Iubirile unui pescar by Virgil Stan

Virgil Stan

Iubirile unui pescar Povestiri pescăreşti şi de viaţă

Editura Digital Data Cluj

Copyright © 2010 Virgil Stan Toate drepturile sunt rezervate, conform Legii Dreptului de Autor nr. 8/1996. Nici o parte a acestei cărţi nu poate fi reprodusă sub nici o formă şi prin nici un mijloc, fără aprobarea prealabilă a editurii.

http://www.digitaldata.ro/virgil_stan.htm

ISBN 978-973-7768-61-2 Editura Digital Data Cluj www. digitaldata. ro Editură acreditată de CNCSIS Editor: Dan Marius Dumitraş

Redactor: Liliana-Corina Glogojeanu-Boia DTP: Portik Istvan Coperta: Răsărit de soare la Marea Neagră – foto Virgil Stan

Tipărit la Digital Data Cluj - România Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României STAN, VIRGIL Iubirile unui pescar: povestiri pescăreşti şi de viaţă / Virgil Stan - Cluj-Napoca: Digital Data, 2010 208 p; 21 cm ISBN 978-973-7768-61-2

821.135.1-32

Iubirile unui pescar

Cuprins Iubirile unui pescar...........................................................................1 Povestiri pescăreşti şi de viaţă..........................................................1 Cuprins..............................................................................................4 Prefaţă ...............................................................................................6 ..............................................................................9 Unu...................................................................................................10 Doi....................................................................................................26 Trei...................................................................................................34 Patru.................................................................................................42 Cinci.................................................................................................51 Şase...................................................................................................61 Şapte.................................................................................................76 Opt....................................................................................................95 Nouă...............................................................................................103 Zece................................................................................................109 Unsprezece.....................................................................................116 Doisprezece.................................................................132 Treisprezece...................................................................................138 Paisprezece ....................................................................................147 Cincisprezece.................................................................................168 Şaisprezece.....................................................................................174 Şaptesprezece.................................................................................183 Optsprezece....................................................................................198 Note şi explicaţii.............................................................................205

Iubirile unui pescar

Prefaţă Cu eleganţă şi destulă stăpânire pe uneltele prozei, Virgil Stan dăruie cititorului prima sa carte, intitulată sugestiv „Iubirile unui pescar - Povestiri pescăreşti şi de viaţă”. O carte care – să zicem! – va stârni interesul cititorilor, dar şi al criticii literare, căci, în aceste vremuri înfiorate, când mulţi dintre creatorii de literatură îşi drenează osârdiile spre forma versificată, Virgil Stan, un dobrogean prieten cu apele şi peştii, cu ţărmurile şi valurile, dar şi cu femeile frumoase, aruncă undiţa spre noi, încercând să ne prindă cu această carte de proză, scrisă din suflet şi pentru suflet, despre oamenii şi locurile copilăriei sale, despre viaţa sa amoroasă, despre destinul său. O face cu generozitate şi rigurozitate, uneori cu detalii de monografist şi de portretist, atent să ne informeze şi să ne descrie, cu date concrete, momente importante din viaţa sa, prin care doreşte să împărtăşească semenilor săi întâmplări şi amintiri din această parte a ţării, plină de farmec şi inedit, cu bune şi rele, dar mai ales, cu dorinţa de a se dărui pe deplin cititorului. Cartea este scrisă într-un ritm alert, cu nerv şi vitalitate, dar şi cu lirism, cu multe expuneri scurte, fără înflorituri sau figuri de stil sofisticate, ceea ce va determina cititorul să întoarcă pagina, tot mai interesat de evoluţia acţiunii sau conflictului din fiecare capitol al cărţii, dar şi al vieţii povestitorului. Am reţinut datele interesante despre satul său natal, din apropierea Mangaliei, un sat tipic zonei dobrogene, scena colectivizării forţate, atât de tragică pentru România acelor ani, aventurile prin şcolile timpului, precum şi începuturile sale de pescar amator, care sunt o caracteristică a oamenilor din preajma mării şi care la maturitate devine un al doilea mod de existenţă pe aceste meleaguri. Dar cea mai captivantă lectură o avem despre perioada maturităţii, în paginile de dragoste care ne dezvăluie un suflet

Iubirile unui pescar

zbuciumat şi mereu în căutarea infinitului absolut, precum şi în cele deosebit de documentate şi pline de bucuria relatării impresiilor de la pescuit şi arta lui. Lectura capitolelor despre dragoste este inedită şi autorul încearcă să ne descrie lupta sa cu destinul implacabil, care îi demonstrează că în viaţa oricui se întâmplă ca oamenii să vină şi să plece şi trebuie să-l accepte aşa cum este, dar luptând pentru el, pentru că nu contează cât trăieşti, important este să trăieşti o clipă pentru care merită să mori. Virgil Stan oferă astfel cititorului savoarea unor clipe veridice din viaţa sa de pescar amator şi de îndrăgostit incurabil, căci atunci când iubeşti pe cineva şi îl pierzi, îl cauţi mereu... El încearcă să ne spună că a privi lumea de pe un ţărm înseamnă să percepi, deopotrivă, stabilitatea şi mişcarea, să îmbini, în aceeaşi clipă, senzaţia de siguranţă pe care ţi-o dă un teritoriu limitat, dar ferm, cu ispita perspectivelor vaste, fluide, mereu în schimbare. În acest fel, el a căpătat, de-a lungul anilor, nobleţea calmă a unui ţărm – ţintă şi stavilă în faţa repetatei agresiuni a valurilor. După atâtea întâmplări din viaţa sa, pe apă şi pe uscat, ne propune un final tulburător, recent şi definitoriu pentru dragostea sa de viaţă şi de oameni, dar şi pentru păsările care populează ţărmul mării, pe care le admiră zilnic. Este vorba de un stol de lebede, care încearcă să spargă gheaţa cu ciocurile, în gerul şi vântul năpraznic, pentru a salva un puişor de-al lor, căzut pradă apelor ce îngheţau instantaneu la malul mării. Salvarea vine de la Molda, o căţeluşă maidaneză, care anunţă paznicul din apropiere despre pericolul iminent... Ce a urmat, veţi afla, dacă veţi avea răbdarea necesară lecturării paginilor scrise din suflet şi pentru suflet, de către Virgil Stan. Gheorghe Mocanu Membru al Uniunii Scriitorilor din România

Dedicaţie Cartea este dedicată celor pe care nu i-am uitat, a căror prietenie şi dragoste le apreciez şi pentru care păstrez toate amintirile momentelor trăite împreună.

Iubirile unui pescar

Motto Viaţa este o ciudată comedie care amestecă împreună şi dureri, şi bucurii, punând lacrima lângă zâmbet, punând zâmbet lângă plâns. Alexandru Macedonski

Iubirile unui pescar

Unu

Dulce copilărie “Dă-le oamenilor mai mult decât se aşteaptă şi fă-o în mod plăcut.”

ram copil când toamna, după culesul viilor şi statul vinului din fiert, venea la tata un consătean care se ocupa printre altele şi cu pescuitul pe lacul Tatlageac i.

Familia mea, în afară de cele opt hectare de pământ agricol, deţinea şi jumătate de hectar cultivat cu viţă de vie, la vreo patru kilometri distanţă de localitatea noastră. Din acest hectar, cam un ar era ocupat cu un soi de viţă de vie aromat. Strugurele avea un bob mare alb, acoperit cu un puf fin, care atunci când ţi se spărgea în gură, îţi împrăştia în cerul gurii o aromă deosebit de plăcută. Acest strugure era greu de cules, deoarece se scutura foarte uşor. La prima atingere neatentă, boabele se împrăştiau sub butucul viţei, făcându-ţi viaţa amară la adunat, însă, după fierberea mustului, acest soi de strugure îi împrumuta vinului un gust deosebit de aromat, aşa cum ar fi acum Busuioaca de Bohotin. Dar, raportată la suprafaţa de viţă şi cantitatea de struguri culeasă din via părintească, aroma era mult mai puternică decât a busuioacei. Despre tata se spunea că avea vinul cel mai bun din comună. El, în fiecare an, înaintea culesului strugurilor, în primul rând, curăţa butoaiele confecţionate din stejar, le raşcheta, le spăla cu apă clocotită, etanşa capacele şi doagele cu papură şi apoi le trăgea pucioasă, ca să nu miroasă a mucegai. După aceea, butoaiele erau frumos aranjate pe suporţii confectionaţi de tata din grinzi de lemn de esenţă tare, în beciul adânc, ce se întindea până sub strada principală.

Iubirile unui pescar

De la statul vinului din fiert şi până primăvara târziu, la noi soseau să cumpere sau să bea vin, cei mai importanţi oameni ai comunei şi ai raionuluiii, aceştia din urmă veneau doar când aveau treburi “administrative” de rezolvat prin localitate şi erau aduşi de oficiali ai comunei. De asemenea, era şi un pescar de ocazie, care ne vizita să facă trocul cu tata, să-i dea peşte contra vin. Cei din afara comunei, în general, erau invitaţi ai primarului, vecin cu noi şi prieten de familie cu părinţii mei. Primarul era un simplu croitor, fără prea multă carte, maximum patru clase, însă membru de partid la comunişti. El crescuse şi copilărise împreună cu părinţii mei, ca vecini, motiv pentru care au rămas prieteni şi după ce acesta a devenit primar şi membru de partid la comunişti. Asta a fost până la obligarea tatei de a intra în colectiv cu arcanul, cum s-a procedat atunci, la colectivizarea obligatorie, când Vasile Vâlcu – primul secretar la regională – a avut ambiţia să dea ţării prima regiune colectivizată în întregime. Tata era, însă, fost simpatizant al Frontului Plugarilor iii şi această situaţie i-a atras multe necazuri, dar mai ales datorită faptului că fratele său cel mare – liberal de frunte - a fost declarat chiabur. Acest frate fusese numit primar, imediat după instaurarea regimului Petru Groza, însă nu de guvern, cum am presupune, ci de ruşi, care se stabiliseră în comuna noastră. Printre motivele atribuirii statutului de chiabur, după ce comuniştii au ajuns la conducerea ţării, a fost şi faptul că avea peste 25 hectare de pământ, batoză şi tractor şi curtea plină de animale. Ca şi când acestea n-ar fi fost de ajuns pentru părinţii mei, naşii lor de cununie erau oameni bogaţi, cu averi întinse, care au fost deportaţi în zona Râmnicului Sărat, iar agoniseala lor a fost confiscată şi transformată în proprietate a G.A.C-ului iv, formă de colectivizare forţată, după modelul rusesc. Casa lor a fost transformată în sediu de brigadă zootehnică, iar în numeroasele grajduri şi adăposturi pentru utilajele agricole, au fost amenajate grajduri pentru vacile confiscate de la ţărani, sau

Iubirile unui pescar

luate de la ţăranii obligaţi să le predea ca dotă, odată cu intrarea lor în G.A.C. De la comuna noastră - Pecineaga - până la lacul Tatlageac era o distanţă cam de şapte - opt kilometri pe care pescarul nostru o parcurgea de câte ori mergea la pescuit, pe drum de ţară, cu cotigav la care înhăma măgăruşul, singurul său mijloc de transport. Era un om sărac, care nu prea avea pământ să-l cultive, ca să-i ocupe timpul. Comuna - după documentele existente - ar data de prin 1857, când a sosit prima migraţie de ţărani din Crimeea. Ei s-au oprit pe o aşezare deja existentă, cu populaţie româno-tătară, numită Gherengic, care în limba turcă înseamnă „nu te apropia, mireasă”. Legenda spune că pe acel loc s-au întâlnit căruţele a două nunţi şi cum nu era voie ca cele două mirese să se vadă, a urmat o luptă între nuntaşi. Pe acel loc a luat fiinţă, conform legendei, comuna Pecineaga de astăzi. A doua migraţie a fost în 1884, a plugarilor din zona Sibiului şi a Brăilei, urmată, la puţin timp, de cei din partea Râmnicului Sărat. Ei au format cartierul Vechi şi Băjenari. O ultimă migraţie a fost prin anii 1927-1928, a oltenilor şi tulcenilor. Locul unde s-au aşezat, la marginea comunei, s-a numit cartierul Colonişti şi se întindea de la moara fraţilor Popescu, până spre extremitatea comunei, către mare. Bunicii mei făceau parte din cea de a doua migraţie, mocani ce au venit în transhumanţă cu oile din zona Sibiului, înainte de 1900, rămânând definitiv pe câmpiile mănoase din Dobrogea (bunicul) şi cei care au venit special pentru pământ din zona Brăilei si a Râmnicului Sărat (bunica), unde au fost împroprietăriţi cu pământ de către autorităţile locale din acele vremuri, într-o acţiune de aşa-zisă colonizare, ce urmărea stabilizarea lor pe acele meleaguri.vi Pescarul, care aducea peşte părinţilor mei, era şi cel care trăgea clopotul bisericii în timpul săptămânii, la vreo sărbătoare

Iubirile unui pescar

sau vreun deces; de aceea i se spunea Nae Ceauşu, numele lui fiind, dacă îmi mai amintesc bine, Nicolae Ungureanu. Venea seara la noi, când ştia că se întoarce tata de la muncile câmpului, să-i dea vin, şi în schimb, aducea peşte şi raci. De obicei, racii erau un fel de bonus pentru paharele de vin ce le consuma din cinstirea pe care o făcea tata fiecărui vizitator care îi trecea pragul casei. Nenea Nae prindea nişte peşti mari şi frumoşi, unii cu solzii cât moneda de un pol. Tata, când era bine dispus, îşi alegea câte un solz mai mare şi fluiera din el diferite melodii de muzică populară. Când era supărat sau nu era în apele lui, începea să fluiere cântecul preferat al bunicii Floarea, mama sa: “Bulgăraş de gheaţă rece, N-am cu cine îmi petrece, Căci cu cine-am petrecut, A pus faţa la pământ, Şi-a pus mână peste mână Şi s-a făcut praf ţărână....” Acest cântec îl îngâna bunica, stând pe prispa casei bătrâneşti, sprijinită în baston, sau torcând din fuiorul de lână sau cânepă pentru ţesutul la război. Dar apropo de război, bunica mea a prins ambele războaie mondiale. La primul, era domnişoară de vreo 22 ani, după cum ne povestea uneori. De la ea învăţase şi tatăl meu cântecul şi îl cânta numai atunci când era supărat. În acele clipe, trebuia să eviţi să fii, cumva, motivul descătuşării furiei sale, stârnite din cauza cine ştie cărei pricini. Tata era un om înalt, cu faţa roşcovană şi părul aspru tuns scurt, cu o mustăcioară roşcată, á la Hitler, bine legat, cu multă dăruire pentru familia sa. Înainte de a fi obligat să intre în G.A.C., atunci când s-a făcut colectivizarea Dobrogei cu forţa, a stat ascuns la lotul nostru de vie într-un bordei şi se ducea acasă numai noaptea, să ia alimente pentru a doua zi de muncă la câmp şi nutreţ pentru cai.

Iubirile unui pescar

Lăsa căruţa la părinţii mamei, megieşi1 cu noi şi apoi venea acasă pe furiş, să nu-l prindă miliţienii şi să-l aresteze. Eu, fiind în vacanţa de vară, păzeam lotul nostru de vie, ca şi pe cel al bunicilor din partea mamei, care aveau un hectar la 50 m distanţă de al nostru, împreună cu bunica Floarea, în vârstă de 103 ani atunci. Dormeam în bordeiul construit din lemne de salcâm şi paie, iar ca pat aveam uşa de la beci, pe care era aşternută o saltea umplută cu paie şi care se sprijinea pe câţiva chirpici vii din tizic. Tizicul era un material combustibil pe care părinţii mei îl obţineau din dejecţiile de la animale, amestecate cu paiele de la aşternutul aşezat de tata, atât la vaci, boi, cai sau oi, cât şi cel împrăştiat în bătăturăviii, iar când grosimea stratului ajungea la 20-30 cm, se trecea cu tăvălugul tras de cai peste el să se taseze. Vara, după fermentare şi evaporarea umidităţii din dejecţii, se tăia cu un satâr special, în bucăţi de 40x40 cm, care se ridicau pe verticală şi se lăsau să se usuce bine. Tizicul era folosit ca un combustibil ieftin pentru gătitul alimentelor pe plita amenajată în curtea din faţa casei, construită din bucăţi de olană ix şi pământ galben, amestecat cu pleavă de grâu. Tata s-a tot ascuns cât a putut cu noi la vie, însă miliţianul, primarul şi instructorul de partid, văzând că nu pot raporta la organizaţiile raionale şi regionale de partid încheierea colectivizării în comună, până la urmă l-au pândit şi l-au prins când a venit acasă, apoi l-au dus în beciul miliţiei, unde a fost bătut de miliţianul Foca şi activistul de partid de la Raion. Cum era printre ultimii din comună care nu se înscrisese “de bună voie” în colectiv, nu a avut altă alternativă decât să cedeze după trei zile de beci şi bătaie şi să semneze cererea de intrare. A fost mare tragedie când au venit şi ne-au luat din curte vaca şi viţelul, cei doi cai frumoşi - Mircea şi Cezar - doi armăsari tineri, boii - Plăvan şi Ciolacu – celui din urmă îi ziceau aşa, pentru că atunci când mergea la jug, arunca un picior într-o parte - şi toate utilajele agricole agonisite de tata şi mama de-a lungul căsniciei, 1

Megieşi = vecini. (n.aut.)

Iubirile unui pescar

muncind, atât pământul ce-l primiseră de la părinţii lor, ca dar de nuntă, sau cumpărat mai târziu, cât şi pe cel luat în arendă de la naşii lor de cununie, chiaburi şi cu multe hectare de pământ avute înainte de confiscare şi deportare. A fost jale mare în neamul nostru în acea zi. Mircea a ajuns cal la şareta primarului Cotorişcă, aşa îl poreclise satul, care stătea lângă noi şi ori de câte ori trecea calul cu şareta pe la poarta noastră, mama izbucnea în plâns şi îl blestema pe primar. Cezar, mai tânăr cu un an decât Mircea, a ajuns calul preşedintelui de G.A.C. Erau doi cai tineri, graşi şi frumoşi, mândria părinţilor mei. De aceste animale mă legau multe amintiri şi păţanii din timpul copilăriei. Încă îmi amintesc vara, când deja eram mai mare, aveam vreo 12-14 ani şi mă duceam la secerat cu fratele cel mic al mamei, care conducea secerătoarea bunicului şi avea la îndemână un bici lung, împletit din fâşii de piele argăsită şi îmbibate cu păcură. El mă făcea să simt lungimea şi usturimea provocată de acest bici, când mă lovea în timp ce mergeam călare, în faţa boilor şi mai mă prindea somnul, din cauza legănatului şi a soarelui care la prânz dogorea din ce în ce mai tare, iar caii se abăteau de la brazdă sau încetineau ritmul. O altă păţanie ce-mi vine pregnant în minte, este când eram la treierat la G.A.C. şi eu eram desemnat să port fierul, care ţinea cele trei lanţuri ce transportau grămezile de paie ieşite de la batoză, iar acestea erau trase de perechea de boi amplasaţi dincolo de şira cu paie. Două lanţuri înconjurau grămada mare de paie şi un altul trecea pe deasupra ei. Eu trebuia să împreun acele trei lanţuri cu inele la capete şi să le ţin unite cu ajutorul unei bucăţi de bară din fier, ca să pot conduce acest „târâş” cum i se zicea, deoarece paiele erau târâte până pe şiră de cei doi boi, apoi aranjate de câteva femei acolo. În această operaţiune, stăteam cu picioarele goale sprijinite pe lanţurile de jos şi mă ţineam cu o mână de lanţul de deasupra paielor şi de bară, ca să nu scap inelele. Într-o zi, am nimerit cu piciorul sub lanţ şi norocul a fost că, scăpând din mână drugul de fier, lanţurile s-au desfăcut şi au

Iubirile unui pescar

alunecat fără să-mi rupă piciorul, accidentul soldându-se doar cu o porţiune mare de piele luată de lanţ de sub glezna piciorului meu. Aveam vreo 16 ani la acea vreme, cam la vreo doi ani de când îl băgaseră pe tata cu arcanul în colectiv. Era în perioada de vacanţă a liceului şi trebuia să merg la G.A.C. în locul mamei mele. Odată, mama a fost dusă cu forţa la prăşit împreună cu soţia primarului, singurele care „chiuleau” de la muncile câmpului, dar când soarele a început să dogorească puternic, au abandonat amândouă sapele şi au plecat acasă pe jos, motiv pentru care tata a fost penalizat prin ştergerea a cinci zile de muncă din pontaj. Acelea au fost singurele ore lucrate de mama în G.A.C., restul zilelor fiind făcute de mine, în vacanţe, în contul ei, care era bolnăvicioasă şi nu putea să meargă la muncă la fel ca toate femeile din comună. Îmi mai amintesc cum câştigam întrecerile de Bobotează, cu cei doi cai ai noştri, întreceri ce se organizau pe terenul viran de lângă pod. La început, fratele mai mare era victorios, apoi eu mai târziu. Vărul meu, şi totodată finul părinţilor mei, care îl cununaseră, cam geambaşx de felul său, iubea mult caii şi avea mereu cai tineri, graşi şi frumoşi, cu care se fălea prin comună, când îi plimba mergând în buiestru xi la căruţa cu leagăn şi păcănitori la roţi, de se auzea de la două străzi depărtare! Avea un harnaşament frumos din piele, cu mărgele albastre din porţelan şi ciucuri tot din piele, de franjurile cărora erau prinse, de asemenea, mărgele albastre, harnaşament pe care ni-l împrumuta cu această ocazie, să avem cel mai gătit cal din concurs. Când se termina concursul, toţi tinerii participanţi la întrecere mergeau călări în faţa bisericii, iar preotul Barbu lua aghiazmă cu buchetul de busuioc înmuiat în cada mare, din faţa porţii bisericeşti şi stropea, în primul rând, caii şi călăreţii, apoi împărţea aghiazmă localnicilor veniţi la slujba de Bobotează. Deseori veneam acasă cu fratele mijlociu de la botezul cailor, călare alături de el pe acelaşi cal, când îl găseam pe nenea Nae în curtea casei noastre, cu peşte şi raci, venit să ia în schimb

Iubirile unui pescar

vin de la tata, renumitul vin ghiurghiuliu xii, cum îi mai spunea bunicul din partea mamei. Când eram mai mic, îmi plăceau racii cum se înroşeau după fierbere şi carapacele le păstram ceva timp, să mă joc cu ele, până le arunca mama la porci. Atunci am visat pentru prima dată că aş putea deveni pescar şi s-a născut în mine dorinţa de a merge şi eu la pescuit. In imaginaţia mea de copil, mi se părea o aventură deosebit de interesantă, pe care abia aşteptam s-o experimentez. Era vară, după treierat şi aveam vreo şapte-opt ani, când tata a pregătit căruţa, a umplut-o cu lemne de foc, ciocănei de la ştiuleţii de porumb curăţaţi de boabe, albia de spălat rufe, canapeaua pe care se odihnea bunica în faţa casei, lâna tunsă de pe cele cincisprezece oi, preşurile şi cuverturile ţesute de mama la război. Cum acasă cu bunica nu aveau curajul să mă lase, bunica având cam 97-98 de ani pe-atunci, ea decedând la 104 ani, am aflat că plecăm la lac, la Tatlageac, să spălăm oile şi cele puse în căruţă de către mama. Mi se împlinea astfel şi mie, dorinţa de-a ajunge pe malul lacului să prind peşte. Fiindcă în casă nu se găsea nicio sculă de pescuit, am plâns pe lângă tata să-mi pregătească şi mie o undiţă. Ca să scape de insistenţele mele, a îndoit un ac din trusa sa de cojocărie şi, după ce l-a înroşit la lumânare, l-a legat cu aţa de pe mosorul său de cusut căciuli şi bundexiii. Apoi, a topit plumbul de la un glonţ rămas de pe timpul războiului, mai ales că în magaziile din curte fusese încartiruit un pluton de soldaţi din armata sovietică, când au intrat în Dobrogea, iar gloanţe se găseau peste tot prin grădină, când se săpa pământul. În loc de nicovală, tata folosea, când îşi ascuţea coasa, o ghiulea de tun, care, bineînţeles că avea explodată capsa detonatoare. La sfârşit, din vârful unei tulpini de porumb, mi-a improvizat o plută legată cu aţă. Mai rămânea să taie o tulpină de stuf de pe lac şi undiţa ar fi fost gata!

Iubirile unui pescar

Incântat nevoie mare că voi merge şi eu la pescuit pe baltă, am dat fuga în curte şi am căutat râme cu un cuţit de bucătărie în grădiniţa cu flori a mamei din faţa casei, astfel că mi-am asigurat o provizie îndestulătoare de momeală. Cu mama în căruţă, care mâna caii şi cu mine tronând peste toate bagajele ce umpluseră căruţa, precum şi cu tata pe jos, conducând oile, am parcurs cei opt kilometri până la lac. Ajunşi acolo, ai mei şi-au ales un loc mai accesibil pentru coborât la nivelul apei, în vederea instalării pirostriilor xiv pentru cazanul de fiert apă şi a canapelei pentru spălat preşurile. Căruţa a rămas în vârful coastei, în pantă, la câţiva metri de malul apei. Tata se ocupa cu spălatul oilor murdare şi pline de capsule de ciulini. Chiar dacă lâna era acum scurtă, după tundere, nişte ciulini ce creşteau pretutindeni pe marginea drumurilor din Dobrogea se agăţau de lâna oilor sau cozile animalelor în timpul păscutului, provocându-le disconfort. Tata nu m-a lăsat să-mi realizez prima mea partidă de pescuit, pentru că trebuia să am grija oilor, să nu plece la păscut pe izlazul ce înconjura lacul şi să se împrăştie. Stăteam cu o nuia în mână şi le păzeam, dar gândul meu era numai la pescuit şi, din priviri, îmi tot alegeam locul cel mai ideal pentru aventura vieţii mele, pe care abia aşteptam s-o trăiesc. După vreo două ore, tata a terminat de spălat oile şi trebuia să se apuce de cai şi apoi de lână, mama luptându-se cu preşurile şi cuverturile, frecând de zor cu peria de paie şi clăbucind cu nădejde cu săpunul făcut în casă tot de ea. Leşia rămasă de la fabricarea săpunului o folosea în apa care fierbea pe pirostrii pentru dedurizare. După un timp, eliberat deocamdată de urgenţele spălării oilor şi cailor, tata m-a luat de mână şi m-a condus într-un spaţiu aflat în stuful crescut pe malul bălţii, aranjându-mi undiţa improvizată şi sfătuindu-mă să am grijă să nu cad în apă. Apoi s-a întors la munca sa, iar eu am rămas aşteptând să prind primul meu peşte, lucru ce nu s-a întâmplat defel!

Iubirile unui pescar

Plictisit şi dezamăgit de faptul că niciun peşte nu m-a băgat în seamă, m-am întors supărat pe cărarea de deasupra malului, cu undiţa pe spinare şi cutia cu râme în mână, când un şarpe de apă mi-a tăiat calea, fugind disperat spre lac. M-am speriat aşa de tare, încât am rupt-o la fugă spre locul unde trebăluiau părinţii mei, ţipând din răsputeri: „Şarpele! Şarpele!” Undiţa şi cutia cu râme au rămas abandonate undeva, pe cărare. Tata a râs de spaima mea şi mi-a spus că, mai bine să am grija oilor, ca să nu se îndepărteze prea mult de căruţă. Soarele bătea cu putere pe capul meu, aşa că mi s-a făcut o poftă teribilă de scaldă. Am coborât la malul lacului, lângă părinţii mei care munceau de zor şi luând albia ce nu-i mai folosea mamei, m-am urcat în ea şi dând din mânuţe, am ajuns la câţiva metri de mal. Mama, speriată, văzându-mă pe lac, striga să mă întorc la mal, să nu mă răstorn cu albia. Dar eu visam că sunt într-o barcă adevărată şi mi-am promis în gând, ca atunci când voi fi mare şi voi câştiga proprii mei bani, să-mi cumpăr o barcă pe care să o folosesc la pescuit. De teama tatei, care tot îmi repeta de “crucioiul xv, luna şi ceara mamei mele”, înjurătura sa preferată şi des utilizată la supărare, mai ales că fusesem invitat expres să ies din apă, dădeam din lăbuţe pe luciul apei, încercând să întorc albia spre mal. Tot aplecându-mă pe marginea ei, aceasta s-a răsturnat şi eu: bâldâbâc! în apa lacului, care era mai adâncă decât înălţimea mea. Sigur că am înghiţit destulă apă, cât să mă panichez, ţipînd din răsputeri şi dând din mâini să mă menţin la suprafaţă. Tata a ajuns lângă mine şi, dintr-o zmucitură de corp, m-a ridicat din apă la pieptul său. Apa nu era mai adâncă de un metru, aşa că m-a scos repede la mal, însă albia de rufe, eliberată de greutatea mea, plutea nestingherită pe baltă. A trebuit ca tata să facă alt efort pentru recuperarea ustensilei din lemn de tei, iar mama, cu o joardă în mână, alerga după mine, cu poalele fustei legate în brâu, să mă altoiască pentru a-mi tăia pofta să mă mai avânt altă dată la plimbare pe lac, cu prima mea barcă improvizată.

Iubirile unui pescar

Am fugit şi m-am ascuns sub căruţă, alături de Bobiţă, un căţel bălţat ce se ferea de căldura soarelui la umbra căruţei, cu limba scoasă de un cot. Aceasta a fost prima mea încercare de a pescui şi prima mea plimbare cu barca pe apă. Am mai experimentat şi altă dată pescuitul pe lac. La un kilometru de comuna noastră exista un lac, însă acesta nu a avut niciodată peşte, lucru pe care noi copiii nu-l ştiam. Nu era aşa de adânc pentru a fi periculos, însă era plin de broaşte. În acest loc venea tata şi alţi consăteni, cu snopii de in sau de cânepă la topit, adică îi ţinea sub apă o periodă de timp până le putrezea tulpina. Când se realiza acest lucru, îi aducea acasă şi îi meliţa, adică pe un fel de ghilotină din scânduri de brad, lua mănunchiuri de cânepă sau in - ce avea în acel moment - şi îi presa pînă ce partea lemnoasă a tulpinei se spărgea şi rămânea doar fuiorul. Apoi, trecea acest fuior printr-un pieptăn metalic special, numit darac şi elimina şi ultima urmă de parte lemnoasă, după care intrau bunica şi mama în activitate. Ele torceau fuiorul, năvădeau xvi şi ţeseau pânză pentru saci din cânepă, la războiul ţinut la păstrare în podul casei. Iar din fuiorul de in pregătit după aceleaşi canoane, ţeseau pânză, din care ne făceau nouă, copiilor, cămăşuţe. De asemenea, pentru casă, confecţionau ştergare de pus la icoane, sau pentru şters vasele, mâinile şi faţa. Într-o zi, mai mulţi copii de vârsta mea, până în zece ani, am plecat la acest lac, hotărâţi să ne scăldăm şi să prindem peşte. Cum la undiţele noastre nu venea niciun peşte, am început noi să-l prindem cu mânuţele. Aceştia erau de fapt mormoloci de broască, pui cărora nu le dăduseră încă picioruşele. Cu un asemenea trofeu m-am prezentat mândru în faţa mamei şi a bunicii, care locuia atunci cu noi. Când au văzut ce am în mână, cele două femei au început să râdă cu poftă şi mi-au spus că o să mi-i prăjească mie la masa de prânz, ca să-i mănânc. Bunica Floarea, mama tatei, mi-a explicat că sunt pui de broască, nu peşte. Dezamăgit, i-am aruncat în mijlocul curţii, pradă curcilor, care s-au repezit imediat asupra

Iubirile unui pescar

“peştilor” mei, văzând că se mişcă. Mai ales, curcanul Samson, fudul nevoie mare, cu coada şi aripile înfoiate, s-a repezit la mogâldeţele ce mişcau în ţărâna bătăturii, luându-le pe rând în plisc şi înghiţindu-le cu plăcere. Samson era curcanul care ne făcea masaj nouă, copiilor, pe spate. Ne aşezam în mijlocul curţii, cu burta în jos şi el venea, se urca pe noi şi ne bosolea 2 cu picioarele pe tot spatele. Mama şi bunica se distrau văzându-l pe Samson cu câtă sârguinţă îşi îndeplinea misiunea. Cum începea să ne doară spatele de greutatea lui, sau din cauza ghiarelor care pătrundeau prin cămăşile noastre subţiri, încercam să fugim, însă când ne ridicam să scăpăm de el, se repezea cu aripile şi ne bătea, determinându-ne să ne ferim din calea lui, cât mai repede cu putinţă. De atunci, nu am mai avut ocazia să mai merg la pescuit până târziu, când deja mai crescusem şi, împreună cu tata, ceilalţi doi fraţi mai mari ca mine şi cu alţi verişori, am mers cu căruţa, înainte de răsăritul soarelui, la pescuit pe balta Limanu. Acolo foloseam unelte mai performante, adică doar cârligele erau de cumpărat şi nailonul de la câmpul undiţei, restul erau tot improvizări la plută şi prăjină. Nu-mi mai amintesc cât peşte am prins, însă văd şi acum, cu ochii minţii, cum am alunecat la un moment dat pe panta udă de la malul lacului şi am căzut în apă, udându-mă complet. Am tremurat suficient de tare până s-a ridicat soarele să-mi usuce hainele... Această întâmplare s-a repetat după vreo 30 de ani la Dunăre, când, după nişte inundaţii, crescuse iarba mare pe malurile fluviului, iar eu, din neatenţie, uitându-mă la peştele prins de nepotul meu Dănuţ, m-am dus direct în apă. Doar ţigara mi-a rămas aprinsă la suprafaţa apei, căci păţania scăldatului m-a surprins cu ea în gură. Pe atunci fumam, după prostul obicei al unor pescari...

Bosoleală = călcat mărunt şi apăsat pe spate, cu mâinile sau picioarele, frământat – regionalism (n.aut.)

Iubirile unui pescar

În ziua aceea de pomină, am avut ghinionul ca soarele să nu se ridice toată ziua şi frigul pe care am fost nevoit să-l suport, nimeni nu l-a mai îndurat, niciodată! Noroc că am împrumutat de la rudele care mă însoţeau la pescuit nişte haine uscate, că altfel nu mai ajungeam sănătos acasă. Bătea un vânt tăios de trecea şi prin hainele uscate, darmite prin cele îmbibate cu apă. Oricum, nu am mai reuşit să mă ocup cu pescuitul în continuare, ci cu tremuratul de frig şi încălzitul cu vinul adus pentru delectare pe malul Dunării, în timpul partidei de pescuit, aşa cum obişnuiesc mai toţi pescarii de prin părţile noastre. Pe perioada copilăriei mele nu am mai avut ocazia să experimentez nici pescuitul şi nici plimbarea cu barca, decât mulţi ani mai târziu, când eram elev în clasa a VIII-a la liceul “Nicolae Bălcescu” din Medgidia. Acolo am avut ocazia să mă bucur de plăcerile pescuitului pe canalul care mai târziu va deveni Canalul Dunăre – Marea Neagră. Asta se întâmpla de obicei duminica, dar nu în fiecare după amiază, din cauza rigorilor de la internat, unde pedagogul era mai mare decât directorul. Mă mulţumeam, desigur, cu liberul de duminică pentru a merge pe canal la pescuit. Scule de pescuit nu aveam şi nici la internat nu puteam să le ţin. Mama îmi povestise că are un fel de văr la Medgidia, spunându-mi şi cum îl cheamă. Nu ţinuse legătura cu el până la sosirea mea la Medgidia. Am început prin a întreba în stânga şi în dreapta şi aşa am aflat că există o familie cu numele acela şi că persoana respectivă este miliţian în oraş. Dând fuga la miliţie să întreb de cetăţeanul respectiv, în scurt timp am avut legătura cu el, omul recunoscându-mă de rubedenie, după ce i-am expus un amănunţit istoric al originii înrudirii noastre dinspre mamă. De la el făceam rost de nişte beţe din trestie şi de restul necesar pentru a merge la pescuit. De fiecare dată, după partida de pescuit, nu uitam să înapoiez uneltele şi peştele prins, ca să nu mi le confişte pedagogul şi să-mi ia prada pescuită pe canal, mai ales că la internat nu aveam ce face cu peştele.

Iubirile unui pescar

Într-o duminică de dimineaţă, cum stăteam conectat la partida de pescuit, aşteptând carasul să muşte din momeală, am văzut că în spatele meu s-au amplasat vreo trei–patru vlăjgani tineri şi muşchiuloşi. - De unde eşti, bă? mă întrebă unul, care părea şeful găştii. - Din Constanţa - zic eu, ca să nu-l derutez cu numele unei localităţi care, poate, lipsea din cunoştinţele sale geografice. - Dumnezeii mă-tii de neisprăvit, ăia m-au bătut pe mine! şi bâldâbâc cu mine în apă, aşa cum eram îmbrăcat, în singurul meu costum pe care îl aveam, direct în canal, la peste doi metri adâncime. Speriat, ţipam şi dădeam din mâini să ies la mal, căci nu prea ştiam să înot, ceea ce i-a amuzat pe vlăjgani, care au plecat cu toţii râzând, lăsându-mă în plata Domnului, să mă descurc singur cum pot. Chinuindu-mă ca vai de lume şi înghiţând din belşug apă plină de mâl, am reuşit să mă prind de vegetaţia de la mal şi am ieşit murat, din cap până în pantofii cu talpa din azbest, care erau găuriţi deja de pietrişul peronului gării vechi din Constanţa. Mama îmi cumpărase, din puţinii ei bani, o pereche de pantofi noi, să merg şi eu la liceu mai bine îmbrăcat, să nu par ceea ce eram de fapt - fiu de ţăran. Nu ştia că talpa din azbest, pe care o aveau pantofii, dispărea la prima ploaie sau se găurea din cauza pietrişului pe care îl călcai. Îi cumpărase şi ea din bugetul familiei, disponibil pentru această nouă perioadă din viaţa mea. Ieşind cu greu din canal, undiţa nu am mai gasit-o, dar nici timp să o caut nu am avut, prima mea grijă fiind să mă îndepărtez cât mai curând de malul canalului. Eram totuşi fericit că scăpasem destul de uşor şi nenorociţii ăia nu-mi luaseră singurii mei bani daţi de mama, o sută de lei albastră, care erau bani de urgenţă, sau forţă majoră. Acest caz de forţă majoră tocmai sosise, căci hotărâsem să plec din oraş. M-am dus direct la aşa zisul unchi, cum îi ziceam eu, cel care îmi împrumuta mereu sculele de pescuit. Când i-am povestit ce am păţit şi m-a văzut în ce hal arăt, după descrierea pe

Iubirile unui pescar

care am făcut-o individului, mi-a spus că acela era unul dintre ţiganii de care era plină Medgidia la acea vreme, fost puşcăriaş, abia eliberat. Nu era mare lucru că şi-a găsit să se distreze cu mine, dar, în imaginaţia mea, acest incident a produs un adevărat cutremur. De aceea, primul lucru pe care l-am făcut, când am ajuns la internat, a fost să-mi adun toate lucrurile şi să fug la gară pentru trenul către Constanţa. După o asemenea experienţă amară, nimic nu mă mai putea reţine în acest oraş şi odată ajuns acasă la ţară, nu am mai vrut să plec înapoi, nici dacă mă omora tata în bătaie cu biciul. Cu nu ştiu ce alte aranjamente, tot printr-o rudă de-a mamei, actele mi-au fost transferate la liceul “Ana Ipătescu” din Constanţa şi aşa am devenit elev al acestui liceu, amplasat în partea veche a oraşului, doar la câteva sute de metri de malul mării. A fost o altă viaţă aici, atât cea de elev, cât şi cea de viitor pescar, mai ales că acum locuiam în centrul oraşului, la sora mamei, căsătorită în Constanţa cu un bucătar de pe nava-pasager de croazieră internaţională “Transilvania”. Aici puteam să merg în voie la pescuit, mai ales că aveam un verişor de vârsta mea, şi el elev la şcoala profesională de la I.M.U Medgidiaxvii, de unde ieşea strungar sau frezor. În fiecare sâmbătă după-amiaza, când sosea el de la Medgidia, ne pregăteam pentru a doua zi de pescuit şi mergeam, ori la Ghiolul Mic de la Mamaia, ori la mare, la guvizi. Când ajungeam acasă, mereu aveam peşte suficient pentru a o bucura, mai ales, pe bunica sa Suzana, o unguroaică neaoşă din Transilvania, fostă barmaniţă într-un birt din Cluj-Napoca. Ea ne povestea, în timp ce-şi bea nelipsita ei cafea şi fuma tacticoasă o ţigară, că atunci când se îmbăta vreun consumator şi avea chef de scandal, îl lua în spinare şi îl arunca direct în stradă. Din acest motiv, îi ştiau toţi de frică şi porecliseră birtul “La unguroaica afurisită”. Nimeni nu sufla în faţa ei. Nici acum nu-mi dau seama cum a ajuns bunicul verişorului meu de i-a sucit minţile şi a adus-o la mare, în calitate de soţie de vaporean. Poate a

Iubirile unui pescar

cucerit-o cu meseria aceasta, căci, atât bunicul vărului meu, cât şi tatăl lui, lucrau pe renumitul pasager “Transilvania”. Ca adolescenţi, în afara pescuitului, găseam tot felul de posibilităţi să ne petrecem timpul liber. Uneori ne alăturam şi noi tinerilor, care făceau sâmbăta seară sau duminica o “talpă” între Poştă şi Piaţa Ovidiu, sau mergeam în gaşcă - băieţi şi fete - la subsolul unei clădiri naţionalizate, transformată în bloc de locuinţe muncitoreşti, care fusese cândva hotel - actualul hotel Palas. Cu un magnetofon Tesla, participam la renumitele “ceaiuri” ale acelor ani, sau “reuniuni tovărăşeşti”, cum se vor numi mai târziu. De fapt, acolo locuia unul dintre amicii noştri, care împreună cu mai mulţi băieţi, amenajase două încăperi de la subsol, acceptabile pentru pretenţiile noastre tinereşti. Fetele nu făceau nazuri referitoare la luxul încăperilor, aşa că petreceam sâmbătă seară la dans şi pupături prin cotloanele mai întunecoase ale subsolului. Din puţinii bani pe care îi aveam fiecare, cumpăram câte o bere sau o sticlă de Cico pentru fete. Alteori, mergeam la dans la Clubul D.N.M.3, însă era riscant acolo, pentru că intrau tot felul de tipi şi persoane dubioase, de prin Piaţa Chilia, sau docheri, cărora, dacă le plăcea o tânără, indiferent dacă era însoţită sau nu, o abordau direct, iar partenerul putea fi repede luat la bătaie. Perioada liceului a trecut repede şi, după absolvirea lui, fiecare şi-a urmat cursul propriei vieţi. Apoi, grupul nostru de prieteni s-a risipit aşa cum s-a şi format, repede şi fără regrete. Erau prietenii de conjunctură, fiecare era amic cu cineva şi celălalt, la rândul său, cu altcineva, însă o adevărată prietenie nu s-a legat niciodată. Doar ne simţeam bine între noi, indiferent dacă eram băiat sau fată, pentru că eram tineri cu toţii. Niciodată nu ne-am pus problema unor prietenii adevărate şi, de aceea, nici nu au rămas regrete că aceste prietenii nu au dăinuit de-a lungul timpului. Au fost nişte relaţii pe timpul adolescenţei şi atât. 3

Clubul D.N.M. = Clubul Direcţiei Navigaţiei Maritime (n.aut.)

Iubirile unui pescar

Doi

Genny “Iubeşte adânc şi cu pasiune. S-ar putea să te răneşti, dar e singura cale de a trăi o viaţă completă”.

rin Mioara, prietena verişorului meu, Ricu (Aurel de fapt), am cunoscut-o pe Genny, consăteancă şi colegă de şcoală generală cu ea, dar cu doi ani mai mică. Erau şi colege de navetă, una lucra într-un laborator de cofetărie, alta la fabrica de mezeluri de la abator, nou construită. Ele veneau împreună la serviciu. Genny abia terminase o şcoală profesională de trei ani pentru meseria de mezelar, la Bucureşti. Era fiică de ţăran ca şi mine, numai că tatăl ei avea un serviciu de portar la o şcoală profesională din oraş. Ea locuia la ţară şi făcea naveta cu R.A.T.A. xviii la serviciu, pe o distanţă de cinci kilometri. Nu avea decât 17 ani, când am cunoscut-o eu, în perioada în care îmi satisfăceam stagiul militar. Fiind cu cinci ani mai mică decât mine, un copil în plină dezvoltare, mă fermecase cu nişte ochi de o frumuseţe răpitoare, negri şi umbriţi de nişte sprâncene la fel de negre, ca şi părul, frumos ondulat. Ca înălţime, era puţin mai măruntă, însă avea o talie de viespe. Tânăra şi bruneta adolescentă, deosebit de frumoasă, era o fată cuminte, care, până la mine, avusese doar prieteni de şcoală sau scurte amiciţii, nimic deosebit. Numele ei adevărat era Eugenia, însă familia i-a zis Genny, pentru că era deosebită şi specială. M-am îndrăgostit lulea de ea din prima clipă şi făceam totul ca, în perioada cât îmi satisfăceam

Iubirile unui pescar

stagiul pe navele de luptă ale marinei militare, să menţin aprins focul dragostei în inima ei. Mioara, prietena şi apoi soţia verişorului meu, îmi vorbise de ea când am venit în permisie la oraş şi mi-o descrisese ca pe o fată de o frumuseţe răpitoare şi deosebit de cuminte. Când am văzut-o, nu mă aşteptam să fie chiar atât de frumoasă. Credeam că exagerase cu descrierea despre consăteanca sa, pentru a mă face curios. Prima noastră întâlnire a fost în faţa cinematografului “Republica”, unde a venit împreună cu Mioara şi viitorul ei soţ, iar eu am rămas plăcut impresionat de frumuseţea ei. Nici nu credeam că ea va accepta continuarea relaţiei dintre noi, dar ştiam că eu voi fi atrăgător în ţinuta mea albă de marinar din Marina Militară Română, cu tresa de gradat cusută pe mânecă şi eram aproape sigur de succesul meu. După vizionarea filmului şi servirea prăjiturilor la cofetăria de alături, eu şi verişorul meu le-am condus la autogară pe amândouă, stabilind o nouă întâlnire, pentru duminica următoare, de data aceasta, numai în doi. Toată săptămâna am stat cu emoţie şi nerăbdare, compunând scrisori de dragoste în gând. Eram dornic să văd dacă va mai veni, iar dacă da, mă gândeam că atunci voi putea nutri speranţe şi îmi voi face planuri de viitor cu ea. În ziua stabilită, m-am îmbrăcat civil şi cu un buchet de trandafiri albi în mână, aşteptam în staţie sosirea autobuzului. Aproape că tremuram de emoţie. Mă întrebam dacă ea va coborî sau nu şi iată că, la sosirea autobuzului, printre călătorii care coborau agale, acolo fiind capăt de linie, apare şi făptura ei firavă. Dintr-odată, am devenit un bărbat fericit şi mă gândeam că dacă a venit, înseamnă că i-a plăcut de mine. Cu florile în mână, m-am îndreptat grăbit spre ea. Atunci, pentru prima dată, buzele noastre s-au apropiat într-un simplu şi scurt sărut protocolar. Dar eu jubilam: începutul fusese deja făcut.

Iubirile unui pescar

Veseli, am stabilit unde să mergem şi, ţinându-ne de mână, ne-am îndreptat paşii spre destinaţia hotărâtă. Discuţiile s-au învârtit, mai ales, în jurul ocupaţiei fiecăruia, eu i-am povestit câte ceva despre isprăvile mele pe navă, cînd ieşeam în larg pe mare, sau când aveam misiuni de tragere cu tunul sau cu mitraliera. Astfel, i-am spus că eram motorist şi de noi, motoriştii, depindea, în general, succesul misiunilor pe mare. Atunci când aveam exerciţii reale de lansare a minelor antisubmarin, trebuia să forţăm motoarele la maximum, înainte ca acestea să explodeze în urma navei, la adâncimea stabilită de ofiţerul comandant de unitate de luptă. În marina militară existau cinci unităţi de luptă, în funcţie de specialitatea fiecăruia. Eu eram la a cincea unitate, adică la maşini. Aici erau cuprinşi toţi membrii echipajului, care aveau specializări tehnice legate de mecanică, motorişti, electricieni, fochişti, cei care aveau sarcina să asigure salvarea navei în caz de avarie şi alţii. Când grenada exploda în adâncuri, simţeai că se rupe nava în două. Grenadele antisubmarin erau nişte butoaie de tablă, cam de 50-60 kilograme greutate, pline cu explozibil şi un mecanism care detona încărcătura. Aceste grenade erau reglate la ce adâncime să facă explozie, în funcţie de presiunea apei asupra lor. Ele se rostogoleau pe punte de către cei de la unitatea de luptă numărul doi şi se aruncau în apă prin pupa xix navei, în timp ce aceasta mergea cu viteza maximă ce o putea degaja. Când ajungeau la nivelul de adâncime şi presiune al apei la care erau reglate, explodau. Efectul exploziei asupra navei era echivalent cu efectul unui cutremur de gradul 5-6 pe scara Richter. După ce apa se liniştea, coborau doi marinari cu barca de salvare şi adunau peştii loviţi de fluxul exploziei. Era suplimentul nostru de hrană pe acea zi. Bineînţeles că aceste practici nu erau permise, dar cine vedea, în largul mării, ce facem noi? Nu întotdeauna aveam norocul să trecem peste un banc de peşte, care să fie lovit de fluxul exploziei! I-am povestit lui Genny un episod haios din perioada când îmi efectuam serviciul militar la marină, care s-a derulat interesant.

Iubirile unui pescar

În fiecare an, în acea perioadă a anilor 1964-1966, exista o etapă când trebuia să efectuezi anumite antrenamente reale de luptă. Acestea debutau cu o curăţenie generală pe întreaga navă, cu vopsirea ei de jos până sus, în vârful catargului şi se continua cu lustruirea tuturor alămurilor de la portavoce sau balustrăzi şi tot ce mai era necesar într-o asemenea acţiune. La sfârşit, venea o inspecţie din partea Comandamentului marinei, să facă recepţia acestei curăţenii generale. Fiecare membru al comisiei era îmbrăcat în ţinută albă şi indiferent unde intra în control, trebuia să nu se murdărească. La noi, la maşini, controlau, cu o oglindă prinsă într-o bară, toate ungherele, pentru a vedea dacă nu cumva am lăsat locuri necurăţate. Toate piesele componente trebuiau să strălucească. La acest control s-a constatat că nava nu este suficient de curată, aşa că am fost “alungaţi”, cu navă cu tot, de la chei în mijlocul bazinului portuar, să refacem curăţenia în termen de 72 ore. Spre deosebire de noi, celelalte nave “şi-au predat misiunea”, cum se spunea, adică au trecut cu brio de controlul curăţeniei, trecând la efectuarea exerciţiilor pe mare, de tragere cu tunurile şi mitralierele, de dragarexx pentru descoperirea unor eventuale mine şi alte exerciţii de luptă specifice fiecărui tip de navă. xxi Când s-a repetat inspecţia navei privind curăţenia şi am primit undă verde să mergem pe mare, am început să efectuăm exerciţiile de tragere cu tunul, care era amplasat chiar deasupra compartimentului de maşini unde eu aveam postul de luptă. Am vrut să ies şi eu să văd cum se trage şi dacă se va nimeri ţinta. Momentul tragerii cu tunul a fost tocmai atunci când mă aflam pe scară şi mă pregăteam să urc pe punte. Zgomotul exploziei şi zdruncinătura, m-au aruncat pe scară în jos, ca pe un fulg. Nu am mai auzit, cu ambele urechi, timp de o săptămână, decît un ţiuit continuu. Hazul cel mare a fost că tunarii noştri nu au reuşit să lovească ţinta, cu toate că ne-am apropiat cu nava la 30–40 metri, iar marinarii dădeau cu cartofi în ţintă şi o nimereau! Nu mai spun că ceea ce numeam noi ţintă, era atunci un simplu butoi de tablă

Iubirile unui pescar

aruncat în mare. Am primit cel mai slab calificativ dintre toate navele, iar ce a păţit echipajul la instrucţia de front şi permisii nu mai povestesc. Cu asemenea amintiri ne umpleam timpul când eram împreună şi Genny se dovedea a fi o ascultătoare fascinată de poveştile mele marinăreşti. Marinarii, mai ales cei comerciali, erau la modă pe atunci, pentru că prosperitatea familiei era asigurată de ei, prin micile tranzacţii la “negru” cu diverse mărfuri aduse din Occident. La fiecare nouă întâlnire, dorinţa de-a ne revedea creştea tot mai tare. Trecuseră câteva luni de când ne cunoscusem şi ne simţeam tot mai bine împreună. Intimităţile dintre noi se rezumau doar la sărutări pătimaşe, mângâieri şi calde îmbrăţişări. Genny - ca frumuseţe - era visul oricărui tânăr de vârsta mea. Pe măsură ce trecea timpul, se făcea tot mai frumoasă, cu părul ei negru şi ondulat, mijlocelul subţire, sânii în formare şi tari ca piatra. Începea să se dezvolte ca femeie şi să atragă privirile bărbaţilor pe lângă care trecea. Când eram împreună, îmi creştea inima văzând privirile lor aţintite asupra ei, însă când eram departe de ea, mă rodea gelozia şi teama de-a nu o pierde. Dacă nu puteam să ies în permisie în oraş, îi trimiteam prin furier xxii, la poştă, zeci de pagini scrise cu emoţie şi dragoste. Era mai uşor să mă exprim în scris, decât atunci când mă aflam în faţa ei. Aşa i-am ţinut trează atenţia asupra relaţiilor noastre, până la terminarea serviciului militar. La apropierea sufletească dintre noi a mai contribuit şi accidentul suferit de mine în acea perioadă, când îmi satisfăceam stagiul militar, accident care ar fi putut să mă coste viaţa. În acea zi nefastă, intrasem cu nava pe docul plutitor xxiii. Acesta este compus din nişte compartimente care se umplu cu apă pentru scufundarea şi facilitarea intrării navelor în interiorul lor, apoi se scoate apa din tancurile inundate şi se ridică împreună cu nava îmbarcată, ambele ambarcaţiuni plutind astfel pe apă.

Iubirile unui pescar

Noi aveam sarcina să curăţăm de scoici corpul navei, pentru a fi revopsit. Eu trăgeam de o schelă, ca să o apropii de navă, dar la un moment dat, m-am împiedicat şi am căzut cu tâmpla şi faţa pe un fier sudat pe puntea docului. Lovitura mi-a provocat un traumatism cranio-cerebral, cu fracturarea piramidei nazale, accident foarte grav, care a necesitat în regim de urgenţă, operaţii repetate la Spitalul Militar din Constanţa. Nu pot să uit că Genny, când a aflat de acest accident, a venit într-un suflet la spital şi, văzându-mă în ce hal sunt de tumefiat la faţă şi bandajat, a leşinat. Atunci mi-am dat seama că sentimentele ei sunt reale şi că simte ceva natural pentru mine. Nu era numai compasiune, ci m-am convins că este dragoste adevărată, pe care mi-a arătat-o continuu, pe tot parcursul spitalizării. Genny venea să mă vadă aproape zilnic, chiar dacă trebuia să traverseze oraşul şi să plece cu autobuzul tot mai târziu acasă. Situaţia accidentului s-a rezolvat în timp, eram bucuros că am scăpat de la moarte ca prin minune, deoarece puţin a lipsit să mă lovesc în zonele vitale ale capului. Urmările fracturilor nazale s-au corectat pe parcurs prin noi operaţii, iar eu m-am însănătoşit în cele din urmă. In această perioadă, dragostea noastră s-a cimentat mai mult şi ne făceam tot mai des planuri comune de viitor. După terminarea stagiului militar, am hotărât, de comun acord, să ne căsătorim. Ea avea acum 18 ani, iar eu 23 de ani. Am început amândoi să facem pregătirile de nuntă, dar de fapt, de asta se ocupau mai mult părinţii mei decât noi, căci ei erau foarte bucuroşi de o astfel de veste. Eu m-am folosit de ocazia că am fost timp de trei luni la Bucureşti, pentru nişte cursuri de specializare în domeniul muncii mele şi astfel am putut să cumpăr trusoul de mireasă pentru iubita mea, din magazinele capitalei, care ofereau o paletă mai largă de produse... Dragostea noastră devenise tot mai profundă, era un tot unitar, întâlnirile deveniseră o bucurie şi despărţirile, până a doua

Iubirile unui pescar

zi, un coşmar. Abia aşteptam să aibă loc nunta pentru a ne uni destinele şi a locui împreună. Cu ajutorul gâştelor părinţilor mei şi sprijinul unei verişoare de-a lor din Constanţa, care a ştiut cui anume să le dea “cadou”, obţinusem mutaţie în oraşul Constanţa, declarat la vremea aceea oraş închis de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe adresa unei mătuşi. Acolo nu am locuit niciodată în viaţa mea, însă aveam domiciliul trecut pe buletin, încă înainte de a pleca în armată. Eram deci, constănţean cu acte în regulă, chiar dacă nu eram prin naştere. Numai că tatăl lui Genny mi-a impus condiţia să mă mut la ei la ţară, dacă doresc să mă căsătoresc cu fiica sa, apoi să-mi fac o casă în curtea lui. Mă gândeam atunci, oare ce rost o mai fi avut să dea părinţii mei gâştele la miliţieni pentru mutaţie, dacă eu trebuia să locuiesc din nou la ţară? “Până treci puntea, te faci frate cu Dracul!” - zice românul; aşa am zis şi eu, acceptând condiţia, după ce m-am sfătuit şi cu părinţii mei. Cununia religioasă, cu mare alai, a avut loc la biserica “Adormirea Maicii Domnului” din centrul oraşului, iar masa festivă, la crama restaurantului Continental din Constanţa, unde concerta renumitul taraf “Continental”, completat cu muzicanţi de la orchestra teatrului de estradă “Fantasio”, pentru partea de muzică uşoară. A fost o nuntă la care renumitul vin ghiurghiuliu şi tămâios al lui tata curgea din oale de lut smălţuite, ca la hanurile străvechi despre care citisem în copilărie. Luni dimineaţa, după debarcarea din taxiuri, m-am văzut singur-singurel cu noua mea familie, într-o casă străină, lângă mireasa mea frumoasă şi iubită ca lumina ochilor, înconjurat de tot felul de cheflii, stolnicixxiv şi vecini, ce roiau prin jurul camerei, dornici să vadă şi să joace “Cămaşa miresei” xxv. Bineînţeles că noi am fost destul de hotărâţi să nu le dăm această satisfacţie de ţaţe guralive şi ne-am culcat liniştiţi în dormitorul nostru, îmbrăţişându-ne şi sărutându-ne ca doi porumbei ce se iubesc, înfrânându-ne poftele stârnite de sângele fierbinte ce dădea în clocot prin corpurile noastre.

Iubirile unui pescar

Amândoi eram dornici să muşcăm din fructul mult dorit, dar oboseala unei nopţi nedormite şi gălăgia nuntaşilor de afară, ne-a mai temperat pornirile, făcându-le în necaz curioşilor care au rămas tare dezamăgiţi că nu au jucat “Cămaşa miresei”, nişte obiceiuri mai mult olteneşti bănuiesc, după zona de unde proveneau strămoşii socrilor mei. Pe Genny, oricât de obosit eram, o simţeam cum mă strângea în braţe, lipindu-se cu tot corpul de mine, parcă ar fi vrut să treacă pragul încăpăţânării mele de-a nu le da satisfacţie stolnicilor. Dar eu mă gândeam la ea, la mândria ei că dorea să arate că este fecioară şi poate nu era potrivit să facă acest lucru în condiţii prost alese, care ar fi transformat plăcerea într-un supliciu. În cele din urmă, am înduplecat-o să amânăm cu douăzeci şi patru de ore acest deznodământ, când, fără stres şi fără oboseala acumulată în timpul nunţii, ne vom dedica jocului erotic mult aşteptat, lucru ce s-a şi întâmplat în noaptea următoare. Astfel, am trecut peste tot felul de apropouri ale stolnicilor sau cumnaţilor şi ne-am făcut că nu înţelegem ce spun şi ce vor ei, plecând la culcare şi adormind îmbrăţişaţi ca doi prunci, până a doua zi la prânz.

Iubirile unui pescar

Trei

Prima noapte de dragoste “Dragostea constă în dorinţa de a dărui ceea ce este al tău altuia şi de a simţi fericirea acestuia ca şi cum ar fi a ta.”

ată că după-amiază, pe lângă casa socrilor, lumea s-a mai potolit, au mai plecat unii pe la casele lor şi au rămas doar cei ai casei şi cei care veniseră din afara localităţii şi se odihneau în casa unei surori mai mari ca Genny, construită în curtea socrilor mei, sau în celelalte camere ale casei. Genny avea un frate şi trei surori, toţi mai mari decât ea. Una dintre surori era de vârsta mea, una mai mare şi alta mai mică decât mine. Cea mare era învăţătoare într-o comună mai îndepărtată, însă nu aşa de departe încât să nu-şi viziteze familia când avea chef, sau venea cu treburi spre oraş. Doar comuna era în drumul ei către Constanţa. Era interesant că toţi noii mei cumnaţi erau consăteni cu soţul cumnatei mai mari, inclusiv soţia fratelui ei, şi ea învăţătoare în comuna unde m-am stabilit provizoriu. Doar cea de vârsta mea, care era divorţată, locuia cu noi în casa părintească, dar şi soţul său fusese tot din aceeaşi localitate cu ceilalţi din familia lor. Faţă de toţi aceştia, numai eu eram o excepţie. În acea după-amiază, gândul nostru nu era la nuntaşi sau la cei din curte, ci la modul cum să scăpăm mai repede de gălăgia lor, ca să ne refugiem în intimitatea camerei noastre. Îmbrăţişările pasionale, pe furate, mai mult ne creau o stare de nelinişte şi de agitaţie, decât ne calmau dorinţele nemărturisite. Ne priveam şi ne citeam gândurile doar din priviri. Găseam scuze pentru a părăsi

Iubirile unui pescar

gruparea de petrecăreţi, ca să ne refugiem în patul larg, profitând de o nouă repriză de îmbrăţişări pasionale şi sărutări fierbinţi, care făceau să ne dea sângele în clocot prin toată făptura. Apoi iar ne alăturam, fără prea multă tragere de inimă, celor din casă, prea mulţi şi prea gălăgioşi, ca oamenii după chef, pentru nerăbdarea noastră. Parcă nu mai venea odată seara, să plece şi ei pe la casele lor, iar noi să rămânem singuri cu dorinţele şi intenţiile noastre de iubire şi dăruire. Mâinile fine şi dornice de dragoste ale lui Genny, în mângâierile sale, când se plimbau încoace şi încolo pe trupul meu, îmi transmiteau o senzaţie ciudată, bizară, însă extrem de agreabilă, mai ales când ea îmi mărturisea că simte fluturaşi în stomac, care îi făceau sărutările mai fierbinţi şi mai pasionale, abandonându-se cu totul în braţele mele dornice de a o ocroti, cu toată iubirea ce i-o purtam. Până la data nunţii noastre, de puţine ori am fost în situaţia de a fi singuri şi nestingheriţi, în cămăruţa mea insalubră, unde locuiam în gazdă, iar atunci eram nevoiţi să ne stăpânim pornirile, condiţie impusă de iubita mea, care-mi interzisese să merg mai departe, chiar dacă simţeam altceva şi trupurile noastre doreau mai mult. O singură dată am încercat să forţez nota, la gazda unde locuiam, însă atunci era deja cu acte soţia mea, prin cununia civilă. Genny nu a vrut să meargă mai departe până în ziua cununiei religioase, iar eu i-am respectat dorinţa. Totul a fost la amândoi un efect al educaţiei austere primite de la părinţi. Acum un mai aveam nicio reţinere: puteam să-i mângâi corpul pe sub rochiţa uşoară de casă, să-i văd dezgolite picioarele subţiri, catifelate şi pulpele ei frumoase, pline de nerv. Mă năpădea un fel de furie că nu pot poseda imediat această făptură, care, din clipa când am cunoscut-o, mi-a schimbat întregul curs al vieţii. Ni se părea la amândoi că noaptea întârzia prea mult, că nu mai venea odată momentul să ne scuzăm şi să ne retragem în camera noastră, să putem savura liniştea dormitorului şi intimitatea

Iubirile unui pescar

acestuia, fără ca cineva să ne mai oprească de la nepotolita dorinţă de a ne linge buzele ce au gustat din dulcea miere a iubirii. În sfârşit, a sosit şi clipa când nuntaşii ne-au urat “Noapte bună”, urare însoţită de tot felul de glume deocheate care ne făceau să roşim şi iată-ne acum, singuri-singurei, cu geamurile bine obturate, pentru ca nicio privire indiscretă să nu ne tulbure clipele de intimitate. Inimile noastre au început să bată mai tare, o mare emoţie ne-a cuprins pe amândoi. Eram pentru prima dată puşi în faţa unui eveniment deosebit: prima noastră noapte de dragoste. Relaţiile mele sexuale anterioare şi întâmplătoare cu câteva fete nu le puteam defini profunde, astfel că eu mă consideram la fel de virgin ca şi tânăra şi neexperimentata mea soţie. Hainele noastre au dispărut repede de pe noi, chiar dacă eram puţin peste jumătatea lui octombrie şi în cameră se făcuse răcoare, eu rămânând în chiloţi, iar Genny în scurta cămăşuţă de noapte galben-pal, cu un trandafir grena brodat pe sânul stâng, cămaşă ce abia îi trecea peste un chiloţel delicat şi dantelat pe margini. Pielea mi s-a făcut ca de găină, nu de frig, cât de emoţie. Nu îmi dezlipeam ochii larg deschişi şi pofticioşi de pe pulpele şi funduleţul ei, care mi se înfăţişau pentru prima dată în toată splendoarea frumuseţii lor, mai ales când se apleca să aşeze ceva prin cameră. Destul de repede, fără să mai întârzie, Genny mi s-a alăturat sub pledul subţire, învelit într-un cearceaf alb, bine scrobit, destul de neprietenos prin asprimea lui. Ritualul miresei virgine presupunea ca totul să fie impecabil de alb, iar surorile sale mai mari, cu experienţă în acest domeniu, au avut grijă de acest lucru, ca toate să fie noi şi albe. Cearceaful scrobit ne zgârâia trupurile tinere, în loc să le mângâie, parcă vroia să ne transmită invidia celor care ne-au pregătit patul pe frumuseţea şi tinereţea noastră. Dar cine ţinea cont de asta? Cu îmbrăţişări tandre, i-am cuprins corpul subţire, trăgându-l spre mine, sărutându-i umerii dezgoliţi, urcând cu grabă spre gura ei parfumată ce îmi transmitea

Iubirile unui pescar

tremurul buzelor sale fierbinţi şi pătimaşe. Merişoarele de pe piept erau tari ca două rodii în pârgă şi înălţau mugurii micuţi, precum îşi ridică primăvara melcii corniţele, când cade dimineaţa roua peste iarba verde. Cu tandreţe şi teamă, palmele mele treceau pe deasupra lor, cu mângâieri uşoare, simţind cum se ridică, se întăresc şi încep să împungă nervos prin materialul cămăşii de noapte… Corpul îi fremăta de plăcere şi nerăbdare… Am coborât mâna în intimitatea chiloţelului şi parcă, din instinct, corpul ei a avut o tresărire de refuz şi deoarece era prima dată când cineva umbla prin zonele interzise bărbaţilor nepoftiţi, prima ei pornire a fost să se ferească. - Acum am dreptul să mângâi ce-mi aparţine oficial, am glumit eu. - Scuză-mă, a fost din instinct! - Am să fiu atent ca totul să se producă cu blândeţe, pentru ca această amintire să rămână în adâncul sufletului tău ca prima ta noapte de dragoste, nu de chin şi durere. - Sper să fie aşa. - Nu ai încredere în mine? De ce crezi că am amânat momentul? Chiar dacă nu am mai întâlnit fecioare în scurta mea experienţă sexuală, ştiu aproape totul despre cum se procedează, m-am pregătit special pentru această noapte. - Nu mi-e teamă, pentru că te iubesc şi acum eşti soţul meu, nu un străin, care să mă violeze şi să mă defloreze brutal. - Şi eu te iubesc, Genny! Am visat atât de mult la aceste clipe, încât vreau să fie cea mai frumoasă noapte din viaţa noastră de cuplu şi să ne-o dorim mereu repetată. - Mă las în grija ta, iubitule! Din nou au continuat sărutările şi îmbrăţişările. Tălpile îmi erau reci şi umede de emoţie. Scotoceam prin chiloţelul său şi mângâiam pufuleţul mătăsos şi plăcut la pipăit. Apropiam arătătorul de despicătura acoperită cu puf, încercând să-i trezesc

Iubirile unui pescar

interesul pentru clipele următoare. I-am luat mîna şi am apropiat-o de levierul meu, dar şi-a retras-o repede. - Nu te speria, vom avea multe atingeri de-acum încolo. Suntem soţ şi soţie. Chiar dacă este ceva nou şi respingător pentru tine la început, te vei obişnui în timp. - Sper să fie aşa cum zici tu. Tu ai mai întâlnit femei poate, eu nu am mai fost cu bărbaţi până la tine, ca să ştiu cum este. - Mă bucur că-mi spui acest lucru, cu toate că eram convins de asta. Ca recompensă, îţi dau un sărut pe sânul drept, e atât de mic şi drăgălaş! Uite ce cuminte stă sub cămăşuţă!... şi buzele mele dornice îi acopereau sânul cu sărutări pătimaşe, în timp ce îi dezveleam bustul, eliberându-l din cămăşuţă . - Şi cel stâng cu ce este vinovat de nu vrei să-l recompensezi şi pe el? - Pentru el am un tratament special. Am să-l mănânc cu cea mai mare poftă şi imediat o să-l acaparez cu gura mea dornică de el. - Şi cu ce-mi mai alăptez copiii pe care îi vom avea? Sper că vom face şi copii. Ce zici, dragule? - Ca să avem copii, mai întâi trebuie să facem dragoste, nu să stăm de vorbă. - Trag şi eu de timp cât pot. Mi-e teamă şi ruşine încă de tine. - Atunci, ca să nu-ţi mai fie ruşine, scoate-ţi chiloţeii şi cămăşuţa de pe tine, că nu mai este frig sub pled. Cu ajutorul meu, acestea au poposit pe jos, lângă pat. Privindu-i splendoarea corpului tânăr, frumos modelat, mă treceau fiori de plăcere. Mă gândeam că toate aceste frumuseţi de-acum îmi aparţineau, erau la dispoziţia dorinţelor mele pentru totdeauna. Îi admiram pielea albă, coapsele şi pântecul... Sânii mi se înfăţişau în toată splendoarea lor: sâni încă în formare, mici, rotunzi, cu piele moale şi catifelată la atingere şi cu vârfuri micuţe şi roşii, înconjurate de o rozetă galben-maronie, cu porii ca nişte adâncituri fine. Era un deliciu să-i atingi. Căuşul

Iubirile unui pescar

palmei mele îi acoperea cu blândete şi-i mângâia pe deasupra mameloanelor, care din nou s-au înţepenit, mărindu-şi volumul. Mângâierile au coborât din nou între coapse, iar umezeala pe care o simţeam în vârful degetelor, m-a scos complet din minţi. Străfulgerări se transmiteau prin vârful degetelor mele de la picioare şi întregul corp mi se încorda de dorinţă. Dar mă gândeam că-i promisesem tandreţe, atenţie şi blândeţe, că nu voi ataca reduta cu violenţă. Coboram cu sărutări pătimaşe pe abdomen, în timp ce mâinile mi se jucau cu mugurii întăriţi ai sânilor. Când buzele au ajuns în zona coapselor, Genny m-a tras brusc de cap, spunând şoptit: - Eiii!!!... Nu !!!... ce-mi faci? Nu acum… E prea devreme să aflu totul deodată! Sărută-mi buzele care ard de dorinţă! Vino să te sărut şi eu, să scap de focul care arde în mine! Ce mi-ai făcut de ard aşa de tare? - Eu? Nimic deosebit. Natura şi tinereţea ta lucrează pentru tine. Lasă-te condusă de dorinţa ta şi nu te gândi cu ruşine la ce faci şi ce se va întâmpla pe parcursul acestei nopţi. - Cred că sunt pregătită să trec pragul, să simt fiorul cel mare... Să fii blând cu mine, te rog… M-a strâns în braţe şi s-a apropiat şi mai mult de mine. Eram amândoi excitaţi la maximum. Am început să pregătesc intrarea pe poarta raiului, înaintând uşor cu degetul şi mângâind cu blândeţe mugurelul de sub muntele Venus, unde puful era cel mai des, mai moale şi mai mătăsos. Tresărea şi se retrăgea instinctual din funduleţ, ca apoi să se repeadă înainte... După alte câteva mişcări asemănătoare, am apropiat pistonul împietrit de poartă şi am atacat uşor reduta. Un strigăt slab s-a auzit atunci, iar mâinile i s-au înfipt în pieptul meu, împingând cu forţă, apoi rezistenţa a scăzut în intensitate. Am simţit-o plângând uşor şi atunci am apăsat încă puţin, să trec de bariera ce stătea împotriva penetrării complete.

Iubirile unui pescar

Mi-am dat seama că avusese o scurtă durere, dar foarte curând ea s-a transformat în voluptate. Obrajii i s-au încins, ochii ei frumoşi şi migdalaţi străluceau, iar buzele ei mă sărutau continuu, cu gura uşor întredeschisă şi vârful limbii căutând atingerea mea. Atunci am pătruns complet pe poarta întredeschisă şi primitoare. Mă îmbrăţişa strâns şi răspundea cu plăcere împingerilor mele. Doamne, cât de mult o iubeam în acel moment! Apropierea fizică şi spirituală atinsese cote maxime! Înţelegeam că această dăruire era răsplata iubirii mele şi încrederea ei totală în mine… Totul acum decurgea natural, ne învăţam unul pe celălalt dansul iubirii şi al dăruirii. Nectarul plăcerii se revărsa în întreaga noastră fiinţă, iar ea radia de plăcere şi bucurie că a trecut peste acest hop atât de uşor. Nu mai percepea aproape nicio durere şi se dăruia cu toată voluptatea actului în plină desfăşurare, transformând senzaţiile de durere într-o deosebită plăcere. Zvâcniri ale trupului ei mă vesteau că încearcă noi senzaţii, că este în preajma exploziei. Ochii i se închiseseră pe jumătate şi clipeau nervos. Striga fără să vrea... “Acum, acum, da, da, aah ce bine este, iubeşte-mă, strânge-mă în braţe, te iubesc”. Era complet pierdută în plăcerea pe care o simţea... plăcerea noii sale experienţe care îi invada întreaga fiinţă… Apoi urmă o linişte deplină... Timpul parcă se opri puţin în loc... Trupul ei mai tresări de câteva ori, cu mâinile infipte puternic în corpul meu, apoi se destinse, şi relaxată, mă strânse în braţe. Simţise explozia fluidului invadându-i corpul, iar eu eram terminat. Lipsa practicii şi vârsta tânără îşi spuseseră cuvântul, nu am mai rezistat senzaţiilor plăcute transmise în toţi senzorii creierului meu de către Genny. Mi-a şoptit tandru la ureche, parcă îi era teamă să nu fie auzită de cineva: - Ce plăcut a fost şi câtă teamă am avut de această întâlnire!

Iubirile unui pescar

- Te-ai speriat degeaba! Ai văzut ce uşor a fost? Păcat că nu ai reuşit şi tu să simţi aceeaşi explozie în organismul tău, dar noaptea este lungă şi noi abia ne-am început viaţa sexuală. Nu mi-a mai răspuns la comentariu şi s-a cuibărit în braţele mele. Stolnicii şi toţi cei de-afară puteau să stea fără teamă: cearceaful era însemnat de virginitatea sa pierdută în prima noastră noapte de dragoste…

Iubirile unui pescar

Patru

Luna de miere “Cea mai bună relaţie este cea în care iubirea reciprocă depăşeşte nevoia fiecăruia.”

mândoi făceam zilnic naveta la Constanţa cu autobuzul. Ea cobora la abator, eu la gară, iar la terminarea programului ne regăseam în acelaşi autobuz. Eram de fiecare dată nerăbdători să ne revedem şi făceam totul să reducem perioada de despărţire. Doar când unul dintre noi avea treabă în oraş, program prelungit sau lucrări urgente de predat, veneam cu alt autobuz. Totul decurgea normal şi dragostea noastră, curată şi sinceră, era în plină desfăşurare, creştea în intensitate cu fiecare zi şi devenea tot mai profundă. Nu am putut să plecăm în luna de miere imediat după nuntă, deoarece nu am mai găsit bilete prin sindicat, iar ca să plecăm pe cont propriu nu ne permiteam pe atunci, deoarece puţinii bani rămaşi de la nuntă îi cheltuisem pe mobilă. După multe intervenţii la serviciu, am reuşit să procur bilete de odihnă la Predeal la începutul lui decembrie. Nu mai conta că aveam cazarea la vile cu confort scăzut, ci că eram împreună în luna de miere şi în primul nostru concediu de odihnă. Odată ajunşi cu trenul de clasa a doua, la Predeal, de la biroul de cazare ne-au repartizat o cameră la vila Trandafirul. Era o vilă destul de departe de centrul Predealului, spre Sinaia, lângă calea ferată şi la capătul podului rutier ce traversa

Iubirile unui pescar

râul Prahova, la intersecţia şoselei naţionale cu drumul ce ducea spre Pârâul Rece. Camera era mobilată modest, dar nu avea nicio importanţă pentru noi. Focul ardea în soba de teracotă duduind, iar cel din inimile noastre întregea atmosfera, astfel că eram fericiţi cu cămăruţa noastră ce urma să devină un cuibuşor de nebunii. Nu mai conta că aveam grupul sanitar şi baia comună la capătul holului şi nici că trebuia să servim masa la cantina altei vile! Eram tineri şi, pentru prima dată, împreună la munte, iar iubirea noastră nu se deranja de precaritatea condiţiilor de cazare. Genny a scos toate lucrurile din geamantanele de carton şi le-a aranjat în şifonierul de vârsta bunicilor noastre. Am observat că uşile nu se închideau complet şi scârţâiau asurzitor când încercai să le închizi, din cauza degradării materialului din care erau confecţionate, dar noi eram mulţumiţi că nu aveam scurgeri de apă pe pereţi, aşa că am trecut cu vederea. După câteva ore de la sosire, ne-am obişnuit şi cu şuieratul trenurilor, sau cu zgomotul roţilor de tren şi al altor vehicole grele ce treceau prin faţa ferestrelor. Era iarnă şi peisajul Predealului avea un aspect mirific. O ninsoare molcomă acoperise totul cu o mantie albă şi groasă. Crengile brazilor din faţa ferestrei noastre atârnau sub greutatea zăpezii şi păreau ireal de frumoase, dând senzaţii romantice privirilor noastre neobişnuite cu această privelişte. Am deschis larg fereastra, deoarece atmosfera din cameră era sufocantă din cauza sobei de teracotă şi, cât timp Genny se ocupa cu aranjatul bagajelor în şifonier, am sărit direct în troianul de zăpadă pufoasă, fereastra fiind la nivelul bustului meu. Genny nu a observat manevra mea, iar când s-a auzit strigată şi a venit să vadă unde sunt, i-am aranjat feţişoara frumoasă cu un pumn de zăpadă cu care am frecat-o pe obraji. - Aaaa, ce faci? Stai că vezi tu acum, răutate! Peste un minut a sărit şi ea, direct în braţele mele şi a început lupta corp la corp prin omătul afânat. Nici nu simţeam că suntem uzi până la piele, ci doar că eram numai noi doi, în primul nostru

Iubirile unui pescar

concediu, într-un peisaj ca în filme, cei mai fericiţi oameni de pe pământ. Obrajii lui Genny erau roşii, precum carapacea racilor din amintirea copilăriei mele şi radiau de fericire. Când am intrat în cameră eram complet uzi, dar cine se uita la asta? Trăiam prin toţi porii această minunată senzaţie, singuri - în mijlocul peisajului de basm. Ea era pentru prima dată la munte, şi mai ales, în plină iarnă. Eu mai fusesem odată, dar la Slănic Moldova, la început de toamnă. Obosiţi de hârjoneala prin zăpada afânată, am intrat în cameră şi ne-am ocupat cu schimbarea hainelor ude, pe care le-am aşezam pe lângă sobă să se zvânte, dar când am văzut-o pe Genny dezbrăcată şi de lenjeria de corp, în pielea goală, căutându-şi prin şifonier schimburile, am luat-o în braţe şi am purtat-o direct în pat. La început a fost surprinsă şi protesta ţipând uşor, fără vlagă şi dând din picioare, dar văzându-se întinsă pe pat şi asaltată de febrilitatea mâinelor mele harnice la pipăit şi avântul buzelor mele la sărutat, s-a lăsat abandonată în dezmierdările şi sărutările mele. Deja intrase în rolul de parteneră la scena de dragoste declanşată de joaca de-afară, din zăpadă, şi de sentimentele pure ce ne legau. Căldura emanată de gazul metan din soba de teracotă era insuportabilă, dar numai bună pentru trupurile noastre dezgolite şi arzând de focul iubirii. Cu mâna sub funduleţul ei mic şi tare, am tras-o cât mai departe de sobă, aşezând-o pe cele două paturi apropiate unul de celălalt, care, în scurt timp, au devenit terenul unei lupte corp la corp, dar nu pe viaţă şi pe moarte, ci pentru cât mai multe senzaţii şi chemări ale trupurilor noastre, dornice de nebunii şi plăceri carnale. Genny participa cu plăcere şi dăruire la joaca noastră erotică. Îi dispăruse sfiala şi timiditatea din prima noapte de dragoste şi devenise partenera ideală pentru o partidă de amor. Starea noastră sufletească contribuia cel mai mult la acest moment erotic, setea de dragoste se declanşase instantaneu şi voluptatea ajunsese la paroxism. Când unul, când celălalt eram deasupra, ne rostogoleam înlănţuiţi şi, în patul matrimonial improvizat din cele două paturi

Iubirile unui pescar

separate, era o vânzoleală şi un scrâşnet de lemn uzat în multe lupte de acest gen, de-a lungul timpului. Sub ploaia de sărutări şi muşcături uşoare cu care o copleşeam pasional, Genny simţea o furie şi o dorinţă nestăvilită de a trăi cu întreaga ei fiinţă momentul dăruirii totale. Dispăruse oboseala lungului drum petrecut în tren, a mersului pe jos, cu geamantanele în mână, până la vilă şi a jocului din zăpadă. Semănam cu două animale tinere, prinse în hârjoneli, păduricile noastre erau ciufulite, mângâiate, sărutate, iar buzele ne erau umflate de atâtea sărutări. Penetrarea a fost uşoară, cu fineţe, pentru ca Genny să nu simtă decât plăcerea... Senzaţiile trăite în acel moment făceau ca cele două corpuri să se rigidizeze, să se încordeze, iar eu apăsam cu furie, tot mai tare, pentru ca nimic să nu mai rămână neexplorat din întunericul miraculos şi dădător de viaţă al iubitei mele soţii. Deja, în cele aproape două luni de când eram căsătoriţi, fiind fiecare la început de viaţă sexuală, ne-am învăţat unul pe celălalt, din instinct, ce înseamnă dăruirea fizică. Explozia orgasmului a pornit concomitent din ambele părţi, ceva ce nu mai simţisem până atunci şi după ce ne-am mai liniştit, ne-am dat seama că acea scenă de dăruire putea să ne aducă şi moştenitori. Nu ne luasem nicio măsură de precauţie să evităm acest eveniment, pentru care nu eram încă pregătiţi. Speram să vină atunci când vom avea căminul nostru, şi numai al nostru, nu cel oferit de casele altora. Când ne-am revenit din acest act suprem de dragoste fizică, ne-am dat sema că suntem nespus de flămânzi şi am coborât ţinându-ne de mână, să luăm primul prânz la cantina de alături. Nu era important ce mâncam, oricum era puţin pentru pofta noastră de mâncare, ci faptul că eram martorii unui peisaj alb, ca de basm, cu care noi nu eram obişnuiţi, căci în Dobrogea noastră, zăpada era ocazională, iar aici ne bucuram de ea din abundenţă. Cât era ziua de mare, nu ne mai săturam să ne alergăm prin troiene şi să ne batem cu zăpadă!

Iubirile unui pescar

Obosiţi, însă fericiţi, am revenit în camera noastră modestă şi căldura care ne-a întâmpinat din nou, combinată cu amintirea hârjonelilor din zăpadă şi a plăcerilor anterioare ne-a provocat să ne mai bucurăm odată de o repriză de iubire şi dăruire a unor clipe de fericire unice, cu toată dragostea şi bucuria momentului de exaltare tinerească. Într-un târziu, oboseala de peste zi şi-a spus cuvântul şi ne-a adormit foarte repede, braţe în braţe, corp lângă corp, strâns uniţi, atât fizic, cât şi sentimental. Mă gândeam, în acele momente, cât sunt de fericit cu Genny, simţeam că mi-am găsit sufletul-pereche, iar ochii ei îmi trimiteau lumina în inimă... Cuvintele nu se mai rosteau, ele se cântau şi se împleteau cu fiecare fior... Eram cei mai fericiţi tineri de pe pământ, capabili să facem faţă oricărei situaţii neplăcute. Pentru a doua zi, ne-am propus să mergem în oraş, să-l cunoaştem şi să vedem dacă se organizau excursii. După micul dejun, am parcurs destul de repede cei aproape doi kilometri până în centru, unde ne-am înscris la o agenţie pentru o excursie la Cabana Trei Brazi şi cum excursia avea loc a doua zi la ora nouă, ne-am propus să vizităm împrejurimile. Am trecut pe sub pod, spre staţia de telescaun de la Clăbucet-Sosire. Aveam timp suficient până la ora mesei, aşa că am luat telescaunul şi am plecat spre înălţimi. Un salariat de la staţie ne-a acoperit la urcare cu o pătură groasă peste picioare, cu toate că noi credeam că nu este necesară. In cele douăzeci de minute, cât am stat suspendaţi în scaun, la câţiva metri înălţime, ne-am dat seama că ne înşelasem, căci jumătatea de jos a corpului nostru simţea din plin asprimea gerului uscat de la munte. Urcuşul se derula încet, admiram cu încântare schiorii care coborau de pe munte, alunecând în viteză şi făcând tot felul de fente, până ajungeau la poalele muntelui. Cărările care duceau spre vârf, ca şi pârtia de schi aveau zăpada tasată şi câţiva turişti se încumetau să coboare pe propriile lor picioare din vârful muntelui. Ne distram privind cum mai cădeau schiorii începători, sau pe cei

Iubirile unui pescar

ce coborau pe cărarea din stânga noastră, rostogolindu-se prin zăpadă. Când am ajuns sus, pe platou, în faţa hotelului Clăbucet, am rămas înmărmuriţi de ce vedeam. În faţa noastră se desfăşura întreaga splendoare a Predealului, atât cât se putea vedea din cauza părţii împădurite a muntelui. Era impresionant de frumos: muntele, pădurea şi staţiunea văzută de sus! Schiorii coborau în zig-zag spre staţia de sosire, iar alţii urcau cu telescaunul, iar schiurile lor, montate deja la picioare, anticipau plăcerea aventurii ce va urma la coborâre. Nu am putut sta prea mult acolo, ne-am plimbat puţin prin împrejurimi şi ne-am grăbit să ne aşezăm la coadă la telescaunul pentru coborâre, fiind dependenţi de masa de la cantină, la ore fixe, căci posibilităţile noastre financiare limitate nu ne permiteau să mâncăm la un restaurant. Ne-am hotărât, din această cauză, să alegem o altă zi pentru revenirea pe Clăbucet şi coborârea la cabana Gârbova. Când mă gândesc cu ce puţini bani puteai să faci în acea perioadă un om fericit, oferindu-i un bilet de douăsprezece zile de odihnă şi relaxare cu doar optzeci şi şase lei, fără cheltuielile de transport, căci restul era suportat de sindicate, în comparaţie cu ce cheltuim acum, pentru a petrece numai un weekend la munte, încep să regret că n-am profitat mai mult de acele facilităţi. După ce-am coborât de pe munte şi am servit masa la cantina noastră, ne-am continuat programul cu o partidă de dragoste în sufocant de călduroasa noastră cameră, cu geamurile larg deschise. După-amiază, am hotărât să mergem spre Pârâul Rece – Râşnov, cât vom putea de departe. Drumul era curăţat de zăpadă, de asemenea şi trotuarul ce însoţea şoseaua pe ambele părţi, astfel că era o plăcere să mergem pe acest traseu. Ne însoţea o altă pereche de tineri, la fel de veseli şi plini de viaţă ca noi, cu care ne-am jucat tot drumul, bătându-ne cu zăpadă sau alergându-ne unul pe celălalt. Am trecut prin faţa Spitalului de Recuperare a bolnavilor de plămâni şi pe lângă o unitate militară, unde soldaţii aflaţi de pază la poarta unităţii se uitau cu jind şi

Iubirile unui pescar

dându-şi coate la femeile noastre tinere şi frumoase, apoi ne-am continuat drumul, cam încă patru kilometri, până aproape de staţiunea Pârâul Rece. Nu mai era mult până acolo, însă mai aveam şi calea de întoarcere, începea să se însereze şi cunoşteam foarte bine că iarna, la munte, lumina părăseşte repede peisajul mirific. La înapoiere, strălucirea zăpezii în lumina farurilor şi a stelelor, ce începeau să populeze cerul, ne amintea că trebuie să iuţim pasul. Cei opt kilometri parcurşi ne-au produs o foame de lup, aşa că nu am mai mers în cameră să ne schimbăm, ci direct la cantină, unde am servit cina. A doua zi ne-am grăbit să ajungem în faţa agenţiei de turism pentru excursia la Cabana Trei Brazi. Grupul nostru nu era prea numeros, cam douăzeci de persoane, însă era destul de vesel şi comunicativ. Noi eram cei mai tineri din grup, iar când s-a aflat că suntem proaspăt căsătoriţi în luna de miere şi veneam de pe litoral, am fost întâmpinaţi cu deosebită simpatie. Genny - cu farmecul ei nativ - i-a cucerit pe toţi, mai ales pe doamnele mai în vârstă, care au început să-i ofere tot felul de sfaturi şi să depene amintiri din tinereţea lor. Eu, care aveam destulă energie neconsumată în trupul meu tânăr, mă despărţeam uneori de grup pe la câte o curbă a drumului şi încercam să tai pădurea pe scurtătură, să ajung înaintea grupului în partea cealaltă, ignorând pericolele. Pe atunci nu existau telefoanele mobile, ca acum, să poţi anunţa că te-ai rătăcit sau ai avut vreun accident. Dar n-a fost cazul de aşa ceva, am avut noroc că nu mi s-a întâmplat nimic, însă acum, când îmi amintesc de imprudenţa şi ignoranţa mea faţă de eventualele pericole, mă înfior. Ajunşi la vechea cabană, după vreo două ore de mers, obosiţi, mai ales eu, care mă zbenguisem înotând prin tot felul de nămeţi, am servit câte o cană fierbinte cu vin fiert cu scorţişoară, apoi ghidul ne-a făcut poze cu grupul. Drumul de întoarcere a fost într-un ritm mai alert, dar plimbarea şi întreaga excursie au fost

Iubirile unui pescar

plăcute, chiar dacă eram destul de obosiţi când am ajuns în camera noastră. In celelalte zile ne-am plimbat prin oraş, împreună cu noii noştri prieteni, la fel de tineri şi dornici de viaţă ca şi noi, am vizitat Predealul şi împrejurimile, admirând peisajul de o frumuseţe delirantă, stând la o masă cu o cană de vin fiert sau o bere în faţă, pe câte o terasă plină de turişti. Unii, mai curajoşi, atraşi de căldura soarelui de munte, stăteau pe câte un scaun, cu bustul gol şi făceau plajă, chiar dacă temperatura era cu câteva grade sub zero. Dar era încântător! Vântul nu adia deloc, zăpada atârna pe crengile brazilor şi, din când în când, cădea cu zgomot, topindu-se. Peste tot, vedeai turişti de toate vârstele şi naţiile, în costume sport, de schi, sau normale, unii aveau schiurile pe umăr, alţii trăgeau săniuţele, plimbându-şi odraslele. Au fost douăsprezece zile de vis, trăite cu cea mai mare intensitate, pe care nu le voi uita niciodată şi care, acum, la vârsta senectuţii, le retrăiesc cu aceleaşi emoţii. Intr-o altă zi, am plecat cu trenul până la Sinaia să vizităm complexul Castelului Peleş. Dar în acele zile, vizitarea interioarelor era posibilă numai pentru ”aleşi”, aşa că ne-am mulţumit să privim, de după gard, splendidele construcţii, apoi am vizitat oraşul şi am urcat chiar şi la Cota 1400 cu un IMS xxvi de călători. Coborârea am făcut-o pe scurtătură, pe propriile noastre picioare, cu un grup mai numeros. Cărarea era bătătorită, însă tot mai alunecai şi te trezeai în zăpada afânată din pădurea de conifere. La ora prânzului, eram departe de cantina noastră din Predeal, aşa că am luat masa într-unul din frumoasele saloane ale restaurantului Furnica, întorcându-ne abia seara la cină, din această frumoasă excursie pe cont propriu, dar cu impresii deosebite despre oraş şi zonă şi cu aprecieri că a meritat efortul. Când ne-am urcat în trenul de întoarcere spre casă, cu plămânii plini de ozon şi cu forţe proaspete, dar şi cu elanul

Iubirile unui pescar

tinereţii, am declarat amândoi că aceste zile, petrecute împreună, au fost cele mai frumoase din viaţa noastră. Fuseseră cele mai plăcute clipe ale unui concediu deosebit de frumos, o adevărată şi de neuitat lună de miere, care ne-a picurat în inimi regretul că s-a terminat şi dorinţa de-a reveni cât mai curând în acele locuri.

Iubirile unui pescar

Cinci

Drăcuşorul din casă Cel mai trist lucru în dragoste este că uneori îţi dai sufletul cui nu are nevoie de el. (Nicolae Iorga)

a serviciu depusesem o cerere, atât pentru apartament, cât şi pentru loc de casă în oraş, eu având mutaţie la Constanţa, cum am mai spus. Bineînţeles că, despre aceste demersuri nu am spus nimic familiei lui Genny, era un secret al nostru. Când ni se va împlini visul de-a avea propria noastră locuinţă, îi vom pune în faţa faptului împlinit şi gata! Pentru noi era uşor cum gândeam! După câteva luni însă, a început drăcuşorul să-şi bage coada în viaţa noastră şi acest drăcuşor era întruchipat de sora mai mare a soţiei, divorţată şi având aceeaşi vârstă cu mine. Sub diverse motive, ea venea mereu în camera noastră când eram singur, ba chiar, într-o zi, m-am trezit cu ea în chiloţi şi cu sânii goi, având un prosop pe umeri şi un lighean cu apă caldă în braţe, cerându-mi s-o spăl pe spate. M-am uitat la ea, i-am privit goliciunea trupului mic şi îndesat şi m-am gândit că poate fi sora mea, deci nu-i nicio problemă dacă o spăl. Am luat buretele, l-am săpunit şi am început s-o spăl pe spate. - Freacă bine, ca un bărbat, nu ca o pisică! mi-a reproşat ea, că doar nu te mănânc! - Şi ce va zice Genny, dacă află de această scenă ? - Ce-o să zică? Nimic! Dacă ţi-e teamă, cine te pune să-i spui?

Iubirile unui pescar

- Faţă de ea ar fi corect să-i spun. - Asta e treaba ta! Hai, dă şi pe bust, că nu muşc! Am frecat-o pe spate, apoi pe sâni şi pe abdomen, căutând să scap cât mai repede de corvoadă. Sincer să fiu, operaţiunea era destul de plăcută, numai teama de-a nu ne surprinde Genny în această jenantă ipostază de intimitate mă făcea să mă grăbesc. Până atunci nu-mi spălasem soţia decât în concediu, la Predeal, acasă nu era nevoie, deoarece ea făcea duş la serviciu, în fiecare zi, înainte de-a pleca. Şi acum, iată, am ajuns să-mi spăl cumnata pe sâni! Iar ea, vicleana, şi-a luat ligheanul şi cu prosopul pe umeri a părăsit încăperea zâmbind. - Vezi că nu te-am mâncat? Mulţumesc, cumnate, pentru serviciul de băieş. Sper să mai pot apela la tine, când va fi cazul. Nu am răspuns la remarcă, iar când a venit Genny acasă nu ştiam cum să procedez. Să-i spun sau nu? Dacă-i spuneam, şi acest lucru putea să genereze un scandal între surori şi în familie, cine era vinovatul? Cum sora ei trăia cu noi în acelaşi corp de casă, am trecut sub tăcere incidentul cu scalda, sperând că a fost un gest întâmplător, ce nu se va mai repeta. Seara aceea a trecut normal, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că eu am dat prea mare importanţă cazului, poate cumnata mea nu vedea nimic ieşit din comun în ceea ce se petrecuse şi eu îmi făceam gânduri degeaba... Genny s-a grăbit la culcare, a intrat sub pled şi în scurt timp a adormit. Avusese mult de lucru la fabrică şi era obosită. Când am ajuns şi eu în pat, eram plin de dorinţă şi-am tras uşurel pledul de pe ea, admirându-i goliciunea. Încă de la prima noastră noapte de dragoste, obişnuia să doarmă fără chiloţel şi cu obişnuitele sale cămăşuţe de noapte scurte, până deasupra pulpelor. Am rămas mut de uimire şi plăcere privindu-i pulpele fine şi bine proporţionate şi nu m-am putut stăpâni să n-o mângâi uşor pe

Iubirile unui pescar

abdomen, pe pulpe, pe micuţii muguraşi care au început să-şi înalte corniţele… Am simţit că jocul îi place şi că se va trezi. Mi-a înlănţuit gâtul cu braţele somnoroase, în timp ce pieptul ei îl apăsa pe-al meu, cu merişoarele delicate ale sânilor, ce aveau o presiune uşoară şi plăcută pe pielea mea. Am înviorat-o ciupind-o uşor cu buzele de mugurei, apoi am cuprins între dinţi aceste proeminenţe drăgălaşe, care creşteau tot mai mult, împungând materialul cămăşii de noapte şi cerând eliberarea. Am simţit că se excită treptat, şi atunci, am coborât mâna la încheietura picioarelor, mângâindu-i blănuţa mătăsoasă şi descoperind o umezeală caldă la intrarea în cuptorul gata pregătit să coacă pâinea rodului pământesc. Mugurelul tare era nerăbdător să profite de joaca erotică, în plină desfăşurare. Priveam cu plăcere cum se deschide poarta raiului, dornică de noi nebunii. Cu pistonaşul am mângâiat intrarea porţii, iar tresăririle repetate şi încordarea corpului îmi transmiteau că este gata de primirea oaspetului drag. Nu puteam să refuz o asemenea invitaţie... Am lăsat să alunece doritul oaspete pe poarta larg deschisă, printr-o mişcare uşoară şi prelungită. O clipă mai târziu, m-am retras şi am repetat mişcarea, într-un ritm mai alert. Iubita mea părea înnebunită... gura i se înfipse în umerii mei şi mă muşcă destul de tare... De plăcere, nu am simţit durerea şi m-am pierdut de tot. Ea gemea la fiecare zvâcnet. Cu o mână îi mângâiam sânii şi cu cealaltă o ridicam de funduleţ, împingând tot mai apăsat. Se descărcă, din nou, în acelaşi timp cu mine... Câteva clipe, am rămas ca morţi amândoi... Când ne-am revenit, era ruşinată de intensitatea dăruirii sale. - Îmi vine să te mănânc, îmi spuse la ureche, în timp ce mă muşca de buza superioară. - Cine te opreşte s-o faci? Abia aştept să văd cum o să procedezi, sunt cam mare şi pot deveni săţios. - Lasă, că ştii tu ce vreau să spun!

Iubirile unui pescar

- Şi nu ai decât câteva luni, de când profiţi de dulceaţa fructului lui Adam! - Nu de Adam am eu nevoie, ci de tine ! - Mulţumesc că ai specificat acest lucru. Eram atât de îngrijorat că te gândeşti în altă parte… Am simţit un ghiont uşor, în loc de răspuns la gluma mea ironică. Episodul scăldatului de mai sus s-a repetat nu peste mult timp. Ori de câte ori soacra mea nu era prin casă, fiind plecată, ba pe la vecini, ba la fiica din curte, cumnăţica mea simţea nevoia scaldei la lighean. Ştiind că astfel nu o deranjează nimeni, acum mă invita să o spăl în dormitorul ei. In mod premeditat se pregătea pentru acest ritual, pentru că ştia foarte bine programul meu şi al lui Genny, căci atunci când veneam de la serviciu, mergeam în cameră să citesc ceva, sau mă odihneam până la sosirea lui Genny. Se pregătea parşiv şi amănunţit în dormitorul ei şi când era totul pregătit, mă striga la ea. Neştiind de ce mă cheamă, o găseam cu buretele în mână şi săpuniera alături, lângă ligheanul smălţuit. Îngenunchea cu senzualitate, numai în chiloţi lângă vasul cu apă caldă şi mă invita la treabă. Sigur că nu eram stană de piatră aveam doar 24 de ani, ca şi ea – şi simţeam din plin fiorul plăcerii când o atingeam cu buretele bine săpunit pe spate. Cum de această zonă treceam repede, întârziam tot mai mult pe sânii ei rotunzi şi bine dezvoltaţi, apoi cu buretele ajungeam să-i frec abdomenul, în timp ce, cu cealaltă mână îi sprijineam fesele. Prelungeam acest ritual cât de mult puteam, lucru ce-i plăcea nespus de mult şi cumnatei mele. - Freacă şi sânii, nu te speria! - Ce, nici pe piept nu te poţi spăla singură? Am înţeles că nu poţi pe spate, dar în faţă o poţi face. Mă mir că nu doreşti s-o fac şi la pisicuţă… - Şi ce te-ar deranja?

Iubirile unui pescar

- Normal ar fi să-ţi spun că nu m-ar deranja, că sunt bărbat tânăr, dar ai grijă să nu uiţi că sunt soţul surorii tale mai mici! - Ăsta-i necazul, că altfel nu ai fi scăpat doar cu frecatul pe spate cu buretele! Probabil că pe cumnata mea o inspirase vecina de vizavi de noi, femeie în toată firea, care trăia cu ginerele ei, fără s-o deranjeze că este soţul fiicei sale. Aflase şi cea în cauză de această tărăşenie, dar nu avea ce face. Dacă-l părăsea pe soţ, el ar fi rămas cu soacra şi ea ar fi trebuit să plece din casa mamei sale. Era bizar, dar adevărat şi toată comuna vuia de această situaţie. Cred că de aceea, pe cumnata mea n-ar fi deranjat-o aventura cu soţul surorii sale mai mici. Numai că nu nimerise în mine omul potrivit! Tot încercând ea să forţeze lucrurile, avansa mereu cu insinuările şi avea grijă ca în timpul spălatului să i se ude şi chiloţii, pe care îi scotea fără a mai aştepta să ies din cameră, apoi defila goală prin faţa mea, fără nicio jenă, în timp ce se schimba cu alţii uscaţi. Beculeţul s-a aprins atunci în capul meu şi mai târziu am luat o hotărâre, pentru că repetarea episoadelor de scaldă „nevinovată” ar fi putut degenera până la urmă într-o partidă de sex turbată şi condamnabilă între cumnaţi, pe care am fi regretat-o cu toţii. Aşa că m-am hotărât să-i propun soţiei mele să-şi lase casa părintească şi să ne mutăm la oraş, într-o cameră cu chirie, aşa cum stăteau zeci de familii ca noi, iar în favoarea acestei propuneri am găsit destule pretexte, demne de luat în considerare. La început, sugestia mea a surprins-o şi, bineînţeles, a nemulţumit-o! Plecarea din casa părintească era contrară înţelegerii noastre, căci acolo existau multe facilităţi pentru ea. Totul era rezolvat de mama ei, care o scutea de menaj şi grijile casei, noi având o contribuţie bănească la hrană, destul de minoră. În expunerea argumentelor mele, nu am amintit nimic despre adevăratul motiv, care putea duce la distrugerea căsniciei noastre şi

Iubirile unui pescar

pierderea încrederii ei în mine – condiţie esenţială ca un cuplu să fie solid. Dacă aş fi rămas în casa părinţilor ei, m-aş fi transformat într-un monstru distrugător al unei căsnicii fericite şi al unei iubiri profunde. Nu puteam uita că drăcuşorul stătea la pândă în casă, lângă noi, cu ispita sa - buretele şi săpunul - pregătite lângă ligheanul cu apă caldă. În fine, după ceva timp, am reuşit s-o înduplec pe Genny să accepte plecarea din casa părintească, folosind, mai ales, argumentul că nu putem obţine o locuinţă de la stat sau loc de casă, dacă ancheta socială, făcută de comisia ce repartiza locuinţe la mine la serviciu, ne va găsi la ţară, într-o casă destul de încăpătoare. După ce ne-am vizitat viitoarea locuinţă, într-un cartier mărginaş, însă nu aşa departe de locurile noastre de muncă, deoarece aveam traseul autobuzelor în apropiere, am închiriat un camion şi, fără să anunţăm pe nimeni, am apărut în poarta casei să ne luăm bagajele. Ce a urmat nu merită menţionat în nicio amintire, nici acum, după atâţia ani. La cel moment trecuseră opt luni de când eram împreună ca familie şi le-am explicat părinţilor lui Genny că vrem să încercăm să fim proprii noştri stăpâni, să avem cuibuşorul nostru şi să ne descurcăm singuri, ca atâţia alţi tineri căsătoriţi. Nu mică i-a fost uimirea soţiei mele, când a văzut că cea mai aprigă împotrivire a manifestat-o “drăgălaşa” mea cumnată, ce se afla întâmplător acasă. În cele unsprezece luni care au trecut după plecarea noastră de la ţară, prin diverse tertipuri numai de ea ştiute, cumnăţica a reuşit să schimbe hotărârea lui Genny, mai ales că aflase de faptul că aşteptam, din zi în zi, să primim repartiţia lotului de pământ pentru construirea căsuţei noastre la oraş. Într-o dimineaţă, tatăl meu, care îl ajuta pe fratele cel mare să-şi ridice propria sa casă, având doi copii şi un al treilea pe drum, a trecut pe la noi, în drumul spre casa lui, în construcţie, să mă ia la muncă acolo, să-i ajut.

Iubirile unui pescar

Om cu experienţa vieţii, după ce a aruncat o privire peste noi, tata a simţit că ceva nu este în regulă cu Genny şi peste câteva ore de muncă, m-a trimis acasă să văd ce face, motivând că i s-a părut “bolnavă”. Chiar dacă am încercat să-i argumentez că nu are nimic, poate vreo indispoziţie, sau cine ştie ce i s-a părut, el m-a convins să plec şi bine a făcut, căci odată ajuns acasă, am găsit familia lui Genny şi pe proprietarii noştri în curtea casei, precum şi o maşină închiriată la poartă. Erau împreună: tatăl, sora din curtea părintească şi cumnăţica-lighenaş, care cărau de zor bagajele lui Genny şi lucrurile sale personale primite de la familie. Când am văzut cum scoteau bunurile comune din casă, am încercat să mă opun, însă cumnata mea, cu multă energie, mi-a trimis câţiva pumni în stomac. - Dă-te la o parte din calea mea! - Cu tine n-am ce vorbi, i-am replicat eu şi m-am adresat lui Genny. - Pleci? - Da, plec! - Ştii ce se întâmplă dacă pleci? - Ştiu! - Niciodată nu voi veni după tine, pentru că nu ştii adevăratul motiv pentru care te doreşte cineva acasă. Iar acel cineva nu te vrea aşa de mult pe tine, cât mă vrea pe mine şi eu nu mă voi întoarce acolo niciodată. Te iubesc prea mult ca să te urmez în acel infern! - Nu înţeleg ce vrei să spui şi nici nu mă interesează! - Atunci, dacă aşa ai hotărât şi crezi că dragostea ta faţă de mine a luat sfârşit, te ajut să-ţi cari bagajul. Între timp a sosit şi fratele ei, cel mai mare, om serios şi cu capul pe umeri, care nu ştia nimic, întrebându-mă ce se întâmplă. Explicându-i că nici eu nu ştiu mai mult, dar aşa a hotărât familia

Iubirile unui pescar

să rezolve căsnicia noastră şi dacă sora lui cea mică crede că este mai bine să urmeze sfaturile lor, eu nu voi sta în calea ei. Aşa a plecat Genny definitiv din viaţa mea, dar niciodată din sufletul meu... A plecat fără să se uite în urmă, lăsându-mă pustiit şi cocoşat de durere... La scurt timp, în urma unei căderi morale, am încercat, de disperare, să-mi curm viaţa, înghiţind un flacon de 50 de pastile de Distonocalm, scăldate într-un litru de vin. Norocul a fost cu gazda mea, care a trimis imediat după fratele cel mare, ce locuia în apropiere şi a chemat de urgenţă Salvarea. M-am trezit a doua zi, în cămaşă de forţă, la spitalul regional, legat buştean în chingile ce-mi strângeau cu putere mâinile şi picioarele, pe o targă mobilă. Genny aflase despre tentativa mea de suicid, dar nu m-a vizitat la spital aşa cum făcuse când eram militar şi necăsătoriţi şi astfel am înţeles eu că dragostea ei nu a fost aşa de profundă ca a mea. Probabil, am fost pentru ea prima pasiune a tinereţii, iar adâncimea sentimentelor nu a putut s-o cunoască într-un timp atât de scurt, când numai plăcerea carnală a nopţilor de dragoste erau importante pentru ea. Am mai încercat odată să o aduc înapoi cu forţa, întâlnind-o în autobuz la un ceas de noapte, însă, văzând înverşunarea cu care refuza întoarcerea, nu am mai insistat. Am lăsat-o să plece din nou şi plecată este şi acum cu totul, doar dragostea pentru ea mi-a bântuit întreaga viaţă ce a urmat plecării sale, transformând-o într-un coşmar. Restul, în privinţa iubirii, a devenit un eşec total. Nimeni şi nimic nu a putut să-mi alunge din minte imaginea ei, sau să o înlocuiască. Am înţeles că a fost unică şi aşa va rămâne în sufletul meu pierdut odată cu plecarea sa... Divorţul a fost simplu. Un avocat batrân ne-a întrebat de motiv şi, văzând că nu există, ne-a învăţat ce să facem ca el să se pronunţe din culpă comună.

Iubirile unui pescar

Am achiat taxele în părţi egale şi totul a luat sfârşit, însă nu aşa cum ne doream când ne-am unit destinele ce le vroiam unite pentru veşnicie. De fiecare dată, când treceam prin staţia de unde ştiam că lua autobuzul de întoarcere, eram numai ochi să o pot vedea. Noaptea, visam mereu cum făceam dragoste, cum era lângă pieptul meu ca un fulg şi cum mă strângea în braţe, căutând ocrotirea şi căldura inimii mele. Ce i s-a spus şi cine a fost acea persoană care a putut să o determine să renunţe la iubirea noastră, a fost şi rămâne pentru totdeauna o totală enigmă pentru mine. Unele bănuieli mi-au chinuit nopţile şi somnul, dar m-am ferit să le dau curs, sau să încerc să mi le confirm. Viaţa şi-a urmat drumul, eu am umblat din floare în floare, precum un fluture, fiecare poposire fiind una mai catastrofală decât alta şi nu m-au interesat decât plăcerile momentane. Chiar dacă situaţia mea materială a evoluat mulţumitor şi am avut multe satisfacţii în acest domeniu, cea sentimentală a fost un dezastru, care s-a accentuat atunci când am aflat cât de repede am fost înlocuit, că şi-a refăcut viaţa şi avea deja o fiică. Aşa s-a sfârşit episodul Genny din viaţa mea, iar sufletul meu a rămas bântuit de imaginea făpturii ei, chiar şi acum, când scriu, după atât de mulţi ani, durerea şi tristeţea mă cuprinde şi sufletul îmi tânjeşte de dor... Nimeni nu a putut s-o înlocuiască vreodată, cu toate că nu pot spune că nu m-am străduit s-o uit, în decursul anilor ce au urmat. Timpul s-a scurs invariabil, dar ea nu a dispărut niciodată din amintirea mea, a rămas definitiv acolo, chiar dacă ar fi trebuit să fie doar un episod plăcut şi apoi trist, a rămas prezentă, ca o durere şi ca un apăsător eşec în faţa vieţii. Citeam, de curând, nişte reflecţii despre viaţă, despre ce ai fi putut avea şi ai ales, cu nonşalanţă, să dai cu piciorul:

Iubirile unui pescar

“De prea multe ori ajungi să preţuieşti ceea ce ai avut, abia după ce ai pierdut deja acel ceva. Şi întotdeauna, ratezi sută la sută din şansele de care nu profiţi, din provocările pe care nu le accepţi, din visele pe care nu încerci să le transformi în realitate. Ar fi păcat ca, atunci când vei găsi răgazul să priveşti în urmă, să regreţi tot mai multe lucruri pe care nu le-ai făcut, tot mai multe experienţe pe care nu le-ai trăit şi trăiri de care nu ai avut parte”.

Iubirile unui pescar

Şase

Aventuri în Delta Dunării Bucuria omului e omul. Între oameni se înfiripă prietenia, care umple cel mai întins deşert al sufletului nostru. (Jacques Benigne Bossuet)

ână la sosirea unei noi femei în viaţa mea, ca să uit de toate necazurile şi frământările, i-am propus unui amic coleg de muncă, să dăm o fugă până în Delta Dunării, la o partidă de pescuit. În planul nostru de aventură în deltă, totul fusese precizat până în cele mai mici amănunte, de comun acord cu amicul Gică Răuţă. Stabilisem ce are fiecare de făcut, de cumpărat şi de pregătit, pentru marea necunoscută de pe braţul Sulina, în zona Crişan. Eu mai fusesem de câteva ori, cu rezultate slăbuţe la capturi. Mă alegeam, de fiecare dată, cu ce cumpăram de la pescari, la şase dimineaţa, înainte de sosirea Pasagerului xxvii. Mergeam pe malul comunei Crişan, în camping, şi nu prea aveai unde să pescuieşti, decât în canalul de lângă căsuţe, sau pe braţul Sulina. Gică era maistru principal la o echipă de lăcătuşi pe şantierul unde lucram şi îl ajutasem să obţină nişte lucrări de lăcătuşerie în sectorul reparaţii nave, contribuind astfel, la o mai bună salarizare a oamenilor săi, pentru lucrările executate. Aşa ne-am înprietenit.

Iubirile unui pescar

Acum avea sarcina să pregătească mămăliga pentru momeală, amestecată cu şofran, esenţă de vanilie şi albuş de ou, iar eu să fac rost de râme roşii, negre şi coropişniţe. De comun acord, ne-am făcut aprovizionarea la magazinele alimentare, cu tot felul de conserve, inclusiv din peşte. Sigur că în acest domeniu, cel mai important lucru era să fii aprovizionat cu votcă şi bere, iar ca să nu cărăm prea multe sticle, am golit votca într-un bidon din plastic, de doi litri. Berea o luasem doar pentru drum, căci existau destule surse şi pe traseu. Cu fiecare cumpărătură făcută, greutatea bagajelor tot creştea. În afară de acestea, mai aveam cortul, sacii de dormit, sculele, sarea pentru conservarea eventualilor peşti prinşi, ceaun pentru fiert, mălai, schimburi de corp, juvelnice xxviii în care să ţinem peştele viu până seara, când îl vom curăţa şi săra, etc., destul de multe pentru cele trei zile cât aveam să stăm în deltă.. A sosit şi joi - ziua plecării. Când am văzut cât bagaj aveam de cărat, ne-am apucat amândoi cu mâinile de cap, dar ne-am acceptat povara. Cu rucsacurile în spinare, sculele în huse, aruncate pe umăr şi cu alte bagaje în ambele mâini, fuga cu taxiul la gară, să nu scăpăm personalul. Mergeam cu trenul până la Tulcea, dar mai aveam de schimbat unul la Medgidia. Hai, coboară bagajele din tren, sări peste linii şi fugi la cel de Tulcea, urcă iar bagajele... Aveam de stat în Medgidia aproape douăzeci de minute. Cum pe drum se mai golise provizia de bere, am dat fuga la chioşcul din gară, să ne refacem rezervele lichide până la Tulcea. În gară am găsit pâine caldă, foarte gustoasă şi ne-am luat câteva bucăţi în plus, să fie, ori pentru mâncat, ori pentru momeală. Drumul a fost plicticos şi neplăcut. Căldură, miros de transpiraţie, şi mai ales, fiindcă ne nimerisem la capătul vagonului, miros insuportabil de la grupul sanitar... Cred că era un vagon de pe timpurile când s-au înfiinţat Căile Ferate Române! Uşa nu se închidea, era sărită de pe şină,

Iubirile unui pescar

culoarul era aglomerat cu tot felul de pasageri, unul mai colorat ca altul, fiecare căutându-şi un loc şi vociferând zgomotos... Noi însă eram veseli şi binedispuşi. Speranţa şi emoţiile călătoriei, precum şi gândurile la viitoarea partidă de pescuit compensau toate inconvenientele acestui drum. Vagonul nostru fiind lângă locomotivă, când am ajuns la Tulcea, eram mai aproape de gară, ceea ce ne ajuta la căratul bagajelor pe o distanţă mai scurtă. De aici, mai aveam încă vreo trei sute de metri până la gara fluvială, dar nu ne grăbeam. Până la plecarea navei mai erau vreo două ore. După ce ne-am procurat tichetele de drum până la Crişan de la casa de bilete a gării fluviale, am observat că pe peron existau multe bufete cu bere rece şi mici proaspeţi, ce împrăştiau un miros apetisant, de-ţi dădeau junghiuri prin stomac. Cum aveam şi timp destul de aşteptat, am aşezat bagajele lângă gardul de un albastru spălăcit al unei grădini de vară, confecţionat din şipci încrucişate, cu vopseaua coşcovită şi am făcut o comandă mobilizatoare, de mici şi bere rece. Eram mai destinşi, dar nerăbdători să părăsim malul cât mai repede, aşa că am servit prânzul cu gândul la cele ce vor urma şi la proviziile făcute pentru zilele de pescuit. Ne-am îmbarcat pe motonava Muntenia, trasă deja la chei, o navă veche, cu zbaturixxix şi ne-am dus la provaxxx cu bagaj cu tot, să avem în faţă toată panorama frumuseţii traseului şi timp de admirat, în cele peste două ore de mers în aval xxxi. Lume multă, bagaj de asemenea. Toţi mergeau spre casă sau la muncă şi puţini erau ca noi, în weekend la pescuit. În deltă nu aveai unde să te aprovizionezi cu de toate, aşa că fiecare avea o sumedenie de bagaje. Sălile de restaurant de pe navă erau ticsite cu lipoveni, oamenii deltei. Unul din noi păzea bagajele, pe teugă xxxii, la adăpostul unui umbrar acoperit cu pânză de velă xxxiii vopsită în albastru, iar celălalt mergea să facă aprovizionarea cu bere. Eram doi aventurieri plecaţi în necunoscut.

Iubirile unui pescar

Numai când vedeam întinderea de apă străjuită pe maluri de sălcii pletoase şi pline de scorburi, cu rădăcini enorme înfipte în maluri şi crengile scăldate în apa tulbure a braţului, ne şi imaginam ce locuri bune de pescuit se găseau la rădăcina acestora, mai ales pentru somn. Gândurile şi fantezia noastră erau ca efectul unui drog puternic. In stânga braţului Sulina a apărut întinderea cenuşie a lacului Obretinul Mare, ale cărui ape îmbrăţişau cu dragoste şi dărnicie miraculoasa convieţuire a zecilor de specii de păsări, ce staţionau aici, din primăvară până toamna târziu, rod al milenarelor transhumanţe dintre Orient şi Occident. Aici îşi desfăşurau legăturile de tandreţe şi procreere, îşi creşteau puii, îi învăţau să zboare şi să se hrănească singuri, pregătindu-i pentru lunga şi periculoasa călătorie intercontinentală. Nagâţi, cormorani, berze, stârci şi alte păsări ale deltei, zburătăceau pe lângă mal, la pescuit, sau căutându-şi cuiburile, unde puii aşteptau hrana cea de toate zilele. Din când în când, treceau pe lângă noi bărci ale pescarilor sau mici şalupe. Vântul ne răcorea, făcându-ne să uităm disconfortul din tren şi de pe peron, cauzat de căldura unui început de mai, ce anunţa o vară fierbinte. Fiind zi de joi, speram ca tot weekendul să fie frumos şi să nu plouă, chiar dacă aveam cu noi cortul impermeabil Motonava aluneca maiestuos pe apa tulbure a Dunării, care îşi cobora molcomă undele spre marea cea mare, precum o bătrână care îşi târăşte greoi picioarele obosite. La Crişan am debarcat şi-n timp ce aşteptam să apară vreo barcă pescărească pentru a ne trece pe malul celălalt, ne-am aprovizionat cu apă potabilă în peturile golite de bere, pentru bucătăria noastră de campanie, de la pompele de pe malul Dunării. Curând, a apărut un tânăr pescar şi imediat am coborât bagajul în barca lui. Trecerea braţului s-a făcut fără peripeţii, căci tânărul s-a dovedit a fi experimentat în manevrarea lotcii. Aici, această

Iubirile unui pescar

meserie se practică din fragedă copilărie. Cred că în deltă, mai întâi înveţi să tragi la rame, să foloseşti setcile xxxiv, năvoadele, sau vârşelexxxv, înainte de a învăţa literele abecedarului. I-am cerut pescarului o părere asupra unei zone unde să ne montăm cortul şi să pescuim în voie, iar el ne-a condus într-un loc bine cunoscut de el şi de alţi turişti pe care i-a transportat cu barca. După traversarea braţului şi depăşirea motelului Lebăda, mergând în amontexxxvi pe Dunărea Veche, am făcut la dreapta pe un canal. Era navigabil, deoarece circulau pe el şalupe şi vaporaşe mici de pasageri, spre inima deltei. Ambele maluri erau străjuite de plopi şi sălcii. Pe malul drept vedeai mâna omului care a trecut pe acolo, la pescuit. Malul stâng era împădurit şi inaccesibil. Peste tot erau cuptoare săpate în pământ, gata să primească ceaunul pentru ciorba de peşte sau mămăliguţă, gropi în care se făcea focul pentru grătar, pescari la pescuit şi multe corturi, de toate culorile şi mărimile, ascunse printre pâlcurile de copaci. Era începutul perioadei de vacanţe de vară şi pe mal vedeai mult tineret de ambele sexe, cu radiocasetofoanele cântând şi date la maximum, de parcă nu erau în deltă, la pescuit. Nu prea vedeam pescarii de weekend sau vacanţă, ridicând fixa, xxxvii sau mulinând la lansetă, cu peşti în cârlige, însă acest lucru nu ne descuraja. Gondolierul nostru a oprit într-o zonă mirifică. Era mai departe de forfota pescarilor ocazionali, pe malul drept, cum priveai canalul amonte. Acest canal nu era mai lat de douăzeci de metri, însă era adânc de peste cinci metri pe şenal xxxviii. După ce am golit barca de bagaje, i-am plătit omului preţul solicitat, care era, oricum, mai mult decât la vaporul sponsorizat de stat şi l-am rugat ca, după două zile, să treacă pe la noi, pentru „reaprovizionare” şi instrucţiuni legate de plecarea noastră spre casă. De la început, am putut observa că şi alţi pescari şi „iubitori” ai naturii mai poposiseră pe această insulă, mai ales după gunoaiele şi sticlele goale pe care le vedeam împrăştiate peste tot. 65

Iubirile unui pescar

Ne-am repezit în recunoaştere, ca nişte adevăraţi cercetaşi ce eram şi-am văzut că, de fapt, vom locui singuri pe insulă, precum Robinson Crusoe şi sclavul său Vineri, în cunoscuta poveste de aventuri din copilăria noastră a lui Daniel Defoe. Am lăsat bagajele pe mal şi primul lucru de care ne-am apucat a fost montarea cortului. Alegerea noastră a fost inspirată: un loc mai înalt între doi plopi tineri, unde am întins cortul, pe care l-am ancorat, atât în pământ, cât şi de plopii din jur, să nu avem surprize cu vântul sau ploaia. Apoi, am săpat cu toporişca un şanţ de drenare xxxix a apei pe lângă cort, iar pământul l-am aşezat pe marginea lui, să nu intre furnicile sau gândacii. Am băgat la umbra cortului tot bagajul, iar ce era perisabil, am agăţat în curentul aerului rece de pe insuliţă, de crengile pomilor, apoi am avut grijă ca uşa cortului să fie bine închisă, de frica ţânţarilor şi la sfârşit, ne-am îndreptat atenţia spre locurile mai potrivite pentru instalarea uneltelor de pescuit. Fiecare şi-a ales un loc unde să pescuiască, fără să-l încurce pe celălalt. Eu m-am aşezat în faţa cortului. Malul era înalt de vreo doi metri faţă de nivelul apei. Încercam să dau la peşte cu patru lansete. Gică, la zece metri de mine, şi-a întins şi el lansetele, fixate pe suporţi din crengi de plop, care se găseau la tot pasul pe acolo, lăsate de alţi pescari dinaintea noastră, sau rupte de vânt din pomii uscaţi. Peştele trăgea destul de bine, dar nu era mai mare de jumătate de kilogram. Gică prindea mai bine ca mine, deoarece când a văzut că trage carasul, a abandonat două lansete, rămânând doar cu două şi aşa putea să-l înţepe mai uşor când mişca bambinaxl. Eu mă încăpăţânam să dau cu toate patru lansetele şi ratam peşte după peşte. Eram nervos din această cauză, iar Gică râdea de mine şi mă tachina în privinţa sculelor mele. Până seara, făcusem amândoi ceva capturi.

Iubirile unui pescar

Votca şi berea consumate de-a lungul zilei ne stârniseră o foame, de nici nu ne vedeam unul pe celălalt. Şi parcă, din senin, căzuse ceaţa peste zona noastră. Am desfăcut o conservă de fasole cu costiţă şi ne-am omorât cu ea foamea, stând în picioare, cu ochii aţintiţi pe sculele lansate, căci nu mai aveam răbdarea să servim prânzul liniştiţi, fără să ne pese de pescuit. Ne amăgeam cu gândul că la cină vom avea masa principală. Numai cu berea nu aveam limite, ea era de căpătâi şi nu făceam rabat la golit paharele din plastic. Doar venisem să ne destindem, departe de lume, de colegi, familie, şefi, sau subordonaţi. Eram doar noi doi şi natura... Pomii, cu frunzişul lor verde şi răcoros, nu lăsau să pătrundă razele puternice ale soarelui, aşa că era ideal pentru un weekend în mijlocul naturii. Visasem mult timp la această aventură şi iată că acum o trăiam din plin! Cum mă întorceam să fac câte ceva, scăpând din vedere bambinele, cum şi peştele trăgea de zor şi până ajungeam înapoi, cu mâna pe lansetă, ratam înţeparea. Peştele parcă mă pândea. Gică se distra copios de această situaţie. Specula orice neatenţie de-a mea, numai ca să mă enerveze, aşa că am aruncat şi eu două lansete de pe suporţi. Petreceam astfel, veseli şi mulţumiţi de condiţiile superbe de “cazare”şi de “muncă”. Din când în când, câte un ţânţar ne aducea aminte că suntem în habitatul lor. Aveam cu noi şi spray împotriva lor, ba chiar şi o alifie vietnameză, cu miros de camfor, care mai tăia cheful ţânţarilor să-şi arate tandreţea faţă de pielea noastră. Ziua nu erau prea periculoşi şi numeroşi, căci stăteau ascunşi prin frunzele copacilor şi prin stuful din spatele păduricii. Ori de câte ori lansam şi nu eram atent, forfacul xli ajungea în crengile pomilor de pe malul celălat. Cum nu-mi permiteam să rup forfacul, vrând-nevrând, trebuia să traversez înot canalul şi să-mi recuperez cârligele. Nu acelaşi lucru i se întâmpla şi lui Gică. El arunca la fix, acolo unde dorea. Doar mă certa pe mine că sperii peştii, când intram în apă să trec înot canalul.

Iubirile unui pescar

Încercam să arunc cât mai aproape de malul celălalt, mal necălcat de picior de om, cel puţin în zona noastra de tabără, cu o vegetaţie sălbatică, plin de liane încolăcite în jurul copacilor, sau întinse prin crengile sălciilor plângătoare şi măceşilor cu ţepi, gata să-ţi lase amintiri neplăcute pe corp. Aruncam astfel, crezând că peştele stă ascuns printre rădăcinile pomilor crescuţi direct din apă. Din când în când, trebuia să ne recuperăm toate sculele, deoarece mici şalupe sau vaporaşe cu pasageri, veneau sau plecau spre deltă şi ne deranjau de fiecare dată. Seara, am aprins focul, să pregătim peşte prăjit şi mămăliguţă la ceaun, conservele fiind rezervate pentru prânz, în timpul zilei. Lemne erau suficiente pe insulă, le obţineam din crengile rupte şi uscate ale plopilor. Tânţarii s-au trezit din somn imediat după apusul soarelui şi au trecut la atac, îi simţeai cum îţi intră şi în gură. Ca să ne apărăm, ne-am luat fâşurile pe noi şi ne-am stropit peste tot cu spray, iar pe faţă şi pe mâini ne-am uns bine cu alifia vietnameză. Miroseam a camfor de ne usturau ochii, însă nu aveam altă variantă şi numai aşa puteam rezista. Am scăpat numai cu mici umflături pe picioarele fără cioarapi şi pe mâini, provocate de scărpinat. “Ei, deltă am vrut, deltă am găsit!” ne spuneam, trebuia să suportăm consecinţele. Cât timp fierbea mămăliguţa şi sfârâia peştele pe grătar, la lumina răspândită de lampa cu butan, ne-am montat clopoţei pe bambine, în eventualitatea vizitei vreunui somn curios, venit să vadă cine îi încalcă teritoriul. Semnale despre existenţa lui am avut la amurg, când am reuşit să-mi reglez tirul - am limitat lungimea nailonului ce trebuia să se desfăşoare de pe tamburul mulinetei - şi după renunţarea la două lansete, am prins trei moace xlii, de trei sute de grame fiecare. Acum momeala era coropişniţa, iar noi eram în aşteptare pentru captura de somn. Stăteam fiecare cu paharul de bere în faţă, povestind verzi şi uscate, majoritatea de pe la locul de muncă. Vroiam noi să uităm

Iubirile unui pescar

de serviciu, dar nu reuşeam. Făceam ce făceam şi tot despre asta vorbeam. De familii uitasem amândoi pe moment, sau doream să uităm... Ne-am curăţat peştele prins în ziua aceea, i-am dat sare fără să-l spălăm şi l-am băgat în pungile etanşe din plastic, pregătite de acasă, pe care le-am ascuns în gropi făcute în pământ, să stea la rece, cât de cât, să pătrundă sarea. Metoda aceasta era foarte bună, pentru că feream produsele de muştele de peste zi, care se găseau din belşug aici, în pustietatea deltei. Oboseala drumului, combinată cu efectul votcii şi al berii, ne-au trimis repede în cort, la alt somn decât cel aşteptat în cârlige, mai ales că trebuia să facem economie la butanul lămpii de iluminat, pentru restul nopţilor. Strânsesem şi uneltele pe care le-am depus în cort, pentru a nu avea surprize cu eventualii vizitatori neinvitaţi, cum ni se mai întâmplase odată, pe malul Ghiolului Pietrei, aproape de Murighiol, când am rămas amândoi fără scule în acea noapte. Somnul ne-a cuprins repede, căci în cort nu erau ţânţari şi se simţea mai bine răcoarea serii, iar până dimineaţa, niciun eveniment nu ne-a tulburat liniştea. La trezire, primul lucru pe care l-am făcut a fost să ne montăm din nou sculele şi să facem focul pentru cafea. Cu această ocazie, n-am pierdut prilejul să facem şi o boroboaţă de bărbaţi singuri, căci ne-a căzut pe jar ibricul din inox şi i s-a topit mânerul din ebonită! În acea zi, ne-am propus s-o lăsăm mai uşor cu băutura şi să ne axăm pe pescuit. Deja, treningurile de pe noi erau murdare de la umezeala de pe mal şi am fi preferat să stăm în şorturi, însă teama de ţânţari nu prea ne dădea ghes şi nu ne stimula deloc. Mămăliga rămasă de la cină am amestecat-o cu pâine şi, astfel, ne-am umplut momitoarele. Apa era curgătoare în acel loc şi nu puteam folosi vergixliii fixe cu plute, aşa că tot cu lanseta cu plumbi grei şi culisabili, sau cu momitoare pline cu mămăligă era indicat să pescuim aici, lucru pe care l-am şi făcut.

Iubirile unui pescar

La un moment dat, Gică a prins un ciortan xliv de peste un kilogram şi mi-l tot ridica în sus să-l văd, mândru de captura lui. Dar nici eu nu eram mai prejos, căci moacele prinse seara trecută erau mândria mea! Prin copaci fâlfâiau tot felul de păsări de baltă… un stârc stingher îşi căuta perechea. Ne plăcea să ascultăm glasul acestor păsări, dar seara se auzeau nişte ţipete care ne înfiorau şi ne făceau să ne simţim bizar. Apa era destul de caldă, iar când trecea câte un jaf de şalupă, antică, “veche şi de demult”, cum îi spuneam noi în glumă, eram nevoiţi să scoatem sculele abia aruncate în canal şi să reluăm operaţiunea. Din nou am reuşit să agăţ forfacul în sălciile de vizavi şi cu intenţia de a-mi spăla şi treningul de pe mine, plin de noroi, am intrat în canal îmbrăcat. Inotam spre celălalt mal şi nu mai simţeam fundul apei, când, dintr-o dată, căptuşeala din bumbac a treningului s-a îngreunat de apă, trăgându-mă la fundul canalului. Băteam cu greutate şi mare spaimă din braţe şi dădeam din picioare ca să ajung la mal, reuşind cu greu să parcurg distanţa de canal necesară, ca să pot atinge fundul apei cu talpa picioarelor. Nu am vrut să strig la Gică după ajutor, ca să nu devin ridicol, însă nu mai era mult până s-o fac! Partea din plastic a treningului, umplută cu aer, plutea ca un balon în jurul corpului, însă căptuşeala din bumbac, îmbibată cu apă se îngreunase şi trăgea de mine la fund. Când m-am văzut la mal, mi-am tras sufletul puţin, apoi am aruncat pantalonii şi bluza de pe mine, povestindu-i păţania colegului meu. Mirat, Gică mă asculta şi nu-i venea să creadă că am fost în pericol să mă înec, din cauza treningului turcesc, luat de la ţiganii de prin piaţa Griviţei din Constanţa. Pe urmă, am trecut canalul numai cu slipul pe mine şi mi-am recuperat forfacul. Timpul înainta şi noi nu prea aveam cu ce să ne lăudăm în privinţa capturilor. Din când în când, mai aveam câte o trăsătură. Dacă eram atenţi şi ne uitam la scule, reuşeam să înţepăm peştele, dacă nu, doar le scoteam să realimentăm cârligele cu momeală proaspătă şi momitoare cu mămăligă.

Iubirile unui pescar

La un moment dat, îl rog pe Gică să aducă şi el câte un pahar cu bere, că m-am încălzit după spaima trasă cu treningul. Era rândul lui s-o facă pe paharnicul, ca la curtea boierească şi să toarne băutura! Mă uitam la el cum toarnă berea în pahare, când aud o smucitură puternică şi o lansetă cum saltă din suport, luând-o spre apă. Sar repede şi pun piciorul pe mânerul lansetei, căci nu am avut timp să mă aplec s-o prind. O ridic cu forţă şi îndrept vârful lansetei în sus, care se curbează. Mă gândesc că poate am ratat peştele şi am agăţat vreo rădăcină, dar nu se mişca nimic. Încerc să mulinez, însă nu se mişca de pe fund, doar se apleca vârful lansetei şi mai mult. Mă pregăteam să trag din poziţia orizontală de lansetă şi să rup forfacul, crezând că este agăţat de ceva rădăcini sau aluviuni. Dintr-o dată, simt cum îmi smuceşte ceva lanseta din mână. Trăgeam cu forţă, cu mâinile încleştate, să nu scap lanseta şi ţipam ca un apucat la Gică, să mă ajute. Ceva mă trăgea cu putere în lungul canalului. Slăbesc rezistenţa nailonului şi las să ia fir, în timp ce mulinez continuu. Tamburul mulinetei scârţia gata să cedeze. În loc să strângă nailonul, mai tare se desfăşura de pe el. Gică dădea sfaturi inutile, eu nu ştiam ce să fac, ţineam de lansetă şi mulinam continuu, cu forţă. Peştele începuse să slăbească din rezistenţă şi se apropia de mal. Ghinionul era că înălţimea malului era de circa doi metri până la luciul de apă. Nu aveam cum să ridic peştele pe mal, deoarece se rupea ori nailonul, ori lanseta. În plus, nu ştiam ce am prins şi nici cât de mare era. L-am rugat pe Gică să coboare la nivelul apei, într-o zonă unde era posibil acest lucru, şi cu minciogul xlv în mână, să aştepte să aduc captura la el. Apa era adâncă şi canalul mic în lăţime, iar peştele nu se ridica la suprafaţă să ia aer şi apoi să se liniştească. Atât îmi mai trebuia, ca tocmai acum să treacă vreo ambarcaţiune! Cred ar fi fost culmea ghinionului! Gică aştepta la nivelul apei cu minciogul scufundat în apă, iar eu mă luptam din răsputeri să ţin peştele spre suprafaţă şi cât mai aproape de mal.

Iubirile unui pescar

Mulinând mereu, a început să i se vadă spinarea şi aripioarele spinale mari, arcuindu-se prin apa tulbure. Poate că obosise şi el, nu numai eu, trăgând de lansetă. Eram terminat, dar mai mult emoţional... “Dă, Doamne, să-mi ţină lanseta şi să nu se rupă forfacul!” mă rugam în gând, făcând pact cu Cel de Sus! Nailonul meu era bun, de 0,35 mm grosime, deci nu aveam griji în această privinţă.. În fine, i-am văzut gura enormă ieşind la suprafaţă... Nu era somn, cum aveam tendinţa să cred, după cum se lupta. Era un crap sălbatic, lung de peste şaizeci de centimetri. Bătea cu dorsala luciul apei şi se revolta că vreau să-l scot afară. Cum Gică era la vreo trei metri distanţă de mine, am plecat spre el, cu peştele târâş, să-l duc la minciog. Acesta se zvârcolea în apă, opunând rezistenţă şi nu se lăsa înduplecat, nici în ruptul capului, să vină cuminte la minciog. Dădusem, se vede treaba, peste un peşte tare îndărătnic, iar eu aş fi preferat unul docil, care să mă asculte şi să mă înţeleagă, că nu sunt un mare specialist, ci doar pescar de weekend! Când a făcut ultima tumbă prin apă, Gică a aruncat cu minciogul, l-a capturat dinspre coadă şi a ridicat minciogul în sus! Nu reuşea să-l scoată din apă. Era enorm pentru noi, mai ales pentru mine, care nu mai prinsesem vreun peşte mai mare de trei kilograme şi jumătate până atunci, ultimul fusese undeva, prin balta de la Bogata, zona Călăraşi. Am aruncat lanseta pe mal şi am fugit la Gică să-l ajut să ţină coada peştelui. Unul ţinea de rama minciogului şi altul ţinea de coadă şi numai aşa am reuşit să ridicăm peştele pe malul înalt. Ne uitam la el cum se zbătea şi nu ne venea să credem că am prins un asemenea trofeu. Era o frumuseţe de crap, mare la corp şi cocoşat ca un bivol. Când l-am cântărit, avea opt kilograme. Puteam să plecăm de acum. Aventura noastră fusese încununată de succes. Da, dar succesul era doar al unuia dintre noi, aşa că ne-am ambiţionat să prindem şi alte capturi, mai ales că ambele locuri unde pescuiam erau momite din belşug, cu tot felul de momeli, una mai mirositoare decât alta.

Iubirile unui pescar

A trecut un timp până s-au liniştit peştii şi am început din nou să prindem câte un caras, sau o plătică. In pauză, am servit şi prânzul, udat din belşug cu berea care era pe terminate. Sărbătoream evenimentul şi aşteptam ca a doua zi să primim vizita barcagiului, cu altă provizie de bere şi apă de băut, lucru care s-a şi întâmplat. Cum nu mai eram obosiţi de drum, nici de votcă şi de bere, ne-am hotărât să stăm cât de mult vom rezista la pescuitul de noapte. In perioada de acalmie, când ne plictiseam aşteptând ca vreun curios de peşte să ne bage în seamă, am explorat pădurea, căutând lemne pentru foc. Acolo am văzut, după solzii găsiţi pe mal, în alte locuri de staţionare a pescarilor, că mai fuseseră şi alţi norocoşi, care s-au bucurat de capturi frumoase. Se găseau şi lemne din belşug, aşa că am adunat o rezervă considerabilă, suficientă ca să aprindem un foc mare, care să alunge ţânţarii. Cina se compunea de kaizer, salam la proţap şi ouă fierte. Trebuia să scăpăm de hrana perisabilă, iar cea în conserve rămânea pentru ultima parte a weekendului. Era vineri seara şi nu aveam televizor. Doar un tranzistor amărât, agăţat de o creangă, mai mult ţipa şi hârâia, decât cânta. Cât timp ne frigeam în ţepuşe cina, eram la “Înşiră-te mărgărite” despre câte în lună şi în stele... Ne simţeam ca nişte haiduci, fără grija zilei de mâine. Aşteptam doar ca zdrăngănitul clopoţeilor, ataşaţi la bambinele fosforescente să ne trezească vigilenţa. De fapt, aceste bambine erau nişte brăţări vândute copiilor pe litoral, la tarabele din staţiuni, mai ales când se plimbau seara. În momentul îndoirii lor, se aprindea interiorul şi strălucea în culori diferite câteva ore. Am scos minciogurile din canal şi ne-am apucat de curăţat peştele, fiind astfel ocupaţi “creator” cam o oră, iar Gică a rămas să mai supravegheze, din când în când, sculele de pe mal. Peştii erau frecaţi pe corpul exterior cu sare din abundenţă, băgaţi în saci din plastic şi apoi în gropile astupate cu pământ, ca şi în seara

Iubirile unui pescar

precedentă. Toate aceste măsuri de precauţie le luam ca să prevenim vizita vreunui animal flămând, furnici sau gândaci. Era plăcut să vezi cum, după cină, la un ultim pahar cu bere, mai aruncam, din când în când, câte o mână de sare pe foc, să facă scântei şi să îndepărteze ţânţarii. Parcă aveam un foc de tabără pe o insulă pustie şi semănam cu doi haiduci, rătăciţi de pe malul mării, prin coclaurile deltei. Numai că romantismul acesta nu ţinea mult: cum părăseai perimetrul focului, cum te atacau ţânţarii în haită... Am mai prins amândoi câţiva pui de somn, cel mai mare având puţin peste kilogram, trofeul lui Gică. Dezamăgiţi, dar totuşi optimişti în ceea ce priveşte următoarea zi, ne-am strâns sculele, le-am depozitat în cort, apoi ne-am pregătit de culcare. Mai întâi ne-am răcorit în canal, cu o baie în apa plăcută, numai bună pentru scăldat, apoi ne-am luat amândoi porţia de somn binemeritat. Dimineaţa, cafeaua era parcă mai delicioasă şi sufletul ne era plin de speranţa că ziua de sâmbătă va fi mai bogată în peşte, decât ziua precedentă. Aşteptam cu nerăbdare să vină şi barcagiul cu provizia de bere comandată. Asta s-a întâmplat pe la ora zece dimineaţa. Adusese clienţi pe Dunărea Veche şi a trecut pe la noi să ne vadă cum ne descurcăm şi să ne aprovizioneze, de asemenea, să stabilim plecarea de duminică dimineaţa. Vaporul pleca din Crişan la ora opt şi jumătate şi până atunci, trebuia să fim cu tot bagajul pe pontonxlvi. L-am omenit pe gondolierul nostru cu votcă şi bere, i-am achitat produsele şi, având toate detaliile stabilite, ne-am luat “La revedere!” după ce ne-a spus cât se bucură de capturile noastre. Ziua de sâmbătă nu a avut nimic spectaculos în ea, ba chiar a fost cea mai slabă zi, deoarece, fiind sfârşit de săptămână, mulţi erau liberi, iar vaporaşele circulau mai tot timpul prin canal şi ne deranjau în timpul pescuitului. Oricum, ne bucuram că aceasta era ultima zi de pescuit. Nu aveam curajul să recunoaştem, însă adevărul era că lui Gică i se făcuse dor de familie, de cei doi copii şi de mama lor.

Iubirile unui pescar

Seara, am strâns bagajul împrăştiat peste tot, am întins peştele pe sfoara legată de doi copaci, pentru scurs de saramură şi uscat la vânt, cât de cât. Apoi, am băgat tot peştele în saci curaţi şi bine legaţi la gură, ca să nu se scurgă zeama în genţi. Deja credeam că am scăpat de greutatea bagajelor, dar nu a fost aşa: chiar dacă s-au mai redus unele, ele s-au completat cu altele. In jarul focului am ars toate gunoaiele, adunate din zona noastră de activitate şi cum nu mai aveam chef de pescuit noaptea, am lăsat câte o lansetă în apă cu buchete de râme până la ora culcării. Ştiind că ne aşteaptă un drum obositor, cu multe ore pe apă, pe calea ferată şi prin gări, ne-am culcat devreme, să fim la ora şase în picioare. Drumul de întoarcere a fost mai monoton decât cel de sosire în deltă, nemaiexistând acelaşi interes ca în prima parte. Nici de bere nu mai aveam chef… Uitasem frumuseţea clipelor de pe insula noastră şi abia aşteptam să ajungem acasă... Parcă eram plecaţi de o lună, nu doar de trei zile. Când nu mai eşti lângă cei dragi - clipele pierdute ţi se par o eternitate...

Iubirile unui pescar

Şapte

Suzana Dragostea îi face pe oameni să se simtă egali. (F.M. Dostoievski)

a vreo 3-4 ani de la acest episod, mergeam cu alţi tineri de vârsta mea, să ne petrecem serile prin Mamaia, mai ales la restaurantul Doina, unde cânta, seară de seară, o orchestră din Bucureşti. Nu performanţele muzicale ale orchestrei ne atrăgeau acolo, cât mai ales faptul că în apropiere, între Satul de Vacanţă şi sala de bowling era un camping plin de corturi şi turişti, mai ales cehi, iar restaurantul se umplea seara cu posibile partenere de dans, sau de scurte idile nocturne tinereşti. Negociam cu ospătăriţa să ne aducă o sticlă cu vin mai ieftin, de 25 lei, care era un vin de masă - “Corăbioara de Murfatlar”, noi fiind băieţi săraci, care nu ne permiteam mai mult. Cu paharele de vin în faţă, glumind şi râzând, aşteptam să ne sosească “victimele” care luau acolo masa de seară. Aşa am avut ocazia să o cunosc pe Suzana, o unguroaică din Košice, un oraş din Cehoslovacia, cu un an mai mare ca mine, care purta acelaşi nume ca şi bunica verişorilor mei din Constanţa. Era la fel de înaltă ca şi mine. Când am cunoscut-o, era îmbrăcată în alb, cu o fustiţă scurtă şi plisată, o bluză subţire şi transparentă, prin care se vedea sânul bronzat şi admirabil pus în evidenţă de cupa mică a sutienului şi cu nişte sandale comode, tot albe. De obicei, când treceam prin Satul de Vacanţă, îmi cumpăram o floare de la vânzătoarele stradale, indiferent ce era,

Iubirile unui pescar

garoafă sau trandafir, iar acum aveam un superb trandafir roşu pe masă. La vederea Suzanei, înconjurată de alte trei fete la fel de tinere şi elegante, servind cina la o masă vecină, deja mi-am făcut un plan de atac. Orchestra îşi începuse programul, însă nu se dăduse încă startul la dans. Celelalte fete mi s-au părut mai tinere şi mai mărunte ca înălţime şi de aceea am preferat să-mi încerc norocul cu fata în alb, cum am numit-o eu atunci faţă de colegii mei de masă. Am început să le privesc şi să le observ cu atenţie. Fetele vorbeau limba cehă sau slovacă la masă, nu era mare deosebire între cele două. Mai târziu, când am ajuns să-i cunosc familia, am aflat că părinţii Suzanei erau amândoi unguri, dar locuiau la Košice, în Cehoslovacia. După ce au terminat de servit cina, fetele se delectau şi ele cu un vin Murfatlar alb, la trei sferturi şi discutau între ele. Erau vesele şi gălăgioase, ca nişte vrăbiuţe pe o creangă. În sfârşit, orchestra ne-a invitat la dans şi a început cu un tangou languros. Grăbit să nu-mi invite altcineva fata preferată, cu trandafirul roşu în mână, m-am apropiat de masa lor, adresându-mă fetei în alb, în limba cehă cu: “Dobrý večer slečno, môžeme tancovať tango”?4 I-am aşezat trandafirul roşu lângă paharul cu vin, în timp ce ea se înroşi de plăcere, căpătând culoarea florii. După o clipă de ezitare, în care m-a privit curioasă, s-a ridicat de pe scaun şi mi-a întins mâna s-o sprijin... Nu eram nici eu insensibil la această scenă şi, galant, i-am sărutat mâna fină şi bronzată de soarele românesc, îndepărtându-i scaunul, pentru a-i face loc să iasă de la masă. Ne-am încadrat în cercul larg de dansatori, iar paşii ni s-au acordat din mers. Dansa elegant şi plutea ca un fulg, având o ţinută distinsă, nici eu nu mă lăsam mai prejos şi câteva perechi de ochi ne urmăreau deja cu admiraţie. Atunci i-am luat primul 4

„Bună seara, domnişoară, putem dansa acest tango?” (trad. din limba cehă)

Iubirile unui pescar

“interviu”, aflând că este unguroaică, dar locuieşte la Košice în Cehoslovacia şi mai are o săptămână de stat pe litoralul nostru, fiind cazată la camping, în cortul personal. Celelalte fete erau colegele ei şi una chiar stătea cu ea în cort. Am discutat în timpul dansului despre multe nimicuri, despre vreme, despre frumuseţea litoralului şi dacă i-a plăcut la Mamaia, stabilind ca şi dansul următor să-l facem împreună. Era mirată că mă descurc destul de bine în limba cehă. Era normal pentru mine, pentru că vara nu aveam altă ocupaţie seara sau în zilele libere, decât să iau lecţii de cehă direct de la turiste sau turişti, pe care o combinam cu rusa pe unde nu ştiam varianta cehă, astfel că ne înţelegeam mulţumitor în tot ceea ce doream să ne spunem. La masă, colegii mă tachinau şi îşi dădeau ghionturi la început, dar când au văzut cum apare fizic partenera mea, începusem să descifrez în vorbele lor invidia. Nici la masa Suzanei nu era linişte, colegele sale aruncând mereu ochiade spre noi şi ciripind gălăgios pe limba lor. În săptămâna cât Suzana a mai rămas la Mamaia, s-a înfiripat o atracţie puternică între noi. Făceam plajă împreună, ori de câte ori puteam să “fug” de la serviciu, seara ne întâlneam şi mergeam la dans, ori în acelaşi restaurant unde ne cunoscusem, ori la discoteca Finlandia, unde intrarea era doi dolari, însă consumaţia era în lei. Mi-am permis să o duc acolo, deoarece şeful discotecii era un verişor şi aveam intrarea asigurată, iar programul era până la ora patru dimineaţa, nu ca la restaurante, unde se închidea la miezul nopţii. O conduceam apoi la camping, unde, uneori, era dificil să treci de miliţianul de la poartă, care dacă sesiza că eşti român, te oprea la poartă şi trebuia să-ţi iei “La revedere” de faţă cu el. Se ştie că în acel timp, nu prea erau văzuţi bine tinerii care intrau în contact cu străinii, chiar dacă făceam toţi parte din acelaşi lagăr socialist. La plecarea Suzanei acasă la ea, am stabilit de comun acord, să-mi trimită o invitaţie oficială pe care s-o prezint la serviciul

Iubirile unui pescar

Paşapoarte, în vederea obţinerii documentelor necesare ieşirii din ţară, ca s-o pot vizita la Košice. Cam după vreo nouă luni, actele au fost perfectate, celelalte formalităţi de asemenea rezolvate şi iată-mă acum în trenul internaţional Balt Orient Expres în drum spre noua mea prietenă. Drumul a fost obositor, cu schimbarea trenului la Bratislava şi transferarea pe o linie internă în necunoscut, distanţă de peste 400 km, spre Košice - al doilea oraş ca mărime al Slovaciei de astăzi. Pe primul tronson al călătoriei, am mers mai mult de 24 ore cu trenul, cu o pauză de circa cinci ore în Bratislava, timp în care am vizitat oraşul pe jos, deoarece nu aveam destule coroane cehoslovace, cu care să pot plăti o maşină. Căpătasem un document prin care mi se permitea să schimb în coroane doar suma de 400 lei. Banii îi schimbasem cu greu în tren, cu nişte cehi, apoi, după ce i-am trecut cu frică prin vamă, abia mi-au ajuns pentru un loc la trenul dintre Bratislava şi Košice. Mă simţeam destul de obosit şi singur printre străini. Cum nici limba slovacă nu prea o vorbeam corect, mă limitam doar să solicit strictul necesar de informaţii, de care aveam urgentă nevoie, iar dacă eram întrebat ceva în tren, răspundeam că nu înţeleg ce mi se spune, pentru a evita o discuţie mai “academică”. Dimineaţa în jurul orei opt, Suzana mă aştepta în gară cu flori.Era aceeaşi fată, înaltă ca şi mine, blondă, subţirică şi deosebit de frumoasă. Ne-am sărutat cu bucurie şi m-a condus cu un taxi spre cartierul unde locuia familia ei, arătându-mi pe drum oraşul şi descriind sumar locurile pe unde treceam. Mi-a povestit că familia ei era compusă dintr-un tată vitreg, şofer pe autocarele societăţii de turism cehoslovac, mama casnică şi un frate, fiu al mamei şi al actualului ei soţ, un adolescent de 16 ani, care era elev de liceu. Pe drum, îmi explica fără teamă că o aude şoferul, pe unde intraseră în 1968 tancurile şi armata sovietică, alături de alte ţări din Alianţei Pactului de la Varşovia xlvii (cu excepţia R.S.România), atunci când au ocupat abuziv Cehoslovaciaxlviii.

Iubirile unui pescar

Mi-a povestit cu lux de amănunte, cum Armata Roşie confundase nişte magazii şi depozite de materiale de construcţie (var, ciment, cherestea, etc.), cu nişte depozite strategice de armament şi le-a ocupat cu tancurile, spunând că sunt spaţii strategice unde ei trebuie să-şi gareze tancurile, camioanele şi tehnica de luptă. Catedrala din centrul oraşului, un monument impunător în stil gotic, plină cu sculpturi impozante, a fost, de asemenea, înconjurată de tancurile sovietice. Îmi mai relata cum populaţia arunca în tancurile alianţei invadatoare cu sticle şi pietroaie, de la ferestrele blocurilor ce străjuiau bulevardul central. Soldaţii ruşi stăteau închişi în tancuri, pentru că aveau ordin să nu riposteze. De altfel, ei nu au distrus nimic în Cehoslovacia, s-a mers pe intimidare şi s-a speculat frica de tancuri şi alte arme de luptă. I-am spus şi eu cu mândrie că armata noastră nu a participat la această samavolnicie împotriva libertăţii unui popor prieten, poporul cehoslovac. Acasă la Suzana, am descoperit o gospodărie modestă, compusă dintr-o curte micuţă, de circa trei sute metri pătraţi, un corp de casă cu un singur cat, care avea la parter doar un hol îngust la intrare şi două camere cu acces direct, una în cealaltă, vizavi de o bucătărie, cu două încăperi, în care dormea tatăl-şofer. Acesta pleca dimineaţa la orele trei şi jumătate, să adune pe ceilalţi colegi şi să-i ducă la muncă. În continuarea corpului de casă, mai era şi o magazie cu întrebuinţări multiple şi cam asta era toată gospodăria lor. Acasă, m-a întâmpinat mama ei, unguroaică şi ea, care nu ştia să vorbească limba slovacă, aşa cum se întâmplă şi pe la noi cu ungurii din Secuime care nu ştiu vorbi aproape deloc româneşte. Alături de mama ei era şi fratele mai mic, un tânăr frumuşel, înalt şi subţirel, despre care am aflat că este în clasa a X-a. Suzana îmi povestise că era şefa unui raion de încălţăminte dintr-un mare magazin universal, aflat în centrul oraşului. Pentru mine, era prima mea ieşire dincolo de fruntariile xlix ţării şi prima dată când eram pus în situaţia de-a vorbi, mai mult

Iubirile unui pescar

prin gesturi, decât în limba respectivă, cu nişte oameni ce foloseau o limbă străină graiului mamei mele. Dar cu slovacii era mai uşor să mă înţeleg, cum am mai spus, pentru că vorbeam în limba combinată ruso-cehoslovacă. Rusa o învăţasem opt ani în şcoala generală şi în liceu, iar ceha mai ales pe litoralul românesc. În felul acesta, „discuţia” noastră era de tot hazul cu mama Suzanei, când rămâneam în doi. Fiecare înţelegea ce vroia din spusele celuilalt. Eu nu ştiam în maghiară decât „Nem tudom magyar”5 şi „Igen”6, ea încerca sămi povestească cum a fost în România, la Santa Maria în loc de Satu Mare şi multe alte improvizaţii învăţate de la soţul ei - şofer pe un autocar cu trasee internaţionale, inclusiv România, cum am mai spus. Acest lucru îmi aminteşte de un incident petrecut în acea călătorie în gara Oradea, unde a oprit Balt Orient Expres-ul timp de aproape douăzeci de minute. Era ora opt dimineaţa şi-mi era tare sete. Văzând o femeie de prin zonă, cu o desagă mare în spate, am întrebat dacă ştie unde găsesc un robinet cu apă potabilă. Mi-a raspuns în maghiară că „Nem értem a román nyelvet”7. A urmat înjurătura mea neelegantă că nu ştie româneşte în ţara în care trăieşte şi replica ei rapidă că de ce o înjur. Deci, ştia româneşte, dar nu dorea să vorbească în limba ţării mele. Supărat de această întâmplare, m-am retras în compartimentul meu şi apoi m-am dus la vagonul-restaurant să-mi astâmpăr setea. Suzana se învoise de la serviciu câteva ore pentru mine, dar m-a lăsat să mă culc pentru a-mi reveni după cele aproape 40 de ore nedormite. Am înţeles că, de fapt, eu primisem camera unde dormea fratele ei, acesta urmând să doarmă pe un pat pliant de campanie, în aceeaşi cameră cu mama şi sora. 5

„Nu înţeleg maghiara”(trad.) „Da”(trad.) 7 „Nu înţeleg limba română”(trad.) 6

Iubirile unui pescar

Când m-am trezit, după câteva ore de somn adânc, am ieşit să vizitez cartierul, că şi aşa nu mă înţelegeam cu mama Suzanei, însă când a fost vorba despre masă, i-am priceput intenţia. Mai aveam câteva ore până la sosirea amicei mele de la serviciu şi vizitând împrejurimile, am descoperit că în spatele casei, pe o stradă paralelă, era un magazin de zarzavat, la fel cu Aprozarul nostru, unde se găsea şi bere foarte ieftină - 1,5 coroane sticla, faţă de 5 coroane, cât era la un restaurant fără pretenţii, cum am aflat mai târziu. Timp aveam destul, aşa că am golit o sticlă–două pe loc, sporovăind cu vânzătoarea, o femeie tânără, atât cât mă pricepeam eu în slovacă, apoi am revenit acasă, deoarece se apropia ora sosirii lui Suzy, cum i se zicea în familie. Când a apărut Suzana, eram de mult acasă, cu darurile aduse, pregătite pentru fiecare membru al familiei. Cea mai încântată a fost mama Suzanei, pentru cei zece metri de perdea de Paşcani. Şi ceilalţi s-au bucurat de micile atenţii aduse din România: servicii de artizanat, un set de masă şi o ie din borangic pentru Suzana, un portmoneu din piele pentru tatăl vitreg şi pentru Andraş - eu îi ziceam Andrei - o curea lată din piele de tovall cu desene imprimate prin presare şi cataramă turnată din bronz. O cumpărasem de la un vaporean, special pentru el, căci adolescenţii purtau aşa ceva la blugi. Seara, ne-am întâlnit cu toţii în bucătarie, la un coniac românesc adus de mine, fiind una dintre puţinele mese servite de toţi la un loc, căci tatăl lui Andraş nu avea un program de muncă fix, corelat cu al familiei. Cu Suzana nu puteam avea intimităţi decât pe fugă, prin bucătărie, când toţi erau plecaţi prin alte părţi, iar aceste intimităţi se limitau doar la îmbrăţişări şi sărutări. Uneori mai profitam şi de lumina pe care o stingeam ca să nu fim văzuţi, când mama şi Andrei erau în camerele lor, nimic mai mult, cu toate că dorinţele noastre erau cu totul altele. Doar nu pentru atâta lucru făcusem aproape 2000 de kilometri cu trenul! Aveam însă răbdare şi aşteptam să văd ce se va întâmpla...

Iubirile unui pescar

Cât am stat la Košice, nu am reuşit să aflu ce fel de program de muncă avea Suzana, părea fracţionat pe timpul zilei, niciodată nu pleca sau venea de la serviciu la aceeaşi oră. Într-o dimineaţă pe care a avut-o liberă, s-a hotărât să-mi arate oraşul, cu centrul istoric şi ce credea ea că era mai important. Košice este un oraş industrial, dar şi istoric, atestat de prin anul 1230, aşezat pe valea râului Hornad, la poalele muntilor Ore, ca mărime cam cât Constanţa, având o suprafaţa de 244 kmp şi o populaţie de peste 230 mii locuitori, slovaci, unguri, germani, etc. Istoria sa se întinde până în Evul Mediu, de când datează şi catedrala lui impunătoare. Când tătarii au devastat Ungaria prin 1241-1242, coloniştii germani din regiunea Saxoniei Inferioare s-au aşezat în Košice, trăind împreună cu populaţia locală de origine slavă. Împreună au construit un oraş protejat de ziduri fortificate şi au dezvoltat meşteşugurile, negustorii organizându-se în bresle. Peste el au trecut atât luteranii, cât şi calviniştii. Încă de prin anii 1800, s-au construit calea ferată, telegraful, canalizarea, reţeaua de apă potabilă şi reţelele de gaze. Până la sfârşitul Primului Răboi Mondial, Slovacia a făcut parte din Imperiul Habsburgic. La sfârşitul anului 1918, Košice a aderat la Republica Cehoslovacă până în 1938, când, la Arbitrajul de la Viena, a fost atribuit Ungariei. Apoi, la 21 ianuarie 1945, la două zile de la ocuparea sa de armatele sovietice, şi-a reluat statutul de parte componentă a Cehoslovaciei. La trei ani după Revoluţia din 1989, de la 1 ianuarie 1993, face parte din Republica Slovacă, prin desprinderea acestei ţări din Republica Cehoslovacă. Centrul oraşului mi s-a părut foarte atractiv, el reuneşte variate stiluri arhitecturale şi locuri de o frumuseţe rar întâlnită. Aici, strada principală se bifurcă în faţa Teatrului de Stat şi apoi se reuneşte într-o singură stradă în spatele catedralei Sfânta Elisabeta, cel mai vechi monument al oraşului, construită între anii 1378 şi 1508 care reprezintă un simbol al goticului. Privită de sus, această zonă a centrului istoric semăna cu o corabie ale cărei catarge erau turlele catedralei gotice.

Iubirile unui pescar

In Košice întâlneşti cel mai vechi liceu din Europa centrală, construit încă de prin 1872 - Liceul de Mecanică, de asemenea, oraşul are şi o grădină botanică unică în Slovacia, cu cea mai mare colecţie de cactuşi din fosta Cehoslovacie şi o inedită cale ferată pentru copii. Am fost şi la periferie, unde exista un fel de staţiune, cu hoteluri şi restaurante, toate amplasate într-o pădure deasă, de foioase, ce cobora de pe versanţii muntelui Ore. Košice era un oraş curat, cu multe construcţii cu arhitectură veche, în general în stil gotic, colorate pastel şi cu acoperişurile din ţiglă sau olană roşie. Pe bulevardul central am văzut statui impunătoare turnate în fier şi bronz, care reprezentau, în general, scene mitologice, cu personaje existente doar în cărţile de poveşti. Catedrala Sfânta Elisabeta era imensă, încărcată cu statui de sfinţi şi îngeri, aflaţi în diferite ipostaze. În special altarul, cu cele trei statui supradimensionate şi 48 de vitralii confereau catedralei măreţia specifică arhitecturii religioase medievale. În cele patru puncte cardinale, în afara catedralei, tronau patru imense grupuri statuare din bronz în stil baroc, ea fiind aşezată faţă în faţă cu Teatrul de Stat, la fel de impunător ca arhitectură, în ogiva din mijlocul oraşului. Călătoria cu tramvaiul prin Košice a fost o mare surpriză pentru mine, referitoare la nivelul lor de civilizaţie, comparativ cu al nostru. De exemplu, când ajungea tramvaiul în staţie şi era o mamă cu landoul unui bebeluş acolo, imediat cobora un bărbat, dacă nu era unul pe trotuar, indiferent de vârstă, însă în general tineri, şi o ajuta pe mămică să-şi ridice căruciorul în tramvai. Acelaşi lucru se întâmpla şi la coborâre. La naşterea fiecărui copil, statul cehoslovac, printre altele, dota tânăra mamă cu un landou, de aceea am văzut atât de multe ţigănci cu puradeii în cărucior, plimbându-se cu tramvaiul sau pe străzile oraşului. Un bilet de tramvai era valabil pe două tramvaie, în cazul că erai nevoit să-ţi schimbi traseul şi luai altul. Se imprima pe el ora

Iubirile unui pescar

compostării şi trebuia ca şi la cel de-al doilea tramvai să corespundă ora, ca o continuitate. În altă zi din cadrul vizitei mele la Košice, mi s-a spus că nimerisem în perioada balurilor de absolvire a liceelor, aşa că Suzana m-a informat, a doua zi, că sâmbătă seara a rezervat două locuri într-un bar de noapte din centrul oraşului. Cum ne aflam în plină vară, nu a fost nevoie de o ţinută sofisticată, fiind de ajuns un pantalon, asociat cu o cămaşă cu mânecă scurtă şi o pereche de pantofi sport. Barul era frumos, undeva la etaj, şi plin cu tineret, mai ales că erau organizate în aceeaşi incintă şi două banchete de absolvire a liceului. Interiorul era luminat discret în jurul meselor joase şi cu tabureţi în loc de scaune, doar ringul beneficia de un sistem de lumini specific acestui gen de localuri. Chelnerii ne-au adus tot felul de sărăţele şi vinuri, pe care mi s-a cerut să le degust şi să aleg un sortiment, iar eu m-am hotărât la un vin roşu demidulce. Stăteam de vorbă şi aşteptam să înceapă muzica, pentru a-mi etala măiestria la dans pe ringul slovac. Formaţia de muzică, avea, pe lângă instrumentişti, şi două soliste cu fustiţele de-o palmă şi chiloţeii la vedere. Când începea o repriză de cântat, nimeni nu părăsea scena, însă era enervant că, după fiecare melodie se făceau pauze lungi şi dansatorii părăseau ringul, retrăgându-se pe la mesele lor. Era nevoie ca la fiecare melodie să te ridici şi să te duci pe ringul de dans, ceea ce era un obicei destul de deranjant. La un moment dat, s-a cântat ceardaşul la comanda unor tineri. Eu nu mai dansasem niciodată pe muzică maghiară, dar am transformat acest dans într-o sârbă românească şi m-am încadrat în ritm atât de bine, încât Suzana a rămas mirată de unde ştiu eu să dansez ceardaş. I-am explicat că sunt şi dansuri româneşti care se aseamănă ca ritm şi permit să se danseze după muzica maghiară. A fost o seară deosebit de frumoasă, numai că duminică dimineaţa, când am părăsit barul, nu am găsit niciun taxi să plecăm acasă, toate fiind ocupate de ceilalţi consumatori din discotecă, aşa

Iubirile unui pescar

că am fost nevoiţi, până la urmă, să mergem cu maşina de serviciu a societăţii de transport în comun, care trecea prin zonă, până aproape de cartierul Suzanei, apoi am luat un taxi până acasă. Eram foarte bine dispuşi după această petrecere, aşa că nu ne-a deranjat prea tare acest inconvenient. O altă surpriză mă aştepta în ziua următoare. Suzana şi-a luat trei zile de concediu ca să mergem într-o excursie în munţii Tatra Inaltă (Vysoke Tatry), la Poprad Tatra, un fel de Poiana Braşov de la noi. După o călătorie cu trenul de peste 100 km, cu plecarea înainte de ivirea zorilor, am ajuns în gara din Poprad, un oraş vechi şi cu o dezvoltare economică destul de bună. Cu toate că eram destul de obosiţi, am plecat pe jos din gară la staţia de cablu şi de aici am urcat în staţiune, cu un fel de tren cu două vagoane cochete, tras cu un troliu până sus. Ne-am cazat la un hotel destul de luxos faţă de ce văzusem eu prin staţiunile noastre, numit Satel. De la recepţie am mers în cameră să ne lăsăm puţinul bagaj şi fiind ora micului dejun, am coborât la restaurant, într-un salon deosebit de arătos, dotat cu mese şi scaune din lemn masiv, foarte grele şi înalte, precum şi alte piese de mobilier de epocă. Pe mese erau frumos aranjate servicii de tacâmuri şi de ceai numai din alpacáli, lustruite de credeai că sunt din argint, alături de tot felul de bunătăţi, pe care, în regimul nostru auster de acasă, nu le găseai la tot pasul în hoteluri şi restaurante: unt împachetat în cubuleţe din hârtie frumos colorată şi strălucitoare, cutiuţe cu gemuri de căpşuni şi zmeură, miere de albine, lapte condensat pentru cafea, ceai negru englezesc la pliculeţe şi alte minunăţii. Ca unul care nu mai fusesem într-un hotel de lux, cu ceaiul am păţit-o rău de tot! Eu până atunci nu mai servisem ceai englezesc şi fiind neştiutor, am desfăcut ambalajul şi am introdus pliculeţul în paharul cu apă fierbinte, ce era fixat într-un suport metalic frumos ornamentat. L-am lăsat acolo şi m-am ocupat să-mi întind untul pe feliile de pâine prăjită şi să mânânc din delicatesele

Iubirile unui pescar

de pe masă. A trecut ceva timp şi când să gust din ceai, era atât de tare şi amar, încât m-am înecat. Suzana s-a speriat şi m-a întrebat ce am păţit. I-am dat să guste din cana cu ceai şi, fiind atentă când a gustat, şi-a dat seama ce s-a întâmplat de fapt. N-a fost nevoie decât să atenţioneze pe ospătarul care nu se dezlipea de lângă masa noastră şi acesta mi-a adus alt pliculeţ de ceai. Bineînţeles că de acestă dată, am scuturat doar de câteva ori pliculeţul în apa fiartă, până s-a colorat apa şi am adăugat zahărul. Suzana nu a dat importanţa incidentului, dar pentru mine a fost ceva destul de jenant, căci am dat dovadă de ignoranţă, din cauză că nu mai fusesem în acest tip de restaurant de lux.. Staţiunea era, într-adevăr, ca în Occident, nimic nu se compara cu ce era la noi în ţară. La ei se puseseră bazele unui turism civilizat încă din 1945, totul strălucea de curăţenie, atât în exterior, cât şi în interior, iar amenajările erau foarte apropiate de nivelul occidental. Era plăcut să constaţi că s-a încercat valorificarea potenţialului tuturor resurselor naturale existente, cu o mână forte şi sigură de rezultat. Peisajul montan era ameţitor, plin de poteci şerpuitoare, pentru drumeţii de o zi sau mai lungi, vârfuri de munţi înzăpeziţi mai tot timpul se profilau pe cerul albastru, arbuşti pitici se vedeau pe înălţimi, înlocuiţi apoi, spre poalele munţilor, de păduri falnice de conifere, poieni pline de verdeaţă bogată erau străjuite de pereţi din piatră, drepţi şi abrupţi. Erau amenajate nenumărate pârtii pentru schi, care în acea perioadă erau acoperite de iarbă deasă, printre care, din loc în loc, răsăreau bolovani de piatră. Chiar dacă până la cei 27 ani, cât aveam atunci, mai cutreierasem câteva staţiuni de munte din ţară şi trăind pe malul mării, tot în zone turistice, unde veneau oameni din întreaga Europă, nimic nu găseam de comparat ceea ce era la noi, cu ce vedeam în acea staţiune. Lux şi o mare curăţenie la tot pasul! În cameră aveai tot ce-ţi doreşte sufletul, inclusiv aparat de lustruit pantofii la uşa liftului şi oglindă din cristal, pentru a-ţi revizui ţinuta, înainte de a coborî la recepţie şi aceasta acum aproape patruzeci de ani.

Iubirile unui pescar

Un pat matrimonial imens, cu lenjerie fină din pânză albă de bumbac, frumos brodată, te îmbia la nebunii. Eram emoţionat, mai ales că încă nu avusesem relaţii sexuale cu Suzana, până în acel moment. Revenisem de pe munte, obosiţi, însă satisfăcuţi de ceea ce văzusem. Fusese ceva deosebit şi special. Traseele spre cabanele de munte erau pline de turişti şi indicatoare de orientare, cu scări din lespezi din beton sau plăci din piatră brută şi balustrade cu mână curentălii solid consolidată, montate în zonele periculoase. Nu riscai niciun accident, decât dacă doreai voluntar să-l faci! Zone stâncoase şi golite de orice vegetaţie se succedau cu altele, pline de arbori, umbră şi ciripit de păsărele. Pe stâncile înalte vedeai ciurdeliii de capre negre sărind din piatră în piatră, căutând printre stânci smocuri de iarbă hrănitoare. Camera noastră din hotel avea vederea spre un peisaj de poveste. O poiană plină cu flori montane, sprijinită de un pâlc de pădure din mesteceni şi brazi seculari se întindea în faţa ochilor. Seara, când se liniştea forfota turiştilor prin zonă, apărea la păscut o familie de ciuteliv cu puii lor pestriţi, ca ouăle de prepeliţă. Cred că erau obişnuite, totuşi, cu prezenţa turiştilor, de îşi serveau liniştite cina, aşa de aproape de hotel. Stăteam la fereastră şi admiram priveliştea din faţa ochilor, gândindu-mă că pentru ceea ce am văzut în această ţară, a meritat să fac sacrificii. Mi-am întors privirile de la fereastră şi-am văzut-o pe Suzana ieşind de sub duş. Se apropia de mine într-un compleu format dintr-o cămăşuţă scurtă, ce abia îi acoperea chilotul şi un capoţel subţire, toate din mătase de un roz pal. Pe nesimţite mi se alătură la privit, sprijinindu-se de umărul meu şi urmărind la fel de încântată familia ciutelor. Mi-a cuprins mijlocul cu un braţ şi-a aşteptat cu buzele tremurânde să primească un sărut. In faţa ferestrei larg deschise, stăteam îmbrăţişaţi ca într-un tandru tablou idilic, pregătiţi să ne consumăm prima întâlnire de dragoste şi să absorbim toată aroma naturii în plină floare, din care făceam şi noi parte.

Iubirile unui pescar

Era pentru prima dată, când nimeni şi nimic nu ne mai reţinea de la intimitate, amândoi ne doream acest moment mai mult decât orice. Acesta era de fapt şi scopul excursiei pe care o începusem la multe sute de kilometri de casă. Fiecare dintre noi trecuse printr-o căsnicie mai mult sau mai puţin reuşită, iar acum ne întâlneam, într-o încercare de a ne regăsi unul pe altul. Când s-a întors cu faţa spre mine, am observat mişcarea sânilor ei mici şi tari, fremătând de nerăbdare. Mi-a prins gâtul într-o îmbrăţişare tandră şi am simţit-o imediat lipindu-se toată de mine, cu sfârcurile micuţe, pe care mi le închipuiam de o roşeaţă delicată, produsă de apa fierbinte a duşului, cu şoldurile ei impecabile, genunchii frumoşi, curbura atletică a pulpelor şi curba delicată a stomacului, care se sfârşea în triunghiul blond acoperit de chiloţelul minuscul şi transparent. Când a simţit pe pulpele ei calde protuberanţa adamică, a scos un geamăt de plăcere şi m-a strâns şi mai mult în îmbrăţişarea ei... Îi simţeam dorinţa de a se abandona iubirii, de a sta cât mai mult lipită de trupul meu. Se lăsa cu voluptate îmbrăţişată şi strânsă la piept, emanând un parfum discret folosit la duş şi un flux ciudat al corpului, care mă ameţeau. O simţeam răscolită de mâna mea, care i se insinuase între picioare, palpându-i pisicuţa şi fesele, trăgându-i chiloţelul cu mişcări abia simţite în jos. Picioarele ei lungi şi delicate, erau de o albeaţă neobişnuită, care se potrivea de minune cu culoarea corpului şi a tenului. Pe neaşteptate, ele au început să se mişte ritmic, ajutând la alunecarea petecuţului de mătase ce anina deasupra pisicuţei încinse de dorinţe. Mângâierea părului ce acoperea setea sa atât de puternică de plăceri, îi transmitea fiori, care-i cutremura întregul trup, frumos sculptat de mama natură. Am abandonat fereastra larg deschisă spre splendoarea naturii, pentru a ne dedica altei splendori, aceea a naturii umane şi ne-am îndreptat spre imensitatea patului matrimonial, ce trona în mijlocul camerei.

Iubirile unui pescar

Am aşezat-o cu grijă şi în extaz pe somiera elastică a patului, alăturându-mă acestei fiinţe dornice să savureze deliciul amorului liber. Buzele mele fierbinţi o atinseră pe gât şi apoi pe gură, iar ea se pierdu cu totul, răspunzându-mi la sărut. Am coborât sărutul între sânii rotunzi, aplicând picături de răscolitoare transfigurări, plimbându-mă cu limba pe mameloanele rigidizate de fiorii plăcerii şi înnebunite de poftă. Mi-am continuat drumul apoi spre ombilic, unde desenam circumferinţa acestuia, cu migală şi pasiune. O simţeam secătuită parcă, de acel amestec straniu de fragilitate şi hotărâre, acea duritate a gingăşiei care o făcea să plutească în alte lumi. Buzele mele explorau fiecare porţiune din frumosul său trup, nu lăsam niciun centimetru pătrat de piele nesărutat, coboram din ce în ce mai aproape de scobitura dintre pulpe, în timp ce degetele ei fremătau nerăbdătoare prin frizura mea ciufulită. Suzana, cu capul lăsat pe spate, cu gura larg deschisă, ajunsese aproape de agonie şi, cu o voce tot mai slabă, şoptea din când în când: „dotkni sa ma, prenikajú me, pobozkať me 8, înfigându-şi călcâiele în spatele meu. Simţeam cum se învălmăşeau în trupul ei şuvoaiele fierbinţi ale dorinţelor, dezlănţuirea simţurilor necontrolate de tumultul ce o înfiora. Pătrunsă de nesăţiosul oaspete sosit de la malul mării, se zbătea să-şi descătuşeze întreaga energie reţinută de prea mult timp pentru o femeie tânără. Degetele ni se împleteau, corpurile noastre erau unul singur, aveau aceeaşi formă, memorând pentru eternitate îmbrăţişări de neuitat. Cu zvâcniri puternice, îmi strângea cu picioarele mijlocul, îmi înfigea mâinile în umeri, apăsându-i, abandonându-se pe sine în final, întinsă pe spate, lăsând orgasmul să stârnească în ea valuri de senzaţii, care deveneau cu timpul tot mai slabe şi mai îndepărtate.

„Atinge-mă, pătrunde-mă, sărută-mă” (trad.din limba cehă)

Iubirile unui pescar

După un timp, a desfăcut încet picioarele, lăsându-mă să mă desprind din această încleştare a două trupuri tinere şi pline de vigoarea pasiunii şi a dorinţelor. Era prima noastră întâlnire intimă şi amândoi am rămas surprinşi de similitudinea potrivirilor în timpul desfăşurării ei. Ne dăruiam reciproc senzaţii şi sentimente puternice, iar asta ne făcea să ne simţim deosebit de bine împreună, cu toate că eram din două naţii diferite, cu tradiţii culturale şi religii diametral opuse. Dar noi nu simţeam că ne desparte ceva, era între noi o uniune trainică, pe care o doream să rămână veşnic aşa, care ne apropia sufleteşte şi fizic, dorind să fim mereu unul lângă celălalt. Cele trei zile de basm au trecut ca o clipă. Doream cu ardoare să nu ne mai despărţim de intimitatea camerei noastre de hotel, să rămânem în acel peisaj de basm şi să ne plimbăm îmbrăţişaţi ca doi îndrăgostiţi. Suzana se transformase într-o iubită şi amantă perfectă, iar la sfârşitul acestei mini-vacanţe a hotărât ca la plecarea mea din Košice să mă însoţească în România, la Constanţa, pentru a mai sta câteva zile împreună. Ajunşi din nou la Košice, mi-am petrecut timpul cu plimbări prin oraş şi la cumpărături, atunci când Suzana era la serviciu, iar seara ieşeam amândoi la restaurant sau la plimbare. Undeva, la marginea oraşului, exista un fel de sătuc unde îşi petreceau slovacii weekendul, care era un weekend normal, ca în occident, nu ca la noi, care lucram sâmbăta normal şi uneori mai trebuia să mergem la serviciu şi duminica până la ora 12. Numele acestui sătuc era Dacia, care pentru mine avea cu totul altă semnificaţie, era marca maşinii noastre naţionale, tot aşa cum Škoda era reprezentativă pentru ei şi marcă naţională. Mai târziu am aflat că de fapt „škoda” însemna în slovacă „păcat”, expresia „aka škoda!” însemnând „Ce păcat!” Dacia era întreaga aşezare, unde anumiţi cetăţeni deţineau mici suprafeţe de teren, atribuite de către stat, sau mai bine spus de către municipalitatea oraşului, pe care ei şi-au construit căsuţe

Iubirile unui pescar

pentru petrecerea weekendului în natură, în mijlocul grădiniţelor cu legume şi flori amenajate pe lângă ele. Era o frumuseţe să priveşti cât de îngrijite şi frumoase erau acestea, mai ales că zona unde era amplasat acest sătuc de weekend, se bucura şi de prezenţa unui pâlc de copaci stufoşi, cu alei asfaltate şi puternic iluminate, pe care ne plimbam şi noi seara. Cele două săptămâni de vacanţă în Cehoslovacia, au trecut nespus de repede şi eu trebuia să mă întorc acasă. Nu pot spune că regretam prea mult plecarea, căci îmi era dor de casă şi de ai mei. Parcă tot la noi era mai bine, lângă oamenii cunoscuţi sau necunoscuţi, însă de acelaşi grai. Respectând promisiunea pe care mi-o făcuse, Suzana a mers la agenţia de bilete, unde şi-a luat bilet de drum, plătind şi diferenţa pentru biletul meu. Iată-ne pe drumul de întoarcere, intrând în Ungaria prin Miskolc, al treilea mare oraş din această ţară, după Budapesta şi Debreţin. Aici am schimbat trenul după câteva ore, timp în care am vizitat şi oraşul, aşa cum s-a întâmplat şi la Budapesta. Am parcurs acest traseu cu plăcere, fără să ne obosim, căci de la Košice până la graniţa cu Ungaria erau doar 20 de kilometri. Am fost bucuros să vizitez cele două părţi ale capitalei Ungariei, Buda şi Pesta, unite printr-un pod care traversa Dunărea. Cădirea Parlamentului de pe malul Dunării m-a impresionat puternic, dar în rest, oraşul vechi semăna cu Bucureştiul, având nişte clădiri mari şi solid înfipte în pusta ungurească, de secole întregi. A fost singura mea vizită la Budapesta, şi iată că au trecut aproape 40 ani de atunci, fără a mai avea posibilitatea s-o revăd. Eu preferam excursiile în fosta URSS, unde mă descurcam mai bine cu vorbirea şi mai funcţionau şi micile afaceri comerciale de stradă, ca să am şi eu un ban pentru suveniruri. Pentru Suzana, vizita la Constanţa a fost mai incomodă decât o excursie cu servicii asigurate. Locuiam într-un cartier de blocuri din apropierea Satului de Vacanţă de la periferia oraşului, situat pe

Iubirile unui pescar

malul Ghiolului Mic. Cum era aproape de Mamaia, ea a învăţat repede traseul, traversând Satul de Vacanţă pe unde ajungea foarte repede la plaja de lângă Teatrul de Vară din Mamaia. Nu era departe nici campingul, unde stăteau de obicei turiştii cehi, veniţi pe cont propriu, care, alături de nemţi, englezi, scoţieni, polonezi, unguri şi mai ales ruşi, erau omniprezenţi în Mamaia. A stat la mine două săptămâni, iar nopţile noastre de intimitate au fost deosebite, fiind tineri şi dornici de nebunii. Dăruirea ei era totală, se lăsa furată de pasiune şi se dedica iubirii cu voluptate. O strângeam mereu în braţe, uimit de fragilitatea corpului ei şi de pielea catifelată şi fină. Suzana era o femeie care punea mare preţ pe îngrijirea corpului şi a pielii. Avea tot felul de borcane şi borcănele cu pomezi şi creme, tuburi cu alifii şi unguente, unele pentru corp, altele pentru ten şi altele pentru mâini. Mă distram privind-o cât de concentrată era asupra acestui program pe care îl desfăşura în fiecare dimineaţă şi mai ales seara. Dimineaţa, când se pregătea să meargă la plajă, întâi se ungea pe corp cu o soluţie antisolară, apoi se machia cu tot felul de culori la ochii ei albaştri, ca cerul senin de vară. Folosea în continuare un pămătuf cu mâner de abanos, cu care începea să se fardeze, depunând straturi fine de fard pe obraji. Urma operaţiunea de parfumare. Camera mea se încărca, de fiecare dată, cu un miros suav şi dulceag, iar uneori, în glumă, mă împresura cu pulberea parfumului său din pompiţa de sticlă albastră de Bohemia, de mă luaseră colegele de birou la ochi, din cauza miresmelor ce le împrăştiam în jurul meu. Şi toate acestea, pentru a merge la plajă, nicidecum la teatru sau la vreo recepţie de gală! Observasem că acest machiaj, potrivit mai mult la alte ore ale zilei, nu dimineaţa, nu se strica sub acţiunea soarelui la plajă, pentru că se apăra cu o pălărie cu boruri mari, care o fereau de razele solare şi de sub care răsărea mereu o feţişoară minunată şi strălucitoare, care mă fascina.

Iubirile unui pescar

Seara, înainte de culcare, operaţiunile erau inverse. Întâi, începea ritualul demachierii. Îşi curăţa tenul cu meticulozitate, apoi se ungea cu o cremă numai de ea ştiută, urma partida de jocuri erotice şi sex, după care aveau loc alte operaţiuni de ungere cu tot felul de pomezi, înainte de culcare. După epuizarea celor două săptămâni de vacanţă în România, Suzana a preferat să plece cu un autocar, negociind cu şoferul şi şeful de grup un loc până la Košice, pentru a scăpa de oboseala mersului cu trenul şi schimbarea lui în trei staţii, în ţări diferite. De la acea dată, relaţiile noastre s-au răcit, fără ca vreunul dintre noi să dorească asta. Ea îşi petrecea vacanţele în Austria, unde eu nu aveam posibilitatea să o însoţesc, iar România devenise neinteresantă, probabil, pentru ea. Din când în când, ne mai trimeteam câte o ilustrată de pe unde ne plimbam, apoi nu am mai ştiut nimic unul despre celălalt şi care a fost evoluţia vieţii fiecăruia. Ce s-a mai întâmplat cu ea nu am mai aflat niciodată. Viaţa şi-a urmat cursul său normal, în bine sau în rău, cum şi-a avut-o fiecare sortită, nu ne-am mai întâlnit de-atunci, eu fiind într-o ţară de unde nu se puteau face excursii în Occident, decât cu aprobări speciale şi cheltuieli mari. Astfel, excursia pe care am avut plăcerea s-o fac în ţara ei, a rămas în amintirea mea pentru totdeauna ca ceva deosebit, chiar dacă mult timp după asta, am „tras” din greu să acopăr cheltuielile cu excursia la Košice şi cu găzduirea Suzanei pe litoral, timp de două săptămâni.

Iubirile unui pescar

Opt

Pescar pe Marea Neagră Nu există fericire de care să nu-ţi aminteşti fără tristeţe. (Octavian Paler)

nii au trecut, lăsând în urma lor amintiri mai mult sau mai puţin plăcute. Odată cu trecerea timpului, au apărut schimbări majore în viaţa mea. Am mai încercat o căsnicie, care s-a dovedit un dezastru, de data aceasta, pe toate planurile. După al doilea divorţ, m-am hotărât să părăsesc Constanţa şi să plec definitiv la Mangalia, un oraş mai mic, însă cu un potenţial nebănuit de dezvoltare. Director la Şantierul Naval de acolo era fostul meu şef de grup de la Şantierul Naval Constanţa, care mi-a promis că, în două-trei luni, mă voi muta în casă nouă, ceea ce s-a şi întâmplat. Un coleg de serviciu a tot insistat să ne cumpărăm o barcă şi să mergem pe mare, la pescuit de guvizi şi ce-o mai cădea. Aşa am intrat în posesia unei bărci vechi, din fibră de sticlă şi după mici reparaţii, a devenit destul de bună pentru destinaţia pe care i-am dat noi. Împreună cu el şi fratele meu mai mare, care locuia deja în Mangalia, mergeam în zilele libere pe mare, la pescuit. După un timp, colegul meu s-a separat de noi, luându-şi o barcă cu motor, mai mare şi o baracă la punctul de pescuit de la fosta pescărie, unde ţinea motorul şi sculele de pescuit. Aşa am rămas coproprietar doar cu fratele, la barca amplasată pe plaja din Saturn, în dreptul bufetului Semiramis.

Iubirile unui pescar

Într-o zi de vineri, mi-am făcut program de mers pe mare, culcându-mă mai devreme decât de obicei şi având totul pregătit pentru a doua zi. În noapte, se auzi soneria ceasului deşteptător, spărgând liniştea zorilor. Era ora trei şi jumătate. Cu ochii lipiţi de somn, am încercat să mă despart de îmbrăţişarea plăcută a pernei şi să mă grăbesc spre bucătarie. Am aprins aragazul, am umplut ibricul cu apă, l-am pus să fiarbă cu o linguriţă de zahăr şi mi-am pregătit repede cafeaua. În timp ce fierbea apa, m-am spălat pe ochi cu apă rece, alungând şi ultima urmă de somn. Am ridicat jaluzelele şi am deschis fereastra de la balcon. Bucătăria era amenajată în exteriorul apartamentului, ca o extindere în balconul construit la parterul blocului. Stelele străluceau pe cer, iar adierea vântului răsfirată printre crengile celor două exemplare de tuia din faţa ferestrei, era molcomă şi mângâietoare. Simţeam că se prefigura un cer senin şi o zi plăcută, pentru că nu se auzea zgomotul valurilor sparte de diguri şi urma să fie o mare liniştită şi plăcută pentru pescuitul din barcă. În cele câteva minute disponibile, m-am îmbracat sumar, anunţându-se o zi toridă. Mi-am luat cafeaua într-o sticluţă, vâslele din boxă şi am alergat în parcare. Restul sculelor erau pregătite în maşină, un Moskvici vechi, dar încă harnic. Am pornit grăbit motorul şi-l ascultam cum toarce liniştit sub răcoarea dimineţii. Începea să se crape de ziuă, iar întunericul părăsea cu umbrele sale cartierul. Pe stradă, măturătorii erau deja la lucru. Paznicul din colţ stătea rezemat de balustrada din faţa bistrou-lui pe care îl păzea, fumându-şi nepăsător ţigara. Doar câţiva tineri întârziaţi prin staţiune, se întorceau gălăgioşi spre case. Cine ştie prin ce cluburi de noapte sau discoteci şi-au vărsat amarul în dans şi bere, năduşind în ritmuri de rock. Era muzica litoralului din vara aceea. Fetele, cu fustiţele de-o palmă şi cu bluziţe până sub încheietura sânului, tremurau sub răcoarea dimineţii.

Iubirile unui pescar

Trebuia să mă grăbesc, dacă nu ajungeam la timp la bărci, riscam să plece ceilalţi colegi pescari şi să nu am cu cine lansa barca la apă. Am sosit destul de repede, încă nu era ora patru. Majoritatea bărcilor erau echipate şi trase la apă. Toţi pescarii sportivi vroiau să ajungă înainte de răsăritul soarelui în larg, la circa o milă lv şi jumătate depărtare de ţărm. Fără motor era riscant să te îndepărtezi mai mult de mal. Oricând se putea stârni o furtună şi cele 30 – 40 minute parcurse uşor la dus, puteau deveni ore de risc, chin şi efort fizic, chiar coşmar în caz de furtună, la întoarcere. Cu ajutorul colegilor, am coborât barca la apă, echipată şi gata de o nouă zi de pescuit. Noi, ca pescari sportivi, nu aveam plase. Pescuiam la voltelvi, aceasta fiind tehnica noastră „avansată” de pescuit. Când am ajuns în larg, am aruncat ancora şi cele patru volte, câte două de fiecare bord lvii, în cârligele cărora am aşezat cu grijă bucăţi mici de pipotă proaspătă de pasăre, sau râme negre de baltă. Fiecare pescar a ancorat acolo unde credea că va da peste un loc plin cu peşte, dar nu întotdeauna se întâmpla aşa, din cauza curenţilor schimbători, care te purtau mereu pe alt traseu. În timp ce ajungeam pe poziţie, noaptea începu să părăsească întinderea nesfârşită a mării. Luminile oraşului se vedeau sclipind ca licuricii, pe toată întinderea litoralului, de la Vama Veche până la Olimp şi încă se mai auzeau muzica discotecilor din Venus. În larg, navele militare îşi mai etalau becurile de veghe la puntea de comandă. Din când în când, se auzea ţipătul unui cormoran rătăcit de cârd. Ca o muzică în surdină, percepeam clipocitul valurilor molcome ce se loveau de barcă. Un guvidlviii trăgea furios de nailonul voltei. Cu mişcări repezi l-am scos din apă şi l-am aruncat în minciogul larg, fixat de strapazanullix bărcii. Încet, încet, creştea greutatea capturată şi minciogul se afunda tot mai adânc în apă. Ziua punea stăpânire peste întuneric. La orizont începu să apară soarele, ca o dungă de foc. Treptat, din adâncimea mării se

Iubirile unui pescar

ridica maiestuos un cerc imens de jar. Înainte de a se despărţi de linia infinitului, cercul de foc avea forma unui glob de sticlă incandescentă, aşezat peste o lampă de noapte. L-am văzut cum se despărţea cu repeziciune de orizont, ridicându-se spre nesfârşirea cerului. Luna palidă, se pierdea deasupra oraşului şi era gata să se înfigă în vârful releului de la poştă. Priveam, mut de admiraţie, spectacolul măreţ al răsăritului de soare şi nu conteneam a mulţumi vieţii că aveam ocazia să-l văd încăodată, deşi l-am mai văzut de multe ori. În urechi îmi răsunau acordurile lui “O sole mio” şi parcă îl vedeam pe marele Pavarotti ridicând braţele spre cer, în timp ce cânta, cinstind lumina pe care soarele o oferea pământenilor. Din zona unde am ajuns eu, se mai auzeau încă motoarele pescarilor profesionişti, care-şi conduceau bărcile spre larg, spre apa mai adâncă, mai rece şi mai bogată în peşte. Colegii mei, mai puţin norocoşi, explorau noi zone, trăgând la rame. În depărtare, ca o adiere, se auzea şuieratul unei locomotive. Trenul şerpuia paralel cu şoseaua, ducând sau aducând călători veniţi în vacanţă pe litoral. Între timp, m-am hotărât să încerc să folosesc o voltă pentru capturarea unui eventual calcan, folosind bucăţi cărnoase din fileu de strunghillx. Acesta întârzia să apară, însă eram fericit. Am dat peste o zonă bogată în hanuslxi. Unul câte unul, îi trăgeam bucuros în barcă şi îi aruncam separat în alt minciog. Uneori găseam câte doi sau trei peşti într-o voltă, chiar şi câte doi într-un cârlig. Un peşte mai mare s-a repezit să-l mănânce pe cel deja agăţat în cârlig şi, cum eram cu mâna pe fir, l-am înţepat şi pe agresor. Parcă erau nişte monştri în miniatură. Aveau gura mare ca ştiuca şi dinţii puternici, ascuţiţi. Ei îţi pot pătrunde foarte uşor în deget, dacă nu eşti atent când recuperezi cârligul. Căldura a pus stăpânire peste liniştea mării, doar unduiri uşoare se vedeau deasupra apei. Se anunţa o zi caniculară de vară, iar eu nu puteam sta mult pe mare. Din când în când, introduceam

Iubirile unui pescar

şapca din material de blugi în apă, o storceam uşor şi o aşezam pe creştetul capului. Apa se prelingea peste umeri, iar răcoarea plăcută mă înfioara. Din difuzorul tranzistorului se auzea o muzică relaxantă. Pescăruşii se adunau zgomotoşi în jurul bărcii, le era foame şi aşteaptau micul dejun. Deja s-au învăţat cu pescarii. Cel mai curajos se aşeza pe copastia lxii bărcii şi stătea cu ochii aţintiţi asupra peştelui din cârlig, aşteptând să-i fie aruncat. Atunci şi alţi pescăruşi se repezeau şi începeau cursa contra cronometru: îl aleargau pe norocos, pentru a-i fura bucata de peşte. Când vroiai să-i aduni în jurul tău, era suficient să strigi “Vasilică!” sau “Costică!” şi să ridici mâna deasupra capului. Din senin, apăreau imediat, lângă barcă, stoluri de pescăruşi şi albatroşi. Într-o zi, când am aruncat volta, s-a întâmplat să cadă deasupra unui pescăruş ce îşi spăla penele nepăsător, pe luciul apei. Acesta nu s-a ferit şi nailonul a căzut peste aripile sale. Speriat s-a zbătut şi s-a încurcat şi mai tare. L-am tras cu grijă şi cu greutate în barcă, deoarece se zbătea şi ţipa, de am alertat toată marea. Nu doream să-l rănesc, sau să-mi rupă nailonul, riscând să moară, îmi era milă de el, căci era lipsit de posibilitatea de a-şi lua zborul. Din senin, peste 30-40 de pescăruşi nervoşi mi-au înconjurat barca, alarmaţi de ţipetele captivului. Se repezeau în picaj ca nişte avioane de luptă asupra bărcii, încercând să mă atace. Zgomotul era infernal. Captivul avea nailonul încurcat printre penele aripilor şi ghiarele ascuţite. Cu ciocul încovoiat ca un vultur, se repezea mereu să mă ciupească. Luând un prosop, l-am prins de cap şi picioare reuşind să-i desfac firul de nailon. Fiind foarte aproape de mine, îi admiram penele, de un alb strălucitor, cu rezonanţe de gri pe vârful aripilor. Ochii lui verzi mă fulgerau cu furie şi ură, în timp ce asaltul stolului de pescăruşi furioşi devenise foarte periculos pentru mine. Reuşind să desprind nailonul, i-am dat drumul să zboare. Atunci, întreg stolul l-a înconjurat şi s-au depărtat gălăgioşi spre mal.

Iubirile unui pescar

Semnalele colegilor de pescuit aflaţi în apropierea mea, m-au trezit din contemplarea stolului ce aşeza o distanţă tot mai mare între mine şi el. Colegii mă anunţau să mă pregătesc de plecarea la mal. Era prea cald şi deja peştele nu mai muşca. Apa mării aproape fiartă şi lipsa curenţilor au amorţit peştele pe fundul apei. Am strâns sculele, mi-am recuperat parâma lxiii ancorei, am montat ramele şi cu minciogurile puse în barcă, am început să trag liniştit la vâsle. Cu speranţa că la mal voi găsi cumpărători, am cântărit din priviri grămada de peşte, considerând că totuşi a fost o zi mulţumitoare, pentru o asemenea vreme călduroasă şi lipsită de bătaia vântului. Când vântul bate din nord, apa se încălzeşte prea tare şi peştele nu mai are chef de mâncare. La mal, turiştii îşi întindeau cearceafurile peste locurile de depozitare a bărcilor, eliberate în zori de pescari. După sosirea noastră, a început circul: unii erau înţelegători şi s-au mutat, însă cu alţii trebuia să apelăm la fermitate. Nu puteam să-i aşteptăm ca să-şi termine sejurul pentru ca noi să parcăm bărcile la locul lor! Un grup de turiste cu sânii goi, făcând un topless dezgustător pentru vârsta lor trecută de a doua jumătate şi cu o fermitate îndoielnică a dotărilor, s-au repezit la bărci cu mâinile prin minciog, admirând peştii, sau punând peştele mai mare în pungile lor deja pregătite. Parcă era la piaţa de legume, iar ele se agitau să aleagă morcovii mai mari şi mai frumoşi. Incepuse să se extindă metoda nudismului, care se practica într-o veselie pe plaja de la 2 Mai şi pe cea de la Saturn, mai ales între Saturn şi Venus, unde era mai liberă, însă acolo unde era mai populată plaja, se mulţumeau doar cu topless-ul. De obicei, erau puţini cumpărători şi mulţi curioşi, iar în zilele bune, peştele era mult. Pescarii mai norocoşi au scăpat repede de captură, însă eu, fiind lipsit de tupeul necesar pentru o vânzare rapidă, l-am dus acasă şi l-am depozitat parţial în congelator. Erau destui turişti, care la plecarea din staţiune, doreau peşte congelat şi îl cumpărau ca să-l ducă în toate colţurile ţării.

100

Iubirile unui pescar

Ajuns acasă în parcare, auzind motorul, gaşca de pisici a dat năvală şi mi-au înconjurat maşina. Aveam şi eu clienţii mei fideli, de zi cu zi! Nu aveau bani, însă aveau o foame nestăvilită şi nepotolită. Dacă altă maşină parca în zonă, aceasta nu deranja cu nimic somnul pisicilor, care îşi făceau veacul între cele două blocuri, spate în spate. Numai când soseam eu, se stârnea nebunia printre mâţe! De când pescuiam cu barca, pisicile au reţinut două lucruri foarte importante pentru ele: zgomotul motorului la sosirea mea cu Moskvici-ul care aducea mirosul de peşte şi faptul că a sosit sponsorul pentru prânzul lor. Aici erau peste zece pisici maidaneze şi numărul lor varia de la an la an, în funcţie de cantitatea de hrană asigurată de „sponsorii” iubitori de feline. Eu eram “sponsor” din aprilie şi până prin noiembrie, deoarece peştele mic îl dădeam felinelor, între care se încingea o bătaie mare pe guvizi, de fiecare dată, dar oricum, fiecare pisică avea porţia sa asigurată. Pentru puii de câteva luni, fără dinţi puternici care să sfârtece corpul sau capul guvidului, trebuia să le tai bucăţele mici, cât pot înghiţi odată, sau să-l fierb. Era întotdeauna o delectare să le priveşti! Cât de mici sunt, au simţul proprietăţii. Când prindeau un peşte sau o bucăţică de peşte şi dacă un alt pisic se repezea să apuce altă bucată de peşte de lângă el, în timp ce mestecau, imediat îşi aruncau lăbuţa cu ghearele scoase şi o acoperea. Se mai întâmpla să-şi înfigă ghearele în lăbuţa fratelui sau surorii, căci dacă este vorba de mâncare, nu mai încape respect pentru gradul de rudenie. Între timp, la o bere cu amicii, depănam filmul zilei mele de pescuit. Ne uitam cu toţii în ligheanul din plastic, admirând frumuseţea peştelui şi vorbeam dacă să-l dau eu pe datorie sau nu. Asta însemna că nu s-ar mai fi achitat niciodată, ca de obicei. Dar marea mie nu-mi dădea pe datorie, aşa că am preferat congelatorul în aşteptarea vânzării.

101

Iubirile unui pescar

Am aşezat minciogurile la umbră, să se zvânte, am reparat voltele rupte de scoici, sau agăţate în pietre şi m-am pregătit pentru a intra în casă. Desigur, urma să am parte de o nouă zi, poate la fel de bună pentru pescuit, ca şi cea care se însera deja, dar cu mai multă captură în minciog. Niciodată, zilele pe mare nu seamănă una cu cealaltă. În ziua aceea, marea era ca un imens lighean, unde apa nu se unduia decât foarte rar, deranjată de fuga bancului de puiet de chefal din calea vreunui răpitor. Atunci, parcă vedeam în adânc o balerină pe poante, într-un dans languros. În altă zi poate, valurile ne vor ţine la mal şi nu vom putea ieşi cu barca în larg. Dar, dacă totuşi cineva se încumeta, valurile, grupate câte trei, nervoase şi tulburi, cărând algele verzi din larg, vor arunca zeci de litri de apă în barca temerarului ce îndrăznea să se despartă de mal. Atunci. ud până la piele, el va renunţa şi îşi va amâna plecarea pentru a doua zi, sperând că în ziua următoare, doamnei înfuriate îi va trece supărarea. Marea Neagră este ca o femeie năzuroasă. Se supără din nimic şi nu ştii ce capricii va avea. Furtuna poate ţine trei zile, dar poate să se liniştească după o oră-două... Numai să nu bată vântul de la mal când se porneşte urgia. Rişti să nu te mai întorci, când stihiile s-au dezlănţuit şi nu ai fost prudent să pleci spre mal de la primul semnal. Nimeni nu putea şti ce va fi a doua zi...

102

Iubirile unui pescar

Nouă

Femeia de sub lună Dacă plângi că soarele a dispărut din viaţa ta, lacrimile te vor împiedica să vezi stelele. (Rabindranath Tagore)

ntr-o altă dimineaţă devreme, din anul următor, am deschis fereastra să iau pulsul timpului şi mai ales să ascult zgomotul valurilor. Vântul îmi unduia florile din grădiniţa mea minusculă din faţa apartamentului, iar luna încă mai strălucea pe cer. Dinspre mare se auzea zgomotul valurilor sparte de diguri. Era clar, în ziua aceea nu se putea ieşi pe mare. Prin urmare, era o zi ratată pentru pescuitul pe mare, nu aveam nimic pregătit nici pentru pescuitul pe baltă şi nici chemarea necesară să mă apuc de pregătit momeli şi scule... M-am decis, totuşi, să merg până pe faleză să văd cât este marea de agitată, poate de aici, din oraş, mă deruta zgomotul şi aş fi putut ieşi în larg. Parcă mă chema destinul să părăsesc comoditatea odihnitoare a patului, pentru o plimbare matinală pe malul mării, sub clar de lună, o plimbare solitară, fără o iubită. Ajuns pe faleză, în dreptul bărcilor noastre, am văzut că se mişcă o umbră pe sub copacul unde de obicei îmi parcam maşina. La început am crezut că era un coleg, care aşteapta să vină şi ceilalţi, pentru a se stabili, de comun acord, dacă se iese pe mare sau nu. Marea era totuşi agitată, mai ales între cele două diguri din faţa bufetului Semiramis, pe unde ieşeam noi cu bărcile, acolo unde valurile se spărgeau de mal. Era destul de riscant de ieşit, dar

103

Iubirile unui pescar

puteam să ne hotărâm să pornim pe mare, chiar dacă ne legănau destul de violent talazurile, însă situaţia ar fi fost neplăcută şi nu ne-am fi atins scopul, am fi prins doar câţiva guvizi. Mogâldeaţa, pe care o văzusem în umbră sub copac, se apropie de maşina mea, observând că era o femeie cam de 30-35 ani, bine îmbrăcată pentru acea vreme. - Bună dimineaţa, îmi zice ea cu o voce subţire. - Sărut mâinile, doamnă a lunii, îi răspund eu. - De ce îmi spuneţi aşa? Eu doar am vrut să vă întreb dacă ştiţi la ce oră răsare soarele? mă atacă ea, vădit iritată. - V-am spus aşa, pentru că aţi apărut ca o zână adusă de luna plină ce străluceşte pe bolta cerească. Mă aşteptam să apară colegii mei şi iată ce-mi aduce luna sub copacul unde garez eu, de obicei, maşina. Dar vă răspund imediat: deocamdată încă mai este lună plină şi până pleacă la culcare mai trece aproape o oră de acum încolo. Soarele răsare abia pe la ora şase în luna mai. La început răsare la şase şi un pic, apoi din ce în ce mai devreme. - Nu am avut somn şi am vrut să profit de aerosolii dimineţii şi să fotografiez răsăritul soarelui, explică ea, mai împăciuitoare. Imi place nespus de mult când răsare soarele din adâncul mării. - Aha, sunteţi o romantică incurabilă! Pentru fotografiat aţi nimerit un timp superb, fără nori. Vedeţi ce frumos se vede luna deasupra hotelului Mangalia? Când va trece de releul de la poştă, se va lumina de ziuă. Şi luceafărul lui Eminescu astăzi este deosebit, se scaldă direct în mare. Păcat că sunt valuri, altfel l-aţi fi observat mai bine cum apare în răcoroasa apă a mării. De altfel, puteţi urmări Ursa Mare, Ursa Mică şi celelalte constelaţii în linişte. Doar zgomotul valurilor sparte de dig vă va tulbura contemplarea. Este un cer superb pentru romantici…

104

Iubirile unui pescar

Păcat că nu este marea liniştită să aveţi un cadru demn de admirat, dar şi aceasta are farmecul ei aparte, cu valurile înspumate spărgându-se de stabilopozilxiv şi pescăruşii zburătăcind pe deasupra mării. Oricum, când veţi fotografia răsăritul, va fi superb, soarele ieşind câte puţin din valuri, apoi devenind mare şi rotund cât roata carului, apoi înaintând spre înaltul cerului, deasupra orizontului. Cine vorbea de romantismul altora, spuse ea încet, ca pentru sine, dar totuşi suficient de tare să o pot auzi. Sper să mă descurc şi să fac o fotografie reuşită pe care să o arăt cu mândrie prietenilor şi colegilor. Eu vă doresc succes! Dar de unde sunteţi, de ţineţi neapărat să fotografiaţi răsăritul şi să-l luaţi în rucsacul de voiaj, ca pe un trofeu? Sunt din Banat şi am venit de câteva zile la mare. Luna mai este bună pentru plimbări sau plajă, plus că este şi mai economic, toate fiind la un preţ accesibil. Am găsit bilete la O.N.T. doar la Saturn şi cum nu doream să-mi ratez concediul, am acceptat. Şi la Saturn este bine, atât pentru cazare, cât şi ca plajă. Desigur, uneori este mai bine în mai decât în lunile de vară. Atunci se îngrămădesc toţi pe plajă şi peste tot, nu ai nicio clipă de linişte. Aveţi dreptate, am mare noroc că am prins o vreme bună şi acum, mai ales, o dimineaţă deosebit de frumoasă. Dar de ce sunteţi la ora aceasta cu maşina pe malul mării? mă luă ea la întrebări. Am barca aici, este cea portocalie, din mijloc şi am venit să văd dacă pot ieşi pe mare la pescuit. Aaaa, ce frumos! Mi-ar place şi mie să ies cu barca pe mare… Se poate rezolva, încerc eu să prind momentul prielnic unei cuplări. Dacă se linişteşte marea, putem face o plimbare cu

105

Iubirile unui pescar

barca şi de ce nu, să pescuim. Aţi mai fost la pescuit vreodată? Desigur, însă nu pe mare. Doar pe bălţi sau la Dunăre, în deltă odată, cu soţul. Şi acum nu vă mai duce? Nu mai are cum, a decedat în urma unui accident auto, a intrat unul cu tirul în maşina noastră şi nu a mai scăpat nici el şi nici maşina. Eu am avut noroc, doar cu un picior şi câteva coaste rupte, dar m-am vindecat complet. Îmi pare rău, sincere condoleanţe. Chiar dacă sunt tardive. Mulţumesc, m-am obişnuit cu această pierdere. La început a fost insuportabil, acum m-am mai liniştit. Nu mai am cum să-l aduc înapoi. Au trecut deja patru ani de atunci. Păcat că aţi rămas văduvă atât de devreme. Viaţa merge totuşi înainte. Sunteţi frumoasă şi tânără, puteţi găsi omul care să umple golul pierderii suferite. Da, chiar dacă nu mai am 30 de ani ca atunci, mai sper să fie cum ziceţi. La ce hotel sunteţi cazată? întreb eu prudent. La Hora, pe faleza din Saturn, aproape de mare. Cunosc, doar sunt localnic. Şi aţi plecat la plimbare aşa de dimineaţă ? V-am spus! Nu-mi era somn, iar colega mea de cameră nu a vrut să meargă cu noaptea în cap la baia de aerosoli, aşa că am plecat singură. Faleza este luminată, nu am crezut că ar fi vreo problemă. Şi nu sunt singura care profită de aerosoli.

Vedeţi câte persoane sunt pe dig şi privesc cum se sparg valurile? Sunt chiar şi copii. - Sunt obişnuit cu aceste peisaje. Doar avem bărcile de mai mulţi ani pe plajă. Bănuiesc că tocmai pentru copii s-au sculat părinţii aşa de dimineaţă, nu pentru frumuseţea valurilor.

106

Iubirile unui pescar

S-ar putea ca unii dintre ei să aibă astm în faza incipientă şi aşa mai pot corecta, la malul mării, câte ceva din efectele bolii. Cu fiecare an ce trece, văd tot mai mulţi părinţi care îşi scoală copiii în zori, pentru a prinde aerosolii dimineţii, până în răsăritul soarelui. Aceştia sunt foarte benefici pentru vindecarea astmului, mai ales la copii. Medicii recomandă părinţilor ai căror copii au probleme de respiraţie să-i aducă la aerul salin, şi mai ales, la aerosolii dimineţii. - Poate aveţi dreptate. - Vreţi să vă duc la hotel? Mai este ceva timp până răsare soarele, îl puteţi fotografia şi din zona hotelului, chiar dacă nu va fi aşa de spectaculos ca aici, între diguri. - Aaa, nu, vă mulţumesc! Mi-am propus să fac mişcare. Dar, dacă aveţi treabă nu vă mai reţin. - Şi cum rămâne cu plimbatul cu barca pe mare ? - Poate ne mai întâlnim. Stau la camera 44. - Iată, vă las o carte de vizită şi dacă vremea se îndreaptă şi încă mai doriţi o plimbare cu barca, vă stau la dispoziţie cu plăcere. Există telefon public în incinta hotelului, dacă vreţi să mă sunaţi. Luând cartea de vizită în mână, îmi citi cu atenţie numele şi celelalte date, la lumina becului ce-şi împrăştia darnic lumina peste noi. - Acum ştiu cum vă cheamă şi ocupaţia, dar eu nu m-am recomandat încă. Miruna. Miruna Spiridon din Timişoara. Am absolvit economia cu specializarea în comerţ exterior, dar lucrez într-o bancă, în funcţia de contabil-şef, spuse ea repede, vădind parcă trufia şi aroganţa celui ce se situează pe o treaptă socială mai înaltă decât semenii săi. - Îmi pare bine de cunoştinţă. Eu nu mă pricep la contabilitate şi nici bani nu am în bancă, însă la construit de nave pe bucăţica mea - instalaţiile, cred că mă descurc binişor.

107

Iubirile unui pescar

Proiectez şi elaborez tehnologii de execuţie pentru secţiile de producţie. Dar de ce trebuie să vorbim despre muncă în concediu şi la cinci dimineaţa? Eu am să plec, să nu vă tulbur plimbarea şi aştept un telefon, indiferent de oră. - Nu vă deranjez soţia cu telefonul? - Nu aveţi pe cine deranja. Sunt divorţat de 12 ani şi nu am mai reuşit să înnod firul rupt al iubirii şi al vieţii în comun, oricât am încercat. - Chiar aşa? Nu s-a mai găsit o persoană să vă cucerească inima, mai ales că staţi la malul mării şi vin atâtea turiste aici? - Până acum nu, ele vin şi pleacă şi dacă se întâmplă să mai popsească vreuna, pentru o şedere efemeră în viaţa mea, nu am contabilizat niciodată momentele. Dar cine ştie ce ne rezervă ziua de mâine? Poate mâine, marea va fi darnică şi frumoasă, să-mi aducă o mireasă. A început să râdă cu plăcere de jocul meu de cuvinte, apoi ne-am strâns mâinile, după care am pornit motorul şi m-am întors acasă. Gândul mi-a rămas pe faleza din Saturn, la femeia necunoscută care dorea să mă însoţească la pescuit pe mare, adusă de lună în calea mea, în plimbarea sa matinală, scăldată de razele luceafărului, străjer al mării şi al oraşului, care începea deja să prindă viaţă, odată cu ivirea zorilor dimineţii de mai.

108

Iubirile unui pescar

Zece

Ceaţa Sunt atâtea motive de tristeţe pe lume încât nu avem altă soluţie decât să iubim şi mai mult ceea ce merită fie iubit. (Octavian Paler)

n dimineaţa următoare, deja stăteam pe malul mării de jumătate de oră. O ceaţă densă se aşezase peste oraş şi peste întinderea de apă. Nu vedeai la zece metri distanţă. Din când în când, se auzea sirena de ceaţă din capătul digului de sud, avertizând navele aflate în apropiere de pericolul coliziunii cu digul. Nimeni nu avea curajul să plece pe întuneric şi mai ales pe ceaţă. Aşteptăm să se lumineze de ziuă, cât de cât. Le-am propus colegilor să dăm bărcile la apă şi să plecăm, pentru că ori pe întuneric, ori pe lumină tot nu ştim unde vom ajunge din cauza ceţii. Am dat cele opt bărci la apă, unele conduse de către un singur pescar, altele cu doi pescari şi, unul câte unul, ne îndreptam uşor spre gura golfului dintre digul numărul 1 şi numărul 2 din Saturn. Am luat direcţional perpendiculara pe mal, trăgând la vâsle liniştit. La început, se mai zăreau prin ceaţă bărcile apropiate, apoi, cu timpul, dispăreau. Curenţii marini ne conduceau pe trasee diferite, doar goarna sirenei şi clipocitul ramelor în apă se mai auzeau în liniştea întunericului. Încercam să mă menţin pe aceeaşi direcţie, să nu mă abat nici în stânga, nici în dreapta. Riscam să mă învârt în cerc, dacă trăgeam într-o direcţie mai mult, din cauza curenţilor care îmi schimbau cursul bărcii.

109

Iubirile unui pescar

Număram în gând câte vâsle trăgeam, pentru a aprecia distanţa parcursă, ştiind că la o trăsătură de rame parcurgeam cam doi-trei metri, marea fiind uşor ondulată, iar curentul îndreptându-mă spre larg. Trebuia să trag deci, cel puţin şapte sute de rame pentru a ajunge pe zona mai adâncă de opt-nouă metri şi cu scoică pe fundul apei, sau cu piatră. Guvidul stă în zona cu multă scoică, hrana sa de bază, unde găseşte din belşug puiet, crabi, sau garizi lxv pentru completarea mesei. Încet, încet, creştea distanţa dintre mine şi mal. În acelaşi timp, creştea şi nesiguranţa că mergeam pe direcţia cea bună. Orice deviere înseamna abatere de la direcţia de mers şi îndreptarea spre necunoscut. Nu se vedea la mai mult de douăzeci de metri în jur. După consumarea celor şapte sute de rame, am hotărât să mă opresc şi să arunc ancora. Speram să fiu pe direcţia bună, cu o mică abatere în stânga sau dreapta, lucru ce nu mă deranja prea mult. Atmosfera era încărcată cu picături de apă rece şi frigul a început să mă pătrundă prin hainele umezite. Încă nu se luminase de ziuă. Am aşteptat ca întunericul să-şi ia “La revedere!” şi să se lumineze cât de cât. Mi-am strâns bluza impermeabilă pe lângă corp şi tremuram tăcut... Doar muzica din difuzorul tranzistorului îmi mai încălzea clipele de singurătate şi neputinţă. Ceaţa devenea din ce în ce mai densă. Parcă şi sunetul sirenei s-a îndepărtat de barcă. După lungimea voltelor aruncate în apă, eram cam la şapte metri adâncime. Speram să dau de peşte, însă nu era aşa, astfel că dădeam mereu drumul la parâma ancorei, pentru a-mi schimba locul de pescuit. Peştele era rar şi mărunt. Nu se prefigura o zi norocoasă. La un moment dat, soarele şi-a făcut apariţia timid, pe cerul înnorat. După cum eram orientat faţă de soare şi după zgomotul sirenei de ceaţă, ar fi trebuit să fiu la mai mult de un kilometru şi jumătate de mal. Când s-a ridicat un pic pâlcul dens de ceaţă, a

110

Iubirile unui pescar

apărut umbra unei bărci a unui coleg. “Deci, nu eram singur pe această direcţie…”, m-am încurajat în gând. Peştele încă nu vroia să muşte. Când veneau valuri dense de ceaţă, pline de umiditate, când se răsfirau. Parcă era caierul de cânepă al bunicii din amintirile copilăriei mele. Ceaţa s-a ridicat puţin deasupra digurilor dinspre oraş şi aşa am putut să mă orientez unde sunt. În jurul meu mai erau trei bărci, iar pescarii profesionişti rătăceau cu bărcile cu motor, în necunoscutul mării. În liniştea monumentală a mării, se auzea păcănitul motoarelor de cositoare adaptate bărcilor. Am hotărât să mă îndepărtez mai mult de mal, căci eram prea aproape şi într-o zonă cu nisip. Ghinionul meu a fost că, în timp ce-mi alegeam direcţia de mers, un nou val de ceaţă să se abată asupra întinderii de apă. Valurile au început să crească în intensitate, iar curenţii au luat direcţia spre nord. Cele două sute de rame trase m-au plasat într-o zonă şi mai proastă de pescuit. Mersesem de fapt spre Venus şi m-am aşezat pe duna de nisip din dreptul hotelului Capitol din Jupiter. Duna aceasta este ca un deal ce desparte întinderea nesfârşită a unei câmpii submerse lxvi. Apa scade în adâncime aici cu cel puţin un metru şi jumătate faţă de alte zone mai apropiate de mal. Este o zonă mai mult cu nisip decât cu piatră sau scoică, deci lipsită de peşte. Doar calcanul îşi mai face apariţia arareori, sau câţiva guvizi rătăciţi printre algele fixate fragil şi temporar pe fundul mării. Acolo, mai mult de un kilogram de peşte nu am prins, iar timpul trecea monoton. Creştea şi starea mea de neputinţă şi nervozitate. Când s-a mai risipit ceaţa dinspre oraş, m-am putut îndepărta de mal şi am orientat barca spre direcţia bună, ţinând cont de reperele malului. În sfârşit, după alte zeci de rame trase contra valului, am găsit o zonă mai darnică şi peştele era mai mare. Caiele negre, cu un cap uriaş, ieşeau din adâncuri, una câte una. Speram să-mi fac planul de minimum zece kilograme de peşte.

111

Iubirile unui pescar

Ora înaintase, dar soarele era tot neputincios pe cerul plin de nori plumburii. La fel ca şi mine, ceilalţi pescari îşi schimbau poziţia şi se orientau spre locurile ştiute, cu peşte mai mult. Sirena ţipa, invariabil, în ceaţă, făcându-şi meseria de îndrumător al navelor aflate în marş. Acum se putea zări destul de bine pe o rază de o sută de metri, pe întindera mării. Aveam agăţate de ceva toate voltele de pe un bord. Am tras o voltă din babord lxvii şi am văzut că se ridica cu greutate spre suprafaţă. Din apă, şi-au făcut apariţia plasele montate de pescarii profesionişti, iar într-una dintre ele erau încurcaţi doi calcani de peste două kilograme fiecare. Încă se zbăteau vii, deci pescarul trebuia să vină şi să controleze curând. Se vedea doar că nu mai trecuse pe la ele de vreo două zile, să verifice ce peşte s-a mai prins în ochiurile plasei. Mi-am desfăcut voltele din plasă, dându-i drumul la loc şi lăsând calcanii încurcaţi în ochiurile din aţa de relon a plasei. În astfel de împrejurări, oricând, te poţi trezi cu barca proprietarului lângă tine, să te ia la rost, mai ales că nu se vedea la o sută de metri. Eu nu m-am bucurat niciodată de munca altuia, sau de norocul lui, fiecare cu ce noroc are! Aşa că m-am grăbit să dau drumul la mai multă parâmă, pentru a părăsi zona, ca să nu-mi rup voltele de plase. Oricum, au grijă midiile să ne taxeze de cârlige şi plumbi. Când îţi este lumea mai dragă şi pescuitul mai spornic, au şi ele chef de a servi micul dejun şi până nu consumă toată momeala, nu îţi eliberează cârligul. Dacă ai răbdare recuperezi volta, dacă nu, trebuie s-o schimbi cu alta bună, sau s-o repari pe loc, în caz că nu ai rezerve. În jur de ora nouă, marea se curăţase binişor de ceaţa care s-a îndepărtat spre larg. Se vedea din nou tot litoralul. Mă aflam cam la doi kilometri de mal. Adâncimea mării depăşea aici nouă metri. Când dădeam de zona nisipoasă, plină de alge, găseam în cârlige strunghili roşiatici, care sunt cei mai gustoşi guvizi şi cei mai cărnoşi.

112

Iubirile unui pescar

Prinzi nouă–zece bucăţi şi gata kilogramul! Iar vânzarea merge mai bine când peştele este mai mare. Până la urmă, n-a fost chiar aşa de slabă captura! Dar nu ştiam că răul abia acum va începe. Ceaţa a apărut din nou şi mai densă decât fusese dimineaţă. Nu se mai vedea nici la zece metri distanţă şi am decis că se apropie momentul retragerii către mal. Cât a fost lumină, ştiam încotro era malul. Dar pe ceaţă nu mai deosebeam. Poate s-a schimbat curentul, fără să-mi dau seama între timp şi eram poziţionat altfel faţă de tărm. Chiar şi când ridicam ancora, poziţia bărcii se putea schimba şi nu mai ştiam încotro trebuia s-o iau. Am mai pescuit cam o oră, după care am pregătit plecarea spre mal. Mi-am recuperat voltele, am montat ramele şi am tras uşor parâma în barcă. La capătul ancorei, când am ajuns chiar deasupra ei, “la pik”lxviii cum spun marinarii, am lăsat să se liniştească barca pentru a mă orienta şi a găsi corect poziţia acesteia faţă de unde văzusem malul ultima dată. Speram că mă îndrept în direcţia bună şi suflam în fluier să audă ceilalţi colegi în ce zonă sunt, dar nici eu nu-i auzeam pe ei. Din cauza densităţii ceţei, nici sirena n-o puteam identifica, parcă era în altă direcţie decât cea normală. Încercam zadarnic să percep vreun zgomot al locomotivelor prin triaj, sau al vreunui câine lătrând pe mal. Teama de necunoscut îşi făcea loc, fără să vreau, în sufletul meu. Dacă în loc s-o iau spre mal, mă îndreptam spre larg? Am început din nou numărătoarea vâslelor trase, căci altă modalitate de-a afla cât am parcurs nu era. După circa şapte sute cincizeci de rame ar fi trebuit să fiu aproape de mal. Când apa este limpede, se vede fundul mării şi atunci ştii că mai ai două sute de metri până la ţărm. Trăgeam la rame cu frică... Mi se strecurase în suflet teama că nu mă îndreptam spre mal, ci spre larg.

113

Iubirile unui pescar

Nu se vedea nimic în zona de contact a ceţei cu apa, dar parcă totuşi se distingeau nişte umbre, care aveau forma unor copaci şi blocuri. Unde puteam fi? La Venus sau la Saturn? Oricum, eram lângă mal şi nu mai conta nimic în acel moment. Încetasem să mai fiu speriat că luasem drumul spre larg, spre necunoscut. Se ştie că-n acest caz, nu aveai niciun mijloc de-a te face anunţat în cazul unei eventuale rătăciri pe mare, pe timp de ceaţă, decât fluierul şi aşteptarea ca ceaţa să se ridice. Mai erau cazuri când colegii te aşteptau pe mal şi văzând că nu ai sosit, sau nu apăreai cu barca, anunţau grănicerii ca să te caute. Eram liniştit, nu mai conta unde ieşeam. Numai să fi ajuns la mal, că aveam să aflu eu unde eram! După relieful umbrelor, credeam că mă aflu în zona hotelului Mangalia, deci o abatere de direcţie destul de măricică. Am întors barca în sens invers şi am mai tras la rame circa zece minute, mergând pe lângă digurile de apărare. Umbra unui hotel înalt de zece etaje îşi făcu apariţia la o sută de metri de dig. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, am fost lângă intrarea în golf, însă am întors spre Venus. Din nou am inversat cursul bărcii. Peste puţin timp, obosit, dar răsuflând uşurat, am intrat în golf şi am tras barca la mal, acolo unde câţiva colegi sosiseră, iar alţii erau aşteptaţi. O barcă cu motor rătăcea, căutând să ajungă la intrarea în portul comercial, parcurgând toată distanţa pe lângă diguri. Când ne-a văzut, şi-a dat seama unde se află şi şi-a îndreptat prova spre direcţia bună. Între timp, au sosit toate bărcile. Recolta din acea zi nu a fost la toţi prea grozavă, însă eram bucuroşi că n-am ratat o zi de pescuit, care erau, şi aşa, destul de puţine, din cauza capriciilor mării. Câţiva turişti ne-au ajutat să ridicăm bărcile şi să le întoarcem cu chila lxix în sus, pentru înnoptare. A doua zi doream să o luăm de la capăt, dacă eram sănătoşi şi timpul ne permitea.

114

Iubirile unui pescar

Zilele de ceaţă nu erau aşa dese, ca să ne sperie. Ne-am învăţat cu ele, doar eram de-ai casei, cum s-ar zice. Înainte, aveam o busolă foarte utilă pe ceaţă, însă am pierdut-o pe fundul mării, alături de mai multe scule căzute în apă, din neatenţie, pe o mare agitată. “Poate voi reuşi să-mi cumpăr alta, cândva...”, mă gândeam. Mi-am cărat grăbit bagajul la maşină şi am plecat spre casă. Acolo, am ales şi împărţit peştele pe sortimente, cel mic pentru pisicile care mă aşteptau cu nerăbdare, celălalt în pungi de două kilograme, pentru comercializare. Hanusul l-am pus separat, fiind o mândreţe de peşte capturat în ziua aceea. După ce am pus totul la congelator, mi-am preparat câţiva hanuşi mai mici, asigurându-mi astfel prânzul de burlac. Eram foarte atent la curăţarea peştelui şi pregătirea lui pentru prăjit, având grijă să-l dau la sare, ca să nu se crape în timpul prăjitului. Apoi m-am ocupat să fac mujdeiul de usturoi şi mămăliguţa la ceaun. Între timp, am dat o fugă la Alimentara de vizavi de blocul meu şi mi-am cumpărat un coniac albanez, slăbiciunea mea în acea vreme, care mi-a completat deliciul prânzului meu cu peşte.

115

Iubirile unui pescar

Unsprezece

Chemarea iubirii “Fugi de tentaţii, dar încet, să te poată ajunge.”

erminând de aşezat peştele în congelator, precum şi hrănirea felinelor din faţa ferestrei, am făcut un duş reconfortant şi m-am instalat comod în pat, să citesc câteva rânduri până mă va prinde somnul, întrerupt aşa de dimineaţă, pentru pescuit. Ascultam în surdină şi muzica ce se revărsa din difuzor, chinuindu-mă să înţeleg ce vrea să spună Dostoievski în Demonii. Deodată, am auzit soneria telefonului din living. Cine putea să mă caute la acea oră? Uitasem, pe moment, de întâlnirea matinală de la malul marii. Era Miruna, care îşi cerea scuze că nu a mai dat telefon, văzând cum este vremea de rea şi potrivnică plăcerii sale de-a se plimba cu barca pe mare, pentru prima dată în viaţa ei. M-am bucurat de telefonul ei şi i-am spus acest lucru. Sigur că vremea a fost potrivnică unei plimbări cu barca, dar nu puteam să ieşim la o cafea? Trebuie să recunosc că aşteptam cu nerăbdare acest telefon. Eu nu-l aveam pe-al ei de la hotel, dar ar fi fost destul de simplu să mă duc acolo şi să urc la camera cu numărul 44, ca s-o invit la o cafea la barul de la parter. M-am reţinut de la acest gest, pentru că mi s-a părut că nu se cădea să procedez aşa, după numai o jumătate de oră, cât am vorbit pe faleză, iar prezenţa colegei ei de cameră în acele momente m-ar fi făcut să nu mă simt confortabil.

116

Iubirile unui pescar

În plus, la lumina becurilor din faţa bufetului Semiramis, în dimineaţa întâlnirii noastre, nici nu am apucat să ne cunoaştem suficient de bine, pentru a ne face o părere unul despre celălalt, mai ales că eu am avut impoliteţea de a sta în maşină, iar ea, în piciore, la adăpostul salciei. Mi-a răspuns că este de acord să ne întâlnim pe terasa Cazino-ului, la o cafea şi a refuzat politicos să vin s-o iau cu maşina, deoarece dorea să meargă pe jos, pe malul mării, să mai facă mişcare şi să cunoască oraşul. După ce am stabilit ora întâlnirii, am început să nu mai reţin nimic din cartea lui Dostoievski şi gândurile mi-au zburat la “femeia lunii”, cum am denumit-o eu în glumă. M-am dat jos din pat, renunţând la somnul planificat şi am început să-mi inspectez garderoba. Cu ce să mă îmbrac mai deosebit pentru a-i atrage atenţia? Mi-am ales un pantalon alb din in şi o cămaşă gri din mătase. Cu pantofii era o problemă, nu aveam pantofi albi, însă cei negri împletiţi mi s-au părut asortaţi cu ţinuta mea primăvăratică, pentru că voi lua şi un sacou de culoare închisă. La cravată am renunţat, ar fi fost prea protocolară o ţinută la “patru ace” cum se zice, pentru o întâlnire la o cafea, în compania unei tinere doamne, pe o terasă aproape pustie, cum erau toate terasele în acea perioadă. Doar turiştii le mai abordau, să profite de razele soarelui blând al lunii mai. Localnicii, mai ales cei obişnuiţi să frecventeze birturile, se mulţumeau cu interiorul restaurantelor, unde se serveau şi băuturi mai ieftine. Stabilind ţinuta pe care o voi adopta şi având suficient timp până la ora fixată, mi-am călcat cămaşa, am refăcut dunga la pantaloni şi m-am bărbierit proaspăt, cu toate că nu erau nici douăzeci şi patru de ore de când o făcusem ultima oară. Imi priveam faţa în oglindă şi-mi puneam problema dacă o voi impresiona plăcut pe Miruna, dacă am vreo şansă să o cuceresc. Încă eram tânăr, doar ce împlinisem 39 de ani cu două luni în urmă. Eram înalt, suplu, bine îmbrăcat, părul cu început de

117

Iubirile unui pescar

chelie pe la tâmple şi din punct de vedere material eram destul de bine situat. Nu aveam obligaţii sentimentale, aveam casa mea, maşina mea, un loc bun de muncă, ce mai lipsea? Tocmai ce aveam de gând să fac în această după amiază: să caut femeia visurilor oricărui bărbat! Şi Miruna parcă întruchipa acest vis. Era frumoasă, inteligentă, poate prea frumoasă pentru mine, trecută şi ea printr-o căsnicie, liberă ca şi mine, numai că la prea mulţi kilometri distanţă. Visam prea departe probabil, nici nu o văzusem în toată splendoarea frumuseţii sale, ci doar la lumina lunii de mai şi a becurilor de pe faleză. La ora stabilită, cu un bucheţel de frezii în mână, mă îndreptam spre Cazino, mergând cu paşi repezi şi nerăbdători. Mai erau câteva minute şi deja i-am văzut silueta graţioasă apărând la capătul falezei. Venise prin situl arheologic al Callatisului de odinioară, de lângă hotel Mangalia. Mai târziu mi-a spus că dorise să împuşte doi iepuri cu acelaşi glonţ: să vadă situl arheologic al multimilenarului nostru oraş şi faleza din centrul oraşului, cu hotelurile sale cochete, înşirate de-a lungul ei. Aşteptam, destul de emoţionat apropierea ei, cu florile ascunse la spate, căci mi se părea prea banal să stau cu florile proţăpite la vedere. Era într-o rochiţă subţire şi vaporoasă de culoarea cerului senin, pe sub care se distingea o jupă albă, care s-a văzut când mi-a făcut o reverenţă, în glumă, la sărutarea mâinii şi înmânarea florilor. Abia acum observam că natura a fost destul de darnică şi ursitoarele s-au întrecut în dotarea sa din punct de vedere fizic. Bănuiesc că nici la intelect nu au fost zgârcite, dacă la 34 ani era contabil-şef într-o bancă renumită. Se vedea că de restul s-a ocupat singură să ajute natura, atât ca ţinută, coafură, machiaj şi accesorii. De geanta la culoarea rochiei, atârna un pulover fin, de aceeaşi culoare cu rochia, cu mici diferenţe de nuanţă.

118

Iubirile unui pescar

Silueta ei în mişcare se profila pe imensitatea albastră a mării şi avea un farmec aparte, eram încântat de prezenţa ei în viaţa mea. Ne-am spus apoi câteva cuvinte de complezenţă, ea mulţumindu-mi pentru buchetul de flori, eu că a acceptat invitaţia mea şi mergând alături, unul de celălalt, ne-am îndreptat spre terasă, urcând treptele acesteia. Ne-am ales o masă de la care să putem admira întreaga plajă şi faleza, uitându-ne pe meniul adus cu promptitudine de ospătar. - Ce pot să-ţi ofer din acest meniu? am întrebat-o pe Miruna. Fără să-mi dau seama, vorbisem la persoana întâia şi mi-am cerut imediat scuze. - Nu-i nimic, este normal, acum stăm la masă ca doi prieteni, nu ca doi străini, cum eram sub copac! zâmbeşte ea binevoitoare. Dar, nu a fost vorba doar de o cafea, când am acceptat întâlnirea? mă contrează ea în continuare, zâmbind. - De obicei, cafeaua se serveşte la încheierea unei mese, rar înainte, în afara celei de dimineaţă, nu crezi? - Nu prea mi-e foame şi am bonuri valorice la restaurantul hotelului. - Nu-i nimic, le vei folosi altădată. Curând se apropie ora cinei, poate până atunci, în interiorul salonului începe muzica să cânte şi, dacă nu te grăbeşti, putem să facem şi un pas de dans împreună. Avem ţinuta adecvată sper. Ce zici de propunerea mea, Miruna ? - Nu am nimic împotrivă, nu mă grăbesc să ajung la hotel, eu mi-am propus să vizitez şi oraşul, dar o voi face în altă zi, acceptă ea. - Mai sunt zile şi abia ai început concediul pe litoral. Când plecăm spre hotel, nu mai mergem pe faleză, ci o luăm prin centrul oraşului şi ai să vezi oraşul în nocturnă. Să ştii că este destul de frumoasă noaptea la Mangalia!

119

Iubirile unui pescar

- Bine, atunci facem aşa: servim aici ceva de băut şi masa în restaurant, acum este prea devreme totuşi pentru cină şi eu nu sunt obişnuită cu acest program. Sper că nu te superi dacă îmi voi achita singură consumaţia. - Bine, este în regulă, mai vedem ce va fi mai târziu... Atunci, ce doreşti să consumi? - Un concentrat de fructe, poate ananas. - Eu voi lua un triplu sec şi apă minerală înainte de cină. Stabilind cu ce ne vom delecta, privind marea şi trecătorii de pe faleză, am dat comanda ospătarului, indicându-i băutura mea preferată şi băutura răcoritoare dorită de invitata mea, rugându-l să ne rezerve o masă în salon, când îşi va începe orchestra programul. I-am mai solicitat ca masa să fie mai departe de orchestră, dar în apropierea ringului şi, mai ales, să nu fie lângă uşă. Discuţia a pornit de la cum a găsit ea litoralul, dacă a mai fost la Mangalia şi dacă da, ce schimbări în bine a sesizat, apoi am continuat tangenţial, despre noi şi vieţile noastre, cu bune şi rele, fără inhibiţii în relatări. Ea mi-a povestit că a mai fost odată cu soţul la Neptun şi a vizitat şi Mangalia, îi place cum arată acum, este un oraş plăcut şi liniştit, ideal pentru cei ce iubesc marea şi doresc să scape de tumultul marilor oraşe, cum este şi Timişoara. Eu i-am relatat pe scurt despre munca mea pe şantierul naval şi despre prima mea iubire din tinereţe. Discuţia curgea plăcut şi sinceră, iar eu aveam în faţă o figură deosebit de agreabilă. Îmi scăldam privirea în ochii ei frumoşi, umbriţi de nişte gene lungi şi plăcut rimelate. Nu-mi venea să cred că stăteam la masă cu o femeie atât de frumoasă şi deosebită. Mă întrebam dacă ceea ce mi se întâmpla nu este un vis... Chiar m-am născut în acea zodie în care ursitoarele sunt amabile şi generoase şi se întrec în a-ţi dărui cât mai multe clipe de fericire? Zodia mea este Peştii, o zodie nu prea norocoasă şi după ce mi s-a întâmplat mie în viaţă, nu văd ce mi se va întâmpla bun de azi înainte.

120

Iubirile unui pescar

Miruna mă privea atentă, parcă vroia să-mi ghicească gândurile... Mă fixa mereu cu un zâmbet larg şi cu ochi strălucitori şi veseli, de culoarea cerului senin şi cu sprâncenele frumos arcuite. Absorbiţi de discuţia noastră nu am sesizat cum a trecut timpul, cum soarele a părăsit marea şi s-a ascuns în spatele blocurilor, cum pe faleză s-au aprins luminile şi din salonul restaurantului se auzeau primele acorduri ale formaţiei Cornel Vărban şi Alexandru Wilmany. Am constatat cu plăcere că ne spuneam bucuriile şi necazurile, ca doi prieteni ce se cunosc de-o viaţă, gândurile de viitor şi că existau mari asemănări între noi. - Am văzut că la sosirea la întâlnire ai trecut prin situl arheologic al vechii cetăţi Callatis, din spatele hotelului Mangalia. - Da, mă interesează istoria acestui oraş. Am citit ceva, dar nu suficient pentru a-mi face o părere. Imi place să adun cât mai multe informaţii despre locurile prin care trec. Deci, mă interesează Mangalia, cu istoria ei. - Atunci, pot deveni, pentru puţin timp, ghidul tău turistic şi îţi voi spune mai multe despre oraşul meu.. - Chiar te rog s-o faci, presupun că eşti bine informat despre Mangalia. - Mai întâi, să ştii că primul nume a fost Callatis, apoi Pangalla sau Pancalia, nume dat de genovezi prin secolul al XIII-lea, iar forma “Mangalia” apare pentru prima dată prin 1593. Eu nu sunt mangaliot prin naştere, dar m-am născut în această zonă, la douăzeci de kilometri pe şoseaua asfaltată, sau la doisprezece kilometri pe drum de ţară. Eu, până am venit la Mangalia, am locuit la Constanţa, de la vârsta de 14 ani. Şi acum să-ţi relatez ce ştiu despre istoria oraşului. I-am spus că există şi un muzeu arheologic pe strada principală, de asemenea, o casă memorială în spatele sitului, pe malul mării, construită în stil dobrogean, cu influenţe tătăreşti în

121

Iubirile unui pescar

general, având aceeaşi arhitectură ca şi complexul muzeal de la Balcic, din Bulgaria, fosta reşedinţă a reginei Maria. - Trebuie să ştii de la început că, aşezarea Callatis fost o colonie a cetăţii greceşti Heraclea Pontica (azi Ereğli în Turcia), din secolul al VI-lea înaintea erei noastre. Portul şi jumătate din oraşul antic Callatis sunt acum acoperite de ape. În ciuda inevitabilelor războaie şi schimbări de stăpâni, oraşul a prosperat timp de 1200 de ani, uneori liber, alte ori sub stăpânirile succesive ale perşilor, macedonenilor, dacilor şi ale romanilor, deveniţi bizantini prin creştinare. Marele om de ştiinţă Vasile Pârvan a făcut numeroase studii şi cercetări arheologice despre Mangalia, iar strada pe care ai venit tu poartă numele său. Acolo este şi o hartă pe peretele unui bloc, cu denumiri ale cetăţilor din Dobrogea veche. Cetatea a dispărut odată cu năvălirea popoarelor migratoare din secolele al VIII-lea şi al al IX-lea, fiind înlocuită cu o simplă aşezare de pescari. Ea a fost parţial reclădită în secolul al XI-lea, odată cu reintrarea Dobrogei sub stăpânirea bizantină, dar a dispărut din nou în 1225, arsă, de data aceasta de tătari, care şi-au stabilit aici o tabără, crescând cai şi oi, fiind şi stăpânii unui mic grup de pescari greci, puşi să pescuiască pentru ei. În perioada 1890-1892, localitatea a fost populată cu colonişti de origine germană, cunoscuţi ca germani dobrogeni, dar majoritatea au părăsit localitatea în 1940, fiind strămutaţi cu forţa în Germania nazistă.. Mangalia a devenit un port modern, al doilea port maritim după Constanţa, cu vreo 3000 de locuitori permanenţi în 1938, dar care treceau de 10.000 vara, oraşul crescând rapid, mulţumită plajei de la Tatlageac-Comorova, ce se întindea pe mai mulţi kilometri între actualul Neptun-Olimp şi zona de la fosta mânăstire de călugări, distrusă de către comunişti şi înlocuită cu un punct piscicol. Ai văzut această pescărie

122

Iubirile unui pescar

când ai venit cu trenul, înainte de intrarea în Olimp, pe stânga, după halta Pescărie. După Al Doilea Război Mondial, oraşul a devenit zonă militară de frontieră şi turismul a stagnat câţiva ani. În 1954 a fost din nou deschis tuturor, iar începând cu 1962, oraşul a intrat în atenţia guvernului, pentru a deveni un important centru turistic: între pădurea Comorova şi mare s-au construit staţiunile Olimp, Neptun, Jupiter, Aurora, Venus şi Saturn. În acea perioadă, vechiul şi pitorescul oraş tipic dobrogean, având multe locuinţe în stil tătăresc, a fost în mare parte distrus, făcând loc la actulalele blocuri. Eu chiar sunt în posesia unui document semnat de Ceauşescu, prin care dispunea să se construiască 2000 de apartamente pentru salariaţii care urmau să lucreze în noul şantier naval, unde lucrez şi eu. În port se aflau staţionate majoritatea navelor militare, transferate apoi la Constanţa, odată cu dezvoltarea portului nou de acolo. Acum, în oraşul nostru sunt peste 40 mii de locuitori, însă, în perioada sezonului estival li se mai adaugă, lunar, alte câteva zeci de mii împrăştiaţi prin toate staţiunile. Oraşul Mangalia a fost declarat municipiu în anul 1995. Moscheea "Esmahan Sultan" este cea mai veche din ţară, fiind unul dintre obiectivele turistice cu care Mangalia se mândreşte. Ea a fost ridicată în anul 1525 de fiica lui Selim al doilea, în stil maur. În perioada comunistă a fost lăsată în paragină şi năpădită de buruieni, iar cimitirul unde se aflau morminte vechi, de peste 300 ani, nu mai era delimitat de niciun fel de gard. După 1989, moscheea a fost reamenajată cu ajutorul Primăriei Municipiului Mangalia şi zilnic, ea este vizitată de vârstnicii care vin la rugăciunile rituale şi de turişti. M-am oprit din expunere şi m-am adresat Mirunei cu mândrie:

123

Iubirile unui pescar

- Nu-i aşa că m-am documentat bine şi ţi-am spus lucruri interesante despre oraşul meu? - Da! Sunt încântată că am putut să aflu atât de multe despre Mangalia şi îţi mulţumesc! Ospătarul a venit să ne anunţe că totul este pregătit, dacă dorim să ne transferăm în salon, aşa că, spre regretul Mirunei, am întrerupt această lecţie de istorie locală. Ca un cavaler ce eram, am ajutat-o pe Miruna să se ridice de pe scaun, i-am cuprins mijlocul subţire cu braţul, fără ca acest gest s-o deranjeze şi am pătruns în salon, unde mai multe perechi ocupau deja mesele din jurul ringului. Masa noastră era amplasată, de asemenea, în apropierea ringului, dar mai departe de orchestră, să nu ne deranjeze zgomotul, aşa cum îl rugasem pe ospătar. După consultarea listei cu preparatele oferite, am ales fiecare ce dorea să servească la cină şi vinul preferat pentru prima noastră seară petrecută împreună. În timp ce mâncam, am întrebat-o dacă este vreo problemă că va ajunge la hotel noaptea târziu şi îşi va deranja colega din somn. Mi-a răspuns negativ şi ne-am continuat cina, schimbând replici scurte şi banalităţi. Mâncarea era gustoasă, ospătarul serviabil şi vinul deosebit. Eu îmi comandasem un vin local, din renumita podgorie Murfatlar, un Chardonnay alb, vechi şi demidulce, iar Miruna a servit la început un cocktail. Simţeam o deosebită plăcere să stau de vorbă cu această doamnă frumoasă, elegantă şi distinsă, intelectuală rafinată şi elevată, care îmi vorbea cu drăgălăşenie şi inteligenţă. Acum, discuţiile erau uşoare, ca între prieteni, ne studiam reciproc reacţiile emoţionale ale momentului, în acordurile plăcute ale muzicii plăcut interpretate. Miruna părea puţin stânjenită de situaţia inedită în care se afla - întâlnirea cu un necunoscut la malul mării - şi avea obrajii îmbujoraţi de cele câteva inghiţituri din cocktail, ceea ce îi dădea un farmec aparte. Mă uitam discret în jurul meu, căutând cu privirea şi alte femei frumoase, pentru a le compara cu ea, dar

124

Iubirile unui pescar

oricât m-am străduit, n-am găsit nimic şi eram emoţionat că stau la masă cu o fiinţă atât de atrăgătoare. Când orchestra a atacat un tangou, i-am făcut Mirunei propunerea să ne încercăm şansa de a dansa împreună. - Să ştii că nu am mai dansat de mult timp, aşa că să nu te superi, dacă am să te calc pe picioare, a apreciat ea. - Nici eu nu stau doar pe ringul de dans toată ziua! Arareori am acest prilej, dar nu înseamnă că am uitat cum se dansează. Să ne amintim reciproc după primii paşi! - Cine ştie, de emoţie, oricine mai poate greşi… - Atunci să vedem dacă apare vreun incident şi care va fi semnificaţia sa viitoare... Am ajutat-o pe Miruna să se ridice de pe scaun şi am intrat pe ringul de dans. Ca de obicei, mâinile au început să-mi transpire de emoţie. Era ceva specific pentru mine, această reacţie de transpiraţie rece, oarecum jenantă şi norocul meu a fost că n-a ţinut mult, doar cât m-am obişnuit cu situaţia în care mă aflam. Miruna se mişca elegant. După câteva ezitări, paşii ni s-au acordat la aceeaşi rezonanţă şi nimic nu a mai făcut-o să greşească. Muzica era tulburătoare, parcă ne unea sufletele singuratice. Trupul ei fremăta la atingerea genunchilor mei, iar mâna cu care o ţineam de talie îi simţea unduirea fără cusur, în ritmul muzicii. Se mişca lin, iar dacă încercam nişte artificii şi dansam tangoul în paşi mai alerţi, corpul ei răspundea foarte bine la noile mişcări şi comenzi. Când era lipită de pieptul meu, când se depărta şi făcea paşii ritmaţi ai dansului latin. Zâmbea şi îi citeam pe faţă bucuria şi plăcerea unui dans pe care îl trăia prin toţi porii. Era ca fulgul de uşoară şi zburda ca un pui de căprioară pe suprafaţa de dans. Finalul a stârnit un ropot de aplauze din partea celor din salon. Nu erau pentru noi, ci pentru modul exemplar cum a abordat orchestra melodiile, însă nouă ne-ar fi plăcut să credem că publicul ne răsplătea talentul de dansatori. Atunci, mi-am apropiat pentru prima dată buzele de obrazul ei cu un sărut fugar şi dulce şi i-am

125

Iubirile unui pescar

sărutat mâna sesizând cu plăcere că nu s-a supărat, ci s-a sprijinit de mine, delicat şi cu tot corpul, pe drumul către masă. Seara era minunată şi timpul trecea fără să ne dăm seama, foarte repede. Era ora destul de înaintată, se apropia de miezul nopţii când am achitat nota, lăsându-i un ciubuc consistent ospătarului, pentru modul exemplar cum s-a descurcat şi am părăsit incinta Cazino-ului. Amândoi eram transpiraţi din cauza căldurii din restaurant şi de la efortul făcut la dans, iar afară era răcoare, aşa că Miruna a resimţit din plin schimbarea atmosferică, scuturându-se de frig. Nu mai era temperatura plăcută din incinta salonului, ci una răcoroasă de mai, când uneori, încă mai cade bruma. I-am propus să luăm un taxi, staţia fiind în apropiere, însă a refuzat elegant. M-am bucurat de acest refuz, căci eu doream să nu se termine aşa de repede această seară fermecătoare. M-am dezbrăcat de sacou şi l-am depus pe umerii ei fragili, acoperiţi de puloverul subţire. Se scuza că nu s-a gândit c-o să întârzie aşa de mult şi o s-o prindă miezul nopţii prin oraş. - Ştii, avem mai mult de un kilometru până la hotel. Repet, dacă te dor picioarele după o noapte de dans, uite, suntem în staţia de taxi şi în cinci minute eşti la hotel. - Nu mă grăbesc. Nu mă aşteaptă nimeni la hotel cu flori. Apropo, vezi că sunt încă vesele florile tale? - Nu au fost niciodată ale mele. Îţi aparţin şi le meriţi cu prisosinţă, nu numai pentru frumuseţea şi eleganţa ta, ci mai ales, pentru minunata seară pe care mi-ai oferit-o. - Da? Dacă este aşa, atunci meriţi o recompensă. Şi fără a-mi aştepta răspunsul, s-a oprit brusc, s-a întors cu faţa spre mine şi, ridicându-se pe vîrful picioarelor, mi-a cuprins cu o mână gâtul... A urmat un sărut complet şi profund care m-a uluit... I-am simţit vârful limbii căutându-l pe-al meu, buzele ei lacome îmbrăţişându-mi gura, senzaţii deosebite mă străbăteau prin tot corpul, iar mâinile noastre tremurânde se căutau şi se împreunau neîncetat.

126

Iubirile unui pescar

Am trecut şi eu la atac, fără să mă desprind din sărutul ei, strecurându-mi limba printre dinţii ei perfect sculptaţi, ascuţiţi şi puternici, dar lăsând-o şi pe ea să continue explorarea cerului gurii mele, cu limba ei micuţă. Am muşcat-o uşor de limbă, în timp ce ea mă îmboldea cu pumnul să nu mai repet şi mă muşca în compensaţie de buze. Luasem foc amândoi... Instinctiv, am îndepărtat-o de mine şi am încercat să merg mai departe, eram, totuşi, în centrul oraşului, chiar dacă trecătorii erau răzleţi la acea oră. - Ţi-e teamă deja? îmi reproşă ea. - Nu, dar am o propunere care ne scuteşte de-a fi actorii unui spectacol public, chiar dacă este nocturn. - Care ar fi acea propunere? Să vedem… să vedem… - În drumul spre hotel care este încă departe, se află casa mea, la mijlocul distanţei, putem să facem un scurt popas să ne mai încălzim, să-mi schimb şi eu ţinuta, deja udă de transpiraţie şi cât mai serveşti un pahar cu vin sau altceva, ce doreşti, putem pleca mai departe. - Sună tentant asta, vreau să-ţi văd „bârlogul” de burlac. - Să nu te aştepţi la ceva fenomenal. Am un apartament simplu, prin care sunt aruncate tot felul de haine peste tot, de când m-am schimbat să plec spre faleză şi am ales ore întregi, fără să-mi placă nimic! Nu ştiam cum se va finaliza întâlnirea şi nici că voi avea deosebita plăcere de-a te avea ca oaspete. - Atunci să mergem să vedem “harababura” ta la ceas de noapte! Şi mi-a cuprins mijlocul cu braţul, puţin mai sprinţar şi parcă, mai grăbit… În cîteva minute eram în faţa uşii mele, la parter. Nu-mi găseam cheile de emoţie şi nici nu nimeream yala cu ele... Neonul din hol se reflecta cu irizări albăstrui în părul ei de culoarea spicului de grâu.

127

Iubirile unui pescar

Am reuşit să deschid, în sfârşit, uşa, invitând-o să-mi treacă pragul şi, brusc, am luat-o în braţe şi am intrat cu ea în sufragerie, unde am depus-o cu grijă pe fotoliu. - Ce faci? Parcă numai miresele se trec în braţe peste prag. - Cine ştie ce ne rezervă viaţa? Ca să fiu mai sigur că voi face acest gest la timpul oportun, nu am pierdut acum ocazia…Şi apoi, nu-i niciun efort la greutatea ta. Stătea aşezată comod pe fotoliu şi în timp ce îşi aranja cu eleganţă poalele rochiei pe braţele lui, îmi inspecta din priviri camera... Eu am mers la frigider să-i aduc băutura solicitată, profitând de ocazie ca să-mi schimb cămaşa udă de transpiraţie cu alta mai uscată. Apoi m-am îndreptat spre ea cu un pahar de coniac, pe marginile căruia pusesem zahăr. Tocmai îmi inspecta colecţia de discuri de pick-up. Aveam mai mult plăci din Bulgaria, iar ea si-a manifestat uimirea că şi acolo se găseau plăci cu formaţiile celebre ale vremii, ca şi pe piaţa sârbească, la care avea acces în vestul ţării. Timpul se scurgea fără să băgăm de seamă şi nu în favoarea Mirunei, care ar fi trebuit să ajungă de mult la hotel. Deşi ea dorea să facă acest lucru, eu simţeam că nu prea este interesată de această variantă. Cred că ar fi preferat prezenţa unui bărbat, în locul colegei sale de cameră - o bucovineancă de prin Rădăuţi, pe care o întâlnise prima dată la recepţia hotelului, în momentul cazării, după cum îmi povestise. Mi-am pus paharul cu băutură pe masa-bar şi m-am lăsat uşor în genunchi, înconjurându-i cu braţele picioarele şi propunându-i în şoaptă, să rămână peste noapte la mine. Fără să aştept răspunsul, m-am ridicat încet şi am îmbrăţişat-o cald şi tandru, punând stăpânire peste gura ei. Cred că nici nu avea intenţia să răspundă ceva, căci s-a lăsat abandonată în braţele mele şi în plăcerea sărutului prelungit. Nu s-a simţit deloc deranjată de faptul că mâinile mele nu mai erau cuminţi şi dacă, la început, doar explorau fineţea materialului din care era făcută frumoasa ei rochiţă, acum se

128

Iubirile unui pescar

plimbau nerăbdătoare pe sub jupă, dezmierdându-i pulpele catifelate. Sânii îi simţeam mari şi frumoşi sub forma unor pere coapte, dar din cauza sutienului care îi ţinuse struniţi, nu-mi dădusem seama până atunci de mărimea lor. S-a abandonat pe marginea fotoliului şi, instinctiv, a ridicat piciorul pe spetează, în timp ce, cu mâna stângă mă strângea de gât, iar cu dreapta, pe sub cămaşă, îmi mângâia spatele. Mâinile mele îşi continuau febril căutările, în timp ce buzele noastre încremeniseră în acelaşi sărut prelungit. Cu un gest de felină tandră, s-a ridicat în picioare şi m-a întors cu spatele la fotoliu, aşezându-mă pe mine în locul ei. Apoi s-a lăsat în jos, în genunchi, între picioarele mele şi a început să-mi mângâie pieptul peste cămaşă. Tremuram de dorinţă... mâinile ei s-au urcat în sus, pe gâtul meu şi-au început să-mi descheie nasturii de la cămaşă, depunând sub fiecare nasture scăpat din strânsoarea butonierei, câte un sărut fierbinte, pe pielea mea... Când ea a terminat, terminasem şi eu de scos rochiţa, jupa şi sutienul de pe ea, aşa că a urmat o îmbrăţişare înflăcărată şi pentru prima dată, trupurile noastre goale s-au atins.... Rămăsese în bustul gol, etalând frumuseţea unor sâni superbi şi un chiloţel bleu dantelat. Am ridicat-o în braţe ca pe o frumoasă statuie vie şi caldă şi am depus-o pe canapeaua de alături, având grijă, pe drum, să scap şi eu de pantalonii mei ce deveniseră incomozi... Sărutările şi jocul mâinilor pregăteau cele două trupuri pline de pasiune şi voluptate. Bărbăţia mea bătea la poarta ce se prefigura la încheietura pulpelor sale. Sânii înalţi şi catifelaţi, care jucau la fiecare mişcare, cu mugurii lor uşor obraznici, mă trimiteau în lumea visurilor. În acea noapte, ne-am abandonat, la lumina discretă a unei veioze pentru citit, unor jocuri erotice de toată frumuseţea şi senzualitatea de care am fost în stare amândoi, trăind prin toţi porii farmecul şi fiorii unei minunate nopţi de mai, finalizând spre dimineaţă, într-o descătuşare fizică sublimă, dar şi o îngemănare sufletească fără precedent.

129

Iubirile unui pescar

Cum zorii zilei se reflectau în ferestre, am adormit îmbrăţişaţi până aproape de prânz. Când s-a trezit, Miruna nu a dorit decât să facă un duş şi să servească o cafea tare, după care am dus-o direct la hotel să se schimbe şi să meargă pe plajă. A rămas să mă sune pentru următoarea întâlnire. Miruna nu era o persoană făţarnică, care să afişeze o poză de femeie pudică, jenată de situaţie, era hotărâtă, ştia ce doreşte şi punea în practică, fără nici-un complex, ceea ce îşi propunea. A vrut să facă dragoste în acea seară şi a făcut, pentru că aşa a dorit. S-a simţit bine în prezenţa mea, i-a plăcut modul meu de a fi şi a considerat că nu este niciun risc să-şi descătuşeze sentimentele faţă de un bărbat la prima întâlnire. După cum mi-a povestit mai târziu, nu mai fusese împreună cu un bărbat de mai mult timp. De la ultima sa experienţă a rămas profund dezamăgită şi a renunţat să mai acorde încredere unui bărbat, mai ales că la poziţia ei socială, nu-şi permitea aventuri de o seară sau de scurtă durată. La mare era o simplă turistă, necunoscută de nimeni, iar dacă relaţia se dovedea a fi un nou eşec, avea cel puţin avantajul de a fi singura care ştia de el. Era un risc asumat. Am trecut destul de uşor peste această remarcă a Mirunei, deşi nu m-am simţit comod şi nu eram nici eu omul care uită să mai plece din uşa bisericii. Eu speram ca să nu fie o simplă relaţie de o noapte, o partidă de sex dorită de ambele părţi, ci o relaţie de perspectivă, cu toate că, analizând-o pe toate părţile, nu-i vedeam o finalizare fericită. Ea deţinea o funcţie importantă la Timişoara pe care nu ar fi putut s-o aibă la Mangalia, oricât de competentă ar fi fost, iar eu nu puteam pleca la Timişoara să fac vapoare, deşi aş fi putut să mă adaptez oricărei societăţi de producţie cu profil industrial. Dar în acele clipe nu mi-am pus problema viitorului relaţiei noastre. Ne simţeam bine şi doream din tot sufletul să nu pierd o asemenea parteneră. Nefiind angajaţi în alte realţii similare, am simţit osmoza întrepătrunderii sufletelor ce se încolăcesc ca lianele în jurul

130

Iubirile unui pescar

copacilor puternic înrădăcinaţi, într-o iubire la care nimeni nu mai avea curajul să spere, să viseze, sau să bănuiască că va apărea, în locul ce, de multe ori, poate nu-ţi spune nimic definit: litoralul.

131

Iubirile unui pescar

Doisprezece

Furtuna Am descoperit că dacă iubeşti viaţa şi viaţa te va iubi pe tine. (Arthur Rubinstein)

n dimineaţa următoare, la ora stabilită pentru plecarea pe mare, am parcat maşina sub salcia de pe faleză, din faţa bufetului Semiramis, ca de obicei, pentru a o feri de canicula zilei şi mi-am cărat grăbit bagajul la barcă. O parte dintre colegii de pescuit îşi trăseseră bărcile la apă până la sosirea mea şi aşteptau să apară toţi proprietarii de bărci, dornici de-a merge la pescuit pe mare. Lansarea la apă a bărcilor se face colectiv, de către cel puţin două persoane, fiecare barcă fiind de peste 100 kilograme şi ridicată pe plajă la 5-6 metri distanţă de apă. Pe cer, mai străluceau palid câteva stele, rătăcite printre norii întunecaţi Era un cer care nu prevestea o zi însorită, putea să plouă sau să apară valurile largi. Vântul bătea destul de neplăcut, dinspre mal înspre larg. Deocamdată, marea se prezenta ondulată, de gradul doi spre trei. Mi-am propus să merg mai departe, spre nord, unde mai prinsesem guvid mult şi hanus frumos, în speranţa că la ivirea soarelui, marea se va linişti, ca de obicei. Un bătrân vecin m-a rugat să-l iau şi pe el în barcă. Moşul avea deja 72 de ani, însă mai fusese cu mine şi nu avea rău de mare, era de baştină de pe malul Dunării, din Galaţi. De multe ori, atât eu cât şi alţi colegi de pescuit, la insistenţa cunoscuţilor sau turiştilor, mai luam în larg câte

132

Iubirile unui pescar

un însoţitor. Când sunt doi în barcă, este uneori mai plăcut de ieşit pe mare. Mai stai de vorbă, mai povesteşti, oricum nu eşti singur cu gândurile tale. Fiecare trage la câte o ramă, dacă partenerul ştie, sau dacă ai doua rânduri, se trage la două rânduri de rame. Proprietarul are avantajul că musafirul stă în prova şi lansează parâma sau o recuperează din apă, iar în pupa lxx ai posibilitatea să arunci voltele în zone noi, în care încă nu s-a pescuit. Dezavantajul, când ai musafiri în barcă, este că atunci când îţi este lumea mai dragă, ai parcurs peste o milă marină în larg şi deja tragi cu spor voltele pline cu guvid, musafirul începe să ia copastia în braţe şi să dea la peşte, adică să vomite. Răul de mare poate apărea la cei neobişnuiţi şi la valurile făcute într-o cadă, darmite în legănarea continuă a mării. Să-l laşi să leşine în barcă nu poţi. Starea sănătaţii lui se deteriorează tot mai tare. Stă tot timpul lungit, are greţuri, dureri de stomac şi de cap, nu-ţi mai poate fi de folos. Nu mai poate lansa sau recupera parâma. Ai fi un criminal să-l laşi să se degradeze fizic tot mai mult, aşa că renunţi la pescuit, vii cu el la mal şi-l duci la doctor să-şi revină. Inlăturând cauza, legănatul continuu şi ameţeala, disconfortul îi dispare după o jumătate de oră, însă parcă nu mai ai nici tu curajul să te întorci la locul de pescuit. Încă o jumătate de oră de tras la rame? Cât mai poţi sta pe mare şi cât peşte mai poţi prinde? Iţi faci toate aceste calcule şi ajungi la concluzia că trebuie să renunţi. Astfel, ai ratat o zi de pescuit pentru a-i face plăcere unui cunoscut sau unui turist, să pescuiască pe mare, mai ales că, de obicei, nu are nici sculele şi nici momeala adecvate. Pipotă de pasăre se găseşte uşor în magazine, însă nu întotdeauna-i bună. Ori este deja albită şi guvidul n-o mai bagă în seamă, ori vânzătorul îţi oferă mai mult inimioare şi cad repede din cârlig, când le tai bucăţele. Râma neagră este cea mai bună, dar ca să o scoţi este mai greu decât munca în ocnă şi nu se găseşte peste tot, ci doar în anumite bălţi.

133

Iubirile unui pescar

În ziua pe care încerc să o descriu, trăgeam singur la rame pentru că valurile mă duceau spre larg, vântul bătea dinspre uscat, aşa cum am mai spus şi efectul greutăţii în plus se simţea mai puţin. Mi-am luat ca punct de reper să ajung spre Venus, în dreptul circului montat an de an, în fiecare vară, în Saturn. Pescarii ieşiţi cu bărcile în larg îşi luau repere de pe uscat faţă de care se orientau, numai de ei ştiute. Acolo unde pescuiseră cu o zi înainte, sau două, peşte frumos şi mult, acolo îşi îndreptau barca. Acest lucru era valabil numai dacă valurile şi curenţii erau pe aceeaşi direcţie, ca în ziua precedentă. Acum nu eram deloc mulţumit de felul cum se prezenta marea şi de faptul că mai aveam peste optzeci de kilograme în plus în barcă, adică pe bătrân. Dar după o jumătate de oră, am ajuns destul de departe de mal, spre nord, acolo unde Venus era mai aproape decât Saturn. Bătrânul a aruncat ancora şi am început pescuitul. Mergea bine. Guvidul trăgea nervos de momeală, iar eu aveam râmă neagră, plăcerea lui, după pipota proaspătă de un roşu carmin, mai ales dacă este de la pasărea de ţară, de raţă, curcan sau gâscă. Dar valurile se accentuau din ce în ce mai tare. Nu mă deranja mărimea lor, ajunsă la un metru înălţime, ci faptul că veneau dinspre mal spre larg. Tangajul lxxi bărcii îmi provoca neplăceri la stomac şi ameţeli, însă eu încercam prin conversaţii cu nenea Nicu, aşa îl chema pe bătrân, să uit cum mă simt fizic. Se montase o hulălxxii de fund şi curenţi puternici au început să ne poarte voltele spre pupa. Plumbul de o sută de grame, aproape că plutea deasupra fundului mării. Norocul lui nea Nicu era că dădea doar cu două volte şi le stăpânea cu mâna, să nu fugă peste ale mele. Vântul crescuse în intensitate. Stropii de apă sărată ne biciuiau feţele. Nu prinsesem mai mult de 3-4 kilograme de peşte şi abia era ora nouă. Sub barcă se deschidea hăul când talazurile se repezeau asupra noastră. Când ne ridicau pe creastă, când ne scufundau în abisul mării. Deja au ajuns aproape la doi metri

134

Iubirile unui pescar

înălţime, însă erau largi. Când vedeam bărcile din jurul nostru deasupra valurilor, când dispăreau, parcă înghiţite de hău. Cum aveam de tras la rame peste doi kilometri până la mal, contra valurilor, am hotărât să renunţăm la pescuit, să strângem sculele şi să plecăm spre oraş. Bătrânul se mişca precum melcul, la cât doream eu să părăsim marea de repede. Cerul era plin de nori ameninţători. Berbeci înspumaţi aruncau deja apă în barcă şi toate lucrurile erau ude. A mai trecut aproape un sfert de oră, până când am putut porni la rame. Trăgem fiecare la câte o ramă, să ne fie mai uşor. După circa cinci sute de metri parcurşi cu mare greutate, compartimentul din prova, unde stătea nea Nicu, era pe jumătate plin cu apă. Bătrânul stătea cu apa până la glezne, barca s-a îngreunat tot mai mult. Trăgeam la rame şi vedeam că nu avem spor, nu înaintam mai mult de o jumătate de metru la fiecare trăsătură. Valurile înspumate se spărgeau de prova ambarcaţiunii, stropindu-ne cu apa rece şi sărată. Nea Nicu nu mai putea să tragă, aşa că la fiecare trasătură de-a mea, se schimba direcţia bărcii spre nord. Am preluat şi vâsla bătrânului care nu-mi mai putea fi de folos, devenise deja un lest lxxiii în plus şi acum îl simţeam din plin. Aşa că l-am rugat să scoată apa din prova, să-şi schimbe locul şi să treaca în pupa bărcii. Mărind greutatea în pupa, barca se ridica de prova, iar apa nu mai pătrundea aşa multă. Îmi dădeam seama că nu aveam nicio şansă să mai ajung în Saturn, la locul de acostare. Puterile începeau să mă părăsească. Mă dureau braţele de când trăgeam la rame. Trecuse mai mult de o oră şi noi parcă nu ne apropiam de mal. Pe mare nu se mai vedea nicio barcă cu motor să-i cer ajutorul. Ceilalţi colegi pescari erau poziţionaţi mai spre sud, mai aproape de intrarea în golf. Singura posibilitate era să ne schimbăm traseul, să încercăm să ieşim printre digurile din Venus, de care ne situam mai aproape. Dar tot mai aveam vreo şapte-opt sute de metri şi până acolo. I-am

135

Iubirile unui pescar

spus bătrânului că dacă mai vrem să scăpăm, trebuie să schimbăm direcţia. Mergând spre Venus, valurile acum ne loveau travers în babord şi ne împingeau spre diguri. Aşa aveam un avantaj şi o speranţă de a ajunge la mal. Încet, încet, vedeam cum distanţa se micşorează tot mai mult şi speranţa că vom scăpa din situaţia disperată creştea. Nu ştiu ce era în sufletul bătrânului, dar mie nu-mi era comod deloc, în acele clipe. Simţeam cum forţa muşchilor mă părăsea. Deja trecuseră mai mult de două ore de tras la galere şi mai aveam cam trei sute de metri până la mal. Dar bucuria creştea direct proporţional cu oboseala. Acum înaintam mai uşor. Parcurgeam la fiecare trăsătură câte un metru şi ceva. Barca era jumătate cu apă în prova şi nea Nicu nu mai prididea cu scosul apei din barcă. Totul plutea. Nimic nu mai era uscat. Peştele prins înota în voie prin barcă. El era singurul care se simţea în largul lui şi în siguranţă. Noi încă nu, dar eram conştienţi că nu ne vom scufunda. Malul se apropiase văzând cu ochii. M-am îndreptat spre cel mai apropiat intrând printre diguri. Aici curenţii nu mai aveau forţa devastatoare din larg, iar bătaia vântului era estompată de poziţia digurilor. Exista pericolul să ne lovim de pietroaiele de pe fundul apei dinspre mal, deoarece nu mai puteam stăpâni direcţionarea bărcii. Nu ştiu cum am trecut printre două pietroaie, când m-am trezit că barca se înfige cu prova în nisip. Valurile puteau s-o poarte spre pietroaie, s-o lovească şi s-o spargă. Am sărit repede în apă şi am tras cât am putut de barcă spre mal. În ajutorul meu au venit doi colegi, care tocmai plecau de la pescuit spre casă şi ne-au aşteptat să vadă cum ne descurcăm. Uzi până la piele şi marcaţi de teama înecului, le-am mulţumit pentru ajutor şi cu toţii am ridicat ambarcaţiunea pe nisip, pentru ca niciun val să n-o mai poată lua. Am golit apa din barcă şi acum exista problema cum să ajungem acasă cu atât bagaj, care mustea tot de apă. L-am lăsat pe nea Nicu să aibă grijă de lucruri şi în douăzeci de minute de mers

136

Iubirile unui pescar

pe jos pe malul mării, am ajuns în Saturn, de unde am venit cu maşina să ne luăm bagajul. Barca am ancorat-o cu un zbir lxxiv de un stâlp de iluminat public de pe faleză. Va „dormi” în Venus până mâine dimineaţă, dacă marea se va linişti şi vom pleca din Venus la pescuit dimineaţa. Până seara marea s-a liniştit, a doua zi tot cu moşul în barcă am plecat direct spre zona de pescuit. Era o zi care nu amintea cu nimic de furtuna din ziua precedentă. Maşina a fost dusă de fratele meu la locul ei, în Saturn şi aşa am scăpat dintr-unul din multele momente neplăcute, când furtuna m-a surprins în larg. De fapt, în Venus am ajuns în acest mod de două ori şi o dată pe plaja din Mangalia, iar în altă zi m-au recuperat bărcile cu motor şi m-au dus în portul pescăresc din Mangalia până a doua zi, când m-au adus din nou pe mare. Era atunci o furtună aşa de mare, încât eu, stând în barca mea tractată, mă luau valurile pe sus şi o depăşeam pe cea cu motor care mă tracta. Am încercat şi atunci să ajung la mal, însă trăgând de o ramă cu amândouă mâinile, să întorc barca, dar ea tot spre larg se îndrepta. Ancora nu mai ţinea, iar furtuna mă trăgea cu repeziciune spre largul mării. Norocul meu a fost că m-a văzut acelaşi coleg care m-a ajutat să ridic barca în Venus. Era cu nişte vecini la pescuit şi ei erau ultimii care mai treceau prin zona mea. Mi-au recunoscut barca şi m-au auzit ţipând după ei... Acesta este Marea Neagră şi capriciile sale. Până acum, am păcălit-o, dar până când, nu se ştie...

137

Iubirile unui pescar

Treisprezece

Plimbarea pe mare „Sexul este unul dintre cele nouă motive ale reîncarnării. Celelate opt nu mai sunt importante”.

m stabilit telefonic cu Miruna să mergem a doua zi pe mare, la pescuit din barcă. Se anunţa o zi deosebit de frumoasă, cu o mare liniştită. Dimineaţa, am urmat acelaşi program obişnuit. Am ieşit cu toţi colegii cu bărcile pe mare şi am început să ne împrăştiem fiecare în altă direcţie. Marea era cu suprafaţa apei nemişcată şi se anunţa o zi plăcută pentru pescuit şi apoi pentru plimbare cu barca. Timpul se scurgea monoton. Guvidul trăgea în prostie, parcă nu mai mâncase de când lumea. Se putea să am o zi record de captură. Peştele era frumos şi greutatea minciogului creştea văzând cu ochii. Când s-a luminat de ziuă, de se vedea malul, fără să vreau, ochii mi se fixau mereu pe ţărm. Doar muzica din difuzorul tranzistorului ruginit din cauza apei sărate, care tot îl stropea în timpul peregrinărilor mele pe mare, îmi mai alunga gândurile. Încercam să retrăiesc impresiile nopţii petrecute cu Miruna la mine. Să fi fost oare un vis, sau chiar a fost realitate? Numai când mă gândeam la cele întâmplate, parcă simţeam un imbold în şliţul pantalonului scurt. “ Miruna, Miruna, ce-ai făcut din viaţa mea liniştită şi netulburată de nimic şi de nimeni?” Doream să mă detaşez de evenimentele primei noastre întâlniri de pe canapeaua din sufragerie. Imaginea chipului ei mă urmarea continuu. Zâmbetul, transfigurarea, trăirile intense ce i se

138

Iubirile unui pescar

citeau pe faţă în timpul uniunii de simţuri, gustul picăturilor de transpiraţie culese dintre sânii ei frumoşi şi mari, toate acestea mă urmăreau. Degetele mele încă se mai regăseau alergând frenetic pe spatele ei, pe sâni sau pe fese. Doar zmucitura guvidului pe fundul mării mă scotea din visare. Eram emoţionat, gândindu-mă la cum se va desfăşura întâlnirea pe mare, când doar noi doi şi pescăruşii vom pluti legănaţi de unduirea molcomă a mării. Speram să se menţină vremea la fel de frumoasă, cu marea calmă şi după ora zece, când aveam întâlnirea, că să avem o plimbare de neuitat, aşa cum speram ca sentimentele noastre să alerge unele spre altele, precum pescăruşul zboară spre orizont, să se contopească cu razele rasăritului de primăvară. Soarele era deja deasupra farului verde, ştiam că se apropie ora întâlnirii. Colegii de pescuit trăgeau la rame înspre mal, iar eu le-am spus că mai rămân, că trage bine peştele. Dar numai eu ştiam că altul era scopul rămânerii mele pe mare. După ce au dispărut cu toţii după digul din zona golfului de acostare, mi-am strâns sculele, am ridicat peştele în barcă şi trăgând de parâma ancorei, priveam malul cu nerăbdare. Doar o jumatate de oră mi-a luat să fiu la punctul de întâlnire de pe plaja Saturn. La mal, nu era multă lume, dar s-a strâns ca la urs în jurul meu. Unii din curiozitate, alţii dornici să cumpere peşte. Mi-am văzut musafira stând printre curioşi, într-un slip viu colorat şi cu sânii acoperiţi de cupele sutienului, în aceleaşi culori, jucând veseli la orice mişcare, aşa cum îi ştiam. În câteva minute am scăpat de mai bine de jumătate din peştele prins şi am ajutat-o pe Miruna să se urce în barca mea. Observasem în acest timp, în privirile bărbaţilor de pe plajă admiraţia amestecată cu invidia. Chiar, aveau şi de ce: un corp armonios construit, cu sânii mari şi jucăuşi, cu fesele abia acoperite de spatele slipului îngust, excitante şi chemătoare la nebunii, mai ales când şi-a ridicat piciorul ei lung şi frumos ca să-l treacă peste copastia bărcii.

139

Iubirile unui pescar

Mişcarea valurilor a făcut ca barca să se clatine şi în graba ei de-a se sprijini cu mâinile de banchetă, de teamă să nu cadă, s-a aplecat involuntar, cu spatele cabrat spre spectatorii de ocazie de pe mal, ceea ce a stârnit murmure şi şuierături de admiraţie şi invidie din partea curioşilor de ambele sexe, când şi-a oferit vederii lor partea din... pupa, cum zic marinarii. Am ajutat-o elegant să-şi recapete echilibrul, apoi i-am sărutat mâna şi obrazul, spunându-i ce fericit sunt că o revăd... La fiecare ramă trasă, distanţa dintre noi şi mal creştea văzând cu ochii. Pe mare eram doar noi doi şi câteva bărci cu motor, la mare distanţă în larg. Rareori, câte o barcă cu pânze se mai aventura prin zonă. Mi-am ales un loc în care să nu fim deranjaţi de privirile curioase. Între timp, cât ne îndepărtam de mal, musafira mea s-a făcut comodă în prova bărcii, şi-a aruncat sutienul inutil în fundul genţii de plajă, confecţionată dintr-un pai exotic, împletit frumos şi viu colorat, piesă achiziţionată de pe piaţa sârbească clandestină, după cum am aflat mai târziu. Albul sânilor acoperiţi cândva de cupele sutienului, contrastau cu roşul aprins al zonelor expuse şi arse de razele puternice ale soarelui de mai. Pulpele înroşite, începeau s-o usture şi ca o mângâiere, îşi întindea cu mişcări lascive crema antisolară. Tocmai când aruncam ancora, m-a rugat s-o dau cu cremă pe spate şi am simţit că am cea mai plăcută sarcină de executat. Mi-am înmuiat degetele în cremă şi-am început operaţiunea. Mai întâi i-am mângâiat spatele, apoi am trecut la sâni, am coborât uşor pe pulpe, spre îmbinarea feselor, unde, sub imbolduri perverse, pretextam că şi pe acolo se poate să pătrundă razele soarelui, când se va bronza în barcă. Se relaxase cu totul sub mâinile mele, tresărind uşor când, „involuntar”, scăpam mâinile mânjite cu cremă prin zonele ascunse luminii soarelui, dând liber instinctului de mascul aflat în călduri, şi la propriu, şi la figurat.

140

Iubirile unui pescar

Ca răspuns, mâna ei a alunecat peste pulpa piciorului meu, apoi m-a luat pe după gât şi m-a sărutat apăsat. În acel moment, am abandonat întinderea pomezii rămase pe degete şi am căutat prin deschizătura picioarelor acel petecuţ acoperit de minusculul slip. Începuse să se simtă umezeala cupei calde, acoperite de puful castaniu. Mişcarea degetelor mele în locaşul dragostei îi transmitea fiori şi gemete uşoare de plăcere. Cu dinţii îmi muşca buzele şi umărul stâng. Încercam să menţin tensiunea în corpul femeii, însă doream să scadă tensiunea din pantalonii mei scurţi. Prelungirea stării de excitare era ca un elixir afrodisiac pentru amândoi. Dar încă nu era totul pregătit pentru continuarea nebuniei noastre, aşa că, din fugă, mi-am aruncat pantalonul scurt şi slipul şi m-am aşezat pe banchetă, trăgând-o cu spatele spre mine. Mi-a răspuns aşezându-se comod în braţele mele, cu picioarele desfăcute şi slipul tras într-o parte, participând la alunecarea printre labiile fierbinţi a năvalnicului înfometat, dornic de noi explorări. Atât mişcarea valurilor, cât şi cea a feselor sale deasupra intrumentului de „tortură” îi crea senzaţii pe care spunea că nu le-a mai trăit. - Ah, ce bine e! Lasă-mă să mă bucur de toată plăcerea acestei aventuri pe mare! Cât mi-au lipsit aceste clipe de dragoste! Vreau să termin acum, odată cu tine! Fi blând cu mine! Aşteaptă-mă! Vreau să te simt în mine, cât mai aproape! Gata, nu mai pot, sunt toată a ta! Iubeşte-mă cum ştii tu mai bine! Nu-mi mai puteam controla simţurile, gândurile mi se învălmăşeau în cap. Eram în transă, atât eu, cât şi ea... O zvâcnire a pornit din amândoi şi un fluid cald a umplut cavitatea atât de dornică de a îmbrăţişa tăria voinicului. Câteva clipe nici n-am ştiut ce s-a întâmplat cu noi. Nu ne-a mai interesat dacă prin zonă a trecut vreo barcă, sau vreo altă ambarcaţiune pentru plimbat turiştii pe mare. Când ne-am revenit, eram transfiguraţi de plăcere amândoi, cu feţele roşii de emoţie şi plini de senzaţii fascinante şi de broboane de transpiraţie.

141

Iubirile unui pescar

Duşul era alături, adică întinderea nemăsurată a mării... şi de aceea, am sărit amândoi din barcă în răcoarea apei, pentru a ne mai tempera trăirile actului desfăşurat sub razele destul de fierbinţi ale soarelui. Un timp, am înotat unul lângă altul, cu mişcări largi şi leneşe, ne scufundam şi ne îndepărtam, apoi ne apropiam unul de altul. Îmbrăţişaţi, călcam apa, care în zona aceea avea peste opt metri adâncime. Miruna se sprijinea cu mâna de gâtul meu, mă săruta deasupra apei mării şi se apropia subtil, în răstimpuri, de mine, cu intenţia de-a încerca ceva inedit, atât pentru ea, cât şi pentru mine. Atingerea intimităţilor noastre a dat rezultate după un timp, prin trezirea la viaţă, din nou, a simţurilor. Ne învârteam în cerc, călcând apa şi pregătind un nou moment erotic. Preludiul se realiza prin săruturi sărate de la apa mării şi prin îmbrăţişări în apa care ne răcorea trupurile din nou înfierbântate... Mâinile noastre umblau libere pe trupurile goale, când pe deasupra apei, când prin zonele erotice, pentru a ajunge la clipa când corpul singur îşi va cere drepturile sale. Am adus-o uşor lângă barcă, iar ea s-a sprijinit cu o mână de copastie, cu cealaltă ţinându-se de umărul meu. Nu-şi dezlipea buzele de gura mea, muşcându-mi pe cea superioară cu nervozitate. Simţeam durerea, dar o ignoram, căci îmi trezea senzaţii nebănuite până atunci. Am prins cu ambele mâini copastia barcii şi am fixat-o pe draga mea cu umerii de barcă. Foarte uşor, cum înotam amândoi, doar dând din picioare, s-a putut produce cuplarea corpurilor noastre tinere şi dornice de nebunii. Nebuneala s-a desfăşurat cu mult zgomot şi zbenguieli din partea Mirunei, care îşi mişca ritmat picioarele şi funduleţul. „Suntem nebuni! Suntem nebuni!” striga, ţinând să stea mereu în “opoziţie” până când, din nou, a luat foc “praful de puşcă”, producând explozia “bombei” în cele două corpuri. Încremenisem într-o lungă şi dureroasă sărutare pentru mine şi,

142

Iubirile unui pescar

într-un târziu, ne-am dat drumul la mâini şi ne-am desprins unul de altul, avântându-ne într-o întrecere de înot în jurul bărcii. Obosită, dar pe deplin satisfăcută, Miruna s-a apropiat de pupa bărcii, să urce pe scara ataşata special în acest scop. Faţa ei radia fericire, iar ochii ei aveau o ciudată lumină în priviri. Când m-am urcat şi eu în barcă, a venit în braţele mele şi din nou mi-a prins buzele cu dinţii, avertizându-mă că n-am scăpat, că totul a fost doar o pregătire a ceea ce va urma. Doamne, câtă poftă de dragoste şi viaţă poate degaja o femeie tânără, care nu mai beneficiase demult, după cum singură spunea, de sentimentele calde ale unui prieten adevărat, care să rezoneze la aceleaşi dorinţi, simţăminte şi aspiraţii. Era o încântare să poţi avea încrederea că aceste sentimente sunt naturale, sincere şi pline de romantismul tinereţii, că făţărnicia nu are ce căuta în aceste clipe. Era o senzaţie şi stare de bine pe care nici eu nu le mai trăisem de mulţi ani, de când viaţa mi-a oferit posibilitatea să întâlnesc pentru prima dată dragostea, la o vârstă poate prea tânără, care nu mi-a arătat cum s-o preţuiesc şi s-o apăr de orice imixtiune nedorită şi neavenită într-un cuplu tânăr de îndrăgostiţi. Chiar şi atunci, când se găseşte doar câte un drăcuşor, care ne tulbură puţin apele, aceste sentimente pot fi zdruncinate şi distruse, dacă nu există maturitatea gândirii şi experienţa vieţii. Mă gândeam la ce ne va oferi nouă acum viitorul, la faptul că niciunul dintre noi nu putea să prevadă ceva. Eram siguri doar că, în acest moment, ne simţeam deosebit de bine împreună şi acest lucru ne era suficient, deocamdată. Cu aceste gânduri, care mă frământau, am trecut la locul meu pe bancheta din pupa, pregătind prima lecţie de pescuit guvizi pentru Miruna. Am aranjat două volte în dreptul ei, cu momeală în cârlig şi i-am spus cum să procedeze pentru a prinde primul ei guvid în Marea Neagră. Acesta nu a aşteptat prea mult până să muşte din momeală, iar când l-a ridicat în barcă şi l-a văzut negru şi urât, Miruna s-a

143

Iubirile unui pescar

speriat de el. I l-am scos din cârlig şi am aruncat din nou volta în mare. Până la urmă, s-a obişnuit cu prinsul peştelui şi scosul din cârlig, aşa că nu a mai fost nevoie de ajutorul meu. Dar mie numai de pescuit nu-mi ardea! Privirea nu mi se mai dezlipea de pe frumuseţea corpului său sculptural şi bronzat, care se răsfăţa gol sub razele soarelui şi briza mării, mai ales de pe perele frumoase, cu început de rumeneală de pe piept, dar şi de pe locul plăcerilor divine. Încercam să-mi fac de lucru, dar ceva mă chema să fiu iarăşi mai aproape de ea. Mi-am lăsat voltele agăţate de strapazanele bărcii şi m-am aşezat pe bancheta din faţa ei. Era foarte atentă la ce o învăţasem să facă, îşi mişca voltele continuu, ca să incite peştele şi să muşte din momeală. Eu am luat din nou borcanul cu cremă antisolară şi am început s-o ung pe locurile înroşite ale corpului. Făceam ce făceam şi degetele îmi alunecau spre zona interzisă. - Ah, ce-mi faci? Stai cuminte, că sar pe tine acum şi nu ştiu cum ai să te descurci. - Ce poţi să-mi faci, dau eu replica, nu ai curaj, doar te lauzi, nu vezi că mai mult te pasionează pescuitul? Nu vrei să prinzi şi altfel de peşte? - Tu ai vrut-o, stai că-ţi dau eu ţie ce meriţi, obraznicule! Altfel de peşte zici? Îţi arăt eu acum ce peşte prind, ca să te înveţi altădată cum să vorbeşti la adresa mea ! Şi brusc, zvâcneşte de pe bancheta ei şi mă doboară în barcă. Se aşează cu îndemânare deasupra mea şi începe să mă sărute peste tot corpul, să mă muşte uşor, pe unde putea prinde cu dinţii săi mărunţi şi cu o strungăreaţă delicioasă la maxilarul superior. Era furioasă că apucasem să-mi trag slipul pe mine şi cu piciorul stâng, se tot chinuia să-l dea jos. - Am să mă răzbun pe tine, pentru toată aşteptarea din ultimele luni, răule, pescar pervers ce eşti! Auzi la el, altfel de peşte! Bucuros, am intrat în jocul ei, făcându-mi de lucru cu perişoarele de pe piept, în timp ce nădrăvanul trezit din somn,

144

Iubirile unui pescar

bătea la porţile încă închise ale plăcerii. Răspunzând, Miruna întinse cu îndemânare mâna să-mi prindă cu putere nebunaticul, în timp ce îşi ridică puţin fundul şi-l potrivi pe făgaşul plăcerilor incomensurabile. Îşi mişca trupul atât de măiestrit şi agil, încât mă înfiora. Cu mâinile sprijinite de copastia bărcii, dansa un dans numai de ea ştiut, deasupra neastâmpăratului de nebunatec. Îi auzeam gemetele de plăcere, vorbele spuse cu drag şi multă satisfacţie. Şi iar se apleca asupra mea, şi iar se ridica... ca un ritual mistic al vrăjitoarelor deasupra focului sacru. Apoi, mişcările deveneau unduitoare şi plăcute, tresăreau de plăcere, iar eu încercam să-mi controlez pornirea de a da drumul fluidului. Se ridică şi îşi schimbă poziţia, cu faţa spre prova şi continuă dansul şoldurilor. Tăria fundului bărcii a început să-mi producă dureri în fese şi omoplaţi, dar nimic nu mai conta în acele momente… Se lăsă pe spate, iar pletele ei îmi mângâiau faţa. Am tras-o spre mine, simţindu-i spinarea deasupra buzelor şi i-am sărutat fiecare petecuţ de piele înroşită. O muşcam la rândul meu de umăr, iar ea vibra toată. Niciodată nu am văzut o femeie cum se dăruieşte cu atâta patimă! Simţeam că am pătruns până în străfundurile neexplorate încă, însă ea se încorda, zvâcnea în stânga şi în dreapta şi apoi, relua acest dans până rămânea înţepenită, strângându-mă în braţe, cu unghiile înfipte în carne. Explozia celor două descătuşări ne-a paralizat corpurile. Nu mai puteam face nicio mişcare câteva clipe. Uşor, uşor, ne-am revenit din transa acestei uniuni fizice şi sufleteşti, în care ambele noastre fiinţe au răspuns, în acelaşi moment, la acea clipă ancestrală. Eram transpiraţi, obosiţi, transfiguraţi. Şi iarăşi am sărit amândoi din barcă, să ne răcorim în mijlocul mării. Era ultima baie în mare pe acea zi. După mai multe ture în jurul bărcii, a venit din nou la mine, m-a cuprins pe după gât şi m-a sărutat cu pasiune, murmurându-mi în ureche: - Mulţumesc, iubire!

145

Iubirile unui pescar

Cuvintele acestea mi-au rămas întipărite în minte, pentru mult timp… Am simţit în ele dragostea şi căldura inimii ei… Emoţionat, i-am mulţumit şi eu, la rândul meu, cu recunoştinţă, rugând-o să se uite în ochii mei şi să citească acolo ce fericire am putut trăi în preajma ei şi cu ea… Spre sfârşit, ne-am aranjat costumele de baie pe noi, am strâns voltele şi ridicând ancora ne-am îndreptat spre malul mării, unde ne-am luat la revedere, cu soarele mării în ochi şi în suflet, stabilind ora şi locul noii întâlniri.

146

Iubirile unui pescar

Paisprezece

Valea Mare – Valea Iubirii “Sunt uneori momente magice, când îţi dai seama că vei iubi pe cineva tot restul vieţii. Din păcate, de obicei, acestea sunt momentele când te desparţi sau pierzi pe acel cineva”.

oaptea următoare am petrecut-o la mine acasă. Mai întâi ne-am plimbat pe malul mării, sub luminile multicolore ale falezei din Saturn şi am servit cina întro grădină-restaurant, amenajată printre copaci, în spatele hotelului Cupidon, cu mese rustice, din buşteni despicaţi, cu feţe de mese brodate cu motive naţionale şi serveţele din hârtie colorată în roşucarmin. Ne-am delectat cu melodiile, atât în limba română, cât şi din repertoriul internaţional ale lui Gil Dobrică, am dansat pe ritmul lor, apoi, urmându-i sfatul din melodia cunoscută „Hai acasă.....”, ne-am îndreptat paşii spre Mangalia, ţinându-ne de mijloc, ca nişte îndrăgostiţi ce eram. Cum distanţa era mică, în câteva minute ajunsesem deja, între pereţii casei mele, care o primise, nu de mult, pe această femeie, atât de plăcută. Întreg apartamentul strălucea de curăţenie, îmi luase ceva timp să mă ocup de el şi să-l aduc în această stare. Dacă înainte nu dădeam importanţă acestui aspect, acum era cu totul altceva. Nu vroiam ca Miruna să facă vreo comparaţie şi să rămână cu impresii greşite, între ceea ce văzuse la mine prima dată, când venise pe neaşteptate şi ceea ce vroiam, de fapt, să fie acum în ochii ei.

147

Iubirile unui pescar

În frigider stătea la „răcoare”o sticlă de Murfatlar Cabernet Sauvingnon de colecţie, cu o vechime de peste 15 ani. Chiar dacă cinasem pe faleza din Saturn, nu am uitat să aşez un mic platou rece diversificat, care să se asocieze cu vinul, în cazul că iubita mea ar fi simţit nevoia să estompeze aroma deosebită a vinului, peste care trecuse patina timpului. Pregătisem totul înainte de a ne întâlni în staţiune, pentru ziua următoare, când stabilisem să mergem la pescuit la baltă. Miruna şi-a manifestat dorinţa să fie în mijlocul naturii, departe de forfota de pe plajă. Încă mai aveam ceva de terminat la aceste pregătiri pentru a doua zi, să fie totul în ordine şi la îndemână pe când ne vom scula, pentru că trebuia să plecăm mai matinal. Se anunţa o noapte scurtă şi agitată. Pescarii, de obicei, evită ca, înainte de-a pleca la baltă, să aibă relaţii sexuale cu partenerele. Se presupune că le-ar aduce ghinion. Acestea sunt doar superstiţii ale pescarilor, cum ar mai fi şi cele conform cărora să nu le urezi când pleacă la pescuit: “Succes, baftă, spor sau noroc!”. Urarea lor de bază este în astfel de cazuri: “Fir întins!” La televizor era în plină desfăşurare o emisiune de divertisment, unde Angela Similea, într-o superbă rochie de seară, ne spunea cum este „Să mori de dragoste rănită”. Toate se potriveau cu starea noastră psihică. Exista o senzaţie de zbucium, de emoţie în faţa unui nou examen, de teamă că orice gest neînsemnat pe care îl faci, ar putea să strice o beatitudine interioară nemaitrăită până atunci. Iată ce pot face sentimentele dintr-un om, când întâlneşte persoana a cărei rezonanţă sufletească se contopeşte cu cea a partenerului. Simţeam că ceva nu-i în regulă cu mine, zeci de gânduri mă copleşeau şi aveam o stare de disconfort, fără motiv. Dacă această vizită nu-i va place? S-ar putea ca ceva din comportamentul meu să strice toată atmosfera de satisfacţie, bucurie şi căldură sufletească existentă în intimitatea camerei. Cu aceste gânduri şi incertitudini, m-am grăbit să-mi termin pregătirile pentru a doua zi, ca să revin lângă Miruna.

148

Iubirile unui pescar

Ea mă aştepta liniştită în comoditatea fotoliului, cu un pahar în mână, plin cu vinul rubiniu, privind atentă la emisiune. - Hai noroc şi mâine fir întins la pescuit! mi s-a adresat cu căldură. - Şi o partidă de amor la înălţime, completez eu. - Cum, parcă ziceai că pescarii nu fac sex înainte de-a pleca la pescuit, mă tachină ea. - Facem excepţie de la regulă astăzi şi mâine, deoarece scopul aventurii, care va avea loc peste câteva ore, nu este numai pescuitul de peşte, ci şi pescuitul de amor şi plăceri în singurătatea naturii. - Ai curajul să treci peste canoanele pescarilor? - Da, în acest caz, cu siguranţă, doar mergem la o plimbare de relaxare, nu una profesională, cu toate că pescuitul este un sport, nu o profesie, în cazul meu. Şi să ştii că mâine s-ar putea, dacă prinzi o zi bună, să introduci în minciog mai multi peşti decât până acum, am precizat eu. Mi-ar plăcea să fie satisfacţie pe toate planurile, şi pe baltă, şi pe mal. - Aha, asta ai vrut să spui cu adevărat? - Desigur. - Mă bucur atunci, sună promiţător.. Auzind replica asta, m-am grăbit să întind canapeaua, apoi am aşezat lenjeria şi am invitat-o să-i testeze din nou comoditatea. Fără ezitări, şi-a scos rochiţa albă, cu care am văzut-o prima oară în această seară şi a rămas în chiloţi şi sutien, de parcă ar fi făcut acest gest în faţa mea dintotdeauna. Se mişca lejer şi graţios prin cameră, ca şi când ar fi fost la ea acasă şi cunoştea spaţiul de la bun început. Am stins toate luminile de prin camere, am verificat dacă este uşa de la intrare închisă şi, sub lumina discretă a unui lampadar, m-am aşezat şi eu lângă ea pe canapeaua confortabilă. O

149

Iubirile unui pescar

mână drăgăstoasă mi-a înconjurat gâtul şi un sărut cu miros de fructe exotice am simţit pe buzele mele pline de dorinţă. Nu fiorul transmis de vin mi-a încins întregul corp, ci acest sărut lung şi apăsat, care căuta cu vârful limbii buzele mele, înfometate de dragoste. Piciorul ei căuta să se strecoare printre picioarele mele, mângâindu-le de sus în jos. Mâna mea ajunsese, avidă, la perişoarele scăpate din strânsura cupelor de la sutien. Le simţeam cum se legănau în podul palmei mele, transmiţându-mi fulgere prin corp. Electrizante pere mai avea iubita mea Miruna şi nu numai sânii -pară scoteau scântei în palmele mele! Coboram prin mângâieri, în timp ce gura mea pusese stăpânire peste gura ei micuţă. Îi muşcam uşor colţurile buzelor, provocându-i plăcere. Unghiile sale, bine îngrijite, începeau să se facă simţite pe spatele meu, simţeam mângâierea mâinilor ei fine, atente să nu-şi înfigă prea adânc unghiile în pielea mea. Ii ciufuleam părul prin mişcări necontrolate, în timp ce îmi strecuram piciorul printre picioarele ei fine şi frumos conturate. Nu erau o redută uşor de cucerit, dar parcă te invitau să o cucereşti cât mai repede. Încet, încet am ajuns deasupra ei şi corpurile noastre au fost unite de o tandră îmbrăţişare, despărţite doar de slipuri, care au dispărut cu repeziciune, de parcă nici nu le-am fi avut pe noi. Căldura şi umiditatea cupei era dulce şi primitoare, iar puful pubian electrizant. Mă cutremuram de plăcere şi mă temeam să-mi grăbesc prea tare simţurile, stârnite de febrilitatea căutărilor ei printre pulpele mele. O mână fină şi pricepută a călăuzit pe drumul plăcerilor magnifice principalul pion al simţurilor ajunse la paroxism. Corpul mi se încorda. Dacă ai fi încercat atunci să înfigi un ac în el, cu siguranţă nu ar fi pătruns, aşa era de înţepenit de fiorii transmişi de mişcarea lină şi plăcută la început, apoi tumultoasă şi năvalnică. Oftatul şi geamătul erau în plină desfăşurare, vestind plăcerea împreunării.

150

Iubirile unui pescar

Din nou, la fel ca în barcă, am fost detronat de la funcţia de conducător al “ostilităţilor”, la cea de serv. Un corp suplu şi cu mişcări unduitoare a urcat deasupra mea, cu pletele legănându-se într-un dans necunoscut mie, însă adorabil. Mâinile îmi alergau pe corpul ei pe toată întinderea lui, căutându-i sânii, pe când ale ei se sprijineau cu încredere pe gleznele mele, iar trupul îşi concentra atenţia asupra baghetei mele magice, pe care o frământa, căutând noi şi noi senzaţii. Cu ochii închişi, parcă dorind să nu vadă toată această transfigurare a simţurilor, se opintea, într-un ritm drăcesc, cu suspine şi vaiete de plăcere. La un moment dat s-a blocat, corpul i s-a înţepenit deasupra mea. M-a strâns cu putere de abdomen şi-a înfipt unghiile în pielea mea, dezlănţuind zvâcniri sacadate. Am văzut cum se transfigura de plăcere. Era erupţia vulcanică a orgasmului. Mă păcălise de data aceasta! Ştiam că nu-i mai plăcea prelungirea actului după ce ea îşi finalizase toată pasiunea, aşa că n-am mai continuat, am îmbrăţişat-o tandru şi, cu o sărutare caldă, am abandonat-o epuizată printre cearceafurile mototolite. Mai aveam câteva ore până la o nouă deşteptare, de aceea am încercat să adormim cât mai repede. Am stins lumina lampadarului şi, cu iubita mea ghemuită la piept, care deja zâmbea în lumea viselor ei, am adormit şi eu rapid. Efortul de pe ringul de dans combinat cu cel de pe canapea m-au trimis şi pe mine în lumea viselor. Doar ţârâitul strident al soneriei ceasului deşteptător ne-a tulburat somnul reconfortant, la cinci dimineaţa. Am plecat amândoi cu noaptea „în cap”, la pescuit pe baltă. Totul era pregătit. Undiţe, momeli, umbrelă contra soarelui, gustări pentru micul dejun, grătarul pentru prânz şi mai ales ceva rece, pentru a contrabalansa temperatura externă faţă de cea internă. Moskvici-ul s-a aşternut la drum, cu multă bucurie, în răcoarea dimineţii. Se auzea torsul motorului, iar din radio se

151

Iubirile unui pescar

transmitea o muzică languroasă, de dragoste. Aveam o maşină cu patru faruri şi radiocasetofon luat de ocazie, dar bine întreţinută. Drumul nu a fost lung. Doar opt kilometri ne despărţeau de locul unor noi aventuri, atât al capturilor, cât mai ales al posibilei reluări a senzaţiilor de nedescris, petrecute în largul mării, sau acasă pe canapeaua din sufragerie. Mă gândeam şi la ceea ce îmi spusese recent, că încă nu şi-a spus ultimul cuvânt în domeniul plăcerilor sexuale. După nici un sfert de oră, deja eram pe malul lacului Limanu. Am coborât uşor panta, pe partea sudică a lacului şi pe un drum accidentat, încet, încet, am parcurs cei aproape doi kilometri de teren, plin de gropi şi de hârtoape, pe care circulau doar ciurda de vaci sau alţi împătimiţi ca şi noi, până la Valea Mare, cum i se spunea locului unde era o deschidere mai largă între zonele stufoase. Am parcat autoturismul cât mai la umbră, sub arbuştii crescuţi deasupra malului şi m-am rezumat doar la pregătirea sculelor pentru pescuit. Graba de-a pleca cu noaptea “în cap”, cum se spune, nu se datora faptului că peştele muşcă mai bine la prima oră a dimineţii, ci mai ales dorinţei de-a ocupa locul respectiv. Era ideal pentru ceea ce doream noi să facem. Un loc retras, puţin vizitat de persoane fără alt interes decât pescuitul, greu accesibil auto, ştiut doar de cunoscători, sau de persoane care veneau la scos râme negre, ceva mai departe de acest loc ales. Mai veneau doar câţiva pescari cu bicicleta, în afara văcarilor, care treceau cu ciurda de vaci la baltă, însă aceasta după răsăritul soarelui şi reveneau aproape de apus. Mi-am pregătit sculele, fiind singurul care mă ocupam de acest lucru, căci iubita asculta muzică la radio, întinsă pe scaunul maşinii, lăsat în poziţia de dormit. Lumina zilei începea să se zărească binişor, ceea ce avantaja aranjarea locului de pescuit, dar nu şi pescuitul propriu-zis. Fără lanternă nu puteai să descurci forfacurile strânse în grabă pe lansete.

152

Iubirile unui pescar

Timpul trecea repede, eu mă grăbeam să mă găsească zorile pregătit, cu toate că simţeam din plin oboseala nopţii foarte zbuciumate prin care trecusem. Am început să-mi momesc locul cu lanseta şi am aruncat prima lansetă cu momeală diversificată în cârlige, să testez la ce are chef să muşte peştele în acea zi. Iubita dormea liniştită în maşină, aşa că am stins radio-ul, însă acest lucru nu a făcut decât s-o trezească din somn. Cred că era obişnuită să doarmă în timp ce asculta muzică, sau când îi mergea televizorul. La Timişoara se prindeau multe posturi sârbeşti, se putea sta la TV şi după ora zece noaptea, nu ca în restul ţării. De fapt, la Mangalia, mai prindeam şi noi posturi turceşti şi bulgăreşti cu antene speciale. Între timp, Miruna s-a mutat pe pătura întinsă afară din maşină, aşezându-şi căpşorul ei blond şi drăgălaş pe o pernuţă adusă special pentru această destinaţie. Tânţarii dădeau târcoale, însă nu erau aşa de agresivi cum ne aşteptam, deoarece pătura întunecată a nopţii era alungată de lumina zorilor şi ţânţarii erau acum inofensivi. Se prefigura o zi frumoasă, chiar dacă nu era promiţătoare în temperaturi ridicate şi nici nu ne doream asta. Pe lac, din când în când, o broască ţestoasă îşi scotea capul deasupra apei, în zona pâlcului de stuf. Acest lucru nu era de bun augur pentru intenţia mea de a pregăti o prăjină din carbon, uşoară, de opt metri lungime, pentru ca iubita mea să se distreze prinzând eventual vreun peşte. Numai că, prezenţa broaştei lângă prăjină era un semn sigur că ea va mânca momeala, în locul peştilor. Lansetele erau montate şi momeala aruncată din abundenţă în zona unde erau plasate forfacurile de la lansete. Rămânea doar să tragă peştele, care deocamdată, se lăsa aşteptat. Am deschis termosul cu cafeaua fierbinte şi am umplut cănile. Grăbit, fără să-mi dau seama, m-am fript la buze. N-am fost încântat deloc de “accident”, pentru că, şi aşa, erau terminate de atâtea sărutări din timpul nopţii. Dar a fost un bun prilej să derulez în gând filmul scenelor abia încheiate, privind cum, precaută, Miruna testa temperatura cafelei cu vârful buzelor sale fine şi

153

Iubirile unui pescar

nerujate. Era mai vigilentă ca mine sau a fost prevenită de înjurătura scăpată printre dinţi atunci când m-am fript? Aşteptam tăcuţi să se mişte bambina la una dintre lansete, dar nimic nu perturba neclintirea lor. Pe baltă, lişiţelelxxv au iesit la plimbare. Pluteau cât mai departe de noi, parcă să nu ne tulbure contemplaţia asupra suprafeţei de apă neclintite. Nicio adiere nu tulbura oglinda lacului. Iar broscuţa ţestoasă, pe care o văzusem anterior, parcă se răzgândise şi nu mai ieşea la suprafaţa apei. În păduricea de pini din spatele nostru, aşezată pe o pantă abruptă, începuse să se simtă mişcarea. Cucii ascunşi printre ramurile pinilor, se chemau unul pe altul. Pe malul celălalt, neîmpădurit, era amenajată o gospodărie în toată regula, o casă cu acareturi pentru animale si păsări, un spaţiu pentru închis oile pe timpul nopţii, sau pentru muls. Câinii lătrau de zor, numai ei ştiau motivul. Era singura activitate care tulbura liniştea monumentală a dimineţii de mai, pe balta încremenită. Deodată, parcă una dintre bambine a început să danseze uşor. Era un dans firav, nu unul hotărât al vreunui peşte mare, care să muşte din momeală. Cred că era ori un rac ce-mi controla momelile, ori vreun ghiborţ lxxvi sau albiturălxxvii ce cocheta cu râma. Nu i-am dat importanţă şi-mi savuram cafeaua în tacere, privind-o cu drag pe Miruna. Îmi doream să mă întind pe pătură alături de ea, să-mi continui somnul dulce de dimineaţă în braţele ei. Incepeam să mă îndrăgostesc, oare? Dintr-o dată, bambina saltă la o lansetă şi mă reped să prind lanseta pentru a înţepa peştele. În graba mea de-a ridica mai repede lanseta, am răsturnat termosul. Noroc că avea capacul strâns, altfel pătura s-ar fi umplut de cafeaua fierbinte. Când am prins în mână lanseta şi am început să mulinez, am simţit că la capătul nailonului se afla ceva care se opunea intenţiei mele de a-l aduce la mal. Mulinam uşor şi peştele se tot răzvrătea, când într-o parte, când în cealaltă. Eu îmi vedeam de treabă cu mulinatul. Prizonierul vrând-nevrând, se apropia de mal şi-am

154

Iubirile unui pescar

putut să-mi dau seama cu cine stau de vorbă. Era un cărăşel până în trei sferturi de kilogram, destul de frumos pentru debut şi promiţător pentru ziua abia începută. Fiind malul drept, la nivelul apei, l-am scos uşor din apă, fără să fie nevoie de minciog şi l-am introdus în juvelnic. Această activitate a trezit dintr-o dată interesul partenerei mele de pescuit, căruia nu-i mai era somn şi fremăta nerăbdatoare pe lângă mine, să-i pregătesc scula de pescuit. - Să-mi montezi şi mie fixa, sau prăjina – cum îi spuneţi voi, pescarii! Vreau să prind şi eu peşte, doar de asta suntem aici! - Imediat, iubito, se rezolvă! Credeam că doreşti să pescuieşti mai târziu şi de aceea nu am montat-o, însă în câteva minute este gata, numai că trebuie să-ţi iei scăunelul şi să stai lângă ea, să urmăreşti mişcarea plutei. Pe care o doreşti: pe cea de opt metri, sau pe cea de şase, care este mai uşoara? - Pe cea de şase. - Bine! M-am dus la portbagaj, am scos fixa de şase metri şi în câteva minute era gata de folosit, cu râma în cârlig. Am ales un loc mai retras la buza stufului, să nu mă încurce nici pe mine când pescuiesc, nici pe ea când lansează. I-am potrivit adâncimea plutei în funcţie de cea a apei şi am făcut lansarea. Rămânea doar să aştepte mişcarea plutei, ceea ce s-a întâmplat imediat, semn că peştele circula pe la mal, pe lângă stuf. Nu am apucat să arunc momeală în acel loc, ca să nu stârnesc interesul broaştei ţestoase, când am ridicat undiţa şi în cârlig se zbătea o roşioară destul de frumoasă. - Iată primul tău peşte. - Nu-i al meu că l-ai prins tu! zise ea râzând. - Bine, atunci este al nostru, că doar suntem o echipă, nu concurenţi individuali. S-a aşezat comod pe scăunel, la capătul fixei şi urmărea cu interes pluta, dacă se mişcă. Pluta se mişca uşor, însemnând că este un peştişor micuţ, însă pescăriţa mea rata mereu prinderea lui. Ori

155

Iubirile unui pescar

trăgea înainte de a se înţepa cu botul în cârlig, ori după ce furase momeala. Cert este că acest lucru o enerva şi făcea mărunt din buze, semn că nu le spunea nimic măgulitor hoţilor subacvatici din familia ciprinidelorlxxviii. Până la urmă, tot a înţepat unul, care se zbatea prin apă când a ridicat fixa. Doamne, ce tărăboi a fost pe baltă! Toată lumea era a ei şi trebuia să ştie că a prins un caras de o sută de grame, poate mai mult. Era gata să-l scape pe mal! Când a slăbit nailonul, peştele a deschis gura şi a abandonat cârligul. Se mişca nervos prin iarbă, gata s-o pornească din nou, la adăpostul apei, însă vigilent, l-am prins şi l-am trimis alături de fratele său ceva mai mare, în minciog. Miruna devenise altă persoană acum! Nu mai era femeia somnoroasă şi apatică, ci veselă şi dornică de noi capturi. Am aruncat momeala pregătită de-acasă în locul unde pescuia ea, pentru a atrage şi peşti mai mari decât cărăşelul capturat. Balta avea peşte destul de mare. Se prindeau acolo somni de patruzeci de kilograme şi crapi de peste zece kilograme. Nu era cazul nostru, că nici nu aveam sculele potrivite, mulinete rezistente, fir textil şi monturi la forfac, făcute de oameni pricepuţi în pescuitul crapului. Noi venisem pentru a ne relaxa şi ne mulţumeam cu ce prindeam. Atmosfera începuse să se încălzească şi la propriu şi la figurat. Soarele se ridicase deasupra stâncilor de pe malul de vizavi şi mângâia cu razele sale pământul. Aburi se ridicau de pe vârfurile stufului şi de pe luciul apei, semn că fusese o noapte răcoroasă pe baltă, nu fierbinte, ca la mine în apartament. Transpiraţi, ne-am aruncat gecile de pe noi. Miruna a împrumutat de la mine o cămaşă şi un pantalon scurt, care îi veneau atât de bine, că o mâncam din priviri. Eram veseli şi plini de o stare minunată de relaxare, cauzată de soarele cald şi de primele noastre capturi. Era chiar distractiv să ne vezi, cum scoteam pe rând câte un peşte mic şi ne bucuram de el.

156

Iubirile unui pescar

Acum soarele se ridicase pe cer si ajunsese în dreptul stomacului nostru, semn că nu a fost suficientă cafeaua de dimineaţă. Iubita mea şi-a abandonat undiţa şi luând coşul din răchită, plin cu merinde, a aşezat pe pătură tot ce trebuie pentru micul dejun. Eu m-am ocupat de partea sticlelor cu băuturi răcoritoare şi de pahare. Mai mult din picioare, cu ochii aţintiţi pe bambinele agăţate pe nailonul lansetelor, căutând să surprindem orice mişcare, serveam sendvişurile de pe platoul aşezat pe pătură. Când se mişca bambina, aruncam totul pe platou şi alergam să înţep peştele. A fost un mic dejun cu întreruperi, dar numai pentru mine, căci amica mea îşi vedea calmă de masă şi privea cu interes la cârdul de lebede ce apăruseră pe luciul apei, după pâlcul de stuf. Masculul–tată mergea ţanţoş, însă vigilent în faţa cârdului, iar mama-lebădă domina ariergarda. Cei cinci pui, mărişori, însă tot cu penele colorate în maro spre gri, se avântau în urma tatălui pe luciul lacului. Părinţii aveau un colorit de un alb imaculat, cu chenare negre la cap şi ciocurile viu colorate în roşu. Au parcurs într-o plutire maiestuoasă întreaga întindere de apă din faţa noastră şi au dispărut, treptat, din unghiul nostru de vedere. - Unde trăiesc ele, aici pe baltă? se auzi glasul Mirunei. Nu pleacă toamna, cum se obişnuieşte? - Unele pleacă, altele rămân aici. S-au aclimatizat la temperaturile de la noi. Nu le-ai văzut pe cele de la mare care stau de ani de zile pe litoral? Sunt de multe generaţii aici. Oamenii le dau de mâncare pâine, ele depun ouăle şi clocesc în stuful de pe lacul Mangalia, unde apa fiind scăzută, găsesc hrană suficientă. Uite, cormoranul care se scufundă acum şi ne face concurenţă la prinsul peştelui, consumă pe zi circa cinci kilograme de peşte. Dacă se abate un stol numeros pe baltă, te lasă fără puiet. După ce ne-am servit micul dejun, fiecare şi-a văzut de preocupările sale, urmărind cu atenţie evoluţia plutei sau a bambinelor. Razele soarelui deveniseră supărătoare. Chiar dacă se

157

Iubirile unui pescar

anunţase o zi cu nebulozităţi, între cele două maluri înalte ale lacului Limanu era destul de cald. Am umplut suportul umbrelei cu apă din lac şi am instalat umbrela în dreptul pescăriţei, astfel ca nimic să nu o deranjeze de la ocupaţia care-i captivase atenţia. Eu mă feream de razele soarelui cu pălăria din pai, nelipsită din arsenalul uneltelor mele de pescuit. Miruna scotea peşte după peşte şi mă tachina veselă, spunându-mi că eu, la lansete, şomez. - Fiecare mănâncă la prânz ce prinde, decretă ea râzând. - Dacă tu crezi că aşa este corect, de acord, dar nu mi se pare fairplay din partea ta. Poate, cine ştie, dă norocul peste mine şi prind un peşte demn de luat în seamă. Parcă în ciuda ei, deodată, am avut o smucitură puternică a firului de nailon şi lanseta a sărit de pe suport, plecând târâş spre apă. Iute m-am repezit, am prins lanseta şi am smucit-o să înţep bine hoţul ce-mi furase unealta. La capătul firului, opoziţia era puternică. Trăgeam cu putere de lansetă şi mulinam în acelaşi timp. Peştele se lăsa greu convins să vină liniştit spre mal. Am slăbit un pic frâna, ca el să-şi ia fir şi să se plimbe pe lac până oboseşte, în timp ce eu mulinam, iar el, aflat în opoziţie totală cu mine, trăgând spre larg, spre stuful de pe celălalt mal, eu mai conciliant spre malul opus, ne-am luptat unul cu celălalt timp de vreo cincisprezece minute, până am ajuns la un consens. Simţeam că eu sunt şeful şi-mi dominam adversarul. Am strâns frâna la loc, şi uşor-uşor, peştele se apropia de mal. Încercam să-l scot departe de celelalte scule, pentru a nu se încurca între nailonuri şi să-l scap. Se vedea cum îi pluteşte capul la suprafaţă. Era acum al meu. Luase aer, deci nu mai avea puterea de-a se opune. Credeam eu, dar nu era chiar aşa. Când a simţit apropierea malului, a început din nou să se zbată cu forţă.

158

Iubirile unui pescar

Am strigat la Miruna să ţină minciogul în apă să aduc peştele direct în minciog, ca să nu-l scap la mal, atunci când se va lovi de iarbă. Cu grijă, am introdus crapul în minciog, am lăsat lanseta jos şi am trecut la mânerul minciogului să-l aduc pe mal. Nu era aşa mare, dar era nervos. Un crap românesc sălbatic, de trei kilograme, cu solzii mari cât unghia de la mâna unui bărbat, coloraţi în griverzui. - Fiecare mănâncă ce prinde, parcă aşa ziceai mai devreme, nu? am tachinat-o, la rândul meu… - Da, dar eu te-am ajutat să-l scoţi, aşa că este o captură comună, se alinta ea pe lângă mine, bucuroasă că am prins un peşte aşa de frumos. - Aşa va să zică, eu mă muncesc cu el douăzeci de minute şi tu doar ţii două minute minciogul în apă şi gata împărţeala! Bun comun, zici? Mă rog, dacă aşa doreşti tu... Dar, ţinând cont că eşti musafira şi invitata mea, am să te tratez cu bucata de la coadă, unde sunt oase mai multe, glumesc eu. - Aceea s-o mănânci tu, că tu l-ai prins! ripostă Miruna. - Aha, acum recunoşti că l-am prins eu! Bine atunci, alegi ce bucată doreşti, mă arăt eu generos. Timpul se scurgea monoton. Din când în când, mai scoteam câte un caras, când eu, când ea. În afară de crapul respectiv, aveam peste patru kilograme de peşte divers: caras, babuşcă şi roşioară. Am avut chiar şi o moacă prinsă dimineaţa, la râmă roşie. Colega mea de pescuit mai scotea câte un guvid micuţ sau un ghiborţ ţepos, ceea ce era motiv de tachinare din partea mea. - Să vin cu minciogul să te ajut? Oare încape în juvelnic? - Lasă isteţule, că eu cel puţin scot ceva din baltă, pe când tu şomezi de o oră. Mai bine te apuci sa pregăteşti grătarul şi să cureţi peştele pentru fript. Astăzi la prânz vreau să servesc o masă pescărească din peşte proaspăt. Cel puţin să am o amintire frumoasă de pe litoral.

159

Iubirile unui pescar

- Cum adică, celelalte nu au fost frumoase? Dansul, pescuitul la mare, plimbarea nocturnă pe faleza din Saturn şi.... restul activităţilor colaterale… - Mai ales despre cele colaterale te intereseaza pe tine să afli părerea mea! Mai pune-ţi pofta în cui! Totuşi, ca să nu mori de curiozitate, sau să-ţi vină vreo idee să mă laşi pe aici şi să nu aibă cine mă scoate din pustietatea aceasta, unde doar orăcăitul broaştelor se aude şi cucii din spatele nostru, pot să-ţi alin orgoliul tău de mascul, că a fost... binişor. Astăzi să vedem de ce vei fi în stare! - Cum? Aici, pe malul bălţii, în soarele ăsta nemilos, ai chef de alte preocupări decât pescuitul? Credeam că ţi-am trezit o nouă pasiune, pe care, dacă ai avut-o cândva, a intrat în aşteptare, din cauza condiţiilor sociale actuale - mă prefăceam eu nemulţumit de intenţiile partenerei. Dacă trece cineva şi ne surprinde în timpul “activităţii”? - Lasă că am avut eu grijă să mă orientez în spaţiu şi am observat un loc retras sub pinii din spatele nostru. Tufa de măceş din faţa lor, maschează aşa de bine locul că şi dacă ai vrea să te uiţi, nu poţi vedea nimic. Şi-apoi, n-am prea observat mişcare prin zona asta de baltă. - Nu ai dorit un loc retras? Asta ai vrut, asta ai avut! mimez eu un pic de supărare. - Nu te-apuci de curăţat peştele? Hai, nu mai trage de timp! Doar nu obişnuieşti să pui musafirii la asemenea munci murdare. Şi mie îmi este deja foame. - Murdare, murdare, însă ai văzut ce gustoase devin produsele muncii murdare... Uite eu mă apuc de curăţat peştele şi tu rămâi şefă de trib peste toate sculele. Bine? - Sigur, dar lasă că nu va trage tocmai acum, când eşti tu preocupat cu peştele, să-l cureţi – spuse ea convinsă. - Pe baltă, la pescuit, când nu eşti atent, atunci trage şi peştele şi, în general, ratezi momentul.

160

Iubirile unui pescar

Am scos caraşii mai mari din juvelnic şi m-am apucat cu temei de curăţat peştele. După prima spălare în apa din canistră, a urmat clătirea şi praful de sare, să-l pătrundă până se va face jarul în grătar. Crapul aştepta şi el la rând, având pregătită aceeaşi soartă ca şi cea a confraţilor săi mai mici. Căpăţânile şi cozile erau tranşate pentru borşul de acasă, dacă va avea chef colega de baltă de aşa ceva, iar restul, acoperit cu prosoape curate, la umbra maşinii, era în aşteptare pentru sfârâitul pe grătarul încins. Când a fost grătarul gata, am aşezat peştele pe el şi, în scurt timp, mirosul ne-a adus aminte ce poftă şi foame aveam amândoi. Amica mea şi-a abandonat pescuitul, a aşezat fixa rezemând-o de maşină şi a trecut să mă ajute la aranjarea prânzului pe platou, în locul sendvişurilor consumate la micul dejun. Acum umbrela era instalată lângă masa improvizată pe pătură şi ne ocrotea împotriva soarelui. Friptura de crap, mai ales, era delicioasă. Bucăţile de peşte fript dispăreau văzând cu ochii. Mai aveam peşte crud în lighean, de asemenea şi jar în grătar, în cazul că nu ne-am fi săturat, sau s-ar fi ivit, inopinat, vreun oaspete. După ce-am scăpat de grija foamei, am strâns restul de mâncare şi l-am aşezat în coş, făcând din nou loc pentru odihnă pe pătură. Parcă nu mai aveam chef de pescuit. Mie mi se făcuse somn şi tare m-aş fi strecurat în braţele lui Morfeu, aşa cum eram întins comod pe pătură. Nu aceeaşi părere o avea şi partenera mea, care sorbea tacticos dintr-un pahar de pepsi din lada frigorifică. - Ce zici, nu vrei să ne mutăm sub pini, o aud vorbind în şoaptă la urechea mea, în timp ce-şi plimba alene degetele răsfirate prin părul meu. Poate este mai răcoare acolo… - Şi cine pescuieşte în locul nostru? - Lasă-i ca să ia şi ei o pauză! Nu simţi cum te toropeşte căldura şi te îndeamnă la somn? Hai, ridică-te, să iau pătura s-o mut sub pini.

161

Iubirile unui pescar

Anevoie şi parcă fără chef, m-am ridicat, în timp ce ea, grăbită, a luat pătura şi a mutat-o la câţiva metri sub umbra pinilor şi la adăpostul tufei de măceş. Dacă nu te uitai atent, nu ştiai că acolo există un loc unde poţi să te odihneşti, sau să te ascunzi de ochii curioşilor. Era accesul puţin greoi până la locul ales de Miruna, dar ce nu face omul pentru plăcerea partenerei? Deja, am intuit ce intenţii avea, aşa că am strâns sculele din apă şi le-am lăsat aşezate pe suporţi. Nu doream să aud săltând bambinele pe nailonurile lansetelor, tocmai când nu trebuia şi aşteptam cu nerăbdare să aflu ce noutăţi voi descoperi într-o partidă de amor, la firul ierbii verde, în mijlocul naturii. Când m-am aşezat lânga ea, era numai în slip, întinsă comod şi lasciv, ca o felină, pe pătura frumos aranjată la umbra pinilor. Parcă natura a creat acest platou în acea pantă abruptă a malului, special pentru dragostea în acest cadru, ferită de ochii curioşilor de ocazie. Îmi era dor de ea din nou, vroiam s-o simt în mâinile mele, să o miros, s-o gust, să-mi potolesc pofta de plăceri, pe care mi-o trezise iarăşi... Am început să-i sărut umerii, coborând delicat pe braţe, apoi mi-am mutat atenţia pe sfârcurile sânilor şi pe zona abdomenului. Tresărea de plăcere, iar corpul i se încorda la atingerea buzelor flămânde de senzaţii amoroase. Mâinile ei se jucau prin cârlionţii mei, iar picioarele sale subţiri reluaseră cursa de sus în jos, peste ale mele. - Vino mai sus... vino să te simt lipit de mine... Am chef să te strâng în braţe, să te frâng, dacă aş putea... Nu-i ascultam vorbele, ci chemarea instinctuală. Flămând de dragoste, începeam să uit de mine, pierdeam noţiunea timpului, o sărutam îndelung, îi muşcam cu nesaţ buzele subţiri, dând asediu prin sărutări prelungi, coborând din ce în ce mai jos, spre abdomen, apoi printre pulpele sale Simţeam relaxarea corpului său la atingerea gurii şi a mâinilor mele grăbite şi poziţionarea lui cât mai comodă pe spate, cu picioarele răsfirate pe pătură. Era deschisă total, aştepta doar

162

Iubirile unui pescar

primirea plăcerilor. Încă ne mai jucam prin mângâieri şi sărutări, întârziind voit acuplarea celor două corpuri. Frământam slipul ei micuţ cu flămânzenia mea, în timp ce buzele îi căutau lobul urechii pentru a-l ronţăi ca pe un biscuite dulce. Tresărea la fiecare atingere şi se cambra de plăcere. Nu mai da atenţie tăriei terenului de desfăşurare a „ostilităţilor”, era parcă cel mai comod loc folosit vreodata într-o partidă de amor sublim. Ochii îi scânteiau de poftă, buzele ei umede muşcau uneori cu tărie, dar eu nu simţeam durerea… Cu mâna fremătând de nerăbdare i-am scos petecuţul de material, care stătea în calea dorinţelor vizibil manifestate de amândoi, slipul meu având acelaş destin. Perişoarele sale coapte şi tari la pipăit erau preocuparea buzelor mele şi a mâinilor, iar printre pulpele sale bronzate uşor îşi făcea loc flămânzenia pământului… Căldura cavităţii şi umezeala m-a făcut să tresalt de bucurie, mai ales atunci când am auzit oftatul partenerei şi am simţit strângerea drăgăstoasă a braţelor ei. Nu pot descrie ce se întâmpla în acele momente în creierele noastre şi cu simţurile noastre. Era ceva diabolic, nepământean... Ceva ancestral... Prin corpurile noastre, în care sângele circula normal, îşi făcea simţită prezenţa un fluid nou, necunoscut, ce alerga grăbit, cu viteza sunetului. Simţeam cârcei în degetele de la picioare, muşchii îmi tremurau de încordare. Era o uniune totală de simţuri. Mişcările ritmice trezeau noi şi noi senzaţii, nemaiîntâlnite până atunci. Curgea transpiraţia pe abdomenele noastre şi de câte ori se apropiau, se împrăştiau stropii pe pătura întinsă sub copaci. Din nou m-a detronat la slujba de serv şi a trecut la comanda „ostilităţilor”. De data aceasta, simţeam eu pe spate denivelările terenului pe care eram aşezat, dar cine le mai dădea importanţă? Cu o mână îmi apăsa pieptul şi cu cealaltă se sprijinea pe piciorul meu, luptându-se cu sârg să înfrângă forţa provocatorului de nebunii. Cu cât se străduia mai tare, cu atât opoziţia era şi mai îndârjită. Aveam senzaţia că pătrund până în cele mai ascunse adâncituri, trăind plăceri incomensurabile, nedefinite, după fiecare

163

Iubirile unui pescar

exteriorizare verbală a partenerei. Îmi era datoare cu un final sincron, aşa că am avertizat-o să nu fie acelaşi ca în seara petrecută la mine acasă. Încă nu era grabă, doream amândoi să prelungim cât mai mult această deosebită senzaţie de furie, de răscolire a simţurilor, de încrâncenare... Tresărea şi tresălta în jocul său, fără reguli scrise, fără întrerupere, iar eu o acompaniam cu plăcere. Nu aveam timp să gândesc şi singurele reacţii erau conduse de simţurile trupului şi de fluidul ce circula vijelios prin el. Strânsoarea picioarelor mele cu ambele mâini şi lăsarea ei pe spate cât mai tare, acompaniată de nişte sunete nefireşti, mi-au anunţat descătuşarea fiarei din lanţuri. Cum nici eu nu eram prea departe, am strigat fără să vreau: - Acum.... gata.... acum... sunt terminat... tu? - Nu ai simţit? Şi eu am fost gata odată cu tine... A fost o nebunie! Mulţumesc, iubitule! - Nu ştiam că asemenea senzaţii se pot trăi pe o pătură, la umbra unor pini, în mijlocul naturii – am completat eu, trăgându-mi sufletul după atâta efort. Câteva minute de linişte şi revenire binefăcătoare se aşternuseră peste cuibuşorul nostru din mijlocul naturii, în care zăceam amândoi zdrobiţi de profunzimea iubirii depline. - Da, a fost ceva deosebit... nu voi putea uita asta şi voi rămâne cu amintiri plăcute din vacanţa de pe litoral – constată Miruna cu glas şoptit. Păcat că în seara asta trebuie să ne luăm „La revedere!” şi cine ştie când ne vom mai întâlni... – adăugă ea pe un ton trist. Hai să punem capăt pescuitului şi să ne rezervăm timpul altor preocupări. - Care ar fi acelea? am întrebat-o eu bănuitor. - Pregătirea bagajelor, de exemplu.

164

Iubirile unui pescar

- Bine atunci, facă-se voia ta, scumpă prietenă. Eu mă ocup cu strânsul uneltelor de pescuit şi al bagajului mare, iar tu cu restul. După un scurt sărut luat din fugă, adunând amândoi pătura şi trăgând-o după noi s-o scuturăm pe malul lacului, am trecut la treabă şi ne-am apucat să strângem tot ce împrăştiasem pe Valea Mare, pe care o voi numi de-acum Valea Iubirii. Totuşi, am lăsat ceva pe malul acestei bălţi: amintirea unei zile minunate de mai, petrecute la pescuit şi a unor clipe de dragoste unice şi de neuitat. În timp ce strângeam bagajele, simţeam că ceva nu este în regulă cu mine. Gândul că în această seară, Miruna va părăsi litoralul pentru o perioadă nedefinită, mă făcea să mă întristez. Mă obişnuisem cu prezenţa ei, îmi plăcea s-o am în preajmă, aş fi vrut s-o opresc lângă mine. Eram conştient că acest lucru, deocamdată, nu era posibil. Fiecare are o viaţă proprie, care a fost tulburată, într-un fel, de acestă întâlnire şi de evenimentele ce i s-au succedat, la care nici unul dintre noi nu s-ar fi aşteptat, cu numai câteva zile în urmă. Miruna - pentru mine - nu va fi doar Femeia de sub Luna plină din zorii unei dimineţi de mai. Va fi mereu acea femeie care a adus o rază de soare într-o viaţă aflată într-un con de umbră, unde nu mai pătrunsese de mult timp o speranţă, o bucurie, un pic de dragoste... A fost farmecul zorilor, în care soarele răsare şi-ţi încălzeste nu numai corpul, ci şi sufletul. A fost şi răcoarea dimineţii, şi roua căzută pe frunzele copacilor, şi boarea adusă de briza mării. Ea mi-a luminat apartamentul meu onest cu prezenţa ei diafană, cu acele momente de iubire, de dăruire şi de pasiune, cum nu am mai întâlnit la nicio altă femeie. Şi-acum? Iar sunt la un pas să pierd din nou o iubire pură? Sunt oare un condamnat al vieţii şi trebuie să mă mulţumesc doar cu frânturi de fericire? N-am dreptul să sper la împlinire şi la continuitatea ei? Acestea erau gândurile ce mă tulburau în timp ce aranjam fiecare lucru în portbagaj. O vedeam pe Miruna, că nici ea nu era în clipele cele mai grozave ale vieţii şi se tot uita cu regret la toate

165

Iubirile unui pescar

nimicurile din spaţiul care ne-a oferit clipe memorabile, pentru mult timp de-acum încolo. Aduna mecanic lucrurile împrăştiate peste tot, iar când a terminat, s-a urcat tăcută în maşină şi aşa a rămas tot drumul înapoi. Am parcurs încet cei doi kilometri de terenul accidentat de pe Valea Iubirii, cu gândul că acasă nu va mai fi cuibul unor nebunii, ci spaţiul unde laşi totul cu regret şi pleci cu tristeţea în suflet că eşti nevoit să întrerupi ceva, ce abia ai construit cu migală şi cu multă pasiune: mugurii unei noi iubiri. Chiar dacă afară era o după-amiază însorită şi plăcută ca temperatură, în apartamentul meu a fost o atmosferă glaciară, căci în aer plutea spaima că, odată cu plecarea Mirunei, o pată neagră se va aşterne din nou peste existenţa mea. Acestea erau fantasmagoriile unui om, care nu a avut prea multe cadouri de la viaţă. Acum întâlnisem căldura unei femei care intrase în cele mai temătoare străfunduri ale sufletului meu şi care, cu tandreţe şi migală, a topit gheaţa adunată de-a lungul timpului, umplând spaţiile eliberate cu dragoste, frumuseţe şi iubire. Simţeam căldura, aşa cum simţeam şi fiorul gheţii. Pleacă Miruna, ce va urma? Din nou nesfârşitele semne de întrebare ca în Shakespeare? A fi, sau a nu fi iubit? Viaţa va decide din nou acest lucru. Niciodată nu există certitudinea fericirii garantate de viaţă în prezenţa persoanei care îţi ocupă spaţiul spiritual. Există mereu o infimă incertitudine, mai ales la cei născuţi în zodia Peştilor, cum eram şi eu. Ca să prelungim clipele petrecute împreună, i-am propus Mirunei s-o duc direct la Constanţa, la gară, ca să prindă acceleratul spre Bucureşti, chiar dacă avea bilet din Mangalia. Am condus-o pe Miruna la hotel, mai avea câteva ore până la plecarea trenului spre capitală, unde va schimba un altul spre Timişoara. Apoi, cu bagajul în Moskvici-ul meu, tăcuţi ca într-o călătorie de la care nu te mai aştepţi la nimic, rulam spre gara Constanţa. La radio se transmitea o muzică tristă, în ton cu sentimentele noastre.

166

Iubirile unui pescar

Ajunşi în gară, am urcat-o în vagon cu bagajul ei, apoi am revenit pe peron ţinându-ne de mână şi privindu-ne în ochi. Ne despărţeam cu tristeţe de clipele plăcute ale unei scurte perioade, plină de trăiri intense şi nebuneşti. Trenul s-a pus în mişcare, iar eu mergeam pe lângă el, continuând s-o privesc pe Miruna în ochi, până când nu s-au mai zărit, nici lacrimile noastre, nici mâinile fluturând de rămas bun... Ducea cu el toată amărăciunea şi tristeţea mea, căci pierdeam din nou un diamant preţios, care strălucise în viaţa mea un scurt timp şi-mi dăruise un dram de fericire...

167

Iubirile unui pescar

Cincisprezece

Monstrul “Să nu râzi niciodată de visele cuiva. Oamenii care nu au vise nu au prea multe.”

upă plecarea Mirunei, care şi-a terminat concediul pe litoral petrecut mai mult cu mine, mi-am reluat şi eu programul de muncă, terminându-se şi vacanţa mea. Când ajungeam acasă, după ce îmi făceam piaţa şi mai luam câte ceva pentru cină, mă delectam cu cititul, sau chiar scriam povestiri, a căror tematică predominantă era dragostea. Nu mai reuşeam să-l termin pe Dostoievski, aşa că mă prindea somnul cu cartea în mână. Aşteptam să primesc un telefon de la Miruna, care îşi reluase activitatea la bancă şi avea mult de lucru, aşa că abia seara sau la sfârşit de săptămână mă suna. Puneam la cale împreună noi concedii, pe care să le petrecem undeva, la munte, la jumătatea drumului dintre oraşele noastre. Nu ne gândeam la ce ne va rezerva viitorul. Oricum, eu eram sceptic, nu speram într-o finalizare fericită, deşi ne-am simţit bine împreună şi doream să continuăm. Numai că, odată cu scurgerea timpului, simţeam că lipseşte acea scânteie care să ne dea foc inimii şi să ne pârjolească, iar depărtarea dintre noi contribuia la asta. Aşteptam cu nerăbdare ziua de duminică, zi liberă, în care să mă pot delecta cu pescuitul pe mare. Aşa că, într-o sâmbătă seara, m-am întâlnit la bufetul de la capătul blocului cu partenerii de pescuit, să aflu care mai este situaţia guvidului, mănâncă sau nu şi prin ce zone ar fi mai bine de pescuit. După cum se arăta vremea,

168

Iubirile unui pescar

nu prea era încurajator să pescuieşti.. Bătea vântul binişor, suficient pentru a încreţi fruntea capricioasei mări. M-am pregătit, totuşi, ca a doua zi să plec la pescuit pe mare. Îmi era dor, căci îmi intrase în obişnuinţă. Dimineaţa, nu am mai aşteptat să sune alarma ceasului, că am şi deschis ochii. M-am ridicat obosit din pat, după un somn agitat şi cu întreruperi, având parte de multe răsuciri în pat, din cauza unui film văzut la televizor. Nu-mi plac filmele cu violenţă, crime odioase, sau cu mult sânge, dar urmăresc cu plăcere pe cele de acţiune, în care joacă actori consacraţi, sau filmele de capă şi spadă, cu tematică romanţioasă, pline de suspans şi farmec, cu actriţe frumoase, în ţinută de epocă. În dimineaţa aceea, cum făceam în toate zilele înaintea plecării pe mare, am deschis fereastra la balcon să văd dacă bate vântul. Se auzeau surd valurile cum vuiau şi se spărgeau de diguri. Crengile de tuia din faţa ferestrei se legănau în bătaia vântului, dar eu nu m-am impacientat. Mi-am luat sticluţa cu cafea, pregătită de cu seară, vâslele din boxă şi am dat fuga la maşină. Când am parcat pe mal, am constatat că sunt singurul venit la acea oră, lucru care se întâmpla destul de rar. Erau colegi care veneau cu sculele pe biciclete, tocmai din cartierul Colonişti şi, de obicei, soseau înaintea tuturor, iar din această cauză îi ironizam spunându-le huhurezi. Acum eram singur şi marea era foarte agitată. Valuri mari se spărgeau de stabilopozi, iar concluzia nu era decât una singură: nu se putea ieşi pe mare. Eram convins că ceilalţi colegi, mai prevăzători, când au auzit vuietul mării, s-au culcat pe partea cealaltă, cum s-ar zice. Am aşteptat zece minute şi văzând că marea se izbea de stâncile de pe dig cu tot mai multă furie, am întors maşina şi luat drumul înapoi spre casă. Încă era noapte, iar întunericul era spart, pe ici, pe colo, de lămpile de neon ale iluminatului public de pe faleză, sau din zona obiectivelor turistice. Până să se lumineze bine de ziuă, mai erau aproape două ceasuri bune.

169

Iubirile unui pescar

Muzica se auzea prin fereastra deschisă a portierei, din radiocasetofonul maşinii. M-am gândit că, dacă tot m-am sculat la o oră aşa matinală, măcar să nu ratez ziua, aşa că m-am hotărât să merg la pescuit pe balta Limanu. Nu mai fusesem acolo de la plecarea Mirunei de pe litoral. Ajuns acasă, am scos ramele din maşină şi le-am dus la loc în boxă, am pus apă în vase să-mi fac o mămăliguţă specială, una pentru pătrăţicălxxix şi alta pentru momitor, necesară la nădit. În acest timp, mi-am sortat sculele de pescuit la baltă. Încă era prea devreme de plecat. Trebuia să fiu în jur de ora şase pe baltă, să-mi ocup locul unde nădeam şi pescuiam de obicei. Mi-am cărat sculele la maşină şi am pornit fără grabă spre baltă. În zece minute eram pe malul lacului. Era o zi destul de mohorâtă şi umedă, dar pe malul lacului erau mulţi pescari. Am avut noroc că nimeni nu se aşezase pe locul meu. Pe lac era linişte deplină, nimic nu tulbura luciul apei. Aşa cum am mai scris, lacul este amplasat între două maluri înalte de peste douăzeci de metri pe verticală. Pe partea unde m-am aşezat eu şi majoritatea pescarilor, era mal de carieră de calcar, iar celălalt mal era împădurit cu pini. Doar când bătea vântul din S-E sau N-V se formau valuri pe apă şi se simţea bătaia vântului. În rest, atmosfera era calmă şi foarte bună de pescuit. În stânga mea, la circa cincizeci de metri, spre şosea, la marginea unui pâlc de stuf, pescuia deja Toni Bocu, un coleg de serviciu, pescar cu experienţă la apa dulce. Lângă el, pe direcţia mea, încă doi bărbaţi, fiecare cu sculele sale. Mi-am montat sculele, am aruncat cu o lansetă multă nadă în larg, am mai nădit şi lângă stuf, pentru fixă şi m-am pus pe aşteptat prima captură. Se luminase bine, însă peştele nu se grăbea să muşte. Am avut la un moment dat o trăsătură la lansetă şi când am înţepat prada, am simţit greutatea peştelui cum se răzvrăteşte, luptându-se cu apa lacului. Era un cărăşel cât palma, totuşi destul de frumos pentru început. Putea să fie şi o babuşcă minusculă. Aşa

170

Iubirile unui pescar

am "udat" minciogul, cum zic pescarii şi am scăpat "de arap" lxxx, ştiu ei pescarii despre ce vorbesc. Din când în când, mai vedeam bambina cum se ridică. Dimineaţa era răcoroasă şi eu stăteam pe canapeaua din spate a maşinii, la căldură, cu portiera deschisă. Din această cauză am ratat şi multe înţepături. La fixă încă nu se mişca nimic. Era ora opt şi în minciog aveam câţiva cărăşei. Nimic de soi, nimic mai răsărit, să fi fost un kilogram de peşte. Deodată, în stânga mea văd zarvă mare: colegul de serviciu, cu lanseta peste sculele vecinului din dreapta, se lupta cu un peşte ce trăgea puternic spre stuful de pe celălalt mal. Ceilalţi doi pescari, din dreapta lui şi stânga mea, şi-au retras lansetele din apă să nu se încurce cu cele ale norocosului. În jurul colegului meu, în afara pescarilor, mai erau patru tineri până în douăzeci de ani, bine dispuşi, care participaseră la un bal de absolvire a liceului, după cum am aflat mai târziu. Toată lumea era concentrată pe captura pescarului norocos. Încet, încet, peştele a ajuns la doi metri de mal, între stufuri. Atunci, a apărut o namilă de somn, de peste un metru. Un peşte cum n-am mai văzut decât în filme, sau la televizor. Cu mare greutate, colegul a reuşit să-l dirijeze în dreptul spaţiului gol dintre stufuri. Având lanseta încovoiată şi tot dând drumul la fir, apoi mulinând uşor, l-a adus lângă mal, însă monstrul se zbătea cu putere şi trebuia să dea din nou drumul la nailon, să nu-l piardă din cârlig, sau să se rupă forfacul. Un tânăr s-a repezit la maşina pescarului, la indicaţiile acestuia şi a adus un bahorlxxxi. Înarmat cu această unealtă, un alt pescar aştepta ca somnul să fie adus la mal şi să-i înfigă cârligul în gură, pentru a-l ridica pe mal. Până atunci, orice încercare de agăţare cu bahorul eşuase, din cauză că somnul se zbătea puternic. Tot forţând să ţină monstrul cât mai aproape de mal, la un moment dat, s-a rupt, atât lanseta la vârf, cât şi nailonul. Peştele a rămas pentru câteva secunde nemişcat, la fel de nemişcat cum am rămas şi noi toţi, care eram convinşi că l-am scăpat!

171

Iubirile unui pescar

Un flăcau cu mult alcool în cap, consecinţă a petrecerii din ajun, s-a repezit în apă peste somn şi l-a prins în braţe, iar cetăţeanul cu bahorul, s-a apropiat rapid şi i l-a înfipt în spinare, ridicându-l pe mal. Era de înălţimea unui om! Eu m-am dus la maşină şi am luat ruleta din torpedou, ca să-l măsor, căci pentru aflarea greutăţii nu aveam cântar aşa de mare. Avea 176 centimetri lungime, apoi am aflat că greutatea a fost de 30 de kilograme. Toţi pescarii de pe baltă au venit în pelerinaj să-l vadă. Se mai prinsese somn aici, de 40 kilograme, dar la plase, de către pescarii care administrau balta. Acum am văzut eu primul peşte, cât un om de mare. Somnul nu trage la porumb, însă noi credeam că s-a repezit după vreun cărăşel, sau babuşcă prinsă în cârlig şi aşa l-a înţepat pescarul norocos. După acest eveniment, m-am retras la uneltele mele şi am schimbat nada în cârlige. Era deja ora nouă, începuse să fie mai cald pe mal, iar broaştele şi-au început concertul. Un broscoi, cât un pumn de om voinic, stătea pe o piatră la marginea apei şi îşi umfla două baloane în zona capului, scoţând un orăcăit gutural. În păduricea de pe malul celălalt, se auzea cucul cântând, strigându-şi numele. Ca un ecou, şi alte păsări îi răspundeau din pădure. În pâlcul de stuf, o păsăruică gri, cu ciocul ascuţit şi cu o lăcustă în el, se tot zburătăcea din loc în loc, strigându-şi puii. Pe deasupra apei, lângă mal, un şarpe de apă se ondula încercând să păcălească nişte broscuţe prostuţe şi neatente la pericol. Luciul apei nu era tulburat decât de câteva lebede care se plimbau elegante pe lac. Cred că erau tot cele pe care le văzusem cu Miruna când am fost aici. Erau în aceeaşi formaţie, cu bobocii care înotau nepăsători, sub supravegherea părinţilor. Câte un cormoran flămând făcea scufundări repetate, căutându-şi hrana pe fundul eleşteului, printre puietul de peşte. Acesta este duşmanul declarat al pescarului de apă dulce şi aliatul celui ce pescuieşte chefal la mare. Când cormoranii se adună în cârd şi încep pescuitul în bazinele portuare, bancul de chefal se

172

Iubirile unui pescar

repede spre mal, sau se ascunde sub navele acostate, intrând în zona de activitate a pescarilor de chefal. Timpul se scurgea monoton şi, din când în când, mai ridicam cu fixa câte un caras din apă. Ca de obicei, când momeşti la mal pentru a pescui cu fixa, apare câte o broască ţestoasă. Aşa s-a întâmplat şi acum: broasca şi-a făcut apariţia la suprafaţă şi stătea nepăsătoare lângă pluta mea. Parcă mă sfida. Mă făcea atent că pot să scot fixa afară, de prins nu voi mai prinde peşte, atât timp cât se ospătează ea în zonă din momeala aruncată de mine. Aşa am şi făcut. Am strâns fixa şi lansetele şi m-am pregătit să plec spre casă. Fiind duminică, am preferat să mă mulţumesc cu peştele care s-a lăsat păcălit de iscusinţa mea. Nu era prea mult, însă suficient pentru un borş de capete şi cozi de caras, cu mult leuştean verde, care îi dă o aromă plăcută, o saramură şi un caras prăjit, cu mujdei de usturoi şi mămăliguţă - preferata mea. Aşa am îmbinat utilul cu plăcutul. Am ratat o zi de pescuit pe mare, producătoare de un mic profit din vânzare, cu una de plăcere şi o masă pescărească delicioasă.

173

Iubirile unui pescar

Şaisprezece

Amintiri dintr-un decembrie revoluţionar

u Miruna m-am mai văzut încă trei ani de la prima noastră întâlnire sub clarul de lună de la Saturn. Ne petreceam concediile împreună, fie la Mangalia, în apartamentul meu, fie la Herculane, sau pe Semenic. Civilizat, fără niciun reproş din partea vreunuia dintre noi, văzând că schimbarea domiciliilor şi a locurilor de muncă nu avantajează pe niciunul, iar între aceste întâlniri anuale, şi unul şi celălalt având o viaţă paralelă, am considerat că este mai bine ca fiecare să încerce să-şi continue viaţa, aşa cum crede el că este mai bine. Am rămas doar prietenii care se salutau de zilele aniversare, sau când fiecare îşi mai aducea aminte cu nostalgie de frumoasele clipe petrecute împreună. Astfel, la aniversarea zilei de naştere, i-am compus o ultimă poezie, cu tot dorul şi dragostea de care eram în stare în acel moment:

C ălătorind spre Calea Lactee Mi-am luat scara gândului, nebun, Să urc spre Calea-Lactee, de pulbere drum. Îmi caut iubita, rătăcită printre aştri Şi steluţe mici, ca ochii ei albaştri. 174

Iubirile unui pescar

În pulberea de stele plutind liniştită, Fiecare stea - o dragoste neîmplinită. Îmi caut iubita din visele târzii, Din nopţi de nelinişti, de dragoste pustii. Iubirea – oare după care stea-i ascunsă Şi mă cheamă de dorinţi pătrunsă? Aştept s-apară, de pe cărări infinite, Cu paşi timizi, ochi verzi şi gene arcuite. Zâna inimii lovite de arcul cupidonic, Uitându-se mirată şi…cumva ironic, La muritorul pământean, rătăcit printre stele, Căutându-şi iubita visurilor efemere. Întind mâna tremurândă, uşor şovăitoare, Simbolizând un gest, ce se vrea chemare. Steluţa zâmbitoare, citind în ochii mei iubirea Şi dorinţa vie pentru o îmbrăţişare, Cu o rază mă cuprinde şi-mi răspunde-n şoapte, Închegate-n melodia miezului de noapte: “Sunt a ta iubite, poţi să-ţi arunci scara! Rămâi cu mine aici, căci vine primăvara. Vom privi din ceruri, cum florile răsar, Şi cum albina zboară, culegând nectar. Tu eşti pentru mine, astrul pământean, Iar eu pentru tine, steaua de la geam. Voi însoţi cu dragoste divină Visurile tale din nopţi cu lună plină, Iar dimineaţa, trezindu-te îngândurat, Vei crede că şi visul tău a fost adevărat”.

175

Iubirile unui pescar

Ciudat, dar cu această poezie legăturile noastre s-au rupt... Nu am mai primit de-atunci nicio veste de la ea. Nici un răspuns la poezie, nici altceva... Au trecut douăzeci de ani de-atunci, era sfârşitul anului 1989, iar evenimentele care m-au surprins, atât pe mine, cât şi întreaga ţară în acele zile şi care au căpătat numele de Revoluţia din Decembrie nu m-au convins, în niciun fel, că nu au fost orchestrate de la nivelele înalte ale politicii autohtone şi internaţionale. Voi expune mai jos doar părerea mea în legătură cu acestea şi cum m-au surprins pe mine evenimentele din 22-23 decembrie 1989. Am şi explicaţii destul de pertinente, cred, fiind martor ocular al acestor întâmplări inedite. Eram într-o deplasare prin judeţul Călăraşi, la familia unei amice din acea perioadă. Am ajuns cu trenul, în seara zilei de 21 decembrie 1989 la Călăraşi, iar a doua zi, împreună cu fiica fratelui amicei mele, o fetiţă de vreo nouă ani, am plecat în oraş să o tratez cu o prăjitură şi să vizitez oraşul. Trecând pe lângă sediul unei ICSMlxxxii, am văzut o salariată fugind agitată, cu un radio în mână, spre o altă clădire din aceeaşi curte. La început, nu mi s-a părut ceva deosebit. Importanţa acestui episod am aflat-o mai târziu. Când am ajuns în centrul oraşului, în faţa sfatului popular - la cofetărie – în timp ce ne serveam tacticoşi prăjiturile şi sucurile, a intrat o altă tânără salariată, foarte speriată, pe care nu am înţeles-o ce spunea repede colegelor sale şi plângea. Noi ne terminaserăm prăjiturile, aşa că am ieşit cu fetiţa afară şi atunci am văzut agitaţie mare pe străzi. Maşinile miliţiei alergau toate spre sediul lor din oraş. Eram în centru, în apropierea sediului Consiliului Judeţean P.C.R. Călăraşi. La un moment dat, a început să se audă gălăgia unui grup de oameni şi pe strada centrală a apărut o mulţime destul de mare, de peste 50–60 de persoane, cu steagurile României în mână, cu o gaură la mijloc, în locul stemei ţării, strigând sloganuri anti-Ceauşescu.

176

Iubirile unui pescar

Cum s-au adunat, de unde au făcut rost aşa de repede de steaguri, când le-au decupat, rămâne pentru mine o enigmă de nedezlegat. Cu teamă în suflet, să nu apară miliţienii să mă aresteze, ţinând strâns fetiţa de mână, m-am alăturat acestui grup, mergând în spatele lui, mai retras, considerând că dacă nu eram cel puţin localnic, nu voi păţi nimic şi am ajuns împreună cu ei în faţa sediului Consiliului Judeţean P.C.R. O parte dintre manifestanţi au intrat fără nicio problemă în sediul de partid, de unde au început să arunce pe ferestre tot felul de tablouri, pachete cu carne, cărţi şi o serie de obiecte de propagandă. Unul chiar a apărut la geam, cu un aparat de radio marca „Bucium” în mână, vrând să-l arunce pe fereastră peste masa de manifestanţi, care se îngroşa văzând cu ochii, dar ulterior s-a răzgândit. Am remarcat cu uimire cum se înghesuiau toţi să prindă câte ceva, de la cei ce aruncau de la etaj. Gălăgie, ţipete, urlete, fluierături şi sloganuri anti-PCR şi anti-Ceauşescu erau strigate cu voce tare, fără teamă şi îmi făceau pielea ca de găină, iar inima cât un purice. Mă aşteptam ca, din moment în moment, să apară armata sau miliţia să ne aresteze, sau mai rău, să ne împuşte. Nu eram informat de ce se întâmplase în ţară. Auzisem ceva despre Timişoara, dar numai din povestirile spuse în şoaptă de către cei care ascultau seara Europa Liberă. Dintr-un bloc se auzea un radio dat la maximum, care a anunţat că Ceauşescu fugise şi în Bucureşti este revoluţie mare. Manifestanţii călărăşeni au început să ovaţioneze şi au părăsit sediul judeţenei Călăraşi, întorcându-se la sfatul popular, prin faţa căruia trecuseră mai înainte. După plecarea întregului grup, devenit mult mai numeros, în sediul consiliului judeţean au dat năvală ţiganii care, împreună cu destui dintre românii noştri şi după informaţii ulterioare, au făcut prăpăd, au devastat şi distrus totul, inclusiv tapiseriile din stofă şi catifeaua de pe pereţi, sau tablourile cu valoare de patrimoniu care se găseau pe acolo. Mulţi dintre ei erau în stare de ebrietate şi se apucaseră să spargă geamuri, urlând şi râzând în acelaşi timp.

177

Iubirile unui pescar

In faţa sfatului erau postate două persoane care se uitau cu nepăsare la manifestanţi. Erau un subofiţer de miliţie şi un muncitor, membru al Gărzilor Patriotice, îmbrăcat în cunoscuta uniformă kaki. Niciun manifestant nu i-a băgat în seamă, cum nici ei nu au făcut vreun gest de opunere. Priveau curioşi la ce fac acei manifestanţi, aşa cum privem şi eu, care i-am însoţit şi de acestă dată, cu fetiţa de mână. Nu ştiu ce înţelegea ea, că nici eu nu prea înţelegeam mare lucru, eram tare uimit de ceea ce vedeam că se întâmplă. Nu-mi venea să cred că particip la un asemenea mare eveniment împotriva comunismului, nu mă gândeam că va fi o revoluţie, o lovitură de stat sau altceva, care să schimbe ceva în România. Aveam credinţa, alături de ceilalţi oameni ai muncii, că nimeni şi niciodată nu va schimba viaţa noastră în vreun fel. O parte dintre manifestanţi au intrat în sediu, ca şi la judeţeană, aruncând şi acolo pe fereastră, tot ce găseau prin sertare şi frigidere, inclusiv pachete de ţigări Kent, carne proaspătă, cărţi de propagandă, dosare şi multe hârtii, care umpluseră strada. Mulţi dintre ei au părăsit sediul şi de acolo nu ştiu ce-au mai făcut, pentru că eu nu i-am mai urmat. De fiecare dată, după ce ieşeau manifestanţii din sediile publice, intrau alţi oameni, dintre care cei mai mulţi erau ţiganii, care devastau totul. Personal, eu îi consider pe aceştia nişte profitori şi tâlhari, care n-au fost şi nu vor fi niciodată revoluţionari, în adevăratul sens al cuvântului. A doua zi am plecat la Ciocăneşti - o comună la vreo 28 km distanţă de Călăraşi, spre Olteniţa. La plecarea din Ciocăneşti, am avut ocazia să găsesc un autobuz care transporta muncitori de la Olteniţa la Constanţa-Sud, locul spre care mă îndreptam, de fapt, ca să ajung cât mai repede la Mangalia – oraşul meu de domiciliu. La un moment dat, trecând prin zona gării Ciulniţa, acceleratul de Bucureşti–Constanţa mergea paralel cu autobuzul nostru. Când am ajuns la autogara Constanţa-Sud, cu bagajele în mâini, m-am grăbit să merg în gara Constanţa, să-mi iau bilete pentru Mangalia.

178

Iubirile unui pescar

Atunci a intrat în gară acceleratul menţionat mai sus şi de aici a început nebunia! Cineva, care cred că fost interesat, parcă la comandă, a început să strige „Teroriştii! Au sosit teroriştii, cu acceleratul de Bucureşti!” şi auzind asta, toţi s-au îngrămădit să părăsească incinta gării, inclusiv cei ce coborau din accelerat, fiind toţi speriaţi şi agitaţi. Mai târziu, mi-am pus întrebarea de ce erau elevii Institutului de Marină din Constanţa înarmaţi până în dinţi şi postaţi în jurul gării, întrebare la care nu am găsit un răspuns nici astăzi, la douăzeci de ani de-atunci. De fapt, în Constanţa au mai avut loc şi alte evenimente în aceeaşi zi... S-a tras cu armele automate în zona Casei de Cultură a Sindicatelor, unde a căzut victimă o fetiţă de până în zece ani, răpusă de gloanţe în faţa blocului, pe casa scării unde locuia. Această întâmplare mi-a relatat-o un nepot, care a apărut şi el alături de zeci de alţi tineri, cu troleibuzele sau cu camioanele pline cu manifestanţi, în faţa gării. Cine a organizat ad-hoc acest transport al maselor de manifestanţi? De unde au luat camioanele şi, de asemenea, steagurile şi lozincile? De obicei, în asemenea împrejurări spontane, fiecare este pe cont propriu. Dar de data aceasta, se vedea că „spontaneitatea” era bine regizată. Peste tot era agitaţie mare, gălăgie, fluierături şi se strigau sloganuri anti-comuniste şi anti-Ceauşescu. Un ofiţer superior de marină a ieşit din incinta gării cu un tânăr legat în cătuşe şi cu un nunceaglxxxiii în mână, însoţit de doi elevi înarmaţi, mergând spre sediul Miliţiei Transporturi din gară. Începuse să se tragă din zona peronului, nu se ştie de către cine şi în cine, apoi s-a dat ordin elevilor să tragă şi ei. Toată lumea era culcată la pământ şi se trăgea ca la poligon. Ştiam că trag elevii Institutului de Marină din faţa gării, dar cine răspundea din interiorul gării şi de pe peron, nu am ştiut şi nici nu s-a aflat niciodată.

179

Iubirile unui pescar

Aveam bagajul aşezat pe pervazul unei ferestre din faţa gării, când se întâmplau toate acestea. Cu mare frică, l-am luat de acolo şi am trecut după clădirea gării, să nu fiu în faţa rafalelor de puşti automate. Lângă mine era un elev înarmat, mai speriat ca mine. Era doar un copil de circa 19–20 ani, cu AKMlxxxiv-ul atârnat de gât plin cu gloanţe reale. Mi-a spus textual, că un ţigan, la fel de tânăr, i-a cerut să-i dea automatul să tragă el, căci a văzut că nu are curajul să o facă. Elevul spunea că a tras în viaţa lui doar trei cartuşe la prima tragere de iniţiere. Îmi amintesc că i-am spus ferm şi chiar am insistat, să nu-şi înstrăineze arma, dacă vrea să nu ajungă în faţa Curţii Marţiale şi să stea liniştit. Apoi, am văzut un troleibuz plin cu manifestanţi care, după ce s-a apropiat de gară şi au coborât toţi pe strada din faţa gării, s-a repezit gol şi cu toată viteza direct în ferestrele gării, rămânând acolo înţepenit. Şoferul (dacă era adevăratul şofer!!!), sărise din mers, înainte de impactul cu peretele gării. Cine a comandat această manevră şi ce scop a avut, ar putea să explice numai cei care au orchestrat aceste evenimente în decembrie 1989. Tot atunci a început „dezmăţul” tragerii cu toate armele existente în zona gării. Cartuşe, trasoare.. se vedeau cum zboară de-a lungul terasamentului de cale ferată şi se pierdeau undeva, deasupra blocurilor din acea zonă. Cred că erau câteva sute de oameni prezenţi în zona gării, care asistau la acest „spectacol”. In afara troleibuzului înfipt în pereţii gării, au mai apărut şi alte câteva camioane pline cu manifestanţi, care veneau din zona Casei de Cultură a Sindicatelor. Dacă doreai să părăseşti zona gării nu ai fi reuşit, deoarece nu mai circula niciun mijloc de transport în comun în nicio direcţie. Doar taxiurile se mai avântau curajoase printre sutele de manifestanţi. Am încercat să găsesc un mijloc de transport de ocazie spre Mangalia, dar cum se întunecase, nimeni nu mai oprea să te ajute. Din nou zburau trasoarele peste blocurile din şoseaua Mangaliei, deci, nu se trăgea cu intenţie în cineva, ci se mergea pe

180

Iubirile unui pescar

intimidare, iar dacă se căuta un anume inamic, se trăgea în el, însă se ţintea gara goală şi acoperişurile blocurilor. Cu mare greutate, am găsit un taxi şi am părăsit zona turbulentă, mergând la nişte rude unde am înnoptat. Acolo, la televizor, am aflat ce se întâmplase, de fapt, la Bucureşti, cum fugise Ceauşescu de pe acoperişul clădirii Comitetului Central, cum fusese ocupată clădirea televiziunii, apoi cum anunţaseră Ion Caramitru şi Mircea Dinescu, emoţionaţi şi bâlbâindu-se, că „Dumnezeu şi-a întors faţa către români!” Erau mulţi oameni acolo, veniţi din toate părţile, iar conducătorul televiziunii de atunci – parcă Teodor Brateş - încerca să facă ordine. Rând pe rând apăreau noi personalităţi, sau oameni simpli, care erau în curtea televiziunii şi aduceau tot felul de veşti din exterior. Era o agitaţie fără seamăn în studiourile televiziunii şi urmăream cu sufletul la gură tot ce se spunea. Unii anunţau că se trage zdravăn în clădirea televiziunii, alţii aduceau veşti despre armată, că nu trage în populaţie, în fine, anunţurile curgeau gârlă şi s-a ajuns să se spună şi minciuni pe post, cu apa otrăvită, sau teroriştii ucişi la aeroport. Eram complet zăpăcit şi nu mai înţelegeam mare lucru, dar realizasem că Ceauşescu nu mai este la conducere şi noii veniţi pregăteau o proclamaţie pentru ţară. A doua zi dimineaţa, pe la ora opt, mergeam cu bagajul de-a lungul Triajului spre gară, să văd dacă pleacă vreun tren spre Mangalia. Pe peron am găsit un glonte de 7,32 mm din inox şi încă unul în incinta gării, în faţa ghişeelor, care avea aceeaşi mărime. Am aflat ulterior, de la cadrele militare, că nu existau asemenea gloanţe în dotarea armatei române, acestea fiind cu înveliş din cupru. Cum acceleratul, care sosise cu o seară în urmă, abia acum, dimineaţa, îşi va continua drumul spre Mangalia, mi-am luat bilet şi am plecat spre casă. La Mangalia, în afara bucuriei că fiica cea mică a fratelui meu mai mare a născut un băieţel, pe 19 decembrie seara, am aflat cu groază cum erau să fie omorâte, atât mămicile cât şi copiii din

181

Iubirile unui pescar

salonul de maternitate al spitalului orăşenesc. Navele Marinei Române, aflate în larg, au mitraliat geamurile spitalului şi doar printr-o minune nu au fost victime. Abia se terminase ora de alăptare şi mămicile părăsiseră salonul unde erau noii născuţi. Cine a dat ordin să se tragă în ferestrele spitalului? Care a fost motivaţia? De ce s-a tras în zona Geamiei musulmane şi în împrejurimi? Cred că niciodată nu se va afla adevărul şi nimeni nu va mai cerceta aceste fapte, acum, după douăzeci de ani. Sunt convins că autorii lor se află acum, bine-mersi, în posturi-cheie şi îşi fac afacerile la fel ca şi înainte de Revoluţie. Ei nu au niciun interes să se mai afle adevărul despre terorişti, sau despre cei care au provocat moartea atâtor oameni, cu adevărat patrioţi, fiind de la sine înţeles că asta le va periclita libertatea şi averile. În acest mod, vom rămâne cu impresia că Revoluţia din decembrie 1989 a fost orchestrată de forţe oculte interne şi externe şi nu ştiu dacă va putea reflecta realitatea ceea ce se va scrie în cărţile de istorie. Ce-am scris aici este doar un episod al Revoluţiei, la care am fost martor şi participant şi nu am dat fuga să-mi scot carnet de revoluţionar, cum au făcut-o mulţi alţii, care stăteau în papuci în faţa televizorului şi priveau la emisiunile ce ne-au încărcat zilele, mult timp după aceea, ca un coşmar de care nu am putut scăpa. Să nu uităm nici că au apărut ca revoluţionari o serie de miliţieni, militari sau procurori care au tras în populaţie în acele zile fierbinţi şi, totuşi, învăluite într-un mare mister. Multe semne de întrebare se vor mai pune, mulţi ani de-acum încolo, însă singurul câştig al acestor evenimente tragice, este doar faptul că am scăpat de sub teroarea comunistă şi suntem liberi, într-o ţară democrată.

182

Iubirile unui pescar

Şaptesprezece

Internet-ul “..să iubeşti...pentru că iubirea este secretul tinereţii veşnice!.. ...să râzi...pentru că râsul este muzica sufletului!.. ...să plângi...pentru că plânsul este emoţia unei inimi mari!.. ...să visezi...pentru că visarea este răsuflarea fericirii!...”

tăteam în gară şi aşteptam rapidul de ora unu! După mulţi ani de la dispariţia Mirunei din viaţa mea, iată că aveam să trăiesc alte întâmplări, cum este şi cea de mai jos, care merită să fie relatată. Cu două zile în urmă, primisem un telefon, că voi avea o vizită importantă. O vizită pentru alinarea sufletului meu, bolnav de dor. Am cunoscut-o pe internet.... Intr-o dimineaţă, deschizând larg, ca de obicei, fereastra balconului, am auzit zbuciumul mării. Valurile se spărgeau cu forţă de stabilopozii digului de apărare, din dreptul spitalului municipal. Schimbându-se guvernul liberal cu cel de culoare nedefinită roşuportocaliu, cei de la Apele Române Constanţa ne-au alungat de pe plaja Saturn, unde am staţionat cu bărcile noastre de pescari sportivi ani de zile. Norocul meu a fost că în aceşti ani, fiind o persoană publică, mereu cu treburi pe-acolo, acum, chiar dacă eram pensionar, mă cunoşteau toţi la primărie, indiferent ce guvern era la putere şi ce primar alegeam. Astfel că, am acţionat imediat... Amabilitatea primarului şi a oamenilor săi din echipa de audienţe şi conducere m-a impresionat plăcut, dar era de aşteptat, mai ales că mulţi dintre şefii de servicii sau slujbaşi ai primăriei mi-au fost colegi de muncă. Inclusiv fostul primar.

183

Iubirile unui pescar

Urmare intervenţiei mele, noul primar m-a ajutat să obţin un alt spaţiu de parcare a bărcilor noastre în incinta municipiului, nu a staţiunii Saturn şi a mediat prin subordonaţii săi cu Apele Române - Constanţa să ne acorde acest spaţiu, care depindea tot de această instituţie, pentru cele opt bărci care, după aceea, au devenit treisprezece, crescând numărul de pensionari–proprietari ai unei bărci de agrement cu vâsle, sau cu motor. Deschizând, deci, fereastra, veşnicul loc de unde luam pulsul mării în prima fază, pentru că locuiam la doar circa 200 de metri de malul mării, am înţeles că era o zi ratată pentru ieşitul pe mare la pescuit. Alt program nu aveam stabilit, aşa că am pornit calculatorul, să-mi citesc corespondenţa. Aveam printre mesaje şi un filmuleţ PPS, care era destul de interesant şi părea mult mediatizat, dacă fusese trimis la peste douăzeci de adrese pentru vizionare. Nu ştiu din ce motive, simţind nevoia să comunic cu cineva necunoscut mie, am ales o adresă de e-mail feminină, la care am scris un mesaj simplu şi uşor comic, dar am ataşat şi un buchet frumos aranjat din trandafiri albi. Nu ştiu de ce, doream să fie o femeie deşteaptă şi frumoasă, o femeie din visurile lungilor mele nopţi de singurătate, din faţa televizorului. „Înger păzitor al oamenilor singuri, unde eşti?” mă gândeam că peste câteva zile, poate voi primi sau nu, un răspuns. Deodată, îmi apare anunţul în colţul monitorului, că am primit un mesaj. Nu-mi venea să cred! Era on-line şi a acceptat convorbirea cu mine. Repede am făcut shimburi de ID-uri pentru messenger şi am schimbat primele fraze, de tatonare şi de complezenţă, despre locurile în care trăim, cu ce ne ocupăm, mărunţişuri, necesare pornirii unei discuţii mai ample. Dupa poza de la avatar, parea o doamnă distinsă, nici slăbuţă, nici grăsuţă, cu trăsături fine, ochi luminoşi şi veseli, cu un ten neatins de urmele timpului parcurs. Am aflat că este absolventa unei universităţi, fostă profesoară de română şi franceză, la fel de

184

Iubirile unui pescar

singură ca şi mine. Rămăsese văduvă în urmă cu şase ani, din cauza unei insuficienţe renale a soţului, netratate la timp. Din primele clipe, am simţit un fel de amorţire care pusese stăpânire pe falangele degetelor mele ce butonau tastatura calculatorului. Cum poate fi un bărbat, altfel decât încântat, de o asemenea cunoştinţă? Pe zi ce trecea, conversaţia a început să alunece de la generalităţi la lucruri mai personale, mai intime. Ne-am povestit unul altuia vieţile, ne-am împărtăşit gândurile şi dorinţele, am descoperit că avem gusturi comune în materie de muzică, literatură, sau filme, ne făcea o deosebită bucurie să conversăm împreună. Zilnic, abia aşteptam să ne reîntâlnim în faţa monitorului, aproape că nu mai concepeam să treacă o zi fără să vorbesc cu ea. Foarte curând, ne-am procurat camere web şi microfoane, pentru a reuşi să ne cunoaştem şi altfel, nu numai după pozele de la avatar. Prima întâlnire de acest fel a fost emoţionantă, vocea ei mi-a turnat căldură în suflet, văzând-o pe camera web, cum se mişca şi mă privea, aproape că nu mai simţeam distanţa care ne despărţea. Era o plăcere să stau de vorba cu această doamnă distinsă, cultivată, rafinată, elegantă în discuţii şi în scris, cu expresii alese, uşor ironice sau glumeţe, care mă delecta şi pe mine, om aflat aproape toată viaţa în mijlocul muncitorilor simpli, care nu ştiau de altceva decât de familie, muncă, ziua de salariu şi întâlnirea de la bufet. Discuţiile erau calde şi sincere, aşteptam amândoi, cu emoţie, fiecare întâlnire virtuală şi o prelungeam cu plăcere, tot mai mult şi mai des. Ne spuneam necazurile ca doi prieteni ce se cunosc de-o viaţă, dorinţele ascunse şi cum acestea erau asemănătoare, în majoritatea cazurilor, am devenit din ce în ce mai apropiaţi. Pauzele interminabile în calea fericirii, pentru doi oameni maturi, care au cunoscut, atât urcuşuri, cât şi coborâşuri, ale vieţii, deveniseră un chin. Cred că ne îndrăgostisem amândoi de imaginea de pe ecranul monitorului, mereu alta, zi de zi.

185

Iubirile unui pescar

Eram preocupaţi amândoi, chiar dacă nu mai eram la vârsta adolescenţei, nici cel puţin a tinereţii, să avem grijă de ţinuta noastră, mereu să fim proaspeţi, mereu alţii, cel puţin în înfăţişarea de pe monitoare. Aceste mici amănunte, care ne făceau plăcere la amândoi, ne aduseseră cu cel puţin zece ani mai aproape de tinereţe şi ne dădea speranţe şi puteri noi. Nu ştim cum a apărut dorinţa unei întâlniri reale, cert este că a venit natural şi reciproc, fără efort şi fără zbucium. Cu fiecare întâlnire în eter, simţeam nevoia ca despărţirile să fie cât mai scurte, iar întâlnirile, cât mai lungi şi mai agreabile. Uşor, fără tumultul senzaţiilor de la vârsta fragedă a tinereţii, ne-am declarat reciproc dorinţa unei întâlniri de cunoaştere reală, în calitate de iubiţi, la care bătăile inimilor să se întrepătrundă fizic, într-o chemare astrală, ascultată cu nesaţ de amândoi. Cum vara bătea la uşă, iar temperatura pe litoral era destul de ridicată pentru luna iunie, plaja şi litoralul tentante pentru orice iubitor al vacanţelor la mare, i-am propus o vizită la malul mării la început de sezon, să-mi cunoască habitatul, unde zi de zi, îmi trăiesc viaţa de singuratic pescar sportiv. I-am mărturisit cu ardoare că o vreau lângă mine, să-i simt căldura, parfumul, lumina şi mai ales să-i văd pe viu, strălucirea ochilor ei albaştri, care o defineau ca o fiinţă ancestrală, dar deosebit de fragilă. Nu ştiu de ce, eram măcinat de dorinţa să-i mângâi moliciunea părului, să-i simt vibraţia corpului prin vârful degetelor, iar cu buzele să-i gust savoarea nectarului nealterat de roua timpului trecut. Oare cât de înaltă era? Mi-a spus că este minionă, că o sperie statura mea înaltă şi impunătoare, cum i se părea că sunt în poză. Oare este grasă? Mie nu-mi plac grasele, nici ca glumă, consider că ele dau dovadă de indiferenţă şi nepăsare faţă de propriul lor corp, doar în ultimă instanţă, îngrijirea aspectului fizic cu care te prezinţi în societate este o dovadă de educaţie şi de respect pentru tine şi pentru semenii tăi. Dar sunt destui bărbaţi care gândesc contrariul.

186

Iubirile unui pescar

Într-o seară, am stabilit, spontan şi firesc, să ne vedem, data, ora, gara, tot... Şi iată-mă în gară, ca un adolescent, stând cu un buchet de trandafiri albi pe peron, emoţionat la culme, dar şi supărat că trenul avea întârziere, ca de obicei. Fiecare minut era un sacrilegiu adus nerăbdării mele, dorinţei de-a o vedea în faţa mea şi lângă mine. Două zile şi două nopţi nu am avut linişte, emoţiile mă copleşiseră. Venea cineva pentru mine special să mă întâlnească şi o făcea cu mare plăcere. Simţeam furnicături prin tot corpul. Toată noaptea stătusem în pat, fără să pot dormi, emoţionat, crispat şi cu un tremur uşor prin întreg corpul. Când mă aşezam în pat, din cauza emoţiilor, simţeam cum tot trupul îmi era încordat şi vibra ca o coardă de violoncel, atinsă cu degetul fin al unei violoniste tinere şi plăpânde. Tălpile îmi erau reci şi umede, mâinile la fel. Nu reuşeam să stau întins pe pat. Mă ridicam şi mă plimbam prin cameră, încercam să mă liniştesc şi mă întindeam din nou. Schimbam la televizor canal după canal, nimic nu mi se părea interesant, nimic nu-mi distrăgea atenţia de la gândul că mă voi întâlni cu ea. Construiam tot felul de scenarii: cum va decurge întâlnirea, când va sosi trenul, oare o voi recunoaşte? Iar mă întrebam cum va fi? Înaltă, slabă, blondă, brunetă? Din mess, web şi fotografii nu puteam să-mi dau seama de realitate şi imaginaţia mea lucra puternic, deformată de emoţii. Mă voi întâlni cu aceea care mi-a captat atenţia atâtea luni de zile! Mă uitam în lungul liniilor de cale ferată să văd trenul venind. In jurul meu, forfoteau cei care aşteaptă sosirea rapidului, sau fără un scop anume. Deodată, am văzut locomotiva în curbă, şuierând veselă şi nepăsătoare. Mă plimbam nervos pe peron, văzând, în sfârşit, cum intra în gară rapidul de Bucureşti, cu mare viteză, ca să recupereze din timpul pierdut în zonele cu restricţie. Sau, poate ştia mecanicul că eu tremuram de emoţie şi nerăbdare? Poate dorea să fie fairplay faţă de mine, pentru aşteptarea la care m-a supus.

187

Iubirile unui pescar

Ştiam că era la vagonul cinci şi aşteptam înfrigurat să ajungă în dreptul meu. Mă gândeam prosteşte, ca nu cumva să mă întâlnesc cu cineva cunoscut pe peron, când avea să coboare ea din tren. Mă simţeam de parcă aş fi un hoţ prins cu mâna într-un buzunar străin, deşi nu aveam niciun motiv să gândesc, sau să mă simt aşa! Locomotiva frână şi am început să mă orientez, după tăbliţă, să găsesc numărul vagonului. Era, din fericire, chiar lângă mine. Lume multă, îmbrăcăminte pestriţă, bagaj mult. Amatorii de chilipiruri ofereau transportul, alţii apartamente „la cheie”, sau pur şi simplu, camere lângă malul marii. Am văzut-o! Da, ea era! Aceeaşi femeie cu părul blondroşcat din fotografii. O făptură luminoasă şi aeriană, bine proporţionată, cu ochelari de soare şi tunsă scurt, apăru la scara vagonului. Mi-am dat seama că era ea şi-mi simţeam inima bătând nebună, ca în urmă cu mulţi ani, la o păţanie asemănătoare din viaţă, în gara Košice. Avea un geamantan enorm, faţă de forţele sale fizice, deşi se vedeau rotilele, oare ce-o fi adus acolo pentru câteva zile? Câţiva bărbaţi o ajutau, amabili şi cu admiraţie reţinută, să coboare această povară.... Coborî cu paşi uşori ca de dans, m-a recunoscut şi ea, iar eu m-am repezit, complet fâstâcit, s-o ajut... Trăgea cu sârg de o geantă de voiaj, verzuie, şi aia cu rotile. Avea o bluză albă, ca o iie de artizanat, sub care se vedea un bust uşor bronzat, în contrast cu albul şi un sutien tot alb, ce prindea, elegant şi decoltat, două comori feminine, care săltau neastâmpărate la fiecare mişcare. Pantalonii negri, mulaţi pe picior, aveau o strălucire ce dădea un farmec aparte ţinutei sale generale, într-un cuvânt îmi plăcea din prima clipă. Ne încercau pe amândoi emoţiile şi jena... Cu buchetul de trandafiri în mână, mă aplec puţin, să ajung la obrazul ei şi o cuprind pe după umeri, sărutând-o pe amândouă

188

Iubirile unui pescar

feţele, cu tendinţa nedisimulată de-a ajunge la colţul buzelor, al căror parfum şi moliciune le simţeam şi le adulmecam cu nesaţ ... N-am avut succes!... Îşi scoase ochelarii şi-i puse peste păr, iar din spatele lor apăru privirea aceea pe care o ştiam, cu ochii strălucitori... Am clipit un pic de emoţie şi-n acelaşi timp am simţit o uşoară şi rapidă atingere a buzelor mele cu ceva special, dulce şi parfumat. Apoi, am făcut transferuri de obiecte, ea cu florile, eu cu geamantanul enorm şi ne-am îndreptat spre maşina mea, care strălucea în soare, de câte ori am spălat-o pentru ea! Cum stăteam la câteva minute de gară, trebuie să ocolesc tot cartierul până acasă, deoarece aveam sens unic pe strada adiacentă blocului. Simţeam încordarea şi în trupul ei, mergând unul lângă celălalt spre Matiz-ul parcat în faţa gării. Pe drum, am schimbat câteva impresii despre călătorie, despre sezon şi vreme. Mă uitam cu coada ochilui la ea, în timp ce conduceam... Avea o poziţie relaxată, dar elegantă, ţinea picioarele cuminţi, unul lângă altul, cu mâinile odihnindu-se peste ele... Zâmbea încontinuu şi mă privea deschis şi sincer, cum conduceam, cum ţin mâinile, cum arăt din profil... În timp ce vorbeam, ridică uşor o mână şi mă mângâie, ca o adiere, pe mâna mea de pe volan... iar eu am simţit căldura mâinii ei ca un curent electric ce mă străbătea prin tot corpul... Până la mine acasă am făcut câteva minute. Şoseaua nu era aglomerată, cum este în miezul verii, pentru că nu s-au grăbit prea mulţi turişti să vină pe litoral, cu toate că vremea era superbă şi cristalinul apei mării de un albastru azuriu. Era început de sezon şi numai împătimiţii şi... îndrăgostiţii soseau în această perioadă, cei care nu aveau copii la şcoală, sau care să susţină examene de absolvire, de admitere... Ajunşi acasă, am parcat Matiz-ul la locul său, am luat valizele din portbagaj şi am intrat în bloc. Apartamentul strălucea de curăţenie, totul era pus la locul său, nimic nu mai zăcea împrăştiat ca de obicei, pe unde apucam să mă schimb.

189

Iubirile unui pescar

Casa era pregătită pentru primirea unui asemenea musafir de suflet. Flori prin toate camerele, lumânări albe şi aromate, cuptorul cald şi îmbietor, o sticlă de pe care se mai scurgeau picături reci de apă. Am intrat în dormitor, unde am şifonierul cu un compartiment deja golit de lucrurile mele şi gata să le primească pe ale noii sosite. Petronela - aşa o chema pe noua mea amică - se învârti nedumerită şi mă întrebă: - Cu ce odorizant ai dat, de miroase aşa plăcut? - Secretul gazdei! Îţi place mirosul? - Da. Nespus de mult. Miroase, parcă, a vanilie. - Da, este un miros afrodisiac care îţi deschide apetitul pentru nebunii. Secretul l-am aflat de la o doamnă, deci nu-mi aparţine descoperirea. Vom vedea dacă îşi va face efectul la timpul potrivit şi la tine. Lăsând geamantanul din mână, m-am apropiat de ea. Mi-a luat-o înainte, parcă ar fi ştiut ce vreau să fac: m-a cuprins pe după gât cu mâinile, într-un gest al cărui farmec îmi este imposibil să-l descriu şi, cu ochii în ochii mei, începu un sărut, întâi uşor şi tandru, apoi cu patimă... Simţeam că nu mai am aer... picioarele mi s-au înmuiat... Am rămas fără replică şi încercam să fac faţă situaţiei. Am răspuns cu sărutări dese pe buzele cărnoase, dulci şi aromate, coborând pe gâtul dezgolit şi m-am jucat cu lobul urechii drepte, mărunţindu-l între buze, apoi cu vârful limbii i-am explorat interiorul urechii. - Ce-mi faci, îmi zice încet, mă laşi să respir un pic? - Ai uitat ce mi-ai promis? am întrebat-o în şoaptă. - Ce ţi-am promis? - Că vei fi tandră şi răbdătoare cu mine, însă văd că nu eu am trecut la atac şi ţi-am „tăiat” aerul. - Asta era la telefon, sau pe net. Era mai uşor atunci, dacă mă înfierbântam un pic, intram sub duş. - Doar un pic? Şi aici ai duş, mai ales că vii de pe drum.

190

Iubirile unui pescar

Am slăbit-o din îmbrăţişări şi s-a îndepărtat de mine să-şi ia geamantanul, pe care-l deschise lângă fereastră. Eu nu o părăseam din priviri; simţeam că aşa îmi făceam mai mult curaj. Oricum, avea o stăpânire de sine, vizibil superioară mie. Era raţională în tot ceea ce făcea. Încă nu se ”pierduse” în mrejele fiorului de dragoste. Am încercat să-mi găsesc de lucru prin cameră, însă parcă nu avea nicio noimă tot ce făceam. Ea părea că nu-mi dădea importanţă, încerca să nu mă bage în seamă, îşi aranja lucrurile în şifonier şi în sertare, cu o prefăcută atenţie acordată acestei activităţi. Încă nu dispăruse stânjeneala dintre doi oameni străini, care nu s-au văzut niciodată, decât în pozele de pe avatar, sau cu ajutorul camerei web. Doream din nou s-o îmbrăţişez şi am făcut un pas spre ea, dar ea se strecură cu pricepere, intuind ce vroiam să fac şi continuă să-şi aranjeze lucrurile. Accidental, îmi atinse cu spatele pulpa piciorului, simţindu-i dogoarea corpului prin pantalonul subţire. Mi-era jenă că se putea observa umflătura din zona şliţului pantalonului meu, dar am văzut cum zâmbea ştrengăreşte: pricepuse ce s-a întâmplat! Iarăşi am mai făcut un pas spre ea, reuşind s-o prind în braţe şi am căutat repede buza de jos, pe care am mestecat-o uşor între dinţi. Am încercat să-i desfac buzele cu limba. De data asta, se lăsă condusă şi vedeam cum corpul ei ceda dorinţei nestăvilite de îmbrăţişare, de apropiere. Îi simţeam vibraţia muşchilor de la picioare. Se lăsă uşor pe patul larg, aşezat între cele două corpuri de dulapuri legate între ele printr-o vitrină plină cu bibelouri şi porţelanuri. Corpul meu alunecă alături, cuprinzându-i sânii cu mâna, frământându-i cu mişcări circulare mameloanele. Proeminenţele sfârcurilor au început să se întărească, semn că senzaţiile erau de plăcere şi dorinţă. Mă cuprinse cu mâna pe după gât şi-mi mângâie părul de pe ceafă. Din nou, ajungând cu buzele la lobul urechii, i le-am sărutat. Mă strânse apoi cu putere de braţe, înfigându-şi unghiile tăiate

191

Iubirile unui pescar

scurt în carnea lor. Simţeam că tot corpul ei era numai chemare. Chemarea dorinţelor stăpânite mult timp. Încercam să nu mă grăbesc, să fiu raţional, însă raţionalul a dispărut, nu-l puteam controla, nu-l puteam conduce. Credeam că odată cu trecerea timpului, la persoane care au trecut în cel de-al cincilea deceniu de viaţă, gesturile sunt mai cuminţi, mai pudice, mai raţionale, dar de unde! Şi ea se comporta ca o femeie tânără şi plină de dorinţe nemărturisite şi neîmplinite. Bine a zis, cine a zis, că dragostea nu are vârstă! Sânul îi alunecă din cupa sutienului alb şi fin dantelat. Mătasea îmi gâdila vârfurile degetelor şi-mi transmise fiori de plăcere în tot corpul. Toată fiinţa sa degaja un parfum suav de violete. M-am oprit din nebunia instinctului carnal şi m-am aşezat mai cuminte, alături de ea. Mi-era teamă să merg mai departe. I-am văzut în priviri nedumerirea şi dezamăgirea. Pentru mine era totul prea repede. De mulţi ani, au rămas uitate aceste transfigurări ale pasiunii. Simţeam tălpile iarăşi reci şi umede, la fel şi palmele. Atunci, am rugat-o să continue cu aranjarea lucrurilor în şifonier şi în noptiere, ceea ce ea a şi făcut, pradă aceloraşi senzaţii ca şi mine. Toată această nouă experientă m-a luat pe nepregătite şi doream să-mi stăpânesc, cât de cât, simţurile. Poate era şi obosită de pe drum şi avea nevoie de un timp de odihnă şi relaxare. Abia a sosit din călătoria lungă şi obositoare cu trenul. Din nou am trecut pe lângă ea şi cum stătea aplecată să-şi scoată ceva din geantă, mâna mi-a alunecat pe fesele curbate şi moi, mângâindu-le. Se întoarse spre mine pe jumătate, apoi cu totul, zâmbindu-mi ştrengăreşte şi apropiindu-se de mine încet şi languros. Mă atingea mereu, cu tot corpul, subtil şi provocator în acelaşi timp, mutându-se mereu de pe un picior pe altul, sprijinindu-şi mâna stângă pe umărul meu. Era imposibil să nu fi simţit, în cursul acestor mişcări, umflătura mea împietrită, ce-i împungea nesăţioasă coapsele. Genunchii îmi tremurau de poftă şi emoţie, mi se uscaseră buzele şi sărutarea parcă zgârâia, în loc să mângâie sânii ei frumoşi.

192

Iubirile unui pescar

Mâna îmi alunecă pe umerii rotunzi, apoi coborî pe fese, frământându-le uşor. „Trebuie să termin treaba!”, îmi ziceam, simţind că nu mai rezist. „Dacă nu acum, mai târziu îmi va fi şi mai greu s-o fac!”, îmi continuam gândul. Mă privea, din când în când, cu ochi strălucitori şi cu plăcere, scuturându-şi şuviţele de păr căzute peste ochi, iar buzele i le simţeam umede şi calde. Îşi desfacu uşor picioarele, mă trase spre ea şi mâna ei căută fermoarul pantalonului meu. Simţeam cum coapsele i se încleştau de dorinţă. Cu gesturi frenetice, începu să scoată totul de pe mine. Desfacu cu nerăbdare nasturii cămăşii, care săreau împrăştiaţi prin cameră. Am încercat să nu mă împiedic în pantalonii căzuţi peste pantofi, în timp ce îi scoteam bluza şi sânii zvelţi se strecurau bucuroşi din cupele prea mici ale sutienului. Am observat că s-a schimbat la faţă de nerăbdare. Am ajuns iar în pat... şi am pătruns cu mâna prin chiloţel, simţind mătasea catifelată, tunsă scurt. Înfiorat, am mângâiat umezeala adânciturii dintre pulpe. Chiloţelul cazu, nici n-am văzut unde, iar mâna ei îmi pătrunse printre picioare şi-mi conduse năvalnicul fierbinte acolo unde vroia ea. Despicarea era caldă şi plăcută. Am început să mă opintesc. Parcă eram ieşit din minţi. Mângâierile tandre de pe spate îmi transmiteau plăcerile partenerei. Vroiam să mă descarc cu furie în cupa jilavă şi caldă. Aşteptam ca ea să fie transfigurată de frenezia simţurilor, căci coapsele femeii mă izbeau continuu. M-a aruncat de pe ea şi din nou m-a apropiat, apoi m-a îmbrăţişat peste şolduri cu picioarele. Mâinile îmi aleargau pe corpul ei şi când se cambra de plăcere, încercam să-i prind mameloanele între buze. Se lăsă pe spate cu ochii larg deschişi şi-mi fremătă bărbăţia. Ceva se cutremură în ea, apoi mă strânse cu putere să-mi rupă rezistenţa învârtoşată. Simţeam zvâcnirile corpului ei ca o pasăre care se zbate când i se retează gâtul. M-am descărcat şi eu, apoi m-am uitat prostit la ceea ce ni se întâmpla...

193

Iubirile unui pescar

Gemea şi tresărea, transfigurată de plăcere, încât îmi era teamă să nu facă vreun atac de cord din cauza unui asemenea efort la vârsta ei. Privind-o cum era aşezată lângă mine, pe patul vraişte şi mototolit, răsuflând din greu, marcată de efortul depus, mi-am dat seama, totuşi, că am gândit greşit: prietena mea ascundea în făptura sa firavă o forţă nebănuită şi o imensă capacitate de iubire... Privindu-ne unul pe celălalt, parcă ne era jenă de gestul nostru. Roşu la faţă şi epuizat din cauza efortului, m-am ridicat de pe pat, căutându-mi hainele aruncate peste tot, prin jurul patului. Trebuia să-mi limpezesc gândurile şi simţurile... Când am revăzut-o îmbrăcată cu pantalonul şi bluza sa albă, parcă era o altă fiinţă. Aveam în faţa mea o femeie liniştită, fericită şi plină de speranţa că, cele câteva momente de vis trăite împreună, vor fi urmate de altele asemănătoare, în zilele ce vor veni. Şi-a reluat cu mişcări mai leneşe activitatea de aranjare a lucrurilor în dormitorul meu, dând semne că vrea să intre în posesia unei părţi din el, în timp ce eu am trecut în minilivingul meu, unde pregătisem aperitivul festiv pentru sosirea ei în casa mea.. Ca băutură, în deschidere, realizasem un cocktail special pentru îndrăgostiţi, indiferent de vârsta acestora, în componenţa căruia am folosit miere, suc natural obţinut din portocale la storcător şi coniac, în cantităţi egale. Am turnat totul în două cupe speciale, completând cu şampanie de la gheaţă şi aşteptând-o pe iubita mea la ospăţ. Atmosfera era încărcată de arome de vanilie de la lumânările parfumate şi de la aparatul electric de ţânţari, în care introdusesem o pastilă folosită, peste care am turnat picături de vanilie şi cristale de vanilină. Procedasem aşa, pentru că nu găsisem deodorant de cameră cu miros de vanilie, dar totuşi am obţinut în tot apartamentul o atmosferă care stârnea simţurile. Pentru prânzul propriu-zis, am pregătit o supă gustoasă cu tăiţei de casă, dintr-o găină de ţară, mare şi grasă, luată din Obor,

194

Iubirile unui pescar

direct de la un ţăran. Pentru felul doi am umplut găina după o reţetă a vestitului Radu Anton Roman. Aceasta încă mai sfârâia în cuptor şi tot o stropeam cu sosul din tavă să nu se ardă la suprafaţă şi să-i dea şi o culoare apetisantă, nu numai gustul dorit. Garnitura de cartofi natur traşi prin unt şi decoraţi cu verdeaţă era şi ea la locul ei, ca şi salata de crudităţi de sezon. La desert, doream s-o impresionez pe musafira mea şi de aceea, aveam pregătită o salată afrodisiacă de fructe: mango, avocado, banane, migdale şi ananas din compot. Erau şi fructe naturale de ananas la supermarket, dar am preferat compotul, fiind frumos feliate bucăţile de fruct şi mai era şi sucul. Peste fructele tăiate în bucăţele mici doream să presar zahăr vanilat, înainte de servire, când aveam să trec la desert, rămânând doar să torn şampanie peste ele, în bolul fiecăruia şi să garnisesc cu frişcă şi bucăţele de ciocolată neagră. Petronela nu ştia nimic despre pregătirile mele. Îşi făcea de lucru în dormitor şi-mi tot răspundea la întrebările legate de călătorie şi capitală, unde locuia singură într-un apartament central, chiar deasupra fostei cofetării Scala. Când a apărut în uşă, surpriza a fost de ambele părţi. Arăta ca o păpuşă dulce şi nouă, după un duş revigorant, răspândind un parfum subtil de sub o rochiţă de casă, volatilă, cu floricele albăstrii – parcă văzuse de la Bucureşti, cu ochii minţii, culoarea tapetului din living şi se pregătise pentru a fi asortată. Când a văzut masa aranjată pentru două persoane, cu lumânări şi cu cristalurile mele nefolosite de aproape douăzeci de ani, de la vizita nocturnă a Mirunei, a rămas uimită şi a venit să-mi ofere un drăgăstos sărut scurt. Eram amândoi fermecaţi, ea de ambianţa pe care o vedea, iar eu de prezenţa ei diafană, cu totul deosebită şi specială. Am început prin ciocnirea cupelor de cockteil, la marginea căruia s-a adăugat un sărut delicios, cu care s-a amestecat, apoi eu

195

Iubirile unui pescar

am fost o gazdă-ospătar de mare clasă, în timp ce ea îşi exprima continuu admiraţia pentru calităţile mele. Masa a decurs plăcut, muzica din DVD se auzea discret. Pregătisem special, câteva CD-uri cu muzică retro, de pe timpul când eram şi noi mai tineri şi acestea erau adevărate hituri, sau şlagăre, cum li se spunea pe atunci. După ce ne-am delectat cu toate şi stăteam pe canapea la o cafeluţă, apropiaţi unul de altul, am simţit, parcă în acelaşi moment, că deliciul acelor clipe trebuia prelungit în dormitor... Ne-am luat de mână şi, îmbrăţişaţi, uniţi într-un sărut prelung, cu aceleaşi dorinţe ca şi în urmă cu câteva ore, am consumat, în înserarea care cuprindea camera, o altă partidă de dragoste, de uitare a noţiunii timpului şi de fericire ancestrală... Pentru cină, rezervasem o masă la restaurantul Mercur din Saturn, care avea în program şi un asamblu de dansuri ţigăneşti din Chişinău. Am fost însoţiţi de fiica mea şi soţul ei, pe care i-am invitat să-mi cunoască prietena. Petronela avea un băiat, inginer electronist, căsătorit, care avea o fiică de vreo 8 ani şi un băieţel abia născut, iar fiica mea avea un băiat de 4 ani şi locuia la două blocuri depărtare de mine. Aceste amănunte de familie le-a apropiat pe cele două femei, iar eu priveam cu încântare cât de bine se înţelegeau de la prima întâlnire şi cu câtă veselie îşi împărtăşeau reciproc impresiile de viaţă. *** Anii au trecut, relaţiile dintre noi au evoluat, astfel încât, la un moment dat, am stabilit ca Petronela să-şi ia strictul necesar din apartamentul de la Bucureşti, doar de îmbrăcăminte, şi să se mute la mine, la Mangalia. Varianta cu mutatul meu la Bucureşti era exclusă. Nu îmi plăcea capitala, mai ales oraşele mari şi aglomerate, de aceea am părăsit şi Constanţa de peste 24 ani, cu atât mai mult, cu cât nu puteam lăsa marea şi nici pasiunea mea de a alerga pe mare

196

Iubirile unui pescar

trăgând la rame, fie că era liniştită, sau cu vânt, pe soare, sau pe ploaia care mă mai prindea din când în când... Eram întotdeauna pregătit pentru orice eveniment, căutând locurile unde mă aşteptau guvizii flămânzi pentru a-i urca în barcă, satisfăcut de captură. Asta a fost şi este încă esenţa vieţii mele de om al mării: pescuitul şi satisfacţiile sale... *** De atunci, s-au scurs aproape zece ani şi încă este soare şi frumos în viaţa noastră, chiar dacă uneori mai apare câte un nor mic şi trecător. Între timp, fiica mi-a mai adus o bucurie, încă un nepot care seamănă mai mult cu mine, decât cu cei ce au semănat în ogorul uman „mirabila sămânţă”, cum ar fi spus Arghezi, făcând din mine un bunic fericit.

197

Iubirile unui pescar

Optsprezece

Plânsul puiului de lebădă

fară, vântul turbat al Dobrogei sufla puternic, spulberând zăpada aşezată peste întreg oraşul, în trei zile de ninsoare continuă.

Un ger năpraznic, cum nu a mai fost pe litoral din 2006, a început să îngheţe marea la mal. Stolul de lebede stătea la adăpostul digului din zona hotelului Paradiso, plutind pe apa puţin adâncă. Erau toate cele 36 lebede adunate în familii, care întregul an au încântat privirile turiştilor şi ale localnicilor. Nu existau rivalităţi între grupurile de păsări, însă fiecare familie avea un mascul dominant, care o conducea, iar în caz de agresiune externă, se lupta cu agresorul ce dădea târcoale vreunei femele din grupul său. Acest fenomen este mai rar întâlnit la lebede, dar nu exclus. Mai sunt situaţii când se ciondănesc între ei capii de familii. Lebedele stăteau adăpostite, plutind agitat la picioarele stabilopozilor din incinta bazinului şi se încălzeau între ele, ferindu-se de urgia de afară. Printre cele cu vechime pe litoral se aflau şi puii din vara aceasta, fără experienţă şi fără adaptare la urgia vremii de afară. Incă aveau penele colorate gri, abia din anul trei de viaţă devin albe complet. Valurile se izbeau cu forţă de diguri, aruncând cu furie apa înspumată peste îngrămădirea de pietroaie şi stabilopozi, apoi se împrăştiau pe suprafaţa digului, altădată loc de promenadă al turiştilor sosiţi la mare vara, mai ales seara, sub razele lunii şi ale iluminatului public de pe faleză.

198

Iubirile unui pescar

La fiecare val se depunea un strat de gheaţă, din ce în ce mai gros. La un moment dat, masculul dominant al cârdului ieşi din apă şi se adăposti pe plajă, sub malul falezei. Stăteau toate adunate la un loc, pentru a se feri de urgia iernii. Niciodată nu a mai fost o asemenea vreme, de când aceste păsări s-au aclimatizat şi nu au mai părăsit litoralul, pentru a însoţi stolurile de păsări migratoare. Doar acum trei ani a mai fost un asemenea ger năpraznic, când marea a îngheţat la mal peste două sute de metri spre larg. Noaptea se apropia de întâmpinarea zorilor. Era o noapte întunecoasă, fără stele, fără posibilitate de orientare. Doar licăritul slab al becului de veghe de la staţiunea meteorologică de lângă hotel mai arunca o scânteie de lumină spre cârdul de lebede îngheţate. Zorile începeau să-şi facă apariţia. Situaţia era dezolantă. Valurile se repezeau cu forţă în mal, aruncând cu putere sute de hectolitri de apă rece spre cârdul de lebede. Stratul de gheaţă îşi mărea mereu dimensiunile. Cum începu să se mijească de ziuă, masculul dominant se îndreptă spre plajă, îşi luă întreaga comunitate de păsări graţioase şi se ridică în zbor, îndreptându-se spre lacul Mangalia, lac cu apă mică, cu hrană şi cu adăpostul oferit de pâlcurile de stuf. Aici, ele se puteau adăposti împotriva vitregiei vremii şi aveau ca hrană peştişorii amorţiţi de apa îngheţată. Întregul cârd ateriză pe luciul lacului, grupându-se spre mal. Apoi, începu pescuitul, afundându-şi ciocurile în mâl şi căutând moluşte sau peştişori. Gerul strângea tare şi vântul sufla cu putere şuierând printre stufuri. Sesizând pericolul îngheţării apei, gânsacul dominant ieşi pe un plaur din turbă şi stuf, cu întregul cârd de lebede după el. Doar un pui nevolnic şi neexperimentat mai rămăsese să caute de mâncare, ignorând pericolul de-a rămâne prizonierul gheţii. Gerul îşi intensifică tăria, vântul suflă tot mai tare. Întreaga suprafaţă de apă se cristaliză instantaneu, prinzând puiul de lebădă în ghearele necruţătoare ale gheţii. Văzând că nu mai poate înota spre plaur, puiul începu să strige după ajutor.

199

Iubirile unui pescar

Tot grupul de pasări intră în panică. Ţipau, băteau din aripi pornind spre malul plaurului, sau se retrăgeau într-o gălăgie generală, chemându-şi puiul pe plaur. Păsările cu experienţă au început să spargă gheaţa de la mal cu ciocurile, încercând să ajungă la pui, pentru a-l salva. Se agitau cu aripile, învârtindu-se mereu în porţiunile sparte, ca să nu îngheţe apa la loc, însă gerul era prea puternic, iar puiul prea departe. Deja, exista riscul ca întreg stolul să rămână prizonier al gheţii nemiloase. Doar la câţiva metri de stol, puiul plângea după ajutor, văzând cum păsările pornesc spre plaur, abandonându-l. Plângea puiul, plângeau şi lebedele, scoţând sunete de jale. Erau neputincioase. Nu aveau cum să-l ajute pe nesăbuitul pui. Într-un târziu, s-au retras toate pe plaur pentru a nu pieri întregul stol în capcana gheţii. Afară, gerul deveni din ce în ce mai tăios. Peste drum, a început să îngheţe şi marea la mal. Stabilopozii şi bolovanii de piatră erau deja albi şi acoperiţi cu ţurţuri de gheaţă. Doar puiul de lebădă mai era acolo captiv şi plângea în strânsoarea gheţii, însă glasul său era din ce în ce mai slab. Deodată, căţeluşa Molda, o corcitură maidaneză, cu picioarele scurte şi strâmbe, ce se pripăşise pe lângă clădirea bufetului sezonier al ADRAS- ului lxxxv, auzi ţipătul de disperare al puiului de lebadă şi alergă repede la malul apei. Apoi făcu imediat calea întoarsă şi lătră la uşa paznicului, zgârâind tocul uşii cu ghearele, pentru a-i atrage atenţia acestuia să iasă afară pe gerul care crapă pietrele. Nicolae Matei - care păzea de ani de zile această clădire moţăia la căldura unui calorifer electric. Era cald şi bine în cameră. La un moment dat, i se păru că o aude pe Molda lătrând şi-şi puse întrebarea: “Cine putea să apară pe o asemenea vreme vitregă?” Molda însă, lătra cu putere la uşa camerei, apoi fugea spre malul lacului, într-un “du-te, vino” neîncetat. Când Nicolae se uită pe fereastră, văzu cursele repetate ale căţeluşei. Aceasta zgârâia cu insistenţă la uşa sa, lătrând continuu. Paznicul nu prea avea chef să părăsească căldura camerei, să vadă

200

Iubirile unui pescar

ce vrea căţeluşa. Dinspre lac nu putea să vină niciun pericol, care să ameninţe siguranţa clădirii aflată în paza sa. Totuşi, enervat de insistenţele căţeluşei şi intrigat de cursele acesteia, peste şosea, spre malul lacului, îşi învinse repulsia de a ieşi în ger şi vânt şi porni pe urmele Moldei, luându-şi pe umeri şuba călduroasă. Ajungând împreună cu căţeluşa pe malul lacului îngheţat şi văzând puiul de lebădă, prins în strânsoarea nemiloasă a gheţii, cum dădea din aripi din ce în ce mai slab, îşi dădu seama de situaţie. Ştia că apa este mică, însă nămolul adânc. Lăsă şuba jos şi fugi repede spre clădirea bufetului, de unde începu să care pe mal blaturile meselor folosite vara la servirea clienţilor. Aşeză un blat pe gheaţă, apoi păşi pe el, montând altul în continuare, până când ajunse la puiul de lebădă. Gheaţa se spărgea sub greutatea omului, dar blatul de masă nu se scufunda mai mult de câţiva centimetri, abia de îi uda cizmele. În sfârşit, ajunse foarte aproape de puiul de lebădă. Pasărea ştia că nu îi este duşman, fiind obişnuită cu prezenţa oamenilor, aşa că se lăsă luată din apă, după ce Nicolae sparse gheaţa din jurul ei. Cu puiul în braţe şi fugind cât îl ţineau picioarele, Nicolae intră în camera încălzită şi, acoperindu-l cu o haină, îi cercetă aripile şi picioarele. Constatând, cu regret, că are un picior fracturat, îl lăsă puţin şi reveni din magazia cu materiale cu o scândurică, din care, cu ajutorul cuţitului, confecţionă repede două atele. Puiul fusese prins de gheaţă exact pe încheietura unuia dintre picioare, care se frânsese. Nu va mai putea înota cîteva săptămîni, însă de zburat va zbura şi va înota, după vindecarea completă, la fel de bine ca şi înainte de accident. După această operaţie, se hotărî să-l păstreze în cameră, până la vindecarea piciorului. Aşa va avea şi el o ocupaţie, nu se va mai plictisi şi poate îl va îmblânzi. Nu era o problemă să-l păstreze.

201

Iubirile unui pescar

Lebedele sunt învăţate cu oamenii, care le aduc de mâncare în timpul anului, aproape zilnic. Vin şi mănâncă direct din mâna omului, mai ales de la copii. A urmat o perioadă de timp, în care puiul, cu piciorul între atele, păşea prin căldura camerei, fără să se mai ferească de salvatorul său. Ridica aripile încercând să se echilibreze şi ţipa, din când în când, chemându-şi familia. Nu era mofturos, mânca fără nazuri pâinea pusă într-o farfurie de Nicolae. “Se va obişnui cu timpul!”, îşi spunea Nicolae. Trebuia să-i dea un nume, ca să-l poată striga să vină la masă. Aşa şi făcu. Pentru că era salvat din ghiarele gheţii, s-a gândit să-l boteze Gheţuş. Acum Nicolae avea o nouă ocupaţie şi, de asemenea, un nou prieten, care îi ţinea de urât în lungile zile de plictiseală. Ziua, trebuia să meargă acasă, să-şi ia de mâncare şi să se schimbe de îmbrăcăminte. Soţia sa, geloasă din fire, nici la bătrâneţe nu-l slăbea, mai ales că-l ştia singur pe malul mării, unde putea să primească orice vizită. Văzându-l că de la o vreme îşi ia mai multă hrană ca de obicei, a devenit bănuitoare când îl vedea îndesând în sacoşă o pâine şi jumătate. Ba mai lua şi tot ce era comestibil prin casă, în general produse de panificaţie. - Pe cine ai cu tine la baracă? - De ce? - Uite aşa, văd că mai hrăneşti pe cineva. - Deocamdată nu ştiu ce este, băiat sau fată, răspunse el mucalit. - Cum aşa? - Pur şi simplu. Nu am cum să ştiu ce este. - Păi, nu ai observat, are sâni sau…., mă rog…. - Nu.… - Şi, unde ai agăţat-o? - Nu am agăţat-o, ci am găsit-o, sau… poate… l-am găsit! Dar, de ce te grăbeşti cu întrebările? făcea el pe misteriosul, dornic să-şi fiarbă soţia în oală seacă, fără apă.

202

Iubirile unui pescar

Eşti întreg la minte? Da,…. într-un fel. Crezi? Da, cred. Poate bolnav, cumva? Eu?... El sau ea… sigur este. Ce are? Nu înţeleg. Un picior rupt din cauza gheţii. Unde l-ai sau ai găsit-o? Pe lac, prins în gheaţă. Omule, vrei să mă omori? Ce căuta un copil pe lac, în gheaţă? - Nu am spus că este un copil. - Dar ce este atunci, dacă nu este copil? - Un pui de lebădă. - Ah! Vai! Chiar ai vrut să fac infarct? - Nu! Ţi-am răspuns doar la întrebări. - Eşti nebun, omule! Du-te la medic să te cauţi. Cred că singurătatea din camera ta bântuită de vânturi ţi-a luat minţile. - Deocamdată nu mi le-a luat, dovadă că la bătrâneţe am devenit din nou “tată”, cu responsabilităţi, aşa că mai bagă o pâine în sacoşă pentru pui. Sper ca atunci când i se va vindeca piciorul şi voi putea să-l redau familiei sale, să mă simt fericit că am salvat un suflet. - Treaba ta! Ia şi nişte mălai şi pune-i cu puţină apă, ca la gâşte, că tot un fel de gâscă este. - Am să-i transmit că este de la tine. - Am spus eu! Singurătatea nopţilor ţi-a luat mintea, omule! Apoi, Nicolae îşi luă sacoşa cu mâncare şi plecă la noul său prieten, rămas doar cu Molda la căldura caloriferului din cameră.

203

Iubirile unui pescar

Erau acum buni prieteni cei doi, dar meritul salvării păsării era al căţeluşei maidaneze. În mai puţin de două săptămâni piciorul puiului s-a vindecat şi Nicolae, cu el în braţe, începu să caute stolul de lebede pe lângă malul mării. Trecuse pericolul îngheţului, iar zăpada se topise destul de mult. A găsit stolul de lebede tot lângă cazemata de la Spitalul Municipal, acolo unde trăiau, pescuiau şi se întâlneau cu cei ce le iubeau şi le aduceau de mâncare, de ani de zile. Când a văzut stolul, Nicolae i-a dat drumul lui Gheţuş pe plajă. A zburat până s-a alăturat stolului ce plutea elegant pe luciul mării, apoi după ce toate lebedele l-au înconjurat şi s-au bucurat gălăgios de venirea lui, puiul a părăsit cârdul şi s-a întors la mal, la picioarele lui Nicolae şi ale căţeluşei, ciugulindu-i, de pantalon pe bărbat şi de lăbuţe pe Molda. A ridicat gâtul şi l-a scuturat în aer cu bucurie. Nicolae a înţeles mesajul: vor rămâne prieteni pentru totdeauna. În momentul când Gheţuş a plecat din nou spre apa mării, Molda porni în fugă după el spre cârd, lătrând disperată. Îşi pierduse prietenul care îi ţinuse de urât timp de două săptămâni. La mal şi-au luat “La revedere”... dar, oare, aveau să se mai vadă vreodată? Unul aparţinea apei, ceilalţi doi - uscatului. Aşa s-au despărţit, rămânând prieteni pentru totdeauna, o pasăre, un câine şi un om de omenie...

204

Iubirile unui pescar

Note şi explicaţii Nota

Explicaţia

Lacul Tatlageac

Raion

= lac cu apă dulce amplasat în nordul Mangaliei, între localităţile 23 August şi Olimp.(n.red) = unitate administrativ-teritorială în România între anii 1950-1968. (n.red.) = organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933, la Deva, de către Petru Groza, cu scopul de a mobiliza la luptă masele ţărăneşti pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor. După cel de-al Doilea Război Mondial, organizaţia a participat la constituirea Frontului Naţional Democrat (FND), împreună cu PCR şi alte partide de stânga. S-a autodizolvat în anul 1953. (n.red.) = gospodărie agricolă colectivă – denumirea cooperativelor agricole de producţie din România între 1949 şi 1965.(n. red.). = căruţă scurtă şi joasă, cu roţi metalice, folosită la transportul încărcăturilor uşoare (n.aut.) = WIKIPEDIA Enciclopedia on-line libera. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pecineaga_Constanta = material de construcţie în formă de cărămidă, făcut dintr-un amestec de lut, paie şi băligar uscat la soare. (DEX) = teren bătătorit în faţa casei ţărăneşti, unde, de regulă, nu se cultivă nimic, ogradă. (DEX) = piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişuri. (DEX) = persoana care vinde cai sau mijloceşte vânzarea cailor. (n.red.) = mers al calului sau al altor animale, în timpul căruia paşii se fac cu picioarele din aceeaşi parte. (DEX)

Frontul Plugarilor

G.A.C.

Cotigă

Despre comuna Pecineaga 7

Chirpici

Bătătură

Olană

Geambaş

Buiestru

205

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

= vin de culoare roşu-deschis, trandafiriu. (DEX)

Vin ghiurghiuliu 13 Bundă

Pirostrie

Crucioi sau crucea căruţei

A năvădi

I.M.U. Medgidia 18 R.A.T.A. 19 Pupa 20 A draga 21 Dragarea

Furier

= obiect de îmbrăcăminte, fără mâneci, ca un ilic, confecţionat din blană de oaie argăsită, frumos ornamentat cu bucăţi de piele tăbăcită, vopsit în diferite culori specifice blănii, sau lăsat la culoarea naturală –albă, prin curăţarea cu humă. Aceste bunde sunt uneori acoperite cu postav şi purtate iarna, atât de femei cât şi de bărbaţi. (n.aut.) = ustensilă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc.(DEX) = piesă din lemn, componentă a căruţei, de care se legau şleaurile de care trăgea calul. Şleaurile sunt două bucăţi din piele din mai multe straturi, ce porneau de la jugul de pe grumazul calului, de la hamuri şi se prindeau de crucioiul legat în faţa căruţii. La unele hamuri mai simple pot fi şi din funie. (n.aut.) = (la războiul de ţesut) – a trece firele urzelii prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturii. (DEX) = Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia (n.aut.) = Regionala Autonomă de Transport Auto (n.red.) = partea din spate a corpului unei nave. (DEX) = a curăţa de mine, cu draga, o cale navigabilă (DEX) = dragarea pentru mărirea adâncimii se face cu draga cu cupe sau absorbant –refulantă. În text: se draga prin formarea unui lanţ din nişte flotoare speciale, ca o grapă, trasă de navă. Dacă treceau pe deasupra unei eventuale mine marine, o făceau să explodeze, de aceea se şi numeau navele DB (dragor de bază) sau DR (dragor de radă), navă mai mică pe care eram şi eu. (n.aut.) = ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o unitate militară. (DEX)

206

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

Doc plutitor

Stolnic

= instalaţie plutitoare pe un şantier naval, servind la repararea navelor, cu lungimi variabile, în funcţie de tonajul navelor de reparat, pe care intră navele ce necesită reparaţii.(n.aut.) = şef bucătar boieresc (pop.) - Persoană care conduce nunta şi serveşte nuntaşii la masă. (DEX) = obicei popular, din bătrâni, de-a se juca acest joc a doua zi după nuntă, arătându-se nuntaşilor cămaşa miresei pătată de sângele dezvirginării. (n.red.) = maşină de teren, similară cu ARO (n. red.) = vas de călători care făcea curse regulate pe braţele Dunării, cu punct de plecare şi sosire Tulcea, spre Sulina, Chilia sau Sfântul Gheorghe (n.aut.) = unealtă de pescuit confecţionată din plasă sau din nuiele, în formă de coş sau sac (DEX) = pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roţi, care constituie propulsorul unei nave cu aburi, destinate navigaţiei pe ape interioare cu adâncime mică. (DEX) = partea din faţă a unei ambarcaţiuni (DEX) = sensul de curgere a apei spre vărsare (DEX). = construcţie situată deasupra punţii superioare, la prora unei nave, în interiorul căreia sunt amenajate magazii. (DEX) = pânză de corabie din material gros din bumbac, ce asigură deplasarea navei sub acţiunea vântului. (DEX). = unealtă de pescuit formată din două-trei straturi de plasă (n.aut) = unealtă de pescuit, numită şi vintir, de formă lunguiaţă, alcătuită dintr-un coş făcut din plasă, care se pune de pescari la marginea stufăriilor (DEX) = în susul apei, spre izvoare (DEX) = vargă de pescuit fără inele şi mulinetă, formate din mai multe tronsoane, care se strâng unul în celălalt. (n.aut.)

„Cămaşa miresei” 26 27

IMS Pasager

Juvelnic

Zbat, zbaturi

Provă, proră Aval 32 Teugă 31

Velă

Setcă, setci

Vârşă, vârşe

Amonte Fixă

207

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

Şenal

Drenare

Bambine

Forfac

Moacă, moace

Vargă, vergi Ciortan

= porţiune navigabilă în lungul unui râu, canal sau lac, destul de largă şi de adâncă pentru a asigura navigaţia la intrarea într-un port.(DEX) = colectarea şi evacuarea apei de infiltraţie de pe un teren (DEX) = inele din plastic ataşate pe firul de nailon pentru sesizarea muşcării peştelui din momeală (n.aut.) = montaj format din plumb, momitor şi cârlig pe o bucată de nailon sau fir textil.(n.aut.) = denumire comercial–pescărească dată puilor de somn, cu greutăţi până la 300 grame. (Dicţionar de cuvinte: zona Deltei Dunării). = băţ de undiţă (DEX) = nume popular dat crapului sălbatic de 1-2 kg. (Dicţionar de cuvinte din zona Deltei Dunării ) = mică plasă în formă de coşuleţ, prinsă de un băţ, folosită pentru scoaterea la suprafaţă a peştelui prins cu năvodul sau cu undiţa.(DEX) = pod plutitor improvizat (DEX) = Pactul de la Varşovia sau Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955. Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991. = Forţele Tratatului de la Varşovia au fost folosite în luna august 1968, după declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor democratice, puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček. (Wikipedia) = graniţă (DEX)

Minciog

Ponton Alianţa Pactului de la Varşovia 47

Ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Alianţei de la Varşovia 49

Fruntarie, fruntarii

208

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

Toval

Alpacá Mână curentă

= piele de vacă, de viţel, de porc sau de cal, de culoare naturală, tăbăcită cu substanţe vegetale ori sintetice, din care se confecţionează de obicei încălţămimte rezistentă. (DEX). = aliaj inoxidabil din nichel, cupru şi zinc (DEX) = partea superioara a unei balustrade, din metal, plastic, sau lemn (n.aut.) = cireadă, turmă mică de animale (n.aut.) = femele de cerb, cerboaice (DEX) = unitate de măsură folosită pentru lungimi în Anglia şi SUA, egală cu 1609,3 m. Mila marină este o folosită în navigaţie, egală cu 1852 m. (DEX) = suport lung de cca 10-15 cm, tăiat la capete în formă de V pe care se înfăşoară 25-30 metri de nailon gros de 0,5 – 0,6 mm, iar la celălalt capăt se leagă un plumb de 100 gr. şi 2-3 cârlige mai mari în care se pune momeala.(n.aut.) =marginea din stânga sau din dreapta a unei ambarcaţiuni (DEX). = nume generic dat unor specii de peşti mici, cu capul mare lăţit şi cu corpul subţiat spre coadă. (DEX) = (reg.)- cui de lemn sau metal fixat pe marginea bărcii, care se introduce în gaura ce delimitează locul vâslei şi de care se leagă vâsla cu ajutorul unei cureluşe. (DEX) = specie de guvid, de culoare galben-brună, care are capul mai ascuţit decât caiaua – altă varietate de guvid. Caiaua are capul lat şi fără multă carne pe el, este negru, cu corpul subţire. (DEX) = altă specie de guvid, mai mare, cu aripioare portocalii şi cu capul lătăreţ. Strunghilul şi hanusul sunt cei mai gustoşi şi mai căutaţi peşti.(n.aut.) = partea superioară a bordurilor bărcii. (n.aut.) = frânghie sau cablu textil, metalic sau din material plastic, folosită la bordul unei ambarcaţiuni.(DEX)

Ciurdă Ciută, ciute 55 Milă 54

Voltă, volte

Bord

Guvid, guvizi

Strapazan

Strunghil

Hanus

Copastie Parâmă

209

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

Stabilopozi

Garizi

= blocuri de beton cu patru picioare, de 2-5 tone greutate, la capete cu protuberanţe de forma unor creste rotunjite, fiind ansambluri stabile în calea apei. Se folosesc la construirea de diguri maritime. (DEX) = un fel de creveţi de Marea Neagră, mai mici decât creveţii obişnuiţi. (n. aut.) = platforma continentală a Mării Negre este o câmpie submersă (o ridicătură a fundului mării, ca un dâmb în mijlocul unei câmpii), care începe la ţărm şi ţine până la 200m adâncime.(n.red.) = partea stângă a unei ambarcaţiuni, după direcţia înaintării (DEX) = „ancora la poziţie!”, se strigă de către marinari, cînd intră ancora în locaşul ei pe navă, ca să nu se mai tragă cu vinciul de lanţ.(n.aut.) = element principal de rezistenţă al osaturii unei nave, aşezat pe axa longitudinală a fundului navei, fundul bărcii (DEX) = partea de dinapoi a corpului unei ambarcaţiuni. (DEX) = mişcarea oscilatorie de înclinare a unei nave, aeronave sau vehicul feroviar, efectuată în jurul unei axe transversale. (DEX) = mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, care urmează după o furtună de adânc provocată de curenţii marini (n.aut.) = nisip, pietriş, plumb, etc. care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene, balast. (DEX) = o parâmă metalică răsucită, formată din mai multe fire metalice din oţel, de dimensiuni diferite, împletite prin răsucire (n.aut) = pasăre călătoare de baltă, cu pene negre şi cu o pată albă între ochi, având carnea comestibilă.(DEX) = peşte de apă dulce, de 15-18 cm, cu valoare economică. Ghiborţul este un fel de biban, cu aripile ţepoase şi mai mic.(Mic dicţionar al Deltei Dunării).

Câmpii submerse

Babord

„La pik”

Chila

Pupa

Tangaj

Hulă

Lest

Zbir

Lişiţă

Ghiborţ

210

Iubirile unui pescar Nota

Explicaţia

= nume generic dat exemplarelor mici de plătică, babuşcă, albişoară, oblete. (DEX) = familie de peşti de apă dulce, având ca tip principal crapul. (DEX) = mămăligă aromatizată cu vanilie şi vopsită cu şofran, tăiată de mărimea unui zar, ce se pune în cârlig ca momeală. (n.aut.) = o vorbă deochiată folosită de pescari, spusă celui care nu prinde nimic. „Vine arapul şi îi face ceva!” (n.aut.) = unealtă formată dintr-un un cârlig metalic din sârma de inox de 5 mm, bine ascuţit la capăt, prins de o coadă de mătură din lemn, de un metru lungime, folosită de pescari pentru ridicarea şi scoaterea peştilor din apă. (n.aut.) = Întreprindere Comercială de Stat Mixtă. (n.aut.) = armă de autoapărare folosită de experţi în arte marţiale. (n. red.) = puşcă mitralieră Kalaşnikov. (n.red.) = Compania ADRAS este dealer Dacia pentru vânzări autoturisme noi şi în rate. (n.red.)

Albitură

Familia ciprinide 79 Pătrăţică

Arap

Bahor

ICSM Nunceag

84 85

AKM ADRAS

211

Editura Digital Data Cluj str. Ady Endre nr.29, 400064 Cluj-Napoca

tel/fax: 0264-442124 cluj@digitaldata.ro • • •

• • • •

componentă a S.C. Digital Data Computer SRL, societate cu investiţie germană, fondată în 1992 specializată în editarea materialelor de instruire pentru industria de vânzări directe din România colecţii: o MLM/Network Marketing, o Management, o Matematica, o Medicina, o Economie o Ştiinţe agricole, o Memento o Eseuri literare partenera unor edituri din SUA, Anglia, Franţa, Germania, Ungaria,Africa de Sud, pentru publicarea în limba română a unor lucrări de specialitate dispune de tipografie offset proprie editură acreditată de CNCSIS (MEC) membru furnizor RODSA

www.digitaldata.ro

Iubirile unui pescar

Printed in Romania

213

Lacul Tatlageac = lac cu apă dulce amplasat în nordul Mangaliei, între localităţile 23 August şi Olimp.(n.red) Raion = unitate administrativ-teritorială în România între anii 1950-1968. (n.red.) iii Frontul Plugarilor = organizaţie politică de stânga a ţăranilor români, înfiinţată în ianuarie 1933, la Deva, de către Petru Groza, cu scopul de a mobiliza la luptă masele ţărăneşti pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor lor. După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, organizaţia a participat la constituirea Frontului Naţional Democrat (FND), împreună cu PCR şi alte partide de stânga. S-a autodizolvat în anul 1953.(n.red.) iv G.A.C. = gospodărie agricolă colectivă – denumirea cooperativelor agricole de producţie din România între 1949 şi 1965.(n. red.). v cotigă = căruţă scurtă şi joasă, cu roţi metalice, folosită la transportul încărcăturilor uşoare (n.aut.) vi Sursă de documentare: comuna Pecineaga = WIKIPEDIA Enciclopedia on-line libera. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pecineaga,_Constanta vii Chirpici = material de construcţie în formă de cărămidă, făcut dintr+un amestec de lut, paie şi băligar uscat la soare. (DEX) viii Bătătură = teren bătătorit în faţa casei ţărăneşti, unde, de regulă, nu se cultivă nimic, ogradă. (DEX) ix Olană = piesă de argilă arsă, de obicei de formă semicilindrică, folosită pentru executarea învelitorilor la acoperişuri. (DEX) x Geambaş = persoana care vinde cai sau mijloceşte vânzarea cailor. (n.red.) xi Buiestru = mers al calului sau al altor animale, în timpul căruia paşii se fac cu picioarele din aceeaşi parte. (DEX) xii Vin ghiurghiuliu = vin de culoare roşu-deschis, trandafiriu. (DEX) xiii Bundă = obiect de îmbrăcăminte, fără mâneci, ca un ilic, confecţionat din blană de oaie argăsită, frumos ornamentat cu bucăţi de piele tăbăcită, vopsit în diferite culori specifice blănii, sau lăsat la culoarea naturală -albă – prin curăţarea cu humă. Aceste bunde sunt uneori acoperite cu postav şi purtate iarna, atât de femei cât şi de bărbaţi. (n.aut.) xiv Pirostrie = ustensilă de gospodărie făcută dintr-un cerc sau dintr-un triunghi de fier, sprijinit pe trei picioare, pe care se pun căldarea, ceaunul sau oala la foc.(DEX) xv Crucioi sau crucea căruţei = piesă din lemn, componentă a căruţei, de care se legau şleaurile de care trăgea calul. Şleaurile sunt acele două bucăţi din piele din mai multe straturi, ce porneau de la jugul de pe grumazul calului de la ii

hamuri şi se prindeau de crucioiul legat în faţa căruţii. La unele hamuri mai simple pot fi şi din funie.(n.aut.) xvi A năvădi = (la războiul de ţesut) – a trece firele urzelii prin iţe şi spată, în ordinea cerută de modelul ţesăturii. (DEX) xvii I.M.U. Medgidia = Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia (n.aut.) xviii R.A.T.A.= Regionala Autonomă de Transport Auto (n.red.) xix Pupa = partea din spate a corpului unei nave. (DEX) xx A draga = a curăţa de mine, cu draga, o cale navigabilă, scoţându-le de la fundul apei.(DEX) xxi Dragarea pentru mărirea adâncimii se face cu draga cu cupe sau absorbant –refulantă. Aici se draga prin formarea unui lanţ din nişte flotoare speciale, ca o grapă, trasă de navă. Dacă treceau pe deasupra unei eventuale mine marine, o făceau să explodeze, de aceea se şi numeau navele DB (dragor de bază) sau DR (dragor de radă), navă mai mică pe care eram şi eu. (n.aut.) xxii Furier = ostaş care îndeplineşte lucrări de birou într-o unitate militară. (DEX) xxiii Doc plutitor = instalaţie plutitoare pe un şantier naval, servind la repararea navelor, cu lungimi variabile, în funcţie de tonajul navelor de reparat, pe care intră navele ce necesită reparaţii.(n.aut.) xxiv Stolnic = şef bucătar boieresc. (Pop.) - Persoană care conduce nunta şi serveşte nuntaşii la masă. (DEX) xxv „Cămaşa miresei”= obicei popular, din bătrâni, de-a se juca acest joc a doua zi după nuntă, arătându-se nuntaşilor cămaşa miresei pătată de sângele dezvirginării.(n.red.) xxvi IMS = maşină de teren, similară cu ARO acum (n. red.) xxvii Pasager = vas de călători care făcea curse regulate pe braţele Dunării, cu punct de plecare şi sosire Tulcea, spre Sulina, Chilia sau Sfântul Gheorghe (n.aut.) xxviii Juvelnic = unealtă de pescuit confecţionată din plasă sau din nuiele, în formă de coş sau sac (DEX) xxix Zbat, zbaturi = pală metalică sau din lemn, montată la periferia unei roţi, care constituie propulsorul unei nave cu aburi, destinate navigaţiei pe ape interioare cu adâncime mică.(DEX) xxx Provă, proră = partea din faţă a unei ambarcaţiuni (DEX) xxxi Aval = în sensul de curgere a apei spre vărsare. (DEX). xxxii Teugă = construcţie situată deasupra punţii superioare, la prora unei nave, în interiorul căreia sunt amenajate magazii. (DEX)

xxxiii

Velă = pânză de corabie din material gros din bumbac, ce asigură deplasarea navei sub acţiunea vântului. (DEX). Setcă, setci = unealtă de pescuit formată din două-trei straturi de plasă (n.aut) xxxv Vârşă, vârşe = unealtă de pescuit, numită şi vintir, de formă lunguiaţă, alcătuită dintr-un coş făcut din plasă, care se pune de pescari la marginea stufăriilor (DEX) xxxvi Amonte = în susul apei, spre izvoare (DEX) xxxvii Fixă = vargă de pescuit fără inele şi mulinetă, formate din mai multe tronsoane, care se strâng unul în celălalt. (n.aut.) xxxviii Şenal = porţiune navigabilă în lungul unui râu, canal sau lac, destul de largă şi de adâncă pentru a asigura navigaţia la intrarea într-un port.(DEX) xxxix Drenare = colectarea şi evacuarea apei de infiltraţie de pe un teren (DEX) xl Bambine = inele din plastic ataşate pe firul de nailon pentru sesizarea muşcării peştelui din momeală (n.aut.) xli Forfac = montaj format din plumb, momitor şi cârlig pe o bucată de nailon sau fir textil.(n.aut.) xlii Moacă, moace = denumire comercial – pescărească dată puilor de somn, cu greutăţi până la 300 grame.(Dicţionar de cuvinte din zona Deltei Dunării). xliii Vargă, vergi = băţ de undiţă (DEX) xliv Ciortan = nume popular dat crapului sălbatic de 1-2 kg. (Dicţionar de cuvinte din zona Deltei Dunării ) xlv Minciog = mică plasă în formă de coşuleţ, prinsă de un băţ, folosită pentru scoaterea la suprafaţă a peştelui prins cu năvodul sau cu undiţa.(DEX) xlvi Ponton = pod plutitor improvizat (DEX) xlvii Alianţei Pactului de la Varşovia = Pactul de la Varşovia sau Tratatul de prietenie, cooperare şi asistenţă mutuală a fost o alianţă militară a ţărilor din Blocul Răsăritean, care voiau să se apere împotriva ameninţării pe care o percepeau din partea alianţei NATO. Tratatul de la Varşovia a fost iniţiat de către Nikita Hruşciov în 1955 şi a fost semnat la Varşovia pe 14 mai 1955. Pactul şi-a încetat existenţa pe 3 martie 1991. xlviii Ocuparea Cehoslovaciei de către trupele Alianţei de la Varşovia = Forţele Tratatului de la Varşovia au fost folosite în luna august 1968, după declanşarea evenimentelor interne din Cehia Primăverii de la Praga, când a fost invadată Cehoslovacia pentru a pune capăt reformelor democratice, puse în practică de guvernul lui Alexander Dubček. xxxiv

xlix

Fruntarie, fruntarii = graniţă (DEX) Toval = piele de vacă, de viţel, de porc sau de cal, de culoare naturală, tăbăcită cu substanţe vegetale ori sintetice, din care se confecţionează de obicei încălţămimte rezistentă. (DEX). li Alpacá = aliaj inoxidabil din nichel, cupru şi zinc (DEX) lii Mână curentă = partea superioara a unei balustrade, din metal, plastic, sau lemn (n.aut.) liii Ciurdă = cireadă, turmă mică de animale (n.aut.) liv Ciută, ciute = femele de cerb, cerboaice (DEX) lv Milă = unitate de măsură folosită pentru lungimi în Anglia şi SUA, egală cu 1609,3 m. Mila marină este o unitate de măsură folosită în navigaţie, egală cu 1852 m. (DEX) lvi Voltă, volte = suport lung de cca 10-15 cm, tăiat la capete în formă de V pe care se înfăşoară 25-30 metri de nailon gros de 0,5 – 0,6 mm, iar la celălalt capăt se leagă un plumb de 100 gr. şi 2-3 cârlige mai mari în care se pune momeala. (n.aut.) lvii Bord =marginea din stânga sau din dreapta a unei ambarcaţiuni (DEX). lviii Guvid, guvizi = nume generic dat unor specii de peşti mici, cu capul mare lăţit şi cu corpul subţiat spre coadă. (DEX) lix Strapazan = (reg.)- cui de lemn sau metal fixat pe marginea bărcii, care se introduce în gaura ce delimitează locul vâslei şi de care se leagă vâsla cu ajutorul unei cureluşe. (DEX) lx Strunghil = specie de guvid, de culoare galben-brună, care are capul mai ascuţit decât caiaua – altă varietate de guvid. Caiaua are capul lat şi fără multă carne pe el, este negru, cu corpul subţire. (DEX) lxi Hanus = altă specie de guvid, mai mare, cu aripioare portocalii şi cu capul lătăreţ. Strunghilul şi hanusul sunt cei mai gustoşi şi mai căutaţi peşti.(n.aut.) lxii Copastie = partea superioară a bordurilor bărcii. (n.aut.) lxiii Parâmă = frânghie sau cablu textil, metalic sau din material plastic, folosită la bordul unei ambarcaţiuni.(DEX) lxiv Stabilopozi = blocuri de beton cu patru picioare, de 2-5 tone greutate, prevăzute la capete cu protuberanţe de forma unor creste rotunjite, constituind ansambluri stabile la împingerea apei. Se folosesc la construirea de diguri maritime. (DEX) lxv Garizi = un fel de creveţi de Marea Neagră, mai mici decât creveţii obişnuiţi. (n. aut.) l

lxvi

Câmpii submerse = platforma continentală a Mării Negre este o câmpie submersă (o ridicătură a fundului mării, ca un dâmb în mijlocul unei câmpii), care începe la ţărm şi ţine până la 200m adâncime.(n.red.) lxvii Babord = partea stângă a unei ambarcaţiuni, după direcţia înaintării (DEX) lxviii „La pik” = „ancora la poziţie!”, se strigă de către marinari, cînd intră ancora în locaşul ei pe navă, ca să nu se mai tragă cu vinciul de lanţ.(n.aut.) lxix Chila = element principal de rezistenţă al osaturii unei nave, aşezat pe axa longitudinală a fundului navei, fundul bărcii (DEX) lxx Pupa = partea de dinapoi a corpului unei ambarcaţiuni.(DEX) lxxi Tangaj = mişcarea oscilatorie de înclinare a unei nave, aeronave sau vehicul feroviar, efectuată în jurul unei axe transversale. (DEX) lxxii Hulă = mişcare ondulatorie a suprafeţei mării, care urmează după o furtună de adânc provocată de curenţii marini (n.aut.) lxxiii Lest = încărcătură formată din nisip, pietriş, plumb, etc. Care asigură stabilitatea navelor de apă sau aeriene, balast. (DEX) lxxiv Zbir = o parâmă metalică răsucită, formată din mai multe fire metalice din oţel, de dimensiuni diferite, împletite prin răsucire (n.aut) lxxv Lişiţă = pasăre călătoare de baltă, cu pene negre şi cu o pată albă între ochi, având carnea comestibilă.(DEX) lxxvi Ghiborţ = peşte de apă dulce, de 15-18 cm, cu valoare economică. Ghiborţul este un fel de biban, cu aripile ţepoase şi mai mic.(Mic dicţionar al Deltei Dunării). lxxvii Albitură = nume generic dat exemplarelor mici de plătică, babuşcă, albişoară, oblete. (DEX) lxxviii Familia ciprinide = familie de peşti de apă dulce, având ca tip principal crapul. (DEX) lxxix Pătrăţică = mămăligă aromatizată cu vanilie şi vopsită cu şofran, tăiată de mărimea unui zar, ce se pune în cârlig ca momeală. (n.aut.) lxxx

Arap = este o vorbă deochiată folosită între pescari, atribuită celui care nu prinde nimic. „Vine arapul şi îi face ceva!” (n.aut.)

lxxxi

Bahor = unealtă formată dintr-un un cârlig metalic din sârma de inox de 5 mm, bine ascuţit la capăt, prins de o coadă de mătură din lemn, de un metru lungime, folosită de pescari pentru ridicarea şi scoaterea peştilor din apă.(n.aut.) lxxxii ICSM = Întreprindere Comercială de Stat Mixtă. (n.aut.) lxxxiii Nunceag = armă de autoapărare folosită de experţi în arte marţiale.(n. red.) lxxxiv AKM = puşcă mitralieră Kalaşnikov .(n.red.) lxxxv ADRAS = Compania ADRAS este dealer Dacia pentru vânzări autoturisme noi şi în rate.(n.red.)