Vin alegerile, eu cu cine votez? Am pe cineva în minte, doar că... Shakespeare n-a fost un român verde şi nici măcar cetăţean pro-european, de când cu Brexitul, plus că se fereşte să facă promisiuni suculente naţiei şi se exprimă într-o engleză paradită de timp, din care lipsesc emoticoanele sugestive şi expresii moderne esenţiale precum “ău, mai gad!” sau “săsteinabiliti”... deci n-ar trebui votat. Shakespeare nu pare a respecta valorile familiei tradiţionale, fiindcă le promovează mai mult p-alea disfuncţionale, dar nici nu se arată a fi prea incluziv, prin modul în care prezintă unele fiinţe în minoritate... deci n-ar trebui ascultat. Shakespeare e clar depăşit, nu ştie la fel de bine ca psihologii de pe net cum e cu vulnerabilităţile şi nici nu ne învaţă ca guşterii din politică cum e cu nevoia de linişte şi stabilitate a omului simplu.... deci n-ar trebui urmat. Şi atunci, de ce mi-o fi trecut prin minte? Pentru că, deşi nu caută să-şi crească popularitatea cu gândul la voturi sau like-uri, în primăvara asta, Shakespeare este prezent mai pregnant în conştiinţa publică decât mulţi influensări sau „catindaţi”.
Vârful de vizibilitate îl constituie, în mod incontestabil, fastuoasa ediţie aniversară a Festivalului Internaţional Shakespeare de la Craiova (16-26 mai), al cărui program include 30 de spectacole semnate de regizori reputaţi pe plan mondial (Peter Brook, Robert Wilson, Declan Donnellan, Robert Lepage ş.a.m.d.) şi mai mult de 300 de evenimente - spectacole, concerte, expoziții, parade, conferințe, lansări de carte, ateliere teatrale -, promiţând o
experienţă culturală realmente memorabilă. Ca preambul la festival, pe parcursul lunii aprilie, Caravana Shakespeare va prezenta în premieră, în 30 de orașe din România, „Operele complete ale lui Shakespeare”, spectacol outdoor cu acces liber având menirea de a ranforsa conceptul „community building festivals”. Dincolo însă de festivalul propriu-zis sau de evenimentele de promovare a acestuia, privind mai atent în jur, realizăm că Shakespeare rămâne un companion accesibil prin intermediul spectacolelor din repertoriul teatrelor din întreaga ţară.
De anul trecut încoace, am avut parte de propuneri absolut remarcabile, de exemplu, de trei abordări diferite ale piesei A douăsprezecea noapte, la Teatrul de Stat Constanţa (regia: Andrei Şerban), la Teatrul Naţional Cluj (regia: Botond Nagy) şi la Teatrul Nottara din Bucureşti (r: Alexandru Mâzgăreanu), cărora li se adaugă montări precum Hamlet, la Teatrul Marin Sorescu Craiova (r: Declan Donnellan), Falstaff, la Teatrul de Nord Satu Mare (r: Ovidiu Caiţa), Pericles, Teatrul Maghiar de Stat Csiky Gergely Timişoara (r: Philip Parr), Scorpia neîmblânzită, la Teatrul Naţional Cluj (r: Leta Popescu), Furtuna, Teatrul Naţional Târgu Mureş (r: Nicolas Cristache, 2023), Măsură pentru măsură, Teatrul Bulandra (r: Diana Mititelu) sau Cum vă place, Teatrul Matei Vişniec Suceava (r: Botond Nagy), toate din 2023/2024. Asta ca să nu mai punem la socoteală producţiile mai vechi ce încă se joacă ori spectacolele care-şi extrag seva din Shakespeare, precum A fi sau a nu fi de la Teatrul de Comedie (r: Vlad Massaci), Julieta fără Romeo, de la Teatrul Odeon (r: Bogdan Theodor Olteanu), sau Gertrude, în regia lui Silviu Purcărete, de la Naţionalul bucureştean. Cu alte cuvinte, primăvara a venit în sfârşit, iar cu Shakespeare pare una ceva mai frumoasă.
www.zilesinopti.ro
www.faceboook.com/zilesinopti
ISSN 2559-172X
Apare gratuit, lunar. Nr. 4 (570) - Aprilie 2024
Tiraj: 20.000 exemplare București, Brașov, Cluj, Constanța, Iași, Timișoara.
Director General: Marian Gîlea, marian.gilea@zilesinopti.ro
Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro
Director Vânzări: Simona Stoichici, simona@simone-advertising.ro
Publicitate agenții: Florentina Păuna, florentina.pauna@gmail.com
Digital & Print Manager: Aurel Martinescu, aurel.martinescu@zilesinopti.ro
Director Financiar: Mihaela Oană, mihaela.anutoiu@zilesinopti.ro
Contabilitate: Mihaela Stoica, contabilitate@zilesinopti.ro
Dezvoltare online: Radu Ganea, radu.ganea@zilesinopti.ro
Coordonator calendar evenimente naționale, zilesinopti.ro/evenimente-romania/ tibi.oprita@zilesinopti.ro
Redacție Print/Online/Social Media: Anastase Ștefania-Antonia, stefania.anastase@zilesinopti.ro Adrian Brănescu, site@zilesinopti.ro
EDIȚIA DE BUCUREȘTI:
Publisher: Ioan Big, ioan.big@zilesinopti.ro
Online: Anastase Ștefania-Antonia, bucuresti@zilesinopti.ro
Distribuție: Dan Budoi
EDIȚIA DE BRAȘOV: site@zilesinopti.ro
Distribuție: Andrei Paul, paul.andrei@zilesinopti.ro
EDIȚIA DE CLUJ: Redacție și vânzări: cluj@zilesinopti.ro
Distribuție: Pop Eugen Claudiu
EDIȚIA DE CONSTANȚA: constanta@zilesinopti.ro
EDIȚIA DE IAȘI: Redactor: Laura Cozmîncă, iasi@zilesinopti.ro
EDIȚIA DE TIMIȘOARA: timisoara@zilesinopti.ro
Francize ZILE ȘI NOPȚI: Sibiu, Oradea.
Tipărit la tipografia Conphys. www.conphys.ro
ZILE ȘI NOPȚI este marcă înregistrată.
Editor: City Guide Media SRL. Brașov, str. Octavian Goga nr. 9A
Autori & contributori
IOAN BIG PUBLISHEr
GrUIA DrAGOMIr SENIOr EDITOr
HOrIA GHIBUŢIU rEDACTOr
CLAUDIA ALDEA rEDACTOr
MĂDĂLINA LEFTEr rEDACTOr
ALIN GĂLĂŢESCU
ALEX MUŞAT rEDACTOr
DELIA MITrACHE rEDACTOr
TEODOrA BrATU rEDACTOr
IULIANA CIOCÎrLAN rEDACTOr
Contributori
Ioana Aldea
Berti Barbera
Alexandra Bujeniță
Mircea Pricăjan
Cezar Deli-Iorga
Andrada Dincă
Cosmin Dragomir
Adina Barbălată
Ștefan Iancu
Anca Hromadnik
Adriana Sohodoleanu
Ioana Marghita
Ștefan Chirițescu
PAGINA 6
POP-UP STORiEs: TAYLOR SWIFT - portretul unei dive moderne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
POVEŞTI DE SUCCES: TUDOR. PERSONAL TAILOR: Plăcerea de a îmbrăca un costum unic
Sugar
Suplimentul
Ocupaţii atractive... în filmele lunii aprilie
PREMIERELE LUNII APRILIE
„The First Omen” ... 29 | „Monkey Man” ... 31 | „Ghostbusters: Frozen Empire... 33 | „Back to Black” ... 35 | „Himera”...37 | „Abigail” ... 39 | „Dragonkeeper” ... 41 | „The Fall Guy” ... 42
EXCLUSIV:
Interviu cu ALEX KURTZMAN & MICHELLE PARADISE | STAR TREK: DISCOVERY . . .
Blue Rider Group și reforma artei
PERFORMING ARTS:
GIOVANNA PESSI .
ART EXPO:
Italia, în arta lui Willem de Kooning
România, la Bienala de la Veneţia
TEATRU: PHILIP PARR - interviu .
. . . . . . . . . . . . . . .56
ANIVERSARE: STEPHEN KING - „CARRIE”. . . . . . . . . . . . . . . .59
BALET CONTEMPORAN: RICHARD WHERLOCK - interviu .60
ART hiSTORIES:
ZIZI JEANMAIRE 100 de ani de dans, eleganță și pasiune . . . . . . 62
ARTIȘTI URBANI: RADU CARP . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
SUPLIMENT/ Vacanța de vară
2024 ... pag. 11
6 locuri unde să beio bere deosebită . . . . . . . . . . . . . . . . .
MIXOLOGY: Cocktailuri cu parfum de primăvară . . . . . . . . .
APRILIE, între gale şi evenimente de fashion . . . . . . . . . . . . . . . .93
AWARDs:
Parfumul lunii aprilie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .94
Spirits Awards aprilie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .95
DESIGN: Mihaela Caravan, interviu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96
FASHION: „Universul lui DALÍ explorat sonor” . . . . . . . . . . . 99
TIPS & TRICKS:
Nu lăsa pe mâine hainele ce pot fi aranjate azi . . . . . . . . . . . . 102
FASHION EVENT: „FASHION Moments | Dialoguri: MODĂ vs SCULPTURĂ” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 105
DESIGN & ARHITECTURĂ:
Reconversia de succes a Băii Turcești din Iași . . . . . . . . . . . . . . 111
zilesinopti.ro/vacante
Descoperă ALGARVE, paradisul plajelor din Europa Recomandări
Anul acesta, agenția Karpaten Turism aduce destinația Algarve din Portugalia mai aproape de turiștii români, prin lansarea zborurilor charter directe către Faro.
10 sfaturi pentru o vacanță de vară perfectă
Numele regiunii Algarve derivă din cuvântul arab Al-Gharb, tradus „Vestul”. Chiar dacă Algarve este astăzi cea mai sudică regiune a Portugaliei, cu sute de ani în urmă aici era avanpostul vestic al maurilor. Numele regiunii este legat și de cel al marilor navigatori, din portul Lagos plecând navele portugheze pe oceanele lumii.
Suplimentul de vacanțe vă este prezentat de
Dacă există Rai, el trebuie neapărat să fie ca o veșnică vacanță de vară, fără niciun dubiu. Ce alte amintiri din această viață pot concura cu cele din copilărie, când așteptam venirea verii pentru cele trei luni de libertate absolută, în care ne jucam cât e ziua de lungă și călătoream în tabere sau vacanțe alături de părinți. Erau lunile în care descopeream că lumea e mai mare decât casa, blocul, cartierul, orașul în care locuiam. Erau cele mai frumoase luni din an, iar pentru orice adult vacanța de vară, așa cum era ea în copilărie, este fantezia absolută - să ai luxul de a nu face nimic altceva timp de trei luni, decât ceea ce-ți dorești.
De aceea este și important să investim cât mai bine și fără să facem rabat în vacanțele
de vară de acum, în felul în care ne planificăm concediile, pentru ca acestea să fie de-a dreptul memorabile, la fel cum erau vacanțele de vară din copilărie. Folosim acest interval pentru a ne reîncărca bateriile, pentru a ne da restart, pentru a ne face amintiri noi și cât mai vii, cu care să ne hrănim în restul anului, pentru a ne conecta cu prietenii și familia prin tot felul de experiențe și călătorii ce pot deveni inițiatice sau definitorii pentru relațiile noastre. O vacanță de vară cu adevărat reușită este una din care „te hrănești” în tot restul anului, din care tot revezi poze și din care tot retrăiești momente. Până la următoarea vacanță de vară.
Așadar, în paginile ce urmează îți oferim tot felul de recomandări utile în acest sens, dar și câteva tips&tricks pentru a-ți face vacanța de vară mai ușoară și plăcută.
Anul acesta, agenția Karpaten
Turism aduce destinația Algarve din Portugalia mai aproape de turiștii români, prin lansarea zborurilor charter directe către Faro, în perioada iunie – septembrie 2024. Orice destinație nouă adăugată în portofoliul agenției are la bază filozofia acesteia: „La Karpaten Turism suntem de părere că obiceiul de a călători nu ar trebui să fie considerat un lux, ci o nevoie care asigură dezvoltarea societății în care trăim, iar asta ne motivează să concepem pachete turistice interesante și accesibile unui public cât mai larg.”
Numele regiunii Algarve derivă din cuvântul arab Al-Gharb, tradus „Vestul”. Chiar dacă Algarve este astăzi cea mai sudică regiune a Portugaliei, cu sute de ani în urmă aici era avanpostul vestic al maurilor. Numele regiunii
este legat și de cel al marilor navigatori, din portul Lagos plecând navele portugheze pe oceanele lumii.
Cu o istorie interesantă, orașe de poveste și plaje de vis, Algarve este astăzi una dintre cele mai iubite destinații de vacanță, fiind vizitată anual de milioane de turiști din întreaga lume. O aventură în această regiune trebuie să includă vizite în orașe precum: Silves, care păstrează urmele trecutului arab al regiunii, Lagos, unde se găsesc plaje de o frumusețe aparte și unde pot fi auzite fascinantele povești despre marii aventurieri și pirați celebri care au străbătut mările cu secolele în urmă, orașele Portimao și Albufeira, adevărate stațiuni cosmopolite, pline de viață atât pe timpul zilei, cât și noaptea, Tavira, un muzeu de artă în aer liber, care fascinează prin arhitectura tradițională, sau Faro,
poarta de intrare către această regiune unică.
Un alt motiv pentru care Algarve este o destinație apreciată de turiștii din întreaga lume este dat de numărul mare de plaje cu nisip fin, dar și peisajele create de stânci și valurile oceanului. Cu o linie de coastă ce măsoară aproximativ 200 de km, Algarve oferă peste 120 de plaje unice care așteaptă să fie descoperite. Este bine de știut că regiunea Algarve este deținătoarea titlului de cea mai bună destinație de plajă din Europa pentru al cincilea an consecutiv. Majoritatea plajelor au un nivel înalt al siguranței și calității, caracteristici recunoscute prin intermediul distincției de Blue Flag. În Algarve sunt plaje destinate sporturilor nautice, plaje ce fascinează prin frumusețe, cu peisaje idilice, plaje animate de petreceri, cu zone de dans și muzică până în zori, dar și plaje sălbatice, în care natura domină întreg peisajul.
Cea mai pitorească plajă din Algarve, dar și una dintre cele mai cunoscute este Praia de Dona Ana. Situată în apropiere de orașul Lagos, plaja se face remarcată prin nisipul fin, stâncile colorate care o înconjoară, dar și nuanțele de albastru intens ale oceanului. Peisajul este întregit și de stâncile acoperite cu verdeață ce se ridică asemenea unor coloși din ocean.
În ceea ce privește cea mai instagramabilă plajă din regiune, titlul este deținut de Praia de Benagil. Aceasta se află în interiorul unei peșteri imense cu pereți aurii, luminată natural prin intermediul unui crater din acoperiș, plaja
pare desprinsă dintr-o lume magică. Accesul la plajă se face prin intermediul bărcilor sau cei curajoși pot înota.
Gastronomia este un alt motiv pentru care trebuie vizitată regiunea Algarve. Piețele locale sunt mereu pline cu produse proaspete, specifice fiecărui sezon, oferind un spectacol de culoare și arome. Mesele sunt pline cu cireșe, căpșune, pepeni, struguri, smochine, migdale, dar și produse pescărești. Cele mai cunoscute preparate sunt: sardinele la grătar, delicioasele scoici de râu sau prăjiturile cu marțipan „bolinhas de amendao”. Pentru o experiență culinară completă trebuie încercate și vinurile produse în Lagoa, Lagos, Tavira sau Portimao. Pentru cei aflați în căutarea unei noi aventuri, Algarve este destinația ideală pentru această vară: relaxare, răsfăț culinar, istorie fascinantă, plaje cu nisip fin și mult soare.
Sigur știi cât de bine este să ai acces la internet în călătoriile tale, din atâtea motive - să ții aproape de cei dragi, să dai share pozelor cu toate experiențele tale cool, să te poți orienta pe hartă etc. De multe ori însă poate te-ai confruntat cu diverse griji pentru utilizarea roamingului, dintre care cele mai importante fiind costurile ridicate.
De acum poți uita de astfel de griji. Vestea grozavă este că din 9 aprilie, Orange va face tarifele de roaming în afara U.E. mai avantajoase ca niciodată. Vorbim de schimbări pentru roaming în țări unde tendința călătorilor era de a sta pe Wi-Fi sau de a folosi cartele SIM locale. În plus, Orange va schimba într-un mod inovator modalitatea de tarifare, ca tu să nu intri pe costuri suplimentare sau să pierzi timp căutând cum să activezi beneficii în roaming.
Traficul de internet pe mobil, apelurile primite, apelurile efectuate sau SMS-urile trimise către România sau local vor fi tarifate pe bază de pachete cu beneficii din plin, valabile 24 de ore. Acestea se vor activa automat, de la prima utilizare a serviciului de roaming, înlocuind tarifarea per unitate, care ar fi mult mai
scumpă. De exemplu, de la prima sesiune de internet în roaming în țările din afara U.E. se va activa automat pentru 24 de ore un pachet cu 2GB cu preț începând de la 4€. Iar de la primul apel primit sau efectuat sau de la primul SMS trimis, se va activa automat un pachet cu 10 minute sau SMS-uri incluse, valabile 24 de ore, cu preț începând de la 2€.
Dacă petreci mai multe zile în roaming în afara U.E. și nu vrei să fii tarifat cu pachete de beneficii valabile 24 de ore, poți alege să activezi o opțiune pentru 15 zile. Noile opțiuni includ până la 10 GB de trafic internet și minute/SMS (apel primit/efectuat/SMS) cu prețuri începând de la 20€. Deci ele oferă mult mai multe resurse față de cele din portofoliul trecut.
Ca să-ți dai mai bine seama de diferența impresionantă de preț, iată câteva exemple comparative:
■ În Turcia, 1 MB de trafic de internet costă 7,14 €, iar un minut/SMS către România costă 1,45€. Din 9 aprilie un pachet de 2 GB (2048 MB) de trafic de internet va costa 4€, deci 1 MB va costa 0,00195€, iar un pachet cu 10 minute/SMS către România va costa 2€, deci un minut/ SMS va costa 0,20 €.
