintele, repetând pe un ton straniu și lipsit de vlagă ,,nu”. A atras atenția curioșilor din local, care au dat buzna, trântind ușile. Simțind că nu va reuși să-i spună nimic lui Diego, Gabito a ieşit neputincios din cârciumă. Și-a târât picioarele

Interviu

până acasă, pe malul celălalt, neluând în seamă privirile tăioase ale oamenilor adunați la cârciumă.

Să fie zece ani de când trecuse prin acele locuri asupra cărora timpul lăsase urme ireversibile. Carmina Azar stătea pe veranda cu magnolii.

Gabito se apropie, neluând în seamă privirile cu subînțeles ale soției.

- A îmbătrânit mult Diego, așa-i?

- Bănuiesc că da.

- Cum adică bănuiești dacă tu l-ai adus în starea asta?

Gabito trase aer în piept. Pur și simplu nu voia să-și tulbure gândirea în certuri fără rost. Privea spre valurile care fremătau și simțea briza fluturându-i pletele. Îmbătrânise, ce-i drept, și se gândea că poate ar trebui să renunțe la visul lui de a căuta acea creatură. Nimeni nu-l credea. Nici măcar el nu se mai credea pe sine. Era complet nebun și sosise timpul să abandoneze acea aiureală din tinerețe.

Plecă spre plajă fără să-i spună ceva Carminei. Copiii îl priviră cum ia luntrea din bambus și înaintează prin apă fără teamă. Strigăte nedeslușite se auzeau înfundat, copiii trăgeau de poalele rochiei femeii și ieşiră în pragul bordeiului.

Gabito nu auzea, nu vedea, doar simţea. Se simţea una cu spuma mării, ușor ca vântul, plutind deasupra adancurilor verzi și nu mai simţi pământul sub picioare. Era mai fericit ca niciodată și îi vinea să nu se mai întoarcă vreodată.

Dimineața următoare, localnicii pescari au fost surprinși să vadă adus la ţărm trupul bătrânului Gabito, pe al cărui chip străveziu se așternuse pentru totdeauna un zâmbet.

Maria Ecaterina Mirea

K

elevă, clasa a IX-a

La Terre en Marche - un pas, un geste, un signe Întrebarea 1: Cum s-a născut această idee de călătorie ?

La Terre en Marche este numele asociației pe care am înființat-o în Franța în 2013. Ea este şi sensul acțiunii pe care am decis să o împlinim timp de doi ani, exclusiv pe jos, din Veneția până la frontiera chineză, 6080 de km. Această acțiune e rezultatul unui lung parcurs de mai bine de zece ani în cuplu, și în care am făcut alegeri de viață cu un același numitor comun: Chemarea înflăcărată spre familia umană, în complexitatea ei, în diversitatea ei, setea pentru lumea cea mare, cu frumusețile ei, cu rănile ei, o căutare permanentă a sensului prezenței noastre aici, al existenței noastre.

Concret vorbind, dorința care e pentru noi și o necesitate de a pleca pe jos atât de departe s-a născut dintr-un drum între Paris si Bretania in 2012, o lună și 550 km. Atunci am descoperit beneficiile dialogului interior si exterior pe care le aduce acest mod de comunicare atat de natural; binevoința, curiozitatea sănătoasă pe care o inspiră lentoarea. Oamenii ne descbideau usa, ne invitau să instalam cortul

în curtea lor, să mâncăm cu ei la masă. Nu mai eram turiști, ci devenisem pelerini. Întrebarea 2: De ce ați făcut această călătorie?

La Terre en Marche este o extraordinară aventură umană. Totodată provocare sportivă, descoperire și miză culturală majore, demers literar și poetic, ea este și răspunsul din dragoste adus de un bărbat și o femeie schimbărilor economice, culturale și ecologice care traversează societățile contemporane, europeană și franceză in special.

Am creat asociația La Terre en Marche din necesitate și speranta în același timp. Necesitatea de a reacționa la sentimentul de nemulțumire în creștere cât privește problemele legate de coabitarea mai multor identități, privind problemele cruciale si clivajele pe care le presupun fenomenele migratorii; privind pofta de câștig care duce tot mai mult la o diminuare a înțelegerii, întrajutorării, coeziunii. În numele acestei pofte de câștig, Terra e prădată, masacrată fără încetare și fără regrete.

