Mihai Radu
HobbY Ĺ&#x;i alte povestiri
EDITURA VREMEA 2009
Visul m ajuns la bar după ora 9. Vlad se aşezase la masa la care stăteam de obicei, în spate, în dreptul unui tablou mare, cu ramă subţire, argintie, în care o femeie cu părul albastru, pe trei sferturi dezbrăcată, se îmbrăţişa cu o chitară roşie de înălţimea unui om. M-am aşezat, ne-am salutat, apoi m-am tot bâţâit pe scaun, făcându-i cu mâna chelneriţei. Nu am băut bere, ca de obicei, ci am cerut un coniac. Acum, dacă ar fi să rememorez cele întâmplate, aş spune că Vlad tăcea, dar nu ca de obicei, nu era tăcerea lui. Vlad tace mult şi adesea aiurea, dacă se poate spune aşa. Se uită la cei care joacă biliard, la vreun gras căruia i se ridică tricoul mulat peste burtă în timpul operaţiunilor, lucru care-l amuză teribil. E în stare să privească aşa cu orele. Sunt zile în care îi spune Laurei că vrea să iasă în oraş, dar singur, fără ea. Odată s-au întâlnit accidental, s-au salutat şi au plecat mai departe, fiecare cu propria plimbare. De data asta se uita la mine. L-am întrebat cum a fost la muncă, abia m-a auzit, aşa se întâmplă, muzica e mereu dată foarte tare, am repetat şi mi-a spus zâmbind că a fost ca de obicei. Nici el, nici eu, nici Laura, nici unul dintre noi nu este mulţumit cu serviciul pe care îl are, însă doar Vlad, din când în când, şi din cele mai stranii motive, îşi depune demisia. Câteodată, când vin şi eu cu cineva şi suntem patru, se tace mai puţin, pentru că acea persoană e necunoscută şi ne stânjeneşte. Dar cele mai multe seri sunt
A
69
tăcute, stăm şi bem unul lângă altul nemaigăsind forţa de a deschide gura. Trece câte o oră fără să scoatem măcar un cuvânt, bem şi fumăm, iar din când în când ne zâmbim, confirmându-ne prezenţa prin sunetul dens al muzicii ca printr-o pâclă. Ne vedem în acest bar pentru că e în cartier, aproape de locurile în care stăm. Mi-a spus că o să vină şi Laura în câteva momente, că l-a sunat mai înainte, aşa că mi-am mai luat un coniac şi i-am spus că ar trebui să mergem să vedem meciul de duminică din campionat în aceeaşi crâşmă din Grozăveşti, că îmi poartă noroc. El s-a uitat la mine şi a zâmbit, debil, în colţul gurii, cum râd bărbaţii când vor să fie şarmanţi, insinuanţi, lăsând de înţeles că au vorbit doar pentru ca spusele lor să fie interpretate în fel şi chip. Dar el doar se aseamănă fără să vrea cu un astfel de bărbat, accidental, din greşeală. Am zâmbit şi eu cred, doar aşa, ca să echilibrez ceva în neînţelesul de mai devreme. Observ astfel de grimase complezente din partea mea, probabil sunt o reminiscenţă din copilărie, când mai era puţin şi timiditatea, feroce, m-ar fi putut omorî. Îmi amintesc că devenise un efort supraomenesc să cumpăr pâine şi de multe ori mă rătăceam pe stradă pentru că nu ridicam ochii din pământ. În barurile în care muzica e dată foarte tare, cu atât mai mult când muzica e din cea foarte ritmată, mă îmbăt mai repede, mă ameţesc şi parcă şi privirea începe să-mi vibreze, cum se vede în filmele în care camera e ţinută pe umăr, de parcă din depărtare, făcând pământul să tremure, s-ar apropia un uriaş. Când a prins un pasaj mai lent al unei melodii, Vlad s-a uitat mai întâi la ceas, apoi mi-a spus că nu ştie de ce întârzie Laura. Am tras şi eu de colţurile gurii 70
în jos, semn că habar nu aveam. Tâmpite mai sunt întrebările astea retorice… Tăcerea, retorică şi ea, mi se pare că amestecă atât de bine oboseala săptămânii cu stelele din Metaxa, egalând ceva din măiestria cu care somnul de dinaintea trezirii lasă să-i scape înspăimântătoare trimiteri la realitate. Laura a intrat chiar în acel moment şi s-a îndreptat spre noi, l-a sărutat pe Vlad, i-a ciufulit cu mâna părul din creştet, cum face de fiecare dată, şi s-a aşezat. M-a întrebat ce fac, „ce naiba” mai fac, cum spune ea, apoi a cerut o bere, privind veselă în jur, dând ocol cu privirea. Vlad i-a spus ceva la ureche, nu am auzit ce, şi au făcut schimb de locuri. Acum el stă între noi. M-a întrebat din priviri, dar încă veselă, ce s-a întîmplat, apoi l-a întrebat chiar pe el, iar Vlad i-a trecut mâna peste obraz, la fel cum fac unii bărbaţi trecuţi de 50 de ani fetelor pe care nu le-au mai văzut de când erau mici şi care acum sunt „adevărate domnişoare”. Mă rog… Eu zâmbesc şi mă apropii peste masă de ei, iar ei de mine – Vlad a zis că avem capetele ca nişte veioze când ne apropiem aşa de lumânarea aprinsă pe masă –, amintindu-le de o altă seară ca asta, o altă noapte, nu foarte îndepărtată, când Vlad ne-a povestit de unul de la el de la serviciu care îi face mereu capul mare să se lase de fumat, respectivul fiind alcoolic. Alcoolismul său, cum spunea Vlad, era unul moralizator, în sensul că de fiecare dată când se îmbăta ţinea predici despre ce este bine să mănânci şi ce nu, despre ce este indicat să faci şi ce nu, compensând cumva viaţa dusă sub păcatul băuturii. În timp ce mă amuzam, mi-a venit în minte, ca o prevestire a ceea ce a urmat, povestea cu pijamalele. M-am lăsat brusc pe scaun şi m-am prefăcut că îmi sună telefonul. L-am scos din buzunar şi m-am tot uitat la el. 71
Vlad însă nu m-a urmărit cu privirea, ci s-a apropiat de Laura, căreia i-a spus ceva la ureche, ceva scurt, din două sau trei cuvinte doar. Laura l-a privit contrariată şi, pufnind în râs, a încercat să-l mângâie, dar el s-a retras, ba chiar a ridicat mâna ca să se asigure că îi va putea opri braţul în cazul în care va încerca, totuşi, să-l atingă. A început o melodie, parcă mai tare ca până acum, în care un bărbat cu voce plângăcioasă spunea că e noapte, că e carnaval mare, dar că el nu se poate distra din cauza uneia pe nume Albertina, care nu-i răspunde la telefon. Încerc să înţeleg ce se întâmplă între Vlad şi Laura, dar un vers din cântec – cel care spune că s-a băgat în pat să adoarmă abia spre dimineaţă – m-a făcut să-mi amintesc despre teoria pijamalelor a lui Vlad. Pur şi simplu mă întrebam dacă băiatul ăsta cu carnavalul lui se gândea la Albertina îmbrăcat în pijamale, dacă a avut timp şi putere, de-atâta dor, să şi le ia pe el. Mi s-a părut că Laura îi spune ceva, dar am tresărit de pomană, pur şi simplu se uita undeva în spatele lui, nu ştiu spre ce. Într-una din seri, când ne-am văzut tot aici şi Vlad s-a pilit bine, am avut parte de teoria pijamalelor. Sunt acele teorii, spunea Vlad, care i se potrivesc doar unui om, ceilalţi ascultându-le pentru hazul sau absurdul lor. Ele îl fac pe un om plăcut şi interesant celorlalţi. Ca şi acum, muzica era dată foarte tare şi se strecura până şi între gânduri, ca o apă murdară printre cărămizi. Vlad a vorbit vreo jumătate de oră, de multe ori râdeam când râdea Laura, pentru că nu auzeam gluma şi nu prindeam hazul. La mine ajungea un amalgam de cuvinte, acel nonsens creat din propoziţii care luate separat înseamnă ceva anume, dar care puse la un loc ai zice că nu au fost făcute unele pentru altele. 72
Laura a râs acum, nu la gândurile mele, ci la ce îi tot spunea Vlad la ureche. Zicea atunci că toată viaţa a urât pijamalele şi că abia acum şi-a dat seama de ce. Într-o dimineaţă, după ce Laura plecase de la el, a văzut, la unul dintre balcoanele blocului de vizavi, un bărbat de patruzeci şi ceva de ani care îşi bea cafeaua îmbrăcat într-o pijama albă cu dungi negre şi verzi. Şi-a dat seama că îl deranja atât pijamaua, cât şi faptul că acel bărbat bea cafeaua în pijama şi se arăta în faţa celorlalţi astfel. Eu şi Laura abia auzeam, printre versuri de dragoste date la maximum, dar cred că fiecare completam diferit, în mod propriu, pasajele pe care le acoperea muzica. Am auzit că pijamalele ar fi un fel de uniformă a somnului, că vedea o armată de visători condusă de un mareşal al somnului în pijama cu fireturi aurii, apoi a povestit despre o pijama pe care şi-a amintit-o în amănunt, cea a tatălui său, aceea în care s-a albit la faţă, a bolit şi a murit într-un final. Zicea că nu a înţeles de ce maică-sa, în momentul în care a aflat că bărbatul ei avea cancer, i-a luat cinci perechi de pijamale, dar toate la fel. Taică-său, spunea el, cu umor crud, avea pijamale de dictator, că doar dictatorii nu-şi schimbă pe ei culorile şi însemnele, echipamentul de dictator. Eu la al treilea coniac, el la a treia bere, ajungem acum în punctul în care amintirea acelor poveşti este atrasă de cuvintele lui, într-o confuzie din care nu aş vrea să ies. Îl aud spunând ceva despre somn şi despre vise şi abia aştept să termine, ca să spun şi eu cum mi s-au suprapus cuvintele, cele de atunci cu cele de acum. E ceva haios! Dar ei nu mai vorbesc, mai degrabă par că se ceartă. Sper să nu fie vreo confuzie din partea Laurei, ea mai face asta, se înfierbântă, apoi îşi cere scuze. Sper să fi înţeles bine ce-a spus Vlad, 73
pentru că se aude gâlgâiala unei negrese, la finalul unei piese în care s-a plâns cam de tot şi toate. Laura mă priveşte din nou ca mai înainte, cu ochii miraţi, dar cu faţa întreagă totuşi zâmbitoare, distrată, scăpată din încordarea de mai devreme. Vlad vorbea cu ea, nu cu mine, iar eu urmăream mişcările feţei Laurei, le decodam, strâmbăturile sprâncenelor, ascensiunea colţurilor gurii, încordarea frunţii. Laura are fruntea cărnoasă. Am auzit-o când i-a spus că glumeşte, din nou, el a lăsat ochii în pământ, apoi s-a apropiat de urechea ei, dar ea nu a mai acceptat apropierea şi l-a privit direct în faţă, încercând să-l audă. Mie mi-a venit să râd, pentru că nu înţelegeam chiar nimic. Am plecat la toaletă, fără ca unul dintre ei să observe. Când m-am întors, i-am văzut tăcuţi, Vlad se uita spre mine, dar parcă nu ajungea cu privirea până la mine, se împotmolea undeva în aer, iar Laura se uita la el, nu atentă, ci de-a dreptul concentrată. Întreb şi eu despre ce este vorba, dar Vlad nu ridică ochii spre mine, îşi ţine faţa îndreptată spre sticla de bere. Laura se apropie peste masă şi-mi spune că Vlad vrea să se despartă de ea. Eu zâmbesc, pufnesc pe ici, pe colo în râs, ce să zic, dar ea îmi spune că nu e de râs, aşa că îl întreb şi eu pe Vlad, dar tot zâmbind. El îmi spune la ureche că nu mai poate să suporte, că a încercat să… dar nu am auzit ce. I-am făcut semn cu mâna că nu aud, iar el a ţipat: „Am visat-o!” Şi mi-a tot ţipat la ureche, îi simţeam stropii de salivă în pavilion. Spunea că e vorba despre un vis. M-am gândit că toate acele imagini şi gânduri despre pijamale erau cumva la periferia acestui vis central de care nu putea să mai scape. Fac astfel de legături mereu, e un joc de unul singur. Laura a mai cerut o bere şi când a strigat spre chelneriţă i s-a um74
flat o venă groasă pe gât, însă Vlad deja se auzea foarte tare în urechea stângă, nu-l vedeam, îi simţeam cuvintele şi căldura gurii. Zicea că o noapte întreagă, apoi câteva săptămâni la rând, chiar şi în noaptea care a trecut, a visat-o pe Laura cum făcea sex cu un moş, un moş aranjat, cu dinţi de porţelan şi lanţ de aur la mână şi la gât, încâlcit în părul alb, moşi parfumaţi, spune el, din cei pe care îi vezi în transmisiunile de Formula 1. Am râs fără să vreau, pentru că totdeauna a avut geniu când scotea astfel de exprimări, ca asta: „Moş de la Formula 1”. (Spusese cândva despre o şefă de-a lui, o sexagenară aranjată: „O femeie cum vezi în primele rânduri la concertele de Anul Nou transmise de la Viena”.) Zicea că făceau „de toate” în vis, lucruri pe care nici ei nu le făcuseră, pentru că ea le considera dezgustătoare, iar moşul zâmbea şi ea gemea, el zâmbea că ea gemea, şi era încleştată cu degetele în părul lui alb de pe mâini, moşul era bronzat, cum sunt moşii cu bani, iar părul alb, combinat cu roşeala bronzului, îi dădea în vis, apoi în realitate, o senzaţie groaznică, sufocantă, de greaţă insuportabilă. Şi faţa ei, faţa plină de plăcere care s-a răspândit ca o epidemie în toate amintirile pe care le are cu ea. A spus: „Faţa ei din vis, plină de gemete, cu ochii întredeschişi, zâmbitori şi îndureraţi în acelaşi timp, este purtată în memoria mea de toate Laurele. Şi în amintirile pe care le am de la masa de Crăciun, când am mers la ai mei acasă, a apărut această faţă a ei, înlocuind-o pe cea… veche. Mănâncă din ciorba gătită de mătuşa Raluca şi geme, chiţăie, iar eu mă trezesc cu inima în gât.” 75
Mi-am amintit instantaneu, până să-şi termine vorbele, de cum a ajuns, în urmă cu vreun an, să-şi dea demisia pentru că printre angajaţi era unul căruia îi mirosea urina într-un fel anume – de la un medicament, a presupus el. Era un miros care îi amintea de nu ştiu ce prieten din copilărie, de o seară când ei au mers la film, iar în spatele cinematografului, pe unde voiau ei să intre fără să plătească biletul şi unde mirosea a urină, au fost bătuţi de nişte băieţi mai mari, bătuţi şi scuipaţi, a accentuat el. Dar amintirea m-a ajutat şi nu prea, pentru că deja rămăsesem cu gura căscată, mi-am aprins o ţigară şi am cerut o bere, doar aşa, ca să câştig timp, pentru că aveam coniacul jumătate în pahar. Dar el s-a apropiat din nou de mine, imediat ce mi-a venit berea la masă, şi a continuat să-mi povestească, insistând pe mimica Laurei. Când a terminat, şi-a lăsat faţa spre masă, apoi s-a îndreptat spre Laura, m-am apropiat şi eu, fără să-mi pot stăpâni pornirea curioasă, dar nu am înţeles nimic. Au început să mi se răcească palmele şi să-mi transpire, apoi m-am străduit să mă calmez. Laura avea faţa congestionată, a încercat să-i pună mâna pe faţă lui Vlad, dar el a spus ceva, nu am auzit ce, o fată ţipa în limba engleză la difuzor că un băiat în geacă neagră din New York trece prin faţa ei, cert este că Laura şi-a retras palma şi m-a privit pentru o secundă. Laura şi-a adunat de pe masă bricheta şi ţigările, le-a aruncat în poşetă, din care a scos nişte bani, eu am protestat, dar ea a dat din mână a lehamite şi a ieşit pe uşă. O vreme am stat în linişte, înconjuraţi de bubuielile muzicii şi de glasuri de femei, acompaniate parcă de un război. S-a apropiat însă de mine, ne-am uitat ochi în ochi, apoi mi-am mutat capul ca să-l ascult, simţindu-i aerul cald 76
în ureche. A vorbit poticnit, dar esenţialul era că nu poate scăpa de imaginea ei şi a omului bătrân, a moşului parfumat, a moşului cu părul alb pe corp, cu fundul căzut, cu dinţii puşi, că o vede continuu cum stă deasupra lui şi ţipă de plăcere. Şi-a cerut scuze că s-a despărţit de ea de faţă cu mine, dar pur şi simplu s-a întâmplat. Eu m-am urcat în taxi, el a zis că merge pe jos să-şi caute ceva de băut pentru acasă. Mi-a zâmbit când ne-am despărţit şi a rămas să ne auzim a doua zi la telefon. În urechi persista muzica dată tare, ca o fantomă, un loc gol în urechi, unde nu se mai poate auzi nimic. Am ajuns acasă şi mi-am făcut repede un duş, apoi am pus în congelator câteva cutii de Coca-Cola. Era trecut puţin de ora unu noaptea când am auzit bătaia în uşă. Am deschis şi ea mi-a sărit în braţe, îi trăgeam în piept mirosul de care îmi fusese dor toată ziua, pe care abia în treacăt reuşisem să-l simt în bar. I-am ţinut faţa în palme câteva clipe, epuizat de lunile din urmă. Am stat la bucătărie preţ de două ţigări, nu am comentat prea mult visele lui Vlad, ci doar ne-am bucurat din priviri că lucrurile s-au aranjat fără intervenţia noastră, ce noroc! Când am văzut că stinge ţigara doar pe jumătate fumată, mi-am dat seama că se va ridica de pe scaun, că va veni spre mine şi vom merge în cameră să facem dragoste. Am stins şi eu ţigara şi am mers în cameră. M-am trezit, cred, pe la ora patru dimineaţa şiroind de transpiraţie şi m-am repezit spre fereastră, am deschis-o ca să-mi răcoresc faţa, să-mi stăpânesc furia şi scârba. Ce moş oribil şi părul acela care îi tot creştea pe corp ca o iarbă albă!
77
Editura VREMEA Redacţia: Piaţa Naţiunile Unite, nr. 3-5, 040012, sector 4, Bucureşti telefon 021 335 81 31 fax 021 311 02 19 e mail: office@edituravremea.ro www.edituravremea.ro http://edituravremea.blogspot.com Adresa poştală: Str. Constantin Daniel, nr. 14 010631, sector 1, Bucureşti