■ În Emiratele Arabe Unite, 1 MB de trafic de internet costă 11 €, iar un minut/SMS către România 2,22€. Din 9 aprilie, un pachet de 2 GB (2048 MB) de trafic de internet va costa 4€, deci 1 MB 0,00195€, iar un pachet cu 10 minute/SMS către România va costa 2€, deci un minut/ SMS va fi 0,20€.
■ În Japonia, 1 MB de trafic de internet costă 13€, iar un minut/SMS către România 2,64€. Din 9 aprilie, un pachet de 2 GB (2048 MB) de trafic de internet va costa 10€, deci 1 MB va costa 0,00488€, iar un pachet cu 10 minute de apel către România va costa 4€, deci 1 minut va fi 0,40€.
Prin eliminarea procedurilor complicate de activare și oferind tarife de roaming mai accesibile, Orange demonstrează cât este de preocupat de satisfacția și confortul clienților, propunându-și să le ofere cea mai bună experiență de roaming.
Pentru mai multe detalii intră din 9 aprilie pe orange.ro/roaming
Ideea de „vacanță de vară perfectă” poate varia considerabil de la o persoană la alta, fiind clar un concept subiectiv.
Cu toate acestea, există anumite aspecte comune, pe care majoritatea călătorilor ar trebui să le aibă în considerare și care presupun un echilibru între previzibil și imprevizibil, între aventură și confort, între a explora lucruri noi și a te relaxa în siguranță. Așadar, iată câteva sfaturi care te pot ajuta să obții „vacanța perfectă”:
1 Nu pleca obosit în vacanță. E important ca primele zile din vacanță să nu le petreci odihnindu-te, mai ales că vacanțele pot fi obositoare și riști să te întorci fără să fi înțeles mare lucru și poate chiar mai obosit. Nu vrei să simți că după vacanță ai nevoie de o altă vacanță.
2 Planifică, planifică, planifică! Nu cu un an înainte, dar cu câteva luni e ideal să ai asigurate drumul și cazarea. Doar așa vei obține prețuri bune și vei evita compromisurile care îți pot distruge vacanța chiar înainte ca aceasta să înceapă.
3
Fii sincer cu tine! Recomandările influencerilor sunt bune, dar uneori te pot convinge că-ți dorești și ceva ce nu ți se potrivește neapărat. Cele mai frumoase amintiri le vei avea din locurile care ți se potrivesc cu adevărat, nu din cele care sunt mai ieftine sau din cele pe care le frecventează vedetele.
4
Fă-ți un buget realist (fără să fii zgârcit, dar nici mână spartă) și, pe cât posibil, ține-te de el! Astfel vei putea evita stresul financiar, dar vei simți și că ai cheltuit suficient cât să te simți bine.
5 Nu uita să-ți iei o asigurare de călătorie. Nu face economie tocmai la acest capitol, pentru că acestea nici măcar nu sunt așa de scumpe, iar în vacanță, lumea tinde să se accidenteze mai des, fiind mai relaxată și mai neatentă. O asigurare de călătorie te va salva de multe cheltuieli în cazul în care, să zicem, faci o conjunctivită sau o toxiinfecție mai severă.
6 Explorează locurile turistice, dar și cele mai puțin cunoscute. Astfel, călătoria ta se va transforma într-o experiență autentică și vei putea descoperi locuri interesante, de care să legi amintiri prețioase. Uneori, chiar și o rătăcire e o idee bună când ești în concediu.
9 Nu există vacanță de vară reușită fără aceste două recipiente: cremă de protecție solară și loțiuni împotriva insectelor. Fără ele, vacanța poate deveni rapid memorabilă, dar deloc în sensul bun al cuvântului.
10 Nu în ultimul rând, știu că poate suna a ceva evident, nu uita să te bucuri de fiecare moment! Vacanța perfectă trebuie să fie despre tine și despre experiențele pe care le trăiești, despre lucruri care-ți aduc bucurie și care-ți oferă mai mult decât niște poze pe Instagram. E despre amintiri senine cu tine și cu cei dragi.
7 Bineînțeles, încearcă din bucătăria locală și băuturile tradiționale cât mai mult. Uneori, poate nu-ți vor face cu ochiul, dar e posibil să ai surprize interesante și să descoperi că gusturile tale nu sunt deloc atât de conservatoare pe cât credeai.
8
Alege destinații care îți permit să te bucuri de frumusețea naturii, fie că este vorba de plajă, munte sau pădure. Reconectarea cu mediul înconjurător este importantă și e un lucru pe care-l recomandă și psihoterapeuții în lupta cu anxietatea și depresia.
Uimitor de ușor, pentru orice antreprenor.
Peste 110.000 de afaceri folosesc deja e-Factura de la SmartBill.
Pe 3 noiembrie 2004, o tânără de 14 ani se pregătea să urce pe scena faimoasei Bluebird Café din Nashville, care găzduia, în fiecare duminică, evenimentul Sunday Writers Night. Alături de o chitară six string și de propriile versuri, care funcționau precum un jurnal deschis celor care treceau prin aceleași situații, fetița făcea un prim pas în împărtășirea poveștii sale cu restul lumii.
Pornind de la criticul Théophile Gautier, care utiliza termenul de „divă” pentru a descrie personalități feminine pe care le considera „zeițe ale scenei”, în universul artistic contemporan, Taylor Swift, care a părăsit micuța Bluebird cu mulți ani în urmă, poate fi considerată o reprezentare perfectă a divei moderne.
Având ca punct de plecare momentul în care a fost descoperită de casa de discuri Big Machine Records, mitologia artistei este construită dintr-o varietate de componente, cea mai semnificativă fiind abilitatea ei de a transpune, în piesele pe care le scrie încă de la începutul carierei, experiențe umane universale: „Versurile și viața mea se întrepătrund și se completează reciproc. Cum spunea Nora Ephron, totul e inspirație.”
Când a devenit prima compozitoare feminină numită Songwriter-Artist of the
Decade, în cadrul Nashville Songwriter Awards din 2022, în momentul discursului de acceptare, ea a dezvăluit cum a creat, pentru versuri, în secret, trei categorii de genuri, clasificate în funcție de instrumentul pe care își imaginează că îl ține în mână atunci când le pune pe hârtie. Prima, Quill Lyrics, este influențată de scriitorii ei preferați, precum
surorile Brontë, Emily Dickinson, F. Scott
Fitzgerald și Daphne du Maurier, și de filme sau seriale de epocă. Aici putem discuta despre albumele Folklore și Evermore, în care regăsim nu doar istorisiri personale, ci și mituri, legende și personaje (unele dintre ele reale, The Last Great American Dynasty prezentând viața uneia dintre cele mai bogate femei americane ale anilor ‘50, Rebekah Harkness) care pot exista în propriul lor univers cinematografic.
Cea de-a doua categorie, Fountain Pen Lyrics, cuprinde melodiile care au la bază povești moderne, cărora le adaugă o dimensiune poetică pentru a introduce ascultătorul în narațiune. Astfel, o mare parte din discografia sa include elemente vizuale puternice: o haină veche aruncată într-un colț întunecat, o rochie albă pătată cu vin roșu, leagănul din curtea bunicilor, soarele lunii august, fereastra unui tren într-o zi de primăvară, fotografii uitate pe o podea din lemn, sunetul tocurilor pe o alee pietruită. Secvențe prezente în amintirile tuturor și interpretate în milioane de sentimente diferite. Având caracterul unor mărturisiri scrise în grabă și sigilate într-un plic ce nu va fi trimis niciodată, artista afirmă că majoritatea versurilor își găsesc locul aici.
perfect estetica fiecărei etape din cariera sa prin identități vizuale marcate atât prin culori, filtre, tipuri de cadre, peisaje, atmosferă, mesaje, produse sau piese vestimentare, cât și printr-un anumit stil de viață care ajută fanii să se conecteze mult mai autentic.
Un alt element important este ușurința cu care Taylor jonglează cu diverse genuri muzicale. Începând cu un sunet predominant country (Taylor Swift, Fearless, Speak Now), în discografia ei putem auzi astăzi influențe pop, electropop, alternative sau indie folk, toate fiind legate prin sinceritatea și vulnerabilitatea experiențelor transmise ascultătorilor care se confruntă cu emoții pe care nu le pot exprima în cuvinte.
Ultima clasificare, Glitter Gel Pen Lyrics, reprezintă piesele libere, lipsite de griji, care nu se iau în serios și care ne fac să dansăm și să ne simțim mai bine. Aici se încadrează proiecte ca 1989, Lover sau Midnights. Oferind o perspectivă fascinantă asupra procesului creativ și modului în care Taylor își structurează compozițiile, cele trei categorii conturează
Având la bază abilitățile sale artistice, validate de nenumărate ori de industria muzicală (este singura compozitoare din istorie care a câștigat de patru ori prestigiosul Album of the Year la Premiile Grammy), statutul de divă modernă a fost consolidat și prin intermediul relației pe care a reușit să o dezvolte cu fanii, cunoscuți sub numele de swifties. Alături de surprizele făcute de-a lungul timpului susținătorilor săi, cum ar fi cadourile împachetate și trimise personal de Crăciun, obiectele din garderobă oferite celor care aveau fanpage-uri pe social media (unde răspunde foarte multor mesaje), evenimentele secret sessions (unde fanii erau invitați în locuințele ei din întreaga lume pentru a asculta piese noi și pentru a interacționa cu artista) sau donațiile pentru cei care nu își puteau permite să meargă la universitate sau aveau nevoie de intervenții medicale, legătura emoțională puternică a fost
întregită și cu ajutorul concertelor, unde, pe lângă ritualurile specifice, petrecea până la 12 ore pentru a da autografe și pentru a vorbi cu cei din fandom.
Asemenea divelor din trecut, care au luptat pentru schimbarea și îmbunătățirea lumii din jurul lor, activismul este un element extrem de important în cariera sa. După ce Big Machine Records i-a vândut întregul catalog muzical fără drept de participare la licitație în 2019, Taylor a anunțat că va reface toate albumele pierdute, adăugându-le sintagma Taylor’s Version pentru a arăta cum înregistrările sunt deținute de ea, militând astfel pentru dreptul artiștilor de a avea control asupra artei pe care o produc. Cu patru ani înainte de această mișcare, ea a trimis public o scrisoare către Apple Music, în care a anunțat că își va retrage întreaga discografie dacă platforma nu va renunța la politica (pe care a reușit să o schimbe) prin care artiștii nu erau plătiți dacă ascultătorii se aflau în perioada trial, de trei luni. Mai departe, în 2019 și-a manifestat susținerea pentru Equality Act, o propunere legislativă menită să extindă protecțiile împotriva discriminării bazate pe orientare sexuală și identitate de gen, acțiunile sale având un impact semnificativ atât la nivel social, cât și politic.
În ceea ce privește stilul personal, Taylor nu și-a asociat niciodată imaginea cu un brand specific, ținutele ei completând întotdeauna estetica albumelor. Construind elemente recognoscibile în interiorul universului său cinematografic, cum ar fi rujul roșu, bretonul,
www.zilesinopti.ro
costumele din videoclipuri, iubirea pentru paiete, eșarfa roșie (care amintește de All Too Well) sau brățările prieteniei, și îndepărtându-se de stiluri deja consacrate, ea a reușit să construiască o mitologie aparte, care oferă identitate fanilor implicați în narațiune.
Pe măsură ce popularitatea i-a crescut, lângă numele său a început să apară și o serie de stereotipuri pe care le-a folosit, precum divele din trecut, ca sursă de inspirație. Acest lucru este evident în albumul Reputation și în piese precum The Man, Mad Woman, I Did Something Bad, Blank Space sau Look What You Made Me Do, prin care a reușit să reintre în posesia propriei povești, dezvăluind cine este omul din spatele imaginilor distorsionate și vorbind despre probleme reale cu care se confruntă femeile de succes din majoritatea industriilor.
Reflectând asupra începuturilor sale
și privind cum, la două decenii distanță, artista se pregătește pentru segmentul european al Turneului Eras (care va deveni cel mai profitabil din istorie, cu încasări de peste un miliard de dolari și 4,3 milioane de bilete vândute), în așteptarea albumului The Tortured Poets Department, care va fi lansat pe 19 aprilie, portretul divei moderne este conturat perfect datorită compozitoarei, care a devenit un simbol incontestabil pentru milioane de oameni din întreaga lume.
ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI PROGRAM FILME / VIDEODOME/ PREMIERE CINEMA/ POINT OF VIEW/STREAMING/ TV/ CINE COMBO
WWW.ZILESINOPTI.RO/FILME/
Avem de toate în programul de premiere anunţat pentru luna asta, de la dramedii sau biopic-uri până la horror-uri şi distopii, aşa că nu ne rămâne decât să decidem cărui gen cinematografic îi acordăm prioritate şi care dintre personaje ar putea avea capacitatea să ne facă să evadăm mai uşor din cotidianul cenuşiu. Evident, cele mai uşchite şi mai fanteziste au prima şansă, astfel încât putem realiza fiecare propriul top de filme de văzut în aprilie, în funcţie de atractivitatea... ocupaţiei personajelor.
Cel mai cool este probabil să fii vânător de fantome (Ghostbusters: Frozen Empire). Te plătesc bine diverse instituţii, comunitatea îţi ridică osanale şi nu poţi zice că ai parte de rutină la job. Nu la fel de inspirată ar fi opţiunea pentru călugărie, fiindcă în The First Omen n-ai parte de entităţi jucăuşe, ci de esenţa răului... Horror 100%.
Firile empatice ar putea fi atrase de ocupaţia de dragonkeeper (Micuţa Ping şi dragonul), pentru că implică o mare responsabilitate să mediezi conflicte între oameni şi dragoni, dar, în acelaşi timp, poţi aprofunda relaţia de prietenie cu o creatură mitică. Asta însă nu se întâmplă dacă, din lipsă de ocupaţie, adopţi ca animal de companie un păianjen alien şi devii un soi de “spiderkeeper” (Sting), pentru că acesta are... multe rude agasante.
decât să fii o fostă vedetă ajunsă antrenoare de tenis, bântuită de consecinţele idilelor din tinereţe (Challengers). Tot în zona asta de vârstă, un cascador retras din activitate (The Fall Guy) poate avea parte de aventuri mult mai amuzante dacă revine vesel la treabă, presupun, decât un regizor încă activ ce se transformă într-un maniac, fiindcă are pene de inspiraţie (Cartea cu soluţii).
luptător ). Iei bătaie non-
Ţi-ai putea câştiga pâinea ca mascat (Monkey Man stop de la vedete în ring, dar asta îţi întăreşte pofta de răzbunare şi ajungi să devii simbolul celor oprimaţi, deci te scoţi ca imagine. E mai bine, poate,
devii simbolul celor oprimaţi, deci te scoţi ca imagine. E mai bine, poate, indiferent de ocupaţie!
Nu în ultimul rând, dacă ai suflet de artist, poţi intra în poveste alături de balerina Abigail. Ce contează că e vampiriţă? Este mult mai entertaining decât să-ţi aduci aminte, pe bune, de ce a murit prematur cantautoarea din Back to Black. E excepţională muzica lui Amy, dar trebuie să ai o anume dispoziţie să te laşi transportat în drama ei. Totul depinde de ce fel de călăuze vă luaţi în basmele de pe ecran... goslingi cascadori, iubitori de animale exotice sau balerine însetate, aşa că, până la urmă, alegerea vă aparţine. Oricum, ne vedem la cinema, indiferent de ocupaţie!
PREMIERA 5 APRILIE
Albert și Bruno, doi escroci presați de datorii și obișnuiți cu un stil de viață extravagant, decid să își pună viața în ordine. Cum? Prin infiltrarea într-un grup de activiști de mediu. De ce aleg ei această cale neobișnuită? Răspunsul este surprinzător de simplu: pentru mâncarea și băuturile gratuite oferite în cadrul mișcării.
PREMIERA 5 APRILIE
Horror-ul Întâia profeţie / The First Omen, regizat de Arkasha Stevenson, promite o abordare fresh a mitologiei The Omen, urmărind povestea unei tinere americane trimisă la Roma pentru a începe o viață în slujba Bisericii. Aceasta își pune la îndoială credința, descoperind o conspirație terifiantă menită să aducă la naștere încarnarea răului absolut, Antihristul.
PREMIERA 5 APRILIE
Un film despre opresiune, traume și furie transformate în răzbunare în cluburile de lupte din suburbiile indiene, acțiune și răzbunare în stilul lui John Wick, film pe care personajele îl invocă – „Monkey Man”, cu Dev Patel în rolul de regizor și personaj principal.
Titlu original: UNE ANNÉE DIFFICILE
Regia: Olivier Nakache, Éric Toledano
Cu: Mathieu Amalric, Jonathan Cohen, Pio Marmaï, Noémie Merlant
Gen: Comedie
Durata: 120 de minute
Distribuit de: Independenţa Film
Premieră în România: 5 Aprilie 2024
PREMIERA 5 APRILIE
Sub îndrumarea regizorilor Natalya Nilova și Vasiliy Rovenskiy, „Big Trip 2: O Livrare Specială” îmbină perfect aventura cu momentele de comedie, oferind o experiență plină de bucurie pentru întreaga familie. Filmul urmărește, de fapt, călătoria neașteptată a patru prieteni - un urs panda, o barză, plus cunoscuţii Patrick și Oscar - care trec printr-o misiune aparent imposibilă: să redea un pui de grizzly familiei lui.
Titlu original: BIG TRIP 2: SPECIAL DELIVERY
Regia: Natalya Nilova, Vasiliy Rovenskiy
Cu: Bernard Jacobsen, Stephen Thomas Ochsner
Gen: Animaţie
Durata: 90 de minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 5 Aprilie 2024
PAGINA
Titlu original: THE FIRST OMEN
Regia: Mohammad Kheirandish
Cu: Bill Nighy, Ralph Ineson, Nell Tiger Free, Sonia Braga, Andrea Arcangeli
Gen: Horror
Durata: 120 de minute
Distribuit de: Forum Film România
Premieră în România: 5 Aprilie 2024
PREMIERA 12 APRILIE
Amy Winehouse (Marisa Abela) este o tânără londoneză care aspiră la o carieră în muzică dorind să uite de problemele personale. Bunica Cynthia, modelul lui Winehouse (Lesley Manville), o încurajează și îi prezice că va avea o ascensiune fulminantă, dar după înmormântarea acesteia, viața personală a cântăreței o va lua pe un făgaș descendent.
Titlu original: BACK TO BLACK
Regia: Sam Taylor-Johnson
Cu: Lesley Manville, Jack O’Connell, Eddie Marsan, Marisa Abela, Bronson Webb
Gen: Biografic, Dramă
Durata: 122 de minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 12 Aprilie 2024
Titlu original: MONKEY MAN
Regia: Dev Patel
Cu: Dev Patel, Sharlto Copley, Sobhita Dhulipala
Gen: Acţiune, Thriller
Durata: 113 minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 5 Aprilie 2024
PREMIERA 12 APRILIE
Succesul înregistrat de „Afterlife” a dus la o continuare tot pe această direcție. Iar de această dată, întoarcerea la origini este și mai evidentă, pentru că decorul pentru „Ghostbusters: Frozen Empire” va fi New York-ul și cazarma de pompieri din filmele originale, care a fost prezentată la finalul filmului Afterlife. New York-ul are acum și o campanie de promovare turistică bazată pe revenirea Vânătorilor de fantome acasă.
2D
Dolby Atmos
Titlu original: GHOSTBUSTERS:
FROZEN EMPIRE
Regia: Gil Kenan
Cu: Carrie Coon, Mckenna Grace, Paul Rudd, Bill Murray, Dan Aykroyd, Annie Potts
Gen: Aventuri, Comedie, Fantastic
Durata: 125 de minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 12 Aprilie 2024
Povestea acestei spectaculoase fantezii CG regizate de Salvador Simó şi Jianping Li, a cărei acţiune este plasată în timpul Dinastiei Han, o urmăreşte pe tânăra sclavă Ping în misiunea ei de salvare a ultimilor dragoni din China de odinioară... o călătorie ce se dovedeşte a fi una de auto-descoperire, plină de aventuri şi magie, dar şi de pericole, pe care Ping le înfruntă în compania unui dragon, pe nume Long Danzi.
PREMIERA 19 APRILIE
Titlu original: ABIGAIL
Regia: Matt Bettinelli-Olpin, Tyler Gillett
Cu: Kathryn Newton, Dan Stevens, Kevin Durand, Giancarlo Esposito, Alisha Weir
Gen: Horror, Thriller
Durata: 110 minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 19 Aprilie 2024
Titlu original: DRAGONKEEPER
Regia: Li Jianping, Salvador Simó
Cu: Bill Nighy, Anthony Howell, Bill Bailey, Mayalinee Griffith
Gen: Animaţie
Durata: 99 de minute
Distribuit de: Forum Film România
Premieră în România: 19 Aprilie 2024
PAG. 29
PREMIERA 26 APRILIE
u o floare nu se face primăvară, dar cu o comedie ca „The Fall Guy”, da. Acest film e o adaptare pentru marele ecran după un serial din anii ‚80 despre un cascador care se transformă în vânător de recompense. Ryan Gosling joacă rolul principal, alături de Emily Blunt, în ceea ce va fi cu siguranță și una dintre cele mai de succes comedii romantice din prima jumătate a lui 2024.
PREMIERA 19 APRILIE
Titlu original: THE FALL GUY
Regia: David Leitch
Cu: Aaron Taylor-Johnson, Ryan Gosling, Emily Blunt, Teresa Palmer
Gen: Acţiune, Dramă
Durata: 114 minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 26 Aprilie 2024
www.zilesinopti.ro
2D
PREMIERA 19 APRILIE
Titlu original: NASTY
Regia: Cristian Pascariu, Tudor D. Popescu, Tudor Giurgiu
Cu: Ilie Năstase
Gen: Documentar
Durata: To Be Confirmed
Distribuit de: Transilvania Film
Premieră în România: 19 Aprilie 2024
Titlu original: LA CHIMERA
Regia: Alice Rohrwacher
Cu: Josh O’Connor, Carol Duarte, Vincenzo Nemolato, Isabella Rossellini
Gen: Aventuri, Comedie, Dragoste
Durata: 130 de minute
Distribuit de: Independenţa Film
Premieră în România: 19 Aprilie 2024
PREMIERA 26 APRILIE
PREMIERA 26 APRILIE
Titlu original: COMBAT WOMBAT: BACK 2 BACK
Regia: Ricard Cussó
Cu: Deborah Mailman, David Wenham, Gen: Animaţie
Durata: 81 de minute
Distribuit de: Ro Image 2000
Premieră în România: 26 Aprilie 2024
Titlu original: THE BOOK OF SOLUTIONS
Regia: Michel Gondry
Cu: Pierre Niney, Vincent Elbaz, Blanche Gardin
Gen: Comedie, Dramă
Durata: 102 minute
Distribuit de: Bad Unicorn
Premieră în România: 26 Aprilie 2024
un efort de a crea o atmosferă în același timp atrăgătoare și apăsătoare.
„The First Omen”, despre originea răului într-o saga iconică
PThe First Omen urmărește povestea unei tinere americane trimisă la Roma pentru a începe o viață în slujba Bisericii. Aceasta își pune la îndoială credința, descoperind o conspirație terifiantă menită să aducă la naștere încarnarea răului absolut, Antihristul. Distribuția include nume remarcabile, precum Sonia Braga, Ralph Ineson, Bill Nighy, Nell Tiger Free și Tawfeek
www.zilesinopti.ro
requel-ul The First Omen / Întâia profeţie, care va fi lansat la noi în cinematografe pe 5 aprilie, marchează o revenire interesantă și îndrăzneață la rădăcinile unei francize emblematice pentru genul Horror, introducând noi perspective într-o poveste familiară despre nașterea răului absolut. Regizat de Arkasha Stevenson (Channel Zero), acest lungmetraj promite o abordare fresh a mitologiei The Omen. Spectatorii, în special fanii francizei originale, vor aprecia probabil că filmul rămâne fidel materialului sursă, dar aduce și elemente de noutate.
Barhom. În ceea ce privește regia, Arkasha Stevenson, cunoscută pentru abilitățile sale vizuale aparte și pentru abordarea sensibilă a subiectelor întunecate, pare să aducă o nouă dimensiune estetică și tematică seriei. Modul în care a fost tratată producția, de la designul de costume, care amintește de o epocă gotică, la alegerea locațiilor și la atenția acordată detaliilor scenografice, reflectă
În discuția despre franciza The Omen, este esențial să menționăm impactul pe care l-a avut această serie asupra genului Horror în Pop culture. Originalul The Omen, al lui Richard Donner, cu Gregory Peck şi Lee Remick în rolurile principale, lansat în 1976, nu doar că a stabilit un etalon pentru filmele Horror cu tematică religioasă și apocaliptică, dar a și îmbogățit vocabularul vizual și narativ al genului prin explorarea unor elemente care au devenit universale, fiind preluate ulterior, precum prevestirea morții prin fotografii și complexitatea relațiilor familiale sub tensiunea prezenței malefice. Astfel, seria a inaugurat drumul pentru explorarea tematicilor religioase într-un mod mai deschis și provocator în cinematografie. De asemenea, coloana sonoră iconică a filmului, compusă de Jerry Goldsmith, care a câștigat un Premiu Oscar pentru cea mai bună coloană sonoră originală, a rămas în memoria colectivă. Vom vedea curând în ce măsură The First Omen are potențialul de a revitaliza seria prin introducerea unei perspective noi asupra originii răului.
„Monkey Man”, un thriller exploziv despre răzbunare
Oal cărui nume sugerează
poveste anevoioasă şi intensă pentru personajul titular, interpretat de actorul, scenaristul, producătorul și, totodată, tipul care și-a rupt câteva oase filmând debutul său regizoral - Dev Patel („Slumdog Millionaire”, „The Green Knight”). Un film sângeros despre opresiune, traume și furie transformate în răzbunare în cluburile de lupte din suburbiile indiene, acțiune și răzbunare în stilul lui John Wick, film pe care personajele îl invocă... Action-Thriller-ul „Monkey Man”, cu versatilul Dev Patel în postura de regizor, co-scenarist și interpret al personajului principal.
Inspirat de mitologia hindusă, acest film de acţiune ultraviolent are în prim-plan un luptător din underground cu un nume generic, Kid, un războinic fără arme care locuiește în mahala și care poartă în ring măști de maimuță. Cu toate acestea, flashback-urile din copilărie descriu o imagine religioasă mult mai amplă... un alter ego influențat de poveștile spuse de mama sa despre semizeul Hanuman, o figură cheie în epopeea hindusă Ramayana, din care personajul se inspiră. Amintindu-și de cântările religioase din tinerețe și de cărțile de benzi desenate cu
tematică religioasă, se agață de poveștile lui Hanuman pentru a fi ghidat atât prin lupta pentru bine, cât și prin răzbunarea justițiară.„One small ember can burn down everything”.
Într-o secvență de furt de buzunare, surprinzătoare și rapid montată, Kid ajunge în posesia portofelului doamnei de lux Queenie Kapoor, ale cărei afaceri ilicite deservesc elitele politice din Yatana, un oraș care, în esență, este o reprezentare a Mumbaiului. Ca recompensă, obține o modestă slujbă în bucătărie, iar pe măsură ce își croiește drum prin ierarhia instituției conduse de Queenie
și, implicit, către camera VIP, dorința de a-și răzbuna mama, care a fost ucisă, începe să prindă contur. Obiectivul său este comisarul corupt Rana Singh, un personaj care se află în pielea unei figuri venerate atât în plan religios, cât și politic, Baba Shakti, al cărui nume sugerează putere în sensul profund, responsabil de victimizarea sistematică a celor sărmani şi neajutoraţi. Filmul a fost definit de către cei care l-au văzut drept... John Wick în Mumbai! Alături de Dev Patel, în distribuție îi regăsim și pe Sikandar Kher („Monica O My Darling”), Sharlto Copley („District 9”), Sobhita Dhulipala („Major”) și Adithi Kalkunte („Hotel Mumbai”). „Monkey Man”, produs de compania lui Jordan Peele („Get Out”, „Nope”), va ajunge în cinematografele din România începând cu data de 5 aprilie.
tiu că pentru mulți, atunci când văd Frozen scris oriunde, începe automat să le cânte în cap „Let It Go”. Dar, de această dată, e vorba de o altă melodie celebră ce ar trebui fredonată, acel „Who you gonna call?”. Iar răspunsul evident e: Ghostbusters! Ei bine, cea de-a treia parte a francizei ne-a demonstrat că indiferent dacă locuiești în New York sau în Oklahoma, ghostbusting-ul este o meserie ce nu ține cont de vârstă, deoarece o nouă generație de vânători de fantome și-a arătat aici calitățile.
„Ghostbusters: Afterlife” a fost un reboot menit să revigoreze franciza, după ce Sony a realizat în 2016 o comedie exclusiv feminină, cu Kate McKinnon, Melissa McCarthy, Kristen Wiig și Leslie Jones. În ciuda încasărilor de 128,3 milioane de dolari pe piața americană, acel Ghostbusters nu a fost prea bine primit de fani. Reboot-ul lui Reitman - care îi are în distribuție pe membrii echipei originale: Bill Murray, Dan Aykroyd și Ernie Hudson - a fost salutat de fanii care l-au vizionat la CinemaCon 2021 și a fost considerat o întoarcere la filmele SF și de fantezie ale copiilor lui Spielberg din anii 1980. Întrun final, succesul înregistrat de „Afterlife” a dus la o continuare tot pe această direcție. De această dată, întoarcerea la origini este și mai evidentă, pentru că decorul pentru„Ghostbusters: Frozen Empire” va fi New York-ul și cazarma de pompieri din filmele originale, care a fost prezentată la finalul filmului Afterlife. New York-ul are acum și o campanie de promovare turistică bazată pe revenirea Vânătorilor de fantome acasă. După ce au făcut echipă cu
vânătorii de fantome originali la sfârșitul filmului, Phoebe (Mckenna Grace), Trevor (Finn Wolfhard) și restul noii generații s-au mutat în sfârșit în New York, unde are loc filmul din 1984. În același timp, o nouă amenințare supranaturală pune stăpânire pe oraș, iar noii și vechii Vânători de fantome fac echipă pentru a smulge New York-ul din mâinile moarte și reci ale entității înghețate ce vrea să-l arunce într-o a doua eră glaciară. Mai mult, cel mai recent trailer pentru „Ghostbusters: Frozen Empire” promite că viitorul film va include fiecare fantomă pe care Vânătorii au prins-o. Textul din trailer spune: „fiecare fantomă pe care au prins-o vreodată va fi dezlănțuită”. Această promisiune amenințătoare pregătește o situație extrem de dificilă pentru personajele filmului. Vânătorii de fantome sunt activi de ani de zile, așa că faptul că toate vor fi dezlănțuite înseamnă că echipa va fi foarte ocupată în această parte a francizei, spre deliciul fanilor. Premiera are loc pe 12 aprilie și promite să fie o experiență spectaculoasă în sala de cinema, așa că let it go și mergeți să vă luați bilete.
„O melodie marchează o ocazie în viața mea și așa îmi trăiesc viața, prin cântece”.Astfel se autodefinea celebra şi regretata cantautoare britanică Amy Winehouse, care este protagonista unui nou Biopic ce va fi lansat în cinematografe luna aceasta, Back to Black, semnat de către Sam Taylor-Johnson - regizoare care are în CV şi un alt apreciat film biografic, John Lennon: Începutul unei legende, din 2009.
Cu o voce puternică și un look aparte, de la coafura de tip stup de albine, eyeliner-ul simbolic, tatuajele sau ținutele sexy-retro de anii 60’, Amy Winehouse (1983-2011) a început să cânte în corul școlii, fiind puternic influențată în copilărie de muzica Jazz și Soul a unor mari artiști, precum Aretha Franklin, Sarah Vaughan sau Tony Bennett. Ca young adult, Amy a renunţat relativ repede la cariera de jurnalistă, dedicându-se muzicii, dând glas propriilor relații afective pe albumele Frank (2003) şi Back to Black (2006), cu care a câștigat cinci Grammy-uri. În acest nou film dedicat ei, Back to Black, vom descoperi procesul creativ al artistei în scrierea unor piese emblematice care i-au reflectat sentimentele, dar şi experiențele negative legate de adicțiile care i-au adus un final prematur, la numai 27 de ani. Amy Winehouse se alătură altor muzicieni trecuți în neființă la această vârstă - ce constituie aşa numitul „Club 27” -, ca Brian Jones, Kurt Cobain sau Jim Morrison.
Amy Winehouse (Marisa Abela)este o tânără londoneză care aspiră la o carieră în muzică dorind
să uite de problemele personale. Bunica Cynthia, modelul lui Winehouse (Lesley Manville), o încurajează și îi prezice că va avea o ascensiune fulminantă, dar după înmormântarea acesteia, viața personală a cântăreței o va lua pe un făgaș descendent. Consumul excesiv de droguri și alcool, mariajul, dar și despărțirea de Blake (Jack O’Connell), precum și lupta cu bulimia au fost câteva dintre problemele cu care aceasta a avut de-a face, Amy fiind mereu în atenția presei britanice tabloide. Fiind un film predominant despre muzică, celebrul tandem creativ australian Nick Cave-Warren Ellis (Carnage, The Assassination of Jesse James) a fost desemnat responsabil de crearea compoziţiilor originale care alternează pe OST cu hit-urile lui Winehouse, iar combinaţia nu poate fi decât inspirată, dată fiind tonalitatea dark adoptată în mod curent de către cei doi. Cu alte cuvinte, Back to Black este nu doar un must-see, ci şi un must-listen.
Din 12 aprilie, în cinematografe.
„Himera”: Când arheologia și romantismul se întâlnesc
Nu știu de voi, dar atunci când eram mai mică, să fii arheolog mi se părea de-a dreptul fascinant. Cu siguranță și cineasta Alice Rohrwacher mi-a împărtășit părerea, întrucât personajul principal din cea mai nouă producție a ei, Himera/ La Chimera, este de meserie arheolog.
Dar cine este acest arheolog misterios? Arthur (Josh O’Connor) se întoarce într-un mic sat de pe litoralul Mării Tireniene. El este vânător de relicve etrusce, activitate ilegală în anii ’80, când are loc acțiunea,pe care o practică alături de un grup de bandiți. Un amănunt interesant: când îl vedem prima dată pe Arthur, el doar ce iese din închisoare.
Arthur se împrietenește cu o aristocrată locală, Flora (Isabella Rosselini), iar din acel moment, în viața lui apare și romantismul, întrucât Arthur se îndrăgostește de fiica acesteia, Beniamina (Yile Yara Vianello). Totuși, înțelegem încă din primele momente faptul că Beniamina este moartă, iar dorința lui Arthur de a se reuni
cu ea în viața de apoi fuzionează cu capacitatea sa de a localiza cu precizie mormintele etrusce.
V-aș mai povesti câte ceva despre Arthur, dar ar însemna să vă dau spoilere din peliculă și nu aș vrea. Vă mai spun doar că în film îi veți mai vedea pe: Carol Duarte, în rolul lui Italia - celălalt interes romantic pentru Arthur, Vicenzo Nemolato, în rolul lui Pirro, conducătorul grupului de bandiți cu care Arthur colaborează, Alba Rohrwacher, în rolul lui Spartaco, un dealer dubios, și pe Lou RoyLecollinet, în rolul Melodie, o tânără din Franța.
Alice Rohrwacher este atât regizoarea, cât și scenarista acestei pelicule și ne putem aștepta de la Himera să fie
aproape o capodoperă, Rohrwacher având deja obținut un premiu la Cannes pentru cel mai bun scenariu, în anul 2018. Cu siguranță veți recunoaște stilul lui Rohrwacher și în alte producții, precum Happy as Lazarro (2018) sau e Wonders (2014). Echipei de producție i se alătură Carlo Cresto Dina, în rolul de producător, și Hélène Louvart, ca director de imagine.
Himera a fost deja apreciată de către publicul larg de la festivalul de film de la Cannes, unde a și fost nominalizată la Palme d’Or, dar și de participanții la Festivalul de film mediteranean de la Bruxelles, unde a obținut Premiul Special al Juriului.
Himera va putea fi vizionată și în cinematografele noastre începând cu 19 aprilie, iar până atunci propun să ne delectăm atât cu trailer-ul peliculei, cât și cu recenziile în care ni se recomandă un minimum de două vizualizări ale acestui film, datorită nuanțelor profunde transmise de scenariul lui Rohrwacher.
Ei-au distribuit. Este Abigail, în
ste ceva inedit ca regizorii unui film, în acest caz tandemul Radio Silence, format din Matt BettinelliOlpin şi Tyler Gillett, cunoscuţi amatorilor de producţii Horror pentru ultimele două uri, dar şi pentru Ready or Not sau segmentul 10/31/98 din omnibusul V/H/S, să îşi ceară în mod repetat scuze actorilor pentru cantitatea uriaşă de sânge pe care o utilizează în filmul în care i-au distribuit. Este cazul lui Abigail care, cu speranţa obţinerii unei recompense babane de la o familie super-avută, un grup de bandiţi, lipsiți de experienţă, ia ostatecă o preadolescentă (doar aparent) inocentă şi inofensivă, pasionată în principal de a-şi perfecţiona paşii de balet pe muzica din Lacul lebedelor, care începe însă să-şi masacreze răpitorii odată ce se vede izolată împreună cu aceştia pe o proprietate pustie. La ce ne-am putea însă aştepta, atâta vreme cât sângele reprezintă sursa de putere a oricărui vampir, nu? Iar tânăra domnişoară - interpretată de actriţa irlandeză de 15 ani Alisha Weir (Wicked Little Letters, Matilda: e Musical) -, fata unui boss din underground-ul criminal, se dovedeşte a fi la fel de vicioasă şi de nesătulă ca şi părintele ei, dar... în felul propriu. Abigail reprezintă o reinventare a clasicei pelicule din portofoliul “monştrilor” Universal Pictures, Fata lui Dracula, din 1936, dar,
unei recompense babane de la o familie super-avută, un grup
www.zilesinopti.ro
dincolo de tropii
inedit, balerinabalet) care avertizează
“I’m sorry about what’s aceasta
Esposito ( e Gentlemen
deşi
stea cu ochii recunoaştem pe Giancarlo
Horror cu care ne-am obişnuit, promite să ne surprindă prin acest personaj inedit, balerinavampir (îmbrăcată în permanenţă în ţinută de balet) care avertizează afabil, din start, banda care a sechestrat-o: I’m sorry about what’s going to happen to you”... iar aceasta începe repede să se împuţineze din cauze nenaturale, deşi n-ar trebui să stea cu ochii pe fată decât o singură noapte. Printre răpitori îi recunoaştem pe Giancarlo Esposito ( e Gentlemen, e Mandalorian), Kathryn Newton (AntMan and the Wasp: Quantumania), Kevin Durand (X-Men Origins: Wolverine), Melissa Barrera (Scream), Dan Stevens (Downton Abbey), William Catlett (Constellation), precum şi pe regretatul Angus Cloud (Euphoria), care a părăsit prematur această lume, în vara anului trecut. Interesant este că Universal a ajuns deja la al treilea film cu vampiri în decursul unui singur an, Abigail venind după Ren eld şi e Last Voyage of Demeter, însă noua producţie ar putea sta la fel de bine în sectorul cu M3GAN şi Five Nights at Freddy’s ca tip de abordare fresh a genului Horror... ai cărui fani sunt invitaţi să o descopere pe Abigail chiar din primele zile, de la premiera din 19 aprilie.
Descoperirea de sine
Luna aceasta are premiera în cinematografele de la noi una dintre cele mai incitante animaţii din acest an, destinată deopotrivă celor mici şi adulţilor, Micuţa Ping şi dragonul, bazată pe prima dintre cărţile din populara serie pentru copii Dragonkeeper, care o au ca autoare pe Carole Wikinson. Povestea acestei spectaculoase fantezii CG regizate de Salvador Simó (cineast multipremiat pentru Buñuel in the Labyrinth of the Turtles) şi Jianping Li (decanul Şcolii de Animaţie din cadrul Academiei de Film din Beijing), a cărei acţiune este plasată în timpul Dinastiei Han, o urmăreşte pe tânăra sclavă Ping în misiunea ei de salvare a ultimilor dragoni din China de odinioară... o călătorie ce se dovedeşte a fi una de auto-descoperire, plină de aventuri şi magie, dar şi de pericole, pe care Ping le înfruntă în compania unui dragon, pe nume Long Danzi.
Dacă la început, modesta orfană se consideră nedemnă de a purta chiar şi un nume simplu, treptat, ea îşi activează forţa interioară şi îşi asumă rolul de Dragonkeeper pentru ultimul dragon imperial aflat încă în viaţă, alături de care transportă prin vastitatea Chinei un ou preţios spre un cuib aflat undeva pe coasta Oceanului, urmăriţi fiind de trupele Împăratului şi pândiţi din umbră de entităţi malefice. Prietenia improbabilă dintre curajoasa micuţă şi creatura mitică se naşte după ce Ping (voce: Mayalinee Griffith), înţelegând forta Qi, îl ajută pe dragonul ţinut prizonier într-o fortăreaţă din munţi să se elibereze din captivitate şi se solidarizează cu Danzi (voce: Bill Nighy) în efortul acestuia de a securiza perpetuarea speciei, contrar lăcomiei şi setei de putere a oamenilor, responsabili de distrugerea unei relaţii de convieţuire paşnică ce durase timp de secole.
lor de supravieţuire sunt aproape nule fără intervenţia veneraţilor
Pe întregul tărâm, dragonii au rămas foarte puţini, iar şansele lor de supravieţuire sunt aproape nule fără intervenţia veneraţilor
Dragonkeepers, figuri legendare pentru capacitatea de a-i proteja şi de a menţine armonia între cele două lumi, servind ca mediatori şi gardieni în vremuri de conflict. Prietenia dintre Ping şi Danzi se adânceşte pe măsură ce sunt expuşi în călătoria lor provocărilor la care îi supune magia, neliniştii alimentate de mister şi, nu în ultimul rând... dilemelor de ordin moral. Beneficiind de un storytelling puternic şi susţinută vizual în mod spectaculos, această co-producţie Spania şi China, Micuţa Ping şi dragonul / Dragonkeeper merită cu siguranţă a fi pusă în agenda de going out, indiferent de vârstă, începând chiar cu data premierei, 19 aprilie.
Trebuie spus de la bun început că „The Fall Guy” este un film despre o categorie de oameni de la Hollywood extrem de subestimată și de subapreciată: cascadorii. Deși cascadorii nu sunt recunoscuți oficial de către Academia de Film (nu se dau Oscaruri pentru cascadori), faptele lor de cascadorie au trezit de fiecare dată o fascinație aparte, care a și fost transpusă în multe filme și seriale TV. De exemplu, chiar Ryan Gosling a mai jucat deja de două ori rolul de cascador, în „Drive” și „The Place Beyond the Pines”. „The Fall Guy” este a treia oară când Gosling face această mișcare, iar filmul este regizat de David Leitch și se bazează pe serialul cu același nume din anii ‘80, cu Lee Majors în rolul principal. Leitch este el însuși un fost cascador care a fost dublura lui Brad Pitt și a lui JeanClaude Van Damme, înainte de a trece în scaunul de regizor pentru „John Wick”, în 2014.
Deși își are rădăcinile în anii ’80, „The Fall Guy” este foarte conectat la Hollywoodul din prezent. De exemplu, la un moment dat, personajul lui Gosling, cascadorul Colt Seavers, intră pe platoul de filmare a producției care speră să-i relanseze cariera și, înainte de orice, este băgat într-o cabină
pentru ca fața sa să fie scanată, pentru a putea fi folosită mai târziu în alte scene cu ajutorul AI-ului. Poate vă amintiți că „mici” detalii de acest gen au reprezentat puncte cheie în greva SAG-AFTRA, care a blocat anul trecut întreaga industrie cinematografică din State.
www.zilesinopti.ro
Dragostea este, de asemenea, un liant puternic al acestui film. Până la urmă, este ceea ce îl determină pe Colt să se întoarcă la munca de cascador, după ce luase o pauză lungă, în urma unui accident aproape fatal pe platoul de filmare. Când producătoarea Gail (Hannah Waddington) îl sună pe Colt, care acum lucrează ca valet, pentru a-l convinge să se întoarcă la filmări, îi spune că Jody Moreno (Emily Blunt), regizoarea viitorului blockbuster, l-a cerut în mod special pe el. Colt și Jody au avut un fling cu ocazia filmării unui blockbuster anterior. Ei au încercat să rămână împreună după accidentul lui Colt, dar relația pur și simplu nu a funcționat. Totuși, el este încă îndrăgostit de ea și ar face orice, inclusiv să meargă prin foc sau să sară de pe o stâncă, pentru a i se da o nouă șansă.
Nu putem vorbi despre o comedie romantică fără să menționăm și umorul, iar acesta este unul care funcționează foarte bine în „The Fall Guy”. Încă din trailer putem să vedem că la tot pasul vor fi situații care vor genera un umor prostesc, care ne face să zâmbim de fiecare dată. Bine, n-avem cum să excludem de aici carisma imensă pe care o are Gosling, un alt „ingredient” care face ca filmul să-ți meargă direct la suflet. Dar nici Emily Blunt nu stă deloc rău la acest capitol. Să ne amintim doar cât de amuzantă a fost în „Five-Year Engagement”.
Revenind la povestea din „The Fall Guy”, marea șansă a lui Jody este să regizeze un film
SF epic numit „Metalstorm”, iar Lietch și compania se distrează copios jucându-se cu costumele extraterestre ale filmului din film. Nu de puține ori, filmul face cu ochiul la propria structură. De exemplu, există o secvență în care Colt și Jody descoperă puterea iubirii în timp ce filmează un film despre „puterea iubirii”, lucru care poate trece drept o chestie ieftină, kitsch, dar, de fapt, e multă autoironie la mijloc.
Pentru că e vorba de un film despre un cascador, făcut de un cascador, spectatorii vor avea parte și de multe cascadorii de toate felurile, care în mod evident vor fi grozave, n-are cum altfel. În acest moment, probabil că mulți își pun întrebarea dacă Gosling a trecut de cealaltă parte a meseriei, cum a mai făcut-o, de exemplu, Tom Cruise. Ei bine, la premiera mondială a filmului, de la SXSW, Gosling a fost foarte deschis în legătură cu faptul că nu și-a făcut singur cascadoriile
pentru „The Fall Guy”, un fapt pe care l-a prezentat foarte natural și relaxat, cu farmecul său autoironic caracteristic.
Gosling și Blunt nu sunt singurele vedete din acest film, Winston Duke, Aaron Taylor-Johnson, Stephanie Hsu și minunata Hannah Waddingham strălucesc cu toții în roluri secundare.
„The Fall Guy” este cu siguranță blockbusterul de care aveam nevoie în această primăvară, un „popcorn movie” plin de energie pozitivă și veselie, așa cum este și piesa disco a celor de la KISS, „I Was Made for Loving You”, care servește drept melodie tematică în mod neoficial; plin de scene de acțiune făcute și gândite de oamenii cei mai în măsură să facă asta - cascadorii; și cu doi actori care au o chimie aparte când vine vorba de romantism sau umor prostesc: Gosling și Blunt. Premiera în România are loc pe 26 aprilie
Zendaya, este compusă din piese neutre din punctul de vedere al genului, pentru a fi ușor de îmbrăcat și de purtat de către oricine.
endaya, interpreta lui Chani din Dune, este tot mai prezentă în lumea filmului, a televiziunii şi a fashionului, bucurându-se de o frumoasă ascensiune în carieră, asociată cu popularitatea la cote crescute în rândul Generației Z, iar acesta pare a fi doar începutul. Ne propunem o foarte scurtă prezentare a evoluției ei, de la anii în care făcea Totul pentru dans, până la colaborările, premiile și aparițiile catalogate drept spectaculoase din prezent.
Once upon a time... Zendaya devine cunoscută în 2010, alături de Bella Thorne, în sitcomul Shake it Up!, difuzat de Disney Channel.
Be the change you wanna see in the world
Un an mai târziu își începe și cariera muzicală, iar ulterior se bucură de apariția în Frienemies (2012), Zapped (2014) sau K.C Undercover (2015-2018). La vârsta de 16 ani se alătură echipei Dancing with the Stars și devine cea mai tânără concurentă a programului TV,ajungând până în finală. A ieșit pe loc secund, dar, fără îndoială, spectacolul i-a crescut considerabil popularitatea.
www.zilesinopti.ro
În 2014 îşi serbează cea de a 18-a aniversare, încercând să aducă altora o bucurie: le cere prietenilor, dar și fanilor să se asocieze cu Convoy of Hope și cu feedONE pentru a hrăni copiii de la trei școli timp de un an întreg. De atunci, își îndreaptă atenția și acțiunile către diverse cauze: militează pentru drepturile persoanelor de culoare, luptă împotriva microagresiunilor rasiste, ajută la eliminarea foametei din Los Angeles, iar linia de modă pe care o lansează, Daya by
Growing up from Disney Frumoasa actriță apare din nou pe platourile de filmare în 2017, ca Michelle (MJ), în filmul SpiderMan: Homecoming. Atât interpretarea, cât și chimia dintre ea și colegul ei de filmări, Tom Holland, stârnesc și mai mult interesul publicului larg în ceea ce o privește. A obținut rolul Annei Wheeler, în The Greatest Showman, iar apoi se alătură echipei serialului Euphoria şi, treptat, ajunge producător executiv al acestuia (pentru care primește un Golden Globe în 2023). Revine în SpiderMan: Far from Home, iar în 2021, publicul se bucură de prezența ei atât în primul film Dune, cât și în cel de-al treilea din seria Spider-Man: No Way Home. Primăvara aceasta ne-a adus-o din nou pe marile ecrane, ca parte din Dune: Part Two, iar în curând urmează să o vedem ca protagonistă în drama romantică Challengers (premiera: 26 aprilie).
în curând urmează să o
Începând cu 5 aprilie, sezonul cinci din serialul Star Trek: Discovery devine disponibil pentru vizionare în exclusivitate pe platforma SkyShowtime şi prezintă echipajul U.S.S. Discovery în efortul de a desluşi un mister care îl va trimite într-o aventură epică prin galaxie, în căutarea unei forțe străvechi, a cărei existență a fost ascunsă timp de secole. Dat fiind faptul că este sezonul final, oarecum surprinzător, ținând cont de succesul înregistrat, ne-am bucurat de oportunitatea de a schimba câteva vorbe, în exclusivitate pentru România, cu showrunnerii Alex Kurtzman şi Michelle Paradise, mai ales că acţiunea din Discovery a început prin a fi plasată înainte de Star Trek: Original Series şi a continuat apoi în viitor, în secolul XXXII, ceea ce deschidea multiple posibilităţi de a-l dezvolta mai departe. Mai mult, pentru
ALEX KURTZMAN (Transformers, Mission: Impossible III, serialul Fringe), cel care, post-2000, a reinventat la propriu populara franciză a lui Gene Roddenberry ca scenarist şi producător al filmului Star Trek, cu Chris Pine/ Kirk şi Zachary Quinto/ Spock, este
un moment aniversar, împlinindu-se 15 ani de la premiera acestuia, timp în care, dincolo de filmele de cinema ST, a creat pentru TV serialele Star Trek: Discovery (2017), Picard (2020) şi Strange New Worlds (2022). Cât despre MICHELLE PARADISE, din producătoare executivă a sezonului doi, a evoluat progresiv spre postura de showrunner şi scenaristă, fiind principala responsabilă de creşterea în dinamică şi intensitate a serialului.
Alex, o caracteristică a Star Trek: Discovery e aceea că fiecare sezon are un fir roşu narativ. De ce pentru acest final v-aţi oprit asupra unui misiuni a cărei miză este un artifact galactic?
Alex Kurtzman: Michelle îţi va spune cu siguranţă mai multe, fiindcă ea a dus greul în acest sezon. În ce mă priveşte, cred că am simțit cu toții dorinţa de a propune o adevărată aventură, un quest care să captiveze, ceea ce nu am mai făcusem până acum.
Michelle Paradise: Da, am simțit cu toţii asta, mai ales după sezonul trecut, care a fost filmat în mijlocul pandemiei și, bineînțeles, asta a cântărit greu pentru felul în care am lucrat. Am ajuns, prin urmare, să vorbim despre faptul că ne doream în acest sezon, așa cum a spus Alex, o aventură cu multă acțiune, una de tip Indiana Jones. Așa că atunci a mai rămas doar să găsim răspunsul la întrebarea ce fel de misiune ar putea genera un astfel de quest și cum am putea să îl facem cât mai pasionant pentru public și, nu în ultimul rând, cum putem să ne distrăm - cât mai mult posibilîn această lume?
Michelle, mi se pare că în acest sezon, în poveste apar mult mai limpezi cele trei paliere: jocurile de putere macro, problemele emoționale individuale și partea de acțiune ludică. Spunemi câteva cuvinte despre cum ai abordat dezvoltarea scenariului.
M.P.: Știi, toate aceste elemente au constituit ADN-ul emisiunii încă de când Alex a început serialul, așa că ori de câte ori am demarat un sezon, întotdeauna am vrut să începem cu
personajele și cu ceea ce fac ele, cum vor crește emoțional, unde încep şi unde se termină, iar apoi, de acolo, urmează toate celelalte lucruri. Întotdeauna am vrut să ne simțim foarte mult ca acolo, ca-n Star Trek, ne-am dorit ca oamenii să aibă acea senzație de acțiune și aventură. În cele din urmă, ne dorim mereu să continue să aibă ADN-ul Trek-ului original, adică optimismul, speranța, lucrul în echipă, toate acestea. Care sunt foarte importante în orice sezon și, desigur, în special în acesta.
Alex, au trecut deja mulţi ani de când eşti adâncit în dezvoltarea acestui multivers. Cum co-există cele două lumi în mintea ta? Evoluția universului imaginar Star Trek a influențat și modul tău de a percepe realitatea?
A.K.: Este o întrebare foarte bună. Cred că noi toți simțim sincer că este un adevărat privilegiu să lucrăm în universul Star Trek, pentru că posedă această viziune fundamentală a optimismului. Și cred că, în timp ce privim cu toții la lumea de astăzi și, mai mult, simțim diviziunea din această lume, a putea trăi în această realitate, o realitate în care atât de multe dintre lucrurile care ne dezbină apar mereu în oglinda retrovizoare, ceea ce facem nu este, de fapt, doar o muncă, pentru că îți formează şi modul în care privești viața. Sunt atât de multe dintre valorile de bază ale Star Trek care au de-a face cu diplomația și cu găsirea unui teren comun de înţelegere, încât a fi capabil să te gândești cu adevărat la asta și să spui această poveste, să transmiți acest mesaj lumii într-un moment în care pare să fie atât de puțin din ele în mod real, este, de fapt, un lucru cu adevărat minunat. Este un adevărat dar pentru noi. Da, mă gândesc tot timpul la Star Trek, este mereu în mintea mea şi cred că lucrul pe care îl simt cu tărie este că vreau să mă asigur că fiecare serial este perceput foarte diferit de toate celelalte. [...]
capăt zilelor într-un final. Kevin, fratele cel mare, este singurul care rămâne în viață până la finalul filmului și scapă de „blestemul” familiei Von Erich.
„Ironclaw” Wrestling-ul e mai adevărat ca niciodată
2Filmul este bazat pe tragica poveste de viață a familiei Von Erich și a ascensiunii acesteia în lumea wrestling-ului profesionist în anii ’70 și ’80. Antrenați încă de când erau copii de către tatăl lor, Fritz Von Erich, cei patru băieți ai săi (în realitate fiind cinci, dar vom reveni la asta mai târziu), Kevin, David, Mike și Kerry au început încetul cu încetul să-și creeze un nume și să lupte pentru titluri importante în diferite promoții din Statele
www.zilesinopti.ro
023 a fost un an bun pentru cinematografie, fapt pentru care Academia Americană a avut de unde alege cui să împartă premiile Oscar, în urmă cu două luni. Oppenheimer și Poor ings au fost lăudate și răslăudate, dar și-au găsit și câțiva critici care au contestat valoarea lor și, implicit, și faptul că au primit atât de multe statuete. Dacă în cazul lor părerile au fost mai împărțite, un lucru cu care a putut să cadă de acord toată lumea e acela că Ironclaw, care nu a primit nicio nominalizare, a fost complet trecut cu vederea, total pe nedrept. Fapt pentru care m-am dus și eu să îl văd.
Unite. Tragedia însă îi lovește rând pe rând pe fiecare dintre frați: David moare în Japonia din cauza unei complicații provenite de la o enterocolită, Mike se accidentează la umăr și suferă sindromul șocului toxic, rămânând cu niște leziuni pe creier, ca mai apoi să se sinucidă, la fel ca și fratele său, Kerry, care în urma unui accident de motocicletă își pierde un picior și chiar dacă reușește să mai profeseze cu ajutorul unei proteze, alege să își pună și el
comasarea a două personaje
Povestea în sine este mult mai puternică decât filmul, care doar punctează anumite momente cheie și nu reușește să treacă de un prim strat, nici la nivel de dialog și nici la nivel de execuție. Per total, personajele sunt doar schematice, iar uneori am simțit nevoia de mult mai mult în ceea ce privește relația dintre frați și dinamica lor. În realitate a mai existat și un al cincilea frate, care s-a sinucis și el, dar poate că excluderea lui din film și comasarea a două personaje într-unul a fost una fericită.
Actorii sunt buni, Zac Efron face unul dintre cele mai bune roluri ale sale de până acum, iar secvențele de wrestling sunt bine realizate, chiar dacă uneori par repetitive și parcă ai vrea să vezi ceva mai multă varietate. Una peste alta, filmul nu mi-a displăcut, dar am senzația că suferă de sindromul rețetei americane, în care din neștiința de a pune lupa pe lucrurile importante din poveste ca să ajungă ceva mai mult la mine, regizorul alege să prezinte mai multe lucruri, dintr-o perspectivă ceva mai largă, doar ca să bifeze cât mai mult, astfel narațiunea devine banală și pur schematică. Poate că altcineva ar fi știut mai bine ce să facă cu această poveste atât de bogată și tragică.
zilesinopti.ro/arta-cultura
Vodafone sustine capitolul Artă & Cultură din Zile și Nopti. În print și online.
La începutul secolului al XX-lea, în München, Germania, un cerc internațional de prieteni s-a coagulat sub numele de Blue Rider pentru a transforma arta modernă, membrii grupului, printre care se numărau Gabriele Münter, Franz Marc, Auguste Macke, Vasily Kandinsky și Alexej von Jawlensky, reunindu-se pentru că au considerat că instituțiile de artă le-au tăiat accesul la oportunități. În perioada modernă, artiștii care împărtășeau aceleași idei formau adesea astfel de cooperative pentru a-și sponsoriza propriile expoziții, fără a fi supuși juriilor de artă conservatoare, precum și pentru a asigura sprijin reciproc și schimb de idei. Au respins realismul tradițional al artei din trecut și s-au străduit în schimb să creeze o artă spirituală, simbolistă, care se apropia de abstracție. Istoria lor va fi spusă într-o nouă expoziție majoră la Tate Modern, în Londra, în perioada 25 aprilie-20 octombrie, care celebrează experimentele lor radicale cu forma, culoarea, sunetul și performance-ul: Expressionists: Kandinsky, Münter and the Blue Rider.
Blue Rider, numele sugerat mai târziu de Kandinsky, a fost selectat datorită pasiunii artistului Franz Marc pentru cai și interesului lui Kandinsky pentru călăreți, amândurora plăcându-le de asemenea culoarea albastră. Emblema grupului o reprezenta soldatul creștin Sfântul Gheorghe, celebrat pentru că a învins un balaur care cerea sacrificii umane. Astfel, figura Cavalerului Albastru a întruchipat accentul spiritual al grupului, precum și credința lor că arta joacă un rol social important în lupta dintre bine și rău.
Expoziția începe cu tandemul de bază al colectivului, KandinskyMünter, și cu rețeaua lor de creație din München, înainte de Primul Război Mondial. O sală de portrete și autoportrete
va prezenta această comunitate, inclusiv „Autoportretul lui Marianne Werefkin” (c. 1910) și „Münter’s Listening” (Portrait of Jawlensky - 1909). Unele săli vor oferi vizitatorilor medii experiențiale axate pe lucrări unice care surprind fascinația modernismului pentru sunet, culoare și lumină. Printre acestea se vor număra „Impression III” (Concert - 1911), de Kandinsky, care dezvăluie interesul său pentru afecțiunea neurodiversă cunoscută sub numele de sinestezie, și „Deer in the Snow II” (1911), de Franz Marc, ale cărui mistere vor fi dezvăluite printr-o explorare a teoriei culorilor și a opticii.
Spre final se arată modul în care artiștii Blue Rider și-au asigurat moștenirea de durată în moduri pe care le recunoaștem astăzi - publicând manifeste și editoriale, curatoriind
expoziții, organizând turnee și promovând relații cu muzee și galerii. Odată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în 28 iulie 1914, colectivul a fost dispersat, dar ideile și aspirațiile lor pentru o comunitate creativă transnațională rezonează puternic și astăzi.
Prezenţa în lineup-ul unui festival de Jazz a combinaţiei inedite harpă barocă-trompetă ar putea surprinde, dacă n-ar fi vorba de rafinatul festival boutique JAZZ IN CHURCH, ce revine la Biserica Lutherană din București, în perioada 18-21 aprilie, care ne-a obişnuit deja cu proiecte singulare de muzică contemporană şi o are anul acesta printre invitaţi pe una dintre cele mai apreciate interprete la harpă din Europa, GIOVANNA PESSI. Pasiunea ei pentru unul dintre cele mai vechi instrumente din lume s-a născut încă din copilărie şi, la numai 13 ani, tânăra eleveţiană cânta la o harpă din 1800, creată de Sébastien Érard, pentru a se dedica ulterior, în anii ’90, studiului muzicii timpurii şi aprofundării varietăţii de harpe istorice. Talentul fiindu-i deja confirmat de zeci de înregistrări de factură clasică la care a participat - precum muzica prebarocă a lui Girolamo Frescobaldi, interpretată în duo cu virtuozul argentinian al lăutei, Eduardo Egüez, sau Concertul pentru harpă al lui Händel, cu Ricercar Consort -, GIOVANNA PESSI şi-a început călătoria de explorare a muzicii contemporane la jumătatea anilor 2000, ca parte a sextetului fondat de pianistul norvegian Christian Wallumrød, cu care a şi realizat două albume sub egida ECM. Căutările în multiversul sonor contemporan nu s-au limitat însă la Jazz, pentru că discografia Giovannei include interpretări notabile de piese ale unor cantautori sau compozitori ca Leonard Cohen, Erik Satie, Bernard Andrès şi Nick Drake, astfel încât dorinţa de a afla mai multe despre „busola” care o face să navigheze dezinhibat între muzica timpurie şi cea contemporană a fost una firească, mai ales din perspectiva concertului pe care îl va susţine cu trompetistul britanic Tom Arthurs în cadrul festivalului Jazz in Church.
Giovanna, parteneriatul creativ între harpă şi trompetă este unul realmente inedit, spune-mi câteva cuvinte despre cum s-a născut această colaborare dintre tine şi Tom Arthurs. Cum ţi-ai dat seama că aţi putea funcţiona bine ca tandem?
Pe Tom l-am cunoscut în timpul unei sesiuni de înregistrări cu un alt muzician, un percuţionist, Samuel Rohrer, elveţian la
origine, dar rezident în Berlin, care colabora, de asemenea, cu ECM Records pentru nişte proiecte. [...] A venit apoi un moment când eu îmi căutam nişte conexiuni muzicale, pentru că eram izolaţi în perioada pandemiei sau, cel puţin, aşa mă simţeam eu, fiindcă prietenii mei muzicieni, toţi cei cu care îmi plăcea să cânt, erau plecaţi prin alte ţări. Atunci m-am gândit la cine mai este pe-aici, în Elveţia, care să treacă pe la mine într-o după
www.zilesinopti.ro
amiază, să cântăm împreună... nu era vorba de a concerta sau de cine ştie ce evenimente mari, ci doar de contactul uman, de dorinţa a ne întâlni şi de a crea muzică într-un spaţiu intim.
Tom locuieşte la Berna, la o oră de mers cu trenul, aşa că a acceptat să vină ca să bem un ceai şi a adus cu el trompeta şi nişte muzică, inclusiv unele bucăţi pe care le compusese, plus ceva muzică tradiţională din Chile şi Uganda de care era interesat, şi astfel am ajuns să alegem partituri doar în baza intuiţiei. A fost deci mai mult o joacă, nu ceva serios, dar, surprinzător, cântând împreună acele piese alese în felul acesta, a ieşit ceva frumos.
Dacă tot ai menţionat că aţi ales intuitiv piesele, spune-mi ce te inspiră să te opreşti la o anume compoziţie şi să-ţi doreşti să o interpretezi la harpă?
Inspiraţia mea vine de la piesele pe care le aud şi care ajung să îmi atragă atenţia, dar să ştii că nu zăbovesc prea mult, nu stau să analizez. Pur şi simplu, ascult o melodie sau interpretez o partitură şi mă simt sau nu în armonie cu muzica... atunci ştiu că piesa respectivă poate fi, eventual, una potrivită pentru mine şi Tom, mai ales că putem face multe împreună. Câteodată ne mulţumim doar să improvizăm pornind de la compoziţii minunate din perioada Barocului timpuriu.
În 2024 văd o Giovanna Pessi care interpretează Jazz contemporan, alături de
muzică inspirată din folclorul chilian sau african, printre altele, deci am imaginea unei muziciene foarte eclectice. Cum te raportezi tu la Giovanna de acum 20 de ani, care era specializată în muzica timpurie?
Probabil că tu vezi acum mai mult activitatea mea în muzica contemporană, dar eu cânt în continuare şi multă muzică timpurie, pe care o interpretez cu rigurozitate. Chiar după concertul de la Bucureşti voi merge la Opera din Zürich, unde voi cânta o operă barocă foarte veche, L’Orfeo –Favola in musica, de Monteverdi, care conţine un solo de harpă scris pentru harpă barocă italiană, iar asta este... ceea ce ştiu eu să fac cel mai bine. Cânt cu aceeaşi pasiune ambele feluri de muzică, pasiune pe care mi-am descoperit-o încă
din primele clipe în care m-am apucat să studiez acest instrument. Am început cu muzica timpurie, e adevărat, dar apoi am întâlnit oameni implicaţi în muzica contemporană şi, de acolo, lucrurile au evoluat natural, dar asta nu înseamnă că m-am axat doar pe muzica contemporană, nu, le interpretez pe ambele cu mare drag. [...]
Willem de Kooning, artist expresionist abstract american de origine olandeză, a fost unul dintre cei mai revoluționari și influenți artiști ai secolului XX. În anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, de Kooning a pictat într-un stil care a ajuns să fie denumit expresionism abstract sau „pictură de acțiune”, un stil care constă în reprezentarea gândurilor și sentimentelor în actul picturii într-o manieră spontană, folosind tratamentul expresiv al materiei, formele abstracte și culorile cele mai variate. În perioada 16 aprilie-15 septembrie 2024, artistul va deveni protagonistul unei expoziții majore la Gallerie dell’Accademia di Venezia, care va coincide cu cea de-a 60-a ediție a Expoziției Internaționale de Artă a Bienalei de la Veneția și va fi prima care va examina semnificația șederilor lui de Kooning în Italia, care datează din 1959 și 1969.
În 1959, Willem de Kooning s-a întors în Europa pentru prima dată de la plecarea sa din Olanda. Aflat într-o perioadă de vârf în ceea ce privește succesul critic și comercial, acționa cu prudență și declara că
„acum își vinde imaginea”. În timpul șederii la Roma, departe de lumea cu care era familiarizat, artistul a văzut oportunitatea unui nou început. Timp de patru luni, a explorat Italia și a creat un set de lucrări alb-negru pe hârtie, experimentând diverse tehnici, cum ar fi pictura pe podea, amestecarea smalțului cu piatră ponce, sfâșierea hârtiei și colajul. A
sintetizat tot ceea ce îl înconjura, fiind influențat de arta clasică italiană și lucrările contemporane ale artiștilor locali, mulți dintre aceștia devenindu-i prieteni. După prima vizită, lucrările realizate în New York reprezentau picturi abstracte de mari dimensiuni, în care au început să se manifeste o nouă luminozitate și o structură mai deschisă. Trei capodopere majore din 1960, „Door to the River”, „A Tree in Naples” și „Villa Borghese” vor fi expuse împreună pentru prima dată. Întorcându-se la Roma în 1969, de Kooning s-a întâlnit cu un vechi prieten din New York, sculptorul Herzl Emanuel. Această întâlnire întâmplătoare l-a determinat pe artist să lucreze pentru prima dată cu argilă și să producă 13 mici mulaje din bronz. Zdrobite, modelate și reduse la forma esențială prin atingere, aceste lucrări l-au determinat pe de Kooning să producă un nou nucleu de sculpturi între 1972 și 1974, la New York. Pentru un artist care a pus întotdeauna accentul pe aspectul material al operei sale, lucrările din plastic i-au permis să creeze figuri abstracte cu ajutorul simțului tactil. Expozitia „L’Italia” va explora influența pe care călătoriile în Peninsulă au avut-o asupra picturilor, desenelor și sculpturilor ulterioare ale artistului.
În perioada 20 aprilie - 24 noiembrie, România va participa la cea de-a 60-a Expoziție Internațională de Artă – La Biennale di Venezia, cu proiectul Ce este munca, de Șerban Savu, artist clujean interesat de multiplele sensuri ale realității vizibile, care pictează imaginea lumii din jurul său, văzută prin filtrul istoriei artei. Caracterizate de empatie și observație atentă, prin mijloacele sintezei și recompunerii, picturile sale invită la o reevaluare a prezentului într-un context istoric mai larg.
Expoziția artistului Șerban Savu, Ce este munca, ce se va desfășura la Pavilionul Național din Giardini della Biennale și la Noua Galerie a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică de la Veneția, este o reflecție amplă a iconografiei complexe a muncii și timpului liber, inspirată de realismul istoric, de ideologia sa și de arta de propagandă din Blocul de Est. Mai degrabă decât să conteste sau să demonteze
aceste discursuri, Savu reașază temele spiritului revoluționar și coeziunii muncitorilor, vizând să surprindă și să înfățișeze momentele de pauză și inactivitate ca reflecții ale unor schimbări și crize societale mai ample.
Ca răspuns la tema generală a Biennale Arte 2024, „Străini pretutindeni”, senzația dezorientării într-un purgatoriu politic și economic - întâlnită adesea în multe dintre picturile lui Șerban Savu, ale cărui lucrări au fost expuse de-a lungul timpului, printre altele, la Centre Pompidou (Paris), Galeria Rudolfinum (Praga), Museo Pietro Canonica a Villa Borghese (Roma), Muzeul Național de Artă Contemporană (București), PLATEAU, Samsung Museum
of Art (Seul) sau Arken Museum of Modern Art (Ishoj) - este o reflecție a dislocării și a dorului de casă asociate cu munca în străinătate – ruptura dintre muncă și simțul apartenenței.
În Pavilionul României, picturile lui Savu, dispuse într-un poliptic amplu, sunt interpretate de protagoniști dezorientați și figuranți stângaci, suspendați între muncă și recreere. Ansamblul este completat de o bancă-instalație ce înglobează postamentele a patru machete arhitecturale decorate cu mozaicuri. Îndepărtându-se de contextele religioase și reprezentările muncii din arta socialistă cu care este asociat mediul mozaicului, ele vorbesc despre naufragiu, ambiguitate, inactivitate și perplexitate. Picturile și mozaicurile construiesc un spațiu care ridică întrebări legate de muncă și chestionează definițiile sale negative: ce nu este munca, ce nu arată a muncă și ce nu înseamnă munca.
Premiera spectacolului Pericles, de William Shakespeare, la Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timișoara, reprezintă unul dintre evenimentele realmente speciale ale acestei stagiuni, dat fiind faptul că punerea în scenă este semnată de către reputatul regizor Philip Parr, preşedinte al European Shakespeare Festivals Network și responsabil de numeroase montări bazate pe scrierile Marelui Will, mai ales sub forma proiectelor comunitare la scară mare. De altfel, Philip Parr este și co-autor al ineditului concept experiențial Shakespeare Village, din cadrul ediției a XIV-a a Festivalului Internațional Shakespeare de la Craiova, care se va desfășura în perioada 16-26 mai, fiind prefațat luna aceasta de o caravană care prezintă în 30 de orașe din România spectacolul în aer liber Operele complete ale lui Shakespeare. În calitate de director artistic al companiei Parrabbola, dedicată producțiilor comunitare, PHILIP PARR a mai regizat o dată Pericles, în 2010, dar ca performance site specific multilingv, la Gdańsk, și, prin urmare, a fost interesant de aflat cum s-a nuanțat în timp perspectiva lui asupra acestui text dramaturgic, care nu este considerat a se număra printre cele mai bune scrise de Shakespeare, precum și temele pe care le-a explorat ca fiind relevante pentru publicul contemporan.
Pericles, Prince of Tyre se numără printre piesele lui Shakespeare nu foarte des puse în scenă şi, ca atare, sunt curios de ce ați ales-o pentru prima colaborare cu Teatrul Maghiar din Timişoara. De fapt, cum a demarat acest proiect?
Colaborarea a început, de fapt, în 2017, atunci când am invitat teatrul să trimită la festivalul pe care îl conduc, York International Shakespeare Festival, un proiect numit 7/7 [spectacol
non-verbal coregrafiat şi interpretat de Baczó Tünde - n.r.], care era o piesă de dans bazată pe discursul lui Shakespeare, The Seven Ages of Man, dar reinterpretat dintr-o perspectivă feminină. Așa a început dialogul între noi, dar, ca multe alte lucruri, dezvoltarea unei o bune colaborări necesită timp, nu se întâmplă ca prin magie, peste noapte, şi cred că se bazează pe înțelegerea de către oameni a modului cum aceasta ar putea funcționa. În ceea ce privește alegerea lui
Pericles, evident, invitația, atunci când a venit, a fost făcută şi din motivul că pun în scenă foarte mult Shakespeare. Într-un fel, acesta este un element mai târziu al carierei mele, pentru că eu am început să regizez în operă și abia apoi am trecut la teatru, prin proiecte de piese comunitare la scară mare. Shakespeare a apărut, de fapt, în urma invitației de a conduce festivalul de la Bath, iar apoi prin implicarea mea substanțială în festivalurile Shakespeare din Europa.
Cu gândul la opţiunea pentru Pericles, chiar îmi propuneam să aduc în discuţie modul în care vă raportaţi la Shakespeare...
Personal, eu sunt foarte atașat de ultimele patru piese ale sale, adică Furtuna, Pericle, Poveste de iarnă și Cymbeline, pe care eu le consider piesele lui de maturitate, pe care le-a scris, poate, pentru a se mulțumi pe sine mai mult decât pentru a mulțumi pe altcineva. Mi se pare că sunt piese care au un mesaj comun de speranță, de reconciliere, de simț al realității în acel final fericit pe care toate îl au, dar, de multe ori, acesta vine cu o conștientizare a costurilor, fie prin referirile la personaje pierdute sau care au murit, fie din cauza acțiunilor oamenilor din piesă, fie pur și simplu prin prisma călătoriei de descoperire. Așadar, cred că acestea sunt piese care, în multe privințe, sunt cele mai umane din toată creaţia shakespeariană şi le-am luat pe toate în considerare, doar că, recent, am pus în scenă o producție cu Furtuna, așa că
nu am vrut să revin imediat la ea, la fel şi Poveste de iarnă. În mod curios, totuși, nu am regizat niciodată Cymbeline, dar asta sper să se schimbe cândva, în curând. Revenind la întrebarea ta, am recitit Pericles și m-a frapat, mai ales dintr-o perspectivă britanică, faptul că Pericle este despre un om care trebuie să riște totul făcând ambele călătorii, și asta în contextul a ceva care preocupă foarte mult în UK, dar și în multe alte părți ale Europei... explorarea a ce li se întâmplă oamenilor care sunt strămutați și a mișcării celor care își riscă viața în bărci mici pentru a încerca să găsească o viață mai bună sau mai sigură. Am simțit că aceasta e o piesă care are cu adevărat o valoare pentru contextul actual, un text prin intermediul căreia putem spune realmente ceva. Dacă vrem ca piesele lui Shakespeare să fie considerate în continuare ca având universalitate și relevanță, trebuie să ne apropiem de
ele, de fiecare dată, cu sensibilităţile și conștiința din timpul prezent, alături de o reverență născută din respectul pentru limbajul și calitatea istoriei piesei. Recitind Pericles am simțit două lucruri, că este o piesă de ansamblu extraordinară, iar mie mi se ceruse să fac o piesă pentru întreaga companie, pentru toți actorii, și, de asemenea, că este o piesă în care putem spunem câte ceva despre lumea din jurul nostru, aşa cum se prezintă ea în ziua de azi. [...]
Stephen King debutează în volum cu scurtul roman Carrie. Este anul 1974 și autorul, tânăr profesor de liceu, căsătorit de doar trei ani, cu doi copii mici de îngrijit, își îndeplinește cu greu îndatoririle de pater familias. El și soția lui, Tabitha, o duc greu de la o lună la alta. Singurii bani care le intră în casă, pe lângă salariile mizere, sunt cei pe care Stephen îi primește pe prozele publicate în reviste precum Cavalier și Playboy. Pentru una dintre acestea se și gândește că va scrie povestea liceenei Carrie White, fata înzestrată cu darul/blestemul telekineziei (puterea de-a mișca obiecte cu forța minții). Doar că, după primele pagini scrise, își dă seama că povestea nu-l emoționează, iar protagonista îi e chiar antipatică, găsind-o „obtuză și pasivă, o victimă predestinată”, cum mărturisește în autobiografia Despre scris. Mai mult, nu se simte în largul lui nici în ceea ce privește decorul și nici a „distribuției exclusiv feminine”.
Nu e, așadar, de mirare că ajunge să abandoneze ideea. Aruncă paginile la gunoi fără regret. Rămâne legendar faptul că Tabitha e cea care le recuperează, le citește și e de cu totul altă părere. Ea intuiește potențialul și se oferă
să-i fie călăuză lui Stephen pe necunoscuta „Planetă a Femeilor”. Restul e istorie.
Carrie l-a impus pe autor cu rapiditate drept una dintre cele mai credibile voci ale romanului psihologic cu accente fantastice ale epocii. A ajutat cu siguranță și ecranizarea foarte reușită a lui Brian De Palma, din 1976, la doar doi ani de la apariția romanului, precum și conjunctura literară: în 1971 apăruseră alte două romane
de impact cu protagoniste malefice, Exorcistul lui William Peter Blatty și The Other, de Thomas Tyron. Totuși, în rândul acestora, dar și al altor cărți circumscrise fantasticului în perioadă, Carrie se remarcă, așa cum aveau să facă cele mai reușite dintre cărțile lui Stephen King, prin forța metaforei subtextuale: transformarea fiziologică a adolescentei Carrie, cu tot haosul hormonal pe care îl aduce, este extrapolată magistral și exprimată puternic vizual prin haosul dezlănțuit de superputerea care, tocmai când fata o conștientizează, îi scapă de sub control.
Acum, o jumătate de secol mai târziu, Carrie rezistă la toate probele: lectură proaspătă, relectură, reecranizare (vezi cea din 2013), și-n multe privințe – concizie, expresivitate, fragmentarism bine dozat, respirația ideii centrale... - surclasează în mod clar majoritatea operele recente ale autorului.
„În limbajul dansului din ziua de azi nu există bariere”
Personalitate proeminentă a baletului contemporan, directorul de teatru și coregraful Richard Wherlock (n. 1958) este celebru în întreaga lume pentru prospețimea și originalitatea poveștilor pe care le spune fără a apela la cuvinte, folosindu-se doar de expresivitatea corporală a performerilor și de puterea de sugestie a imaginilor care compun set design-ul în care aceștia evoluează. Spiritul său ludic s-a manifestat plenar în premiera de la Opera Naţională Bucureşti, Tevye, spectacol de dans contemporan bazat pe cartea ce a inspirat celebrul musical de pe Broadway, Scripcarul de pe acoperiş, dar creat pe o muzică special compusă de către Olivier Truan, la comanda Teatrului Basel, al cărui balet Richard Wherlock l-a condus timp de peste două decenii. Înainte de a concepe acolo spectacole memorabile, precum Death in Venice, Empty Thrones, Snow White sau Don’Tell the Kids, britanicul, format la Ballet Rambert School și apoi, în anii ’80, multipremiat ca dansator și coregraf în colectivul Tanzforum Köln, reper de vârf al dansului contemporan, a fost directorul corpului de balet al teatrelor din Hagen și Lucerna și coregraf-șef al BerlinBallet. Richard Wherlock nu s-a rezumat la a fi activ doar pe scenele lumii, atras fiind, după cum spuneam, în egală măsură, de puterea imaginii, astfel încât nu s-a limitat doar la a semna coregrafia pentru filme precum Hasards ou Coïncidences, al lui Claude Lelouch, dar a realizat el însuși o serie de filme cu și despre dans, ca One bullet left sau Passengers, multipremiate în festivaluri. În aceste condiții, am profitat de scurta prezență în România a lui
RICHARD WHERLOCK pentru a-l descoase în privinţa modului în care tratează raportul dintre dans, muzică și scenografie în crearea spectacolelor sale.
Richard, un dansator talentat poate ajunge un coregraf foarte bun, dar cert este că nu orice coregraf se dovedeşte a fi şi un excelent storyteller, iar tu eşti o rara avis. Fiind atras deopotrivă de povești clasice, precum Carmen, şi contemporane, ca Moarte la Veneția, spune-mi cum abordezi procesul de translatare a uneia sau alteia din cuvânt în dans?
Ei bine, în primul rând, aș spune că există diferite moduri de abordare, chit că ai în vedere Moarte la Veneția sau, să zicem, Shakespeare interpretat dintr-o perspectivă contemporană. De obicei, eu încep prin a diseca mai întâi întreaga poveste, care, pentru mine, trebuie să aibă toate componentele prezente într-un film
bun. Ai nevoie de patos, de tristețe, de umor, de toate aceste elemente umane, pentru că, la urma urmei, tu trebuie să ții spectatorii mereu în priză, îţi doreşti să-i faci să se simtă implicaţi... şi toate emoțiile, cât mai diferite între ele, precum și anumite povești, prin natura lor, se pretează foarte bine la asta. Modul în care lucrez cel mai frecvent este să-mi scriu propria versiune a poveştii după acea “disecţie”, care să înglobeze toate elementele pe care eu le caut, având ca obiectiv să pot păstra întreg programul în jur de maxim două ore, pentru a nu pierde atenția publicului. În fine, după aceea, mă aşez la masă cu Bruce [Bruce French, scenograful favorit al lui Richard Wherlock, autor al set design-ului şi la spectacolul Tevye, de la ONB - n.r.], să zicem, şi stăm de vorbă la un pahar sau poate chiar la o sticlă de vin. Știind că am făcut împreună anumite lucruri, având nişte referinţe, e suficient să îi sugerez ce mi-aş dori, ce trebuie să aibă sau să facă un obiect sau altul, pentru ca el să vină cu completări sau idei şi, din acest schimb de vorbe, ajungem la o poveste un pic diferită, dar una... pe care o putem face.
Deci este un efort colaborativ, la propriu, şi doar astfel povestea prinde contur...
Absolut! Alocăm un timp pentru discuții intense, iar eu le explic şi celorlalţi din echipă, chiar de la început, cum şi unde vreau să meargă povestea, după care ne cam separăm, iar eu lucrez, pentru o primă perioadă de timp, doar cu scenograful. La un moment dat însă revine alături de noi designerul costumelor și apoi, în ultima parte a pregătirilor, vine şi designerul de lumini, pentru că, la finele acestui proces, eu trebuie să fac o carte, un ghid care să detalieze totul legat de la ce se întâmplă într-o scenă sau alta, inclusiv cât de lungă ar trebui să fie scena respectivă. Spun asta pentru că, atunci când lucrez la un spectacol pentru care muzica se compune în mod special, mă simt aproape ca şi cum aş beneficia de luxul pe care îl avea Petipa, de a-i da indicaţii lui Ceaikovski despre cum trebuie să fie muzica de care el, coregraful, are nevoie. Tevye este un bun exemplu în sensul ăsta, în cazul meu, fiindcă muzica nu exista şi atunci am scris mai întâi scenariul pentru mine însumi, extrăgând astfel esența a ceea ce ar trebui să fie inclus în piesă, după care am dezvoltat decorurile și toate celelalte, iar
în final am ajuns să petrec ore întregi cu compozitorul, căruia i-am spus: ‘Am nevoie de asta şi de asta, trebuie să aibă umor, trebuie să fie foarte, foarte emoționant, trebuie să meargă în felul ăsta...’ şi aşa mai departe. [...]
Cu un secol în urmă, pe 29 aprilie 1924, Renée Marcelle Jeanmaire se năștea în efervescența socială și artistică a unui oraș care urma să îi modeleze destinul ca prezență incontestabilă în lumea dansului: Paris. Cunoscută astăzi ca Zizi Jeanmaire datorită mamei ei (care o alinta „mon Jésus” și „mon Zizi”), primul contact cu lumea teatrului a avut loc în copilărie, când bunicul său a dus-o să vadă spectacolul lui Charles Gounod, Roméo et Juliette. Fermecată de eleganța artiștilor de pe scenă, în 1933 a început să studieze baletul la Opera Națională din Paris, unde a rămas timp de șapte ani, sub îndrumarea lui Yvette Chauviré (care a antrenat dansatoare precum Sylvie Guillem și Marie Claude Pietragalla, fiind considerată una dintre cele mai mari balerine franceze ale secolului XX), continuând chiar și în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.
După încheierea conflictului, Jeanmaire a renunțat la Academie odată cu colegul ei, Roland Petit, care la scurt timp a reușit să fondeze Les Ballets des Champs-Elysées, o companie de dans gândită ca o alternativă la cele existente în acea perioadă (precum Ballets Russes) și menită să promoveze noi forme de exprimare artistică. Această mișcare a semnalat și debutul carierei sale profesionale, care a devenit, într-un mediu marcat de fuziunea dintre dansul clasic și cel contemporan, cunoscută pentru stilul distinct, tehnica impecabilă, mișcările fluide și capacitatea de a comunica emoție și poveste.
În 1944, după ce s-a alăturat companiei Les Ballets de Monte-Carlo, artista a interpretat
roluri în două spectacole create special pentru ea de dansatorul și coregraful ucrainean Serj Lîfar. Acestea au fost urmate de o colaborare cu Ballets Russes, care a durat până în 1948, când a fost invitată de Petit să facă parte dintr-o nouă trupă de dans, Les Ballets de Paris.
O schimbare majoră în cariera sa a venit un an mai târziu, când coregraful a creat Carmen, un balet inspirat de romanul scriitorului francez Prosper Mérimée și de opera compozitorului Georges Bizet (care poartă același nume). Cu Zizi Jeanmaire în rolul principal, cei doi au reinterpretat povestea într-o manieră modernă, pornind, după premiera de succes de la Londra, într-un turneu în Statele Unite, unde, cu o întreagă garderobă semnată de Christian Dior, artista a avut și spectacole pe Broadway.
În urma unei accidentări, cei doi s-au întors la Paris, unde Petit a început să planifice un nou balet, La Croqueuse de Diamants, căutând pentru rolul principal o balerină cu pregătire clasică și abilități muzicale. Fiind forțată să ia o pauză de două luni, Zizi a început să își pregătească în secret vocea, reușind astfel să obțină rolul. După înregistrarea pieselor (formate din versurile poetului Raymond Queneau), artista a fost premiată cu Grand Prix du Disque, compania revenind în Statele Unite pentru un nou turneu. Acolo, dansatoarea a observat că unul dintre elementele distinctive ale stilului ei, tunsoarea scurtă și elegantă (numită coupe à la garçonne), a început să fie imitată de femeile americane, devenind un simbol al independenței, nonconformismului și personalității sale puternice.
revină pe Broadway, unde a interpretat rolul principal în The Girl in Pink Tights (1954). Ea și coregraful și-au rezolvat neînțelegerile și s-au căsătorit în același an, unicul lor copil, Valentine Petit, venind pe lume în 1955. Jeanmaire a continuat să danseze pentru Les Ballets de Paris și să apară în filme precum Anything Goes (1956), unde a colaborat cu Bing Crosby (High Society) și Donald O’Connor (Singin’ in the Rain).
După ce s-a întâlnit cu Howard Hughes, care atunci se ocupa de casa de producție RKO Pictures (cunoscută pentru pelicule precum Citizen Kane sau It’s a Wonderful Life), Zizi a jucat, alături de Danny Kaye și Farley Granger, în musicalul Hans Christian Andersen (1952). Considerând că viața la Hollywood nu se potrivește cu personalitatea sa, artista s-a întors la scurt timp în Franța. Totuși, după un conflict cu Petit, a decis să
Un moment de referință din cariera sa a avut loc în 1961, când a cântat pentru prima dată piesa Mon Truc en Plumes la Teatrul Alhambra. Pe scenă, însoțită de 12 bărbați care țineau în mâini evantaie roz, uriașe, și îmbrăcată de Yves Saint Laurent, care a considerat-o una dintre muzele lui, construindu-i timp de 30 de ani ținute de inspirație Moulin Rouge, cu paiete strălucitoare, aplicații decorative și pene, dansatoarea a devenit inseparabilă de identitatea pariziană. Părăsindu-ne în 2020, Zizi Jeanmaire a rămas un simbol al eleganței în universul spectacolului, redefinind atât baletul pe care l-a iubit atât de mult, cât și standardele de frumusețe și stil: „Sunt dansatoare. Dacă nu pot să dansez, nu pot face nimic.”
„Îmi plac pereții, pentru că adună oameni și ei vin și cu multe povești”
Cum ai ajuns să-ți creezi stilul care te definește și cât de greu a fost pentru tine să ajungi cunoscut și apreciat în România?
Stilul se creează desenând din imaginație, pentru asta trebuie să desenezi după realitate, să înțelegi ce-ți imaginezi. Dacă sunt cunoscut, am ajuns din vorbă în vorbă, am căutat mereu să arăt tuturor cu ce mă ocup și așa a venit firesc și găsitul lucrărilor. Lumea mă știe de „pictoru’” și unii mă mai și apreciază.
Cum decurge procesul tău creativ? De unde te inspiri, de unde începi, cum intri în mind set-ul necesar pentru a crea ceva de la zero?
Am întâlnit foarte mulți oameni foarte ieșiți din comun și interesanți prin intermediul picturii. Unii dintre ei îmi sunt prieteni și mă inspir și din ce fac ei. În general, e pasiunea pentru un anume lucru ce te face să devii specialist pe acel ceva. Inspirația poate veni în orice clipă, multe momente de inspirație totală scapă printre
Radu Carp se ocupă doar cu artă de la 15 ani, atunci făcea benzi desenate, acum la 26 de ani spune că are aceleași scenarii de comix în minte, dar vrea să le picteze la mărime mai mare, întâlnind alte scenarii pe parcurs. A ales să urmeze licența în cadrul catedrei de Grafică a Universității Naționale de Artă București fiind deja unul dintre principalii artiști de bandă desenată contemporană din țară. Masterul l-a făcut Facultatea de Arte Decorative și Design, Universitatea Națională de Arte București, dar de această dată la secția Artă murală și spațiu public.
degete, pe altele le prinzi din zbor, dar până ajungi la a le picta, își schimbă esența inițială mult. E mai mișto să faci ceva de la zero și mai ușor decât să ai multe constrângeri. Aș vrea să nu mai fac, dar fac și cu temă. Asta e, câteodată te inspiri din tema lor, înveți chestii.
Cum ți-a schimbat street artul felul în care percepi arta și lumea, în general?
Nu-mi place să mă consider street artist, nu înțeleg de ce alt
artist este artist universal și eu artistul străzii.
Cât de mult te-a ajutat social media în cariera ta? Și cum crezi că influențează social media evoluția și percepția artei?
E posibil să fi ajutat, însă tot din ceva concret a ieșit ceva concret mereu. Stai pe internet și-ți pare că ai învățat ceva, că ai văzut o pictură și știi ce-i cu ea, dar până nu vezi pictura aia pe viu, n-o s-o vezi cu adevărat. De obicei, oamenii m-au chemat după ce m-au văzut la treabă sau au văzut ce treabă am făcut.
Povestește-mi un pic care e lucrarea ta preferată pe care ai făcut-o într-un oraș din România?
Îmi plac pereții, pentru că adună oameni și ei vin și cu multe povești. Mi s-a cântat piesă, la voce și acordeon, personalizată în timp ce pictam, am fost înjurat de consiliul babelor din curtea
blocurilor, ca mai apoi să fiu felicitat de același sfat al bătrânelor la finalul desenului, era și să cad cu scara, am și râs o grămadă. Îmi plac toate lucrările pe care le-am făcut!
Care au fost lucrările care ți-au ridicat cele mai mari provocări?
Când lucrezi de pe scară sau de pe o schelă nesigură, atunci trebuie să te gândești mai mult la echilibru și cum stai decât la pictură. Din provocări crești ca artist, însă cele mai dificile provocări sunt atunci
când trebuie să fii și un pic de spider-man.
Din punctul tău de vedere, cât de important este pentru un artist să includă în opera sa și un mesaj social / politic?
Deloc! Eu cred că arta vine dintr-o stare de poezie ce nu ar trebui să fie pervertită de o gândire prea rațională, prea calculată. Sunt unii artiști care nu se pot abține să nu introducă un pic de mesaj social/politic și le iese pentru că așa sunt ei. Nu cred că toți artiștii trebuie să facă la fel, arta se leagă cel mai mult de acea stare de poezie, de un eu poetic ce trebuie neapărat să fie sincer.
Cu ce ai vrea să rămână cineva care trece pe stradă și vede lucrările tale?
Cu ideea că pot să facă și ei acasă la fel ca mine sau mai bine. Aș vrea să generez un impuls de a crea.
Ce urmează pentru Radu Carp?
Același lucru ca până acum, sigur mă veți mai vedea.
CȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI/OPINII DIALOGURI FĂRĂ NOTE/ MUZICĂ NOUĂ/ OMUL CU DISCURILE/ FESTIVALURI
ele câteva zeci de show-uri, unele în premieră naţională, susţinute de muzicieni români şi străini de Jazz, Blues, Soul, Rock şi World Music pe scenele Braşov Jazz & Blues Festival, a cărei ediţie - a XII-a - se va desfăşura anul acesta în perioada 15-18 august, promit să ofere publicului o experienţă realmente memorabilă, indiferent de gusturi şi preferinţe. Cu toate că lineup-ul nu a fost încă anunţat în totalitate, sunt deja unele nume care atrag în mod deosebit atenţia.
Nominalizat de trei ori la Grammy şi de peste 20 de ori la Blues Awards, vocalistul şi interpretul la muzicuţă Sugar Ray Norcia va concerta la Braşov în compania trupei sale, alături de care a devenit celebru în întreaga lume, The Bluetones, ai cărei componenţi sunt brand-uri artistice în sine, indiferent dacă ne gândim că basistul “Mudcat” Ward a cântat cu Eric Clapton, Hubert Sumlin, Keith Richards şi Levon Helm sau că bateristul Neil Gouvin, care este prieten cu Sugar Ray încă din liceu, are o multitudine de înregistrări făcute cu artişti precum John Hammond Jr. sau Otis Grand. Mai mult, legendarul bluesman va fi acompaniat de unul dintre cei mai valoroşi chitarişti americani din clipa de faţă, Rusty Zinn, a cărui versatilitate îl face să penduleze cu naturaleţe între Blues şi Reggae, fiind în egală măsură apreciat pentru colaborările cu Kim Wilson sau John Mayall şi pentru cele pe filiera jamaicană, cu Sly Dunbar şi Boris Gardiner.
Entertainment-ul de foarte bună calitate nu va lipsi nici în zona Jazz-ului, judecând fie şi numai după unul dintre capetele
de afiş anunţate, cvartetul carismaticei tinere violonceliste, vocaliste şi compozitoare cubaneze Ana Carla Maza, considerată de către publicaţia Les dérnieres nouvelles de Jazz, “o veritabilă divă a momentului”, care va veni la Braşov cu cel mai recent album al ei, seducătorul Caribe, punte de legătură în manieră jazzy între sonorităţile latino-americane, afrocubaneze şi cele europene, între salsa copilăriei sale în Havana şi melodiile de café-concert pariziene, menite să aducă echilibru unei seri deschise de sound-ul seren al reputatului trompetist german Markus Stockhausen, nume rezonant pentru orice fan al Jazz-ului. Sigur că propunerile peste măsură de interesante pe care ni le face Braşov Jazz & Blues Festival anul acesta nu se opresc aici, dar va mai fi timp să vorbim despre superchitaristul de Blues electric Monster Mike Welch, de îndrăgita trupă a fraților Nimmo, King King, de premiatul chitarist italian Umberto Porcaro sau ludicii belgieni din Black Cat Biscuit. Până una-alta, important e să vă rezervaţi datele în agendă pentru un citybreak festivalier la poalele Tâmpei. WWW.ZILESINOPTI.RO/MUZICA/
În aprilie experimentăm cu rock industrial inspirat de Trent Reznor, medităm pe povești indie folk și revizităm una dintre trupele de referință ale heavy metal-ului. Merită, așadar, să ascultam muzica fără distrageri digitale, din confortul casei sau, de ce nu, în mișcare.
Una dintre cele mai îndrăznețe cantautoare ale Statelor Unite revine cu cel de-al șaptelea material discografic, după ce în 2021 ne-a oferit Daddy’s Home, o porție de nostalgie 70s servită alături de piese ce îmbrățișează subiecte precum mahmurelile matinale de pe străzile New York-ului sau revederea tatălui care a stat câțiva ani în închisoare pentru înșelăciune. De data aceasta, căci dorința sa de experimentare pare să fie mult prea puternică, St. Vincent ne oferă o porție de rock și synth pop cu evidente influențe venite din partea trupei Nine Inch Nails. Fanii deja numesc LP-ul drept ,,noua eră St. Vincent”, dar acest fapt nu ar trebui să ne surprindă, căci fiecare lansare discografică a lui Annie Clark debusolează și împarte în tabere diferite ascultătorii fideli.
www.zilesinopti.ro
Se pare că ultimii ani au fost perfecți pentru cantautori, după o perioadă în care atenția publicului s-a concentrat pe produsele bine împachetate și realizate de multiplii producători și compozitori proptiți în spatele artiștilor de succes. După ce anul trecut a devenit virală pe TikTok cu hitul Ceilings, Lizzy se întoarce cu cel deal treilea album, înregistrat pe parcursul a trei ani, în Los Angeles. În plus, mixul dintre vers și melodie ne duce cu gândul la creatoare precum Joni Mitchell sau Carole King, însă producția albumului nu este una nostalgică, ci din contră, ne oferă o conviețuire ideală între storytellingoldschool și songwriting modern.
Cel de-al 19-lea material discografic al veteranilor heavy metal-ului nu suprinde, însă este lansat într-o perioadă în care trupa britanică pare că jonglează cu diverse experimentări muzicale. Nostradamus, unul dintre cele mai recente albume de studio ale formației, este un dublu album conceptual, în timp ce noul Invincible Shield este ,,progresiv din punct de vedere al structurii cântecelor”. Înregistrat în perioada 2022-2023, LP-ul reprezintă o ediție ce nu trebuie să lipsească din colecția fanilor genului, iar noi vom putea asculta piese de pe album și la București, căci cei cinci vor poposi și în Capitală, în luna iulie.
Printre artiştii care vor concerta la Club Control în cadrul celei de-a treia ediţii a Europavox Festival (3-4 aprilie, Bucureşti), proiect cultural care promovează diversitatea scenei muzicale europene, ne-a atras atenţia Lucy Kruger & The Lost Boys, trupă berlineză de Art-Pop/ Alternative cu o identitate cu totul aparte. Captivanta muzică, aproape hipnotică, a cantautoarei de origine sud-africană Lucy Kruger, în care pot fi detectate influenţe şi înrudiri deopotrivă cu Nick Cave şi Garbage, cu PJ Harvey şi Depeche Mode, reprezintă, aproape invariabil, o translatare
Heaving, albumul pe care l-ai înregistrat cu The Lost Boys, vine după tripticul de LP-uri “Tapes”. Cum ar trebui să îl ascultăm, ca pe un stand-alone sau ca pe o completare a unei... tetralogii?
Atunci când am lansat albumul nu cred că mi-am pus problema că ar fi cel din urmă dintr-o tetralogie, cum îi spui tu, dar gândindu-mă acum, cred că s-ar putea să ai dreptate, totuşi, fiindcă trilogia [Sleeping/Transit/Teen] Tapes a reprezentat un fel de trambulină pentru mine, o încercare de
„Pe scenă sunt eu însămi, dar sunt și un personaj pe care-l pot modela”
artistică a propriilor experienţe şi gânduri intime şi, drept urmare, formele sonore pe care le îmbracă sunt eterice, diafane şi complex nuanţate, definind o remarcabilă personalitate creativă. Lucy şi-a lansat primul album solo, Cut ose Strings, în 2012, la încheierea studiilor de actorie în cadrul Universităţii din Capetown, a înregistrat un EP Lucky Kruger & e Lost Boys exact acum un deceniu, pentru a debuta oficial cu LP-ul Summer’s Not at Simple, urmat de relocarea la Berlin, ce a avut ca urmare o serie de trei albume Arty extrem de bine primite de scena Indie europeană, în care trece de la Psychedelia şi Folk Noir la un Alt-Rock sofisticat... cu titluri pe măsură: Sleeping Tapes for Some Girls, Transit Tapes (for women who move furniture around) şi Teen Tapes (for performing your own stunts). LUCY KRUGER vine în România cu cel mai recent album, Heaving, lansat cu doar câteva luni în urmă, şi am profitat de prilej pentru a avea un dialog informal despre alegerea muzicii ca principal mediu de expresie personală şi autodescoperire.
a-mi face curaj, iar acesta este cumva o finalitate a sa, aşa cred. O mare parte dintre piese sunt despre curajul de a-mi găsi o voce distinctă şi de a o folosi, de a cânta sau de a dispărea cu totul… este un sentiment pe care îl exprim în multe dintre versurile mele, dar pe care nu l-am prea pus în practică până recent. Albumul [solo] pe care urmează să-l lansez în scurt timp, A Human Home, de pe care am făcut public doar un single, l-am compus înainte de Heaving şi când m-am apucat de lucru nu mi-am propus neapărat să scot un nou disc, ci,
gândit... acum, eu cum strig? Cum piesă ciudat, foarte că, deşi eu cânt împreună cu o trupă, până
pur şi simplu, am avut o perioadă în care am scris muzică fără să am în minte un anume rezultat, fără să mă gândesc la cum va arăta în final sau cui i s-ar putea adresa. Aveam nevoie doar să mă descarc, să nu fiu bună la ceva anume o vreme, să cânt de dragul de a cânta, să mă eliberez de constrângerile venite din noţiunile de bine şi rău ori de ce mi se spune sau ar trebui eu să fac de fapt.
Ai rupt practic, în mod deliberat, fluxul pattern-urilor din existenţa ta cotidiană ca să priveşti din nou înspre tine însăţi... Da, cam aşa stau lucrurile şi de asta m-am oprit pentru un timp din modul de lucru sistematic,
nouă pe care o scriu să vină cumva firesc în Altfel, am
ordonat, iar după aceea am continuat să cânt despre cum vreau eu, de fapt... să strig din toate puterile! Fiindcă mi-am dat seama că, dacă nu scot din mine un ţipăt în momentul acela, nu mai am cum să mă iau în serios niciodată. Şi am intrat atunci în studio şi m-am gândit... acum, eu cum strig? Cum fac eu asta? Am încercat să ţip la propriu, dar a fost mai greu decât mi-am imaginat. Este un vers într-o piesă a mea care spune că ‘cineva, după uşă, stă tot timpul cu ochii pe tine’... ei bine, exact asta simţeam şi eu, simţeam că nu pot striga pentru că cineva e permanent acolo şi mă va privi ciudat, că celor din jur le voi părea stranie. Şi asta se întâmpla în studioul unde repetam, la Berlin, cu tobe foarte zgomotoase şi alte sunete în jur, mult mai tari decât urletul meu. În fine, cumva am ajuns la concluzia că, deşi eu cânt împreună cu o trupă, până la urmă, sunt albumele mele, compoziţiile mele, astfel că e foarte posibil ca fiecare piesă nouă pe care o scriu să vină cumva firesc în continuarea celor precedente, deci să existe o legătură - conştientă sau nu - cu cele făcute în trecut... sigur, asta dacă nu îmi propun în mod special să fac un album cu un concept distinct de celelalte. Altfel, mi-am dorit ca Heaving să fie mai puţin fragil decât albumele din seria Tapes, am vrut să aibă mai multă concreteţe, să nu fie atât de eteric, de subtil, deşi rămâne unul dintre cele mai intime albume pe care le-am compus până acum. [...]
principală a personajului Jack Sparrow.
În luna aprilie a anului
„Cum reușești să te menții în formă și să i relevant la atât de mult timp după debut?”, îl întreba un reporter pe Elvis Presley, în timpul unei conferințe de presă din 1970. Dacă stăm să ne gândim că Presley abia ce împlinise 35 de ani, iar debutul său la The Ed Sullivan Show avusese loc cu doar 14 ani înainte, atunci întrebarea reporterului pare cât de poate de ciudată. Cu toate acestea, raportarea la vârsta senectuții era cât se poate de bizară acum câteva decenii, căci până și Freddie Mercury declara că nu își dorea să devină un „bătrân care aleargă pe scenă la 50 de ani”.
Nici Paul McCartney nu se lasă mai prejos, acesta spunând, în 1993, că nu se vede făcând turnee la 60 de ani. Desigur, dacă stăm să luăm în considerare personajul lui Paul din hitul Beatles, When I’m Sixty-Four, atunci i-am putea da dreptate: naratorul cântecului nu prea mai are păr, nici nu vede foarte bine, își petrece dupăamiezile lucrând în grădină și își roagă soția să nu uite să-l îngrijească. Pe de altă parte, dacă ne gândim că Brad Pitt aproape că împlinește 61 de ani, prezicerile lui Paul nu mai par atât de convingătoare.
1964, The Rolling Stones își lansau albumul de debut omonim, plin de cover-uri ale muzicilor blues și R&B. Înainte ca trupa să devină o influentă mașinărie de hituri originale, standarde precum Route 66 sau Carol primesc o viață nouă în abordarea adolescentină a tinerilor muzicieni cu frizuri feminine. Nu de alta, dar în același an, în cadrul showului de varietăți The Hollywood Palace, Dean Martin lua în derâdere hainele și frizurile acestora.
The Hollywood putea spune
Bătrânețea și imposibilitatea de a performa reprezintă o memă constantă pe tot parcursul carierei The Rolling Stones, căci nicio trupă nu s-a luat la trântă atât de mult cu conceptul artificial de longevitate, mai ales dacă luăm în considerare stilurile de viață sălbatice ale lui Jagger și Richards. The Rolling Stones au devenit, așadar, modele arhetipale ale starurilor rock de neînvins, influente până și pentru Johnny Depp, care l-a luat pe Richards drept sursă de inspirație
Cu toate acestea, am putea spune că cine râde la urmă râde mai bine, căci la 60 de ani de la lansarea LP-ului de debut, The Rolling Stones pornesc într-un nou turneu, ce-i va purta anul acesta pe teritoriul Statelor Unite. În timp ce Hackney Diamonds, cel mai recent material al lor de studio, sună uimitor de proaspăt, Mick Jagger, Keith Richards și Ronnie Wood ne demonstrează că vârsta e doar un număr și că dragostea față de muzică transcede bolile cronice, operațiile pe inimă și escapadele halucinogene din camere de hotel.
ale starurilor rock de sursă de inspirație e doar un număr cronice, operațiile hotel.
Foto:
Tommy, ai început să cânți la chitară pe când aveai în jur de 10 ani, inspirat fiind de stiluri diferite de Blues şi Soul. Asta e curios, pentru că pe-atunci, în anii ’60, în jurul tău erau în vogă Creedence, Doors, Grateful Dead, Santana... de fapt, cum ai ajuns să te îndrăgostești tocmai de Blues?
Ei bine, toate au venit peste mine cam în același timp, pe când eram încă un puşti, pentru că aveam un frate cu șase ani mai mare decât mine, Raymond, care a fost
the Year, B.B.
ecompensat în 2023, la Blues Music Awards, pentru al doilea an consecutiv, cu distincţia B.B. King Entertainer of , reputatul artist american Tommy Castro a susținut în cariera sa de peste 30 de ani mai mult de 6.000 de concerte, dintre care două turnee cu B.B. King și Buddy Guy, și a colaborat cu muzicieni precum John Lee Hooker, Carlos Santana, Bob Weir, Gregg Allman, Willie Nelson, Jeff Beck, Joe Bonamassa, Elvin Bishop, Charlie Musselwhite sau Taj Mahal. Premiat atunci cu Blues Award inclusiv pentru albumul anului A Bluesman Came to Town) şi pentru cea mai bună trupă - Tommy Castro & The Painkillers -, după ce mai câştigase titlul Entertainerul anului şi în 2008 şi 2010, alături de numeroase alte dovezi constante de recunoaştere a versatilităţii, originalităţii şi talentului său performativ, TOMMY CASTRO (n. 15 aprilie 1955) a concertat în premieră naţională în cadrul ediţiei trecute a Braşov Jazz & Blues Festival, care, anul acesta, va avea loc între 15 şi 18 august. Nu puteam rata şansa unei şuete amicale cu legendarul bluesman, în decursul căreia să rememorăm câteva repere esenţiale din remarcabilul său parcurs muzical.
BMA de
primul din familie care s-a gândit să facă muzică. Noi nu eram o familie muzicală, ca să zic aşa, dar alor mei le plăceau Beatles, Rolling Stones, un pic... Beach Boys, în fine, orice muzică Rock’n’Roll care se difuza la radio, deci asculta şi el cam tot asta, așa că se ducea să cumpere diverse discuri și le aducea, evident, acasă. De cele mai multe ori, erau vinyluri de 45 RPM şi ele se ascultau toate la noi în casă. Pe urmă, și-a dorit o chitară şi s-a tot ţinut de capul mamei noastre, mai ales că nu ne mergea foarte bine, nu intrau prea mulți
bani în familie, şi era o mare chestie să visezi să ai chitară... orice chitară. Prin urmare, a durat ceva timp, dar, în cele din urmă, a primit una și s-a dovedit a fi foarte talentat, fiindcă a învățat imediat să cânte doar după ureche. Putea să asculte discurile și să-și dea seama imediat ce trebuie să facă, era uimitor! Firesc, împreună cu alți câțiva prieteni de vârsta lui, și-a înființat mai întâi o trupă a lui, după care a ajuns în alte câteva formaţii de Rock and Roll, care, în general, cântau muzica celor de la Stones, Animals și Paul
www.zilesinopti.ro
Butterfield Blues Band, orice se auzea la radio în acel moment. Ei bine, ei cântau acea muzică, iar eu eram foarte interesat de ea, stăteam și mă uitam la ei de fiecare dată când repetau în subsolul casei mamei mele. Eram mereu acolo când repetau, așa că atunci când fratele meu pleca de acasă, îi luam chitara și încercam să înțeleg cum funcționează. N-a durat mult până m-a prins și atunci mi-a spus: ‘Bine, îți arăt asta, dar... tu du-te mai întâi și lustruieștemi pantofii’. După aia, ‘Uite, îți arăt şi asta, dar tu du-te și spală mașina’... şi alte lucruri de felul ăsta.
Asta legat de primii tăi paşi în folosirea instrumentului, dar tot nu mi-e clar cum teai apropiat de Blues în anii psychedeliei şi contraculturii... După cum ziceam, ca şi ceilalţi, ascultam cam tot ce se dădea la radio în acel moment, doar că, se pare, urechilor mele le-a plăcut dintotdeauna Blues-ul.
Bineînţeles că nu știam la 10 ani că ascult Blues, fiindcă... erau piesele Rolling Stones. Am auzit, de exemplu, Little Red Rooster cântată de Rolling Stones şi mi-a plăcut la nebunie, apoi au apărut alte formaţii, toate difuzate pe radiourile FM când eu intrasem în adolescenţă, cum ar fi Cream, Taj Mahal și Elvin Bishop Group, ce rămâne una dintre trupele mele preferate din toate timpurile. Deci, în principiu, cred că explicaţia este aceea că muzica anilor ’60 îngloba mult Blues. Uite, ne-am dus, la un moment dat, la un concert... fac o paranteză aici. Lui Bill Graham, un mare promotor de concerte din San Francisco, îi plăcea să-l pună în același spectacol pe
Albert King cu Jefferson Airplane, deci publicul era expus la două sound-uri complet diferite! Lui îi plăcea să facă asta, iar pe mine, ca spectator, mă atrăgea. Îl punea pe afiş pe John Lee Hooker în combo cu Steve Miller Band sau pe The Doors împreună cu trupa Cold Blood, așa că mereu aveau loc acest tip de spectacole cu adevărat eclectice. În felul ăsta, dacă se întâmpla să-ți placă o trupă de Rock & Roll, te duceai la o cântare de-a sa, bineînţeles, dar cu ocazia aia puteai să-l asculţi în acel show şi pe John Lee Hooker sau pe Muddy Waters sau pe B.B. King. Poate că, până atunci, nu erai interesat de muzica lui, dar atunci când l-ai văzut pe scenă ți-ai zis dintr-odată: ‘Wow, asta e mai bună!’. Ei bine, în mintea mea, Bluesul s-a dovedit a fi mult mai bun decât muzica Rock pe care ne dusesem, de fapt, să o ascultăm live în astfel de ocazii şi astfel am început, firesc, să cânt ceea ce descoperisem că-mi plăcea mai mult. [...]
Citiţi
Este imposibil să aducem în discuție cinematografia americană a secolului XX fără a-l menționa pe Henry Mancini, prolific compozitor de muzică de film ce și-a petrecut cariera îmbinând două lumi aparent opuse: cea a muzicii culte, în care compozițiile influențate de romantismul târziu al secolului XIX îmbracă peliculele science fiction ale anilor ’50 și cea a rebeliunii inițiate de jazz, pop și rock. De altfel, fără muzica lui Mancini, Pantera Roz nu este deloc atât de șireată, detectivi cool precum Private Gunn nu își duc la capăt investigațiile în orașe americane cu criminalitate ridicată, iar povestea de dragoste din Breakfast at Ti any’s nu are deloc farmecul atemporal care a fascinat generații întregi de privitori.
Autorul John Caps menționează faptul că „oamenii de publicitate vedeau în Mancini vocea strălucitoare, încrezătoare și ospitalieră a burgheziei americane”, o remarcă ce nu se poziționează departe de adevăr, căci tema muzicală principală a filmului Days of Wine and Roses spune povestea unui cuplu din San Francisco-ul anilor ’60 care cade pe nesimțite în patima alcoolului, dar ne poate însoți și într-o plimbare printr-un supermarket retrofuturist al deceniului șaizecist, în care cursa spațială, prezența amenințării nucleare și libertatea financiară de după cel de-al Doilea Război Mondial caracterizau viața suburbană a americanilor clasei de mijloc.
De altfel, nu putem să vorbim despre Mancini fără să menționăm strânsa sa legătură cu Statele Unite, căci coloanele sale sonore îmbrățișează blues-ul și jazz-ul cu moștenirea muzicală europeană a secolului XIX, creând un pod transatlantic între muzica ,,serioasă” și noile genuri ale anilor ’50-’60. Ce-i drept,
cariera compozitorului a stagnat imediat după finalul anilor ’40, atunci când rock and roll-ul a început să domine interesul publicului american, însă acesta a revenit imediat în topuri în 1961 cu Moon River, piesă veșnic asociată cu interpretarea lui Audrey Hepburn din Breakfast at Tiffany’s. Dacă rock and roll-ul nu i-a fost prieten, atunci Mancini a mânuit cu dexteritate estetica pop, acesta creând compoziții recognoscibile ce nu depășesc limita de trei minute: copilărosul și contagiosul Baby Elephant Walk, prezent pe coloana sonoră a filmului Hatari! (1962), Love Theme from Romeo and Juliet (1969) sau, bineînțeles, tema principală din The Pink Panther (1963).
Spulberând zvonurile conform cărora trianglul este un instrument nefolositor, ușor de mânuit până și de cei mai neexperimentați muzicieni, Mancini îl folosește drept element de bază al compoziției temei Panterei Roz, oferindu-i importanța cuvenită setului de tobe.
„Nu înseamnă nimic dacă nu are balans”, cânta compozitorul de jazz Duke Ellington, iar muzica
lui Mancini nu numai că are balans, ci îmbină orchestra „clasică” cu un simț ritmic specific secolului XX, asociat cu moștenirea muzicală a Statelor Unite.
Cu toate acestea, a-l îndesa pe Mancini în sertarul muzicii easy listening (un gen muzical preponderent instrumental, ușor de digerat, popular în America anilor ’50 – ’60 și asociat atât muzicii lounge, cât și unor genuri precum exotica, chill-out sau, de ce nu, chiar și muzică de lift) ar fi o decizie hazardată, deși nu atât de departe de adevăr. Multe dintre creațiile lui Mancini posedă calitatea de a funcționa drept muzică de fundal sau, așa cum o numea compozitorul francez Erik Satie, „muzică de mobilier”. Muzica lui Mancini ne fascinează, dar poate să își găsească locul și în fundalul vieții cotidiene, fără a ne bulversa prea mult: Mancini ne însoțește în baruri, săli de așteptare, supermarketuri, mall-uri, aeroporturi cochete, restaurante și lifturi, oferindu-ne acorduri siropoase și ritmuri de swing. Interesantă calitate, mai ales dacă ne gândim la alți compozitori de muzică de film ai secolului XX, precum John Williams sau Bernard Herrmann, ale căror creații necesită o ascultare puțin mai activă din partea publicului.
În plus, recitalul de admitere al lui Mancini în cadrul Julliard School of Music ne poate spune multe despre eclectismul acestuia:
repertoriul său a fost format dintr-o sonată de Beethoven și o improvizație realizată pe standardul de jazz al lui Cole Porter, Night and Day. Dacă războiul dintre muzica cultă și cea pop pare că încă domină spațiul cotidian, atunci Mancini a fost un abil împăciuitor al acestei dispute, demonstrând publicului larg faptul că limbajul muzicii culte se poate împreuna cu cel al jazzului, al rock-ului și al pop-ului. Pentru mulți, Henry Mancini rămâne un creator de geniu, fără de care Tom și Jerry, Pantera Roz, Peter Gunn, tarantule uriașe, extratereștrii rău-voitori, criminali în serie sau elefanți buclucași nu ne fascinează și nici nu schimbă peisajul culturii pop al secolului XX. Pentru alții, el reprezintă un mesager al siropoșeniei omniprezente în Hollywood-ul mijlocului de secol, un autor al jingle-urilor publicitare și al muzicii ce însoțește săli de așteptare și escapade consumeriste în mall-uri. Cu toate acestea, într-un an în care aniversăm 100 de ani de la nașterea lui Henry Mancini, ne aducem aminte de unul dintre marile talente componistice ale industriei de film și, de ce nu, poate că n-ar fi rău să scoatem de la naftalină filmele horror, animațiile sau game show-urile pe care acesta le-a însuflețit cu muzică plină
de șarm și originalitate.
La cinci ani după No Home Record, polivalenta artistă Kim Gordon, co-fondatoare în ’80 a grupului Sonic Youth, considerată acum un veritabil icon al artei şi culturii Pop, şi-a lansat recent al doilea album solo, The Collective, fără îndoială unul dintre cele mai bune LP-uri de pe scena Indie apărute în 2024. Dacă precedentul era numit după filmul documentar al lui Chantal Akerman, No Home Movie, terminat cu doar câteva zile înainte ca reputata cineastă să se sinucidă, noul disc de studio se inspiră din romanul lui Jennifer Egan, The Candy House, unde apare un device ciudat, numit “Collective Consciousness”, care dă acces în mod anonim la gândurile şi amintirile oricărui om de pe planetă, viu sau mort... un concept cam horror, dacă n-ar fi deja plin spaţiul public de controverse legate de tehnologiile AI şi Deepfake.
Natura futuristă a conceptului a atras-o pe veterana artistă, rămasă renascentistă în spirit, care şi-a dorit să creeze un sound care să înglobeze ideea de distopie, iar asta i-a reuşit prin modul în care beat-urile de Hip-Hop Lo-fi de pe The Collective, care nu mai au o mare legătură cu Art-Rockul Industrial de pe No Home Record, par deseori (în mod deliberat) conflictuale în dialogul cu intervenţiile vocale ale lui Kim, ce trimit ca abordare ieşită din norme la experimentele ei Arty, Yokokimthurston, realizat în 2012 cu Yoko Ono şi Thurston Moore, şi, respectiv, SYR5 (Musical Perspectives), din 2000, cu Ikue Mori şi DJ Olive.
www.zilesinopti.ro
fotoPentru o cantautoare devenită celebră prin nonşalanţa Punk care a contribuit decisiv la a face din Sonic Youth una dintre cele mai influente trupe din istoria recentă a Rock-ului, o asemenea schimbare de direcţie ar putea surprinde, doar că nu trebuie uitate albumele experimentale SY post-2000, precum Murray Street, şi nici incursiunile exploratorii ale lui Gordon în toate zonele de expresie creativă, de la cinema - în filme de Gus Van Sant şi Olivier Assayas - ori fashion (compania X-Girl) la muzică (Glitterbust, Free Kitten şi Body/Head) sau artă contemporană, precum expoziţia Kim Gordon: Lo-Fi Glamour, din 2019, de la Andy Warhol Museum.
Ceea ce uneşte toate demersurile lui Kim Gordon (n. 28 aprilie 1953) este puternica ramă conceptuală pe care ţine să o creeze pentru fiecare produs artistic al său, iar The Collective nu reprezintă o excepţie. Deşi nu e un album care să relaxeze, (poate) induce ascultătorului o stare stranie de visare datorită caracterului profund visceral al texturilor sonore, una generată subconştient, aproape SF, dată fiind senzaţia involuntară că secvenţierea şi succesiunea melodică au un design anume conceput de către autoare. Ceea ce, în esenţă, este foarte... cool.
Nu știu dacă avem
sau nu destule înregistrări cu João Gilberto, dar avem ce ne trebuie pentru a-i aprecia unicitatea. Mai nou, ne putem bucura de o înregistrare din 1998, pentru a avea o cât mai clară și frumoasă ilustrare a ceea ce înseamnă bossa nova în esența sa. Ceea ce ne-a oferit João Gilberto nu a fost doar un ritm sau un stil, ci un mod mai potrivit de a simți o modernitate imperfectă. Cu muzica lui putem începe orice fel de incursiune în muzica braziliană. Contribuția lui Gilberto la arta cântecului brazilian este greu de descris în cuvinte. A luat piesele lui Jobim și multe altele și le-a aruncat în chitară, scoțându-le în forma unică a unei revelații șoptite printre corzi. Avem mult de
învățat de la el, dincolo de receptarea relației supreme dintre om și instrument: despre auto-impunerea de reguli în propria formă de artă, despre definire și delimitare, despre decizii estetice clare, despre crearea unor medii în care libertatea luminează, despre elasticitatea inepuizabilă a frazării (fără a denatura niciodată melodia), despre relaxarea ritmică, despre frica de scenă și despre iubirea pentru pisici, despre minuțiozitate, altruism sau minimalism. În seara de 5 aprilie 1998, 645 de persoane aflate la SESC, centru cultural din São Paolo care își propune să crească rolul artei în viața socială, au avut privilegiul de a-l vedea și asculta pe João Gilberto. O voce și o chitară, urmărite într-o liniște respectuoasă. Anul trecut, înregistrarea a apărut pe CD, în așa fel încât arta sublimă a acestui unic artist să fie admirată de mai multă lume. Există samba, choro, MPB, pagode, armonie, melodii, spații și culori. Apoi, există João.
WWW.ZILESINOPTI.RO/EAT-DRINK/ ȘTIRI / RECOMANDĂRI/ INTERVIURI/OPINII CULINARIA, GURMAND, PE GUSTUL NOSTRU, HORECA, DRINK, CĂLĂTORIE CU GUST
Lucrând în comunicare și marketing, m-am lovit de multe ori de dilema „obsesia primului vs. cea mai bună poveste”. Obsesia primului este o abordare tradițională în marketing, care spune că acela care inventează primul un produs/serviciu/categorie va beneficia de glorie și profit în domeniul respectiv. Și da, funcționează sau, mai bine zis, a funcționat pentru o perioadă lungă de timp. Azi însă, marketingul trăiește perioada celei mai bune povești.
Altfel spus, nu contează dacă ești primul sau al doilea, contează ce poveste ai, cât de repede poți să replici un produs/serviciu care a fost nou și să-i adaugi un element care să-l facă mai interesant în comunicare.
Nu e întâmplător, căