„
Anul I Nr. 7/8
Iulie / August 2015
Se distribuie gratuit
EDITORIAL
E momentul să alegem!
Asistenţă socială de calitate sau pomană electorală şi dependenţă pe veci? Societatea civilă ieșeană a făcut în ultimii ani pași uriași și a reușit să genereze două structuri asociative – Comisia ONG şi Federaţia organizaţiilor Neguvernamentale pentru Servicii Sociale - FONSS, care sunt considerate un model de imputernicire a ONG-urilor la nivel naţional. D-na Angela Achiţei, preşedintele Fundaţiei „Alături de Voi“ România a girat în primii trei ani de existenţă a Comisiei ONG funcţia de președinte, după care s-a retras pentru a putea coordona activitatea FONSS. ....................................... - Doamnă Angela Achiţei, care este starea domeniului de asistenţă socială în acest moment în România, numită deseori „ţara asistaţilor sociali”? - Dacă ne uităm la măsurile luate de guverne în ultimii ani, în special în perioade electorale, am putea spune că asistenţa socială este deghizată în pomană socială sau chiar mită electorală. Din păcate, multe astfel de măsuri populiste au făcut mai mult rău decât bine grupurilor dezavantajate social, determinându-le să aibă un comportament pasiv și care nu a condus decât la creșterea gradului de dependenţă faţă de prestaţiile sociale. Sunt cunoscute cazurile în care familiile și-au vândut animalele din gospodărie ca să se încadreze la ajutor social, persoane care au renunţat la un loc de muncă ca să beneficieze de subvenţii la căldură, persoane cu dizabilităţi care nu au ieșit din casă decât pentru evaluarea periodică pentru încadrarea în grad de dizabilitate, deși au asistent personal ș.a.. Dacă ne uităm la ponderea prestaţiilor sociale comparativ cu media Uniunii Europene, nu putem spune că suntem în top, dar comparativ cu investiţiile realizate în serviciile sociale, aici avem o problemă mare. Prestaţiile sociale trebuie acordate în corelare cu accesarea de servicii sociale, iar în www.fondong.fdsc.ro
“
acest sens e nevoie ca statul să prioritizeze în politica sa, realizarea de investiţii în acest sector. În condiţiile în care 43% din populaţie se află în sărăcie, apare întrebarea firească: “Cum intervine statul să reducă acest indicator, în condiţiile în care declarativ, interesul superior este bunăstarea cetăţeanului?!” - Vreţi să spuneţi că nici măcar Legea Asistenţei Sociale nu a reușit să mai echilibreze raportul prestaţiiservicii sociale? Nu putem spune că nu există nici o evoluţie în ultimii ani... - De 20 de ani lucrez în sistem, fiind asistent social și de 20 de ani, am senzaţia de „deja vu” pentru că mă întâlnesc cu aceleași probleme... Singurele lucruri care s-au schimbat au fost miniștri, direcţiile naţionale care au dispărut peste noapte sau au fost din nou reinfiinţate... A mai apărut o lege a asistenţei sociale, dar care din păcate nu are norme... Au mai venit niște fonduri structurale, care în perioada 2007-2013, au avut doar priorităţi de formare a resurselor umane, iar serviciile sociale fiind pe lista de investiţii care puteau fi realizate tot de autori-
tăţi, consolidându-le și mai mult monopolul în domeniul social. Calitatea depinde foarte mult de competiţia constructivă din sector. Când vorbim de monopol în domeniul serviciilor sociale deţinute de către stat, nu mai putem vorbi de calitate. Calitatea depinde în aceeași măsură și de profesionalismul oamenilor care lucrează în domeniu. În condiţiile în care în multe primării, asistentul social este pus să facă diferite lucruri și mai puţin asistenţă socială, când sute de absolvenţi de asistenţă socială nuși găsesc un loc de muncă, posturile fiind blocate (statul este cel mai mare angajator de asistenţi sociali), în situaţia în care asistentul social este foarte prost remunerat, în unele cazuri cumulând venituri mai mici decât unele familii asistate social, nu prea mai putem vorbi de calitate. Calitatea trebuie să fie dictată de către beneficiar. Acesta trebuie să aibă posibilitatea să aleagă furnizorul de la care dorește servicii, iar Statul trebuie să se asigure că are pus la punct mecanismul prin care să asigure sursa de finanţare pentru serviciul necesar. ( continuare în pagina a 4-a)
Reforma, cheia marilor succese! Fiecare final de an aduce, de o vreme încoace, surprizele sale în învăţământ. Prin primăvară, citeam despre faptul că s-a luat decizia corectării lucrărilor de la Bacalaureat în altă localitate decât cea în care a fost susţinută proba. Este una dintre deciziile apărute de undeva şi impuse rapid, ca măsură salutară pentru a stopa presupusul fenomen al furtului naţional la această evaluare. Îmi amintesc de asemenea, despre faptul că, anul trecut, în aceeaşi perioadă de dinainte de examen, a apărut decizia monitorizării audio, suplimentar la cea video. Dacă nu mă înşel, cu un an mai în urmă, s-a luat decizia dotării cu camere video a claselor, pentru a fi supravegheat BAC-ul, după ce, cu încă un an în urmă, s-a vorbit despre această eventualitate. Mă întreb ce va apărea la anul…. Şi mă mai întreb cine e bănuit de fapt de furt: elevul, profesorul evaluator sau și unul şi celalalt? Nu e o atitudine maladivă a societăţii? Nu e cumva incorect să pui sub semnul vinovăţiei generaţii de tineri? Ce înseamnă de fapt să le dai, la final de ciclu de învăţământ, semnalul: “...gata cu furtişagul! Până aici v-a fost!?” Sau poate mesajul e altul, îndreptat către profesori şi sună cam aşa: “...ani de zile i-aţi lăsat să copieze, i-aţi trecut clasa făcându-vă că nu observaţi că nu ştiu mare lucru şi acum, nu se mai poate … dacă încă odată îi lăsaţi să copieze, aţi încurcat-o!” Eu prefer, ca demers decent şi corect, să nu mai caut mesaje indirect transmise de minister sau politicieni, ci să pun în mişcare prezumţia de nevinovaţie şi să consider că toate aceste măsuri, din ce în ce mai … se iau pentru a aduce în școli reţelele de calculatoare, pentru a dota cu camere video şi sisteme audio clase întregi … şi în fine, tezele se corectează în alt judeţ ca să afle şi profesorii din judeţul în care se face corectura, cât de buni sunt elevii din judeţul unde au fost date lucrările, adică aşa, pentru un fel de schimb de experienţă. Nu pare credibilă perspectiva aceasta, nu? Şi atunci, să admitem că şcolile româneşti produc generaţii de potenţiali infractori, că aceşti tineri pleacă în viaţă “furând startul”? Eu refuz să-mi privesc fiica, prietenii ei şi să admit că pot fura şi mă revolt că, după ani
de muncă, anii frumoşi de liceu, cineva se uită la un tânăr şi se gândeşte doar ce măsuri să mai ia ca acesta să nu copieze la bacalaureat. Eu cred că aceşti tineri, pe care din păcate, îi bombardăm cu exemplele hoţilor naţionali, ale marionetelor cu silicoane şi ale miniştrilor cu diplome false, pot mai mult. Refuz să văd şi în cel de la catedră un hoţ, pentru că, în mintea mea, cuvântul dascal încă mai are rezonanţă, pentru că îmi amintesc cu drag şi respect de cei mai mulţi dintre profesorii mei. E adevărat că nu pot explica cum se poate ca, într-o clasă să nu promoveze bacalaureatul nici un elev şi cum de nu dau banii înapoi profesorii care patru ani i-au lăsat să treacă în clasa următoare. Mai mult chiar, ştiind că îl şi plătesc prin taxele date statului, pe acest profesor, care “închide ochii” la neştiinţă şi furtişag, mă simt înşelată şi minţită ani de-a rândul. A greşit, trebuie să plătească … dar nu pot judeca toţi profesorii după insuccesul lui. Poate că de fapt problema e alta, pentru că observ, nu numai BAC-ul sau capacitatea sunt preocupări de căpătâi în ţara aceasta. Şi plasarea clasei 0, e una dintre ele. După o decizie de a include clasa 0 la şcoală și rezistenţa la protestele părinţilor îngrijoraţi de schimbarea timpurie a regulilor pentru copilaşii lor, o idee nou nouţă ar putea transforma clasa pregătitoare în „grupa mare pregătitoare“ şi ar trece-o din nou de la învăţământul primar la învăţământul preşcolar. Vă sună cunoscut acest mod de tăiat frunze la câini? Judecând după schimbările dese din ultimii ani, se pare că, chiar cu preţul plătit de generaţii de tineri suspectaţi de furt şi care nu ştiu ce le oferă viitorul, nici măcar în privinta modului în care vor fi evaluaţi sau al derutei părinţilor, care habar nu au când şi unde vor începe copiii lor viaţa de elev, chiar şi cu acest preţ, surprizele vor continua să vină. Până atunci, stăm cu ochii pe ei, copiii crescuţi de noi şi tranformaţi în potenţiali hoţi de ei, de parcă nu mai există decât măsura lor pentru tot ce e în jur. Privim aşa atent şi suntem aşa vigilenţi, cât să nu mai observăm nimic altceva în jur. Mihaela Munteanu
www.eeagrants.org