9

O "barieră" începea să se ridice în inimile noastre. Şi presimțeam că în curând bariera riscă să se transforme într-un zid.

Conştiința noastră a spus nu. NU acestei situații! Şi astfel s-a impus în noi nevoia de a porni la drum, ca doi pelerini, să salutăm alți oameni. Trebuia să ne demonstrăm că putem, făcånd un efort ca să depăşim conflictele interioare şi pozițiile partizane, să ne îndreptăm spre celălalt, din toată inima şi cu toată onoarea, să-i punem o mână pe umăr şi să simțim că avem in comun aceeaşi umanitate. Acesta e momentul când căutarea noastră de sens și idealurile comune şi-a găsit punctul de convergență. Şi așa ia naştere speranța. Întrebarea 3: Ce v-ați propus și la ce rezultate vă gândeați când v-ați planificat proiectul?

Am plecat exact de la casa natală a lui Marco Polo, celebrul comerciant venețian din secolul al 13lea. Cu scopul de a ajunge în China, am decis să mergem pe două rute comerciale milenare: Via Egnatia și Drumul Mătăsii. Nu întâmplător am ales acest itinerariu: intenția noastră a fost de a transforma simbolic drumurile comerciale în drumuri de întâlniri și schimburi. Tocmai de aceea am dus cu noi, în două boccele din piele, bogăția care-i unește pe toți oamenii: pământ din lumea întreagă; pământ de pe cele cinci continente pe care l-am purtat din țară în țară, din popor în popor până la capătul călătoriei noastre. În fiecare țară traversată ne-am oprit în instituții școlare, universități, întâlniri sătești pentru a organiza ceremonii de schimb al pământului între femei, bărbați, copii.

Un gest simplu, dar puternic și care ne aduce aminte originile noastre, ne vorbește despre identitate, și pe care l-am făcut în semn de pace între oameni de aceeași natură și în semn de respect între culturile noatre: oferim pământ din lumea întreagă și în schimb oamenii ne oferă pământul țării lor, pe care-l păstram în boccelele noastre. Întrebarea 4: Ce satisfacții ați avut?

Ne-am oprit în locuri unde se construieste educația pentru a avea un dialog cu tinerii și am creat o rețea de colaborare între toate aceste instituții școlare care ne-au primit. Această rețea cuprinde 21 de școli și universități.

Fiecare dintre ceremoniile de schimb a fost pentru noi ocazia de a scoate în evidență valorile care ne poartă și pe care le-am împărtășit și cu localnicii: valori legate de relația spirituală cu Terra și protecția ei; valori legate de curaj, întrajutorare, depășirea sinelui și cunoașterea de sine prin provocarea sportivă, efort, rigoare; și bineînțeles valorile legate de călătorie; călătoria ca o școală de viață primordială, sursă inestimabilă de învățătură. Într-o lume în care reperele se pierd din ce in ce mai drastic, pradă a numeroase conflicte, gestul nostru căpăta pe zi ce trecea o rezonanță tot mai mare. Am creat o energie extrem de pozitivă, atât în noi cât și in inima oamenilor cu care am intrat în contact pe drum. Întrebarea 5: Ce greutăți ați întâmpinat?

Greutățile au fost multiple. A trebuit să ne adaptăm la anotimpuri, la climate diferite, să megem sub soare arzător, sub zăpadă uneori, să suportăm vântul care ne epuiza. Corpul nostru s-a obișnuit cu greutatea rucsacilor, cu kilometri, între 20 și 35 pe zi. Mersul pe jos e un exercițiu atât fizic cât și psihic și pe distanță lungă mentalul poate avea variații mari. Când ești obosit și sătul, când nu mai crezi în ceea ce faci există riscul să abandonezi. Dar miza era așa de mare, atât pentru cuplul nostru cât și pentru călătorie că nu am fi renunțat niciodată.

Traversând țări diferite am fost obligați sa dezvoltăm un sens

10

puternic de comunicare. Să mergi spre oameni, să ai încredere, fără însă a fi naiv. Dar ești în situație de vulnerabilitate și ceri ajutorul localnicilor. Te adresezi deci oamenilor în limba lor (învățam cate un pic din fiecare limba), « simți » contextul. În Turcia și Grecia am avut de înfruntat câinii : câini de stână, câini de fermă, câini salbatici. Atacuri zilnice ! Și în această situație învățați să vă păstrați calmul, să vă controlați.

Toate aceste dificultăți, aceste greutăți devin plăcere, mândrie începând din momentul în care știți de ce sunteți pe drum, când înțelegeți sensul prezenței voastre pe marele drum al existenței. Întrebarea 6: Cum faceți cunoscută experiența voastră?

De când ne-am întors în luna iunie 2016, dorința noatră a fost să valorizăm materialul literarar, forografic și video realizat pe parcursul aventurii noastre. Am creat o colecție de cărți, colecția « Récit de Voyage » în cadrul căreia edităm cărti pe care le-am scris de 15 ani incoace in diferite locuri ale globului. Cinci titluri din aceasta colectie sunt disponibile actualmente: Cat aș vrea să fac cale întoarsă - carnet de călătorie in Europa de Est, Romania, Bulgaria, Bosina Hertegovina.

Traces - carnet de călătorie în Kosovo și Albania.

Trois fois Feu - carnet de călătorie în Asia, din București până în Calcuta L’appétit des mangroves - carnet de călătorie în Guiana Franceză Și ultimul: La Terre en Marche, 6000 km pe jos din Veneția până în China.

Am investit toată energia în transmiterea unei viziuni a lumii totodată înrădăcinată și deschisă, o viziune mai împăcată a relațiilor umane. În prezent sensul demersului nostru este să comunicăm celorlalți interesul pentru planeta noastră, gustul descoperirii, al aventurii, fără să uităm să privim realitatea. Continuăm așadar actiunea noastră prin dialog și schimburi cu instituții școlare, biblioteci, librării, etc. La Terre en Marche trebuie să fie aproape de oameni și mai ales de tineri cu un mesaj de speranță și încredere. Organizăm și expoziții de fotografii, obiecte simbolice și texte poetice, cu ideea de a trezi in ceilalti dorința de plecare, de a le deschide pofta de necunoscut.

Jérôme și Sabina Bergami

20 iunie 2014 – 3 iunie 2016

Interviu realizat de Viorica Macarie

11 mai 2017, Coat ar Zulieg, Franța

I

Traducere

IMPLORAREA UNUI COPIL CARE CREȘTE

Lucrarea Communiquer pour vivre [Să comunici spre a trăi] a fost publicată la Editura Albin Michael, în colecția "Spiritualităti", la Paris, în anul 1996 și se constituie într-o culegere de texte de sociologie, de psihologie, de pedagogie și - nu în ultimul rând - de literatură, axate în totalitate pe chestiunea stabilirii de corespondențe interumane. De altfel, Jacques Salomé, inițiatorul și redactorul acesteia, precizează în prefață: "Temele alese aflate în jurul a patru puncte cardinale ale comunicării umane: relația cu sine, relația cu ceilalți, relația cu viata și relația cu Divinitatea ating esențialul existenței. Atunci când armonizarea, în interiorul nostru, a uneia din aceste relații importante se află în dificultate, e rănită sau e absentă, înseși echilibrul, vitalitatea și ancorarea noastre în prezent sunt amenințate." (p. 9-10) În paginile cărții semnează profesori universitari, scriitori, muzicieni, psihoterapeuți, avocați, medici, preoți, astfel încât

rezultă o admirabilă diversitate a punctelor de vedere asupra temei abordate.

Din cuprinsul acestei vă propunem lectura, în traducere, a unei scrisori imaginare care se referă la conflictul între generații și la felul cum e percepută în zilele noastre grija exagerată a părinților față de adolescenți. Textul aparține terapeutului prin artă Agnès Dodon, inițiatoare a unor sesiuni de comunicări privitoare la relațiile interumane și se intitulează în original Supplique d'un enfant grandissant. (p. 134-135) "Mamă, tu, cea care mi-ai dat viață, nu mi-o lua înapoi... Pentru a putea să cresc, am nevoie de un loc, nu al tău, ci de unul numai al meu, pe care să-l aleg eu. Atunci când îți spun: <<Plec, fug, evadez >> nu e vorba de mine însămi, cea care vorbesc, ci de o relație. Îmi este dificil sa mă îndepărtez; am nevoie ca tu să mă încurajezi. Când fac vreo escapadă, aceasta se întâmplă mai ales spre a vedea dacă pot să mă dispensez de tine. Iar dacă tu chemi jandarmii, nici măcar nu am vreme să-mi fie frică și - la întoarcere - mă simt responsabilă de angoasa ta.

Uneori mă sufoc în relația pe care mi-o propui. Doresc să văd lumea, să știu de ce sunt capabilă, să provoc uneori riscul pentru a simți că sunt într-adevăr vie. Dacă te impacientezi de fiecare dată, precum atunci când eram mică, eu înțeleg mai cu seamă că mă consideri drept incapabilă de a mă descurca fără tine. Unde aș putea câștiga experiență, dacă - acasă - ești prezentă în tot locul? Cum aș putea deveni responsabilă, dacă nu îmi lași mijloacele? Dacă faci totul în locul meu, este - bineînțeles - confortabil, dar acest confort mă împiedică să mă desprind.

Mi se inoculează ideea că dorințele mele sunt atotputernice și ca tu te afli aici spre a mi le satisface.

Nu cunosc nimic din mine care să nu vină de la tine.

Nu știu nimic despre tine, decât dorințele tale în legătură cu mine.

Fă proiecte fără mine, pentru ca eu să pot face altele, numai pentru mine.

Am făcut mult spre a-ți face plăcere și nu am primit în schimb decât îngrijorarea ta.

Nu mai vreau să mă simt responsabilă de fericirea sau de nefericirea ta.

Să nu mai faci confuzie între soțul tău și tatăl meu. Lasă-mă să hotărăsc eu însămi ce să împărtășesc cu el. Intervențiile tale ne înstrăinează, în loc să ne apropie.

Am nevoie de prezența ta, de încrederea ta și de interesul tău, însă doresc să acționez și pentru scopurile mele.

Ilustrație: Tudor Muntean

Vreau să trăiesc puțin și pentru mine însămi și să îmi descopăr propriile dorințe, să îmi asum riscurile și să mă împlinesc spre a mă simți vie și spre a intra în viață cu o inimă încrezătoare. " Selecția textului, prezentare și traducere,

prof. Alexandru Ciubîcă Târgu-Mureș

11

Echipa Consilieri editoriali Călin Vlasie Nicolae Băciuț Lazăr Costel Redactor–șef Viorica-Macrina Lazăr Editori Luminița Csiki Mihaela Ilisan Mirela Laczko-Rusu Ligia Cătinean Cristina Coșarcă Anca-Maria Hângan-Țifrea Cristina Pop-Dobrean Anda Elena Ianoși Alexandru Ciubîcă Doina Țifrea Aurora Pașcan Aurica Ujică Andra Borș Floarea Natea Mariana Mureșan Mirela Petruț

Contact Autori Veres Zalan Andrea Szilvas Ghiță Colceriu Mihaela Hurray Maria Elena Tănase Alexandra Dobandi Geta Lupoiu Ana Maria Truța Bogdan Fodor Gabriel Florin Maxim Gabriela Dumașcă Maria Ecaterina Mirea Viorica Macarie Alexandru Ciubîcă

Concepție grafică Doriana Negruț FotografiE Abb-d Choudhury Ilustrații Tudor Muntean Matheea Negruț REALIZATOR Biblioteca Municipală „George Sbârcea” Sponsor Romaqua Group ISSN 2537 - 1606 ISSN-L 2537 - 1606

Ilustrație: Tudor Muntean

Vă așteptăm cu drag lucrările la adresa de e-mail: toplitera@yahoo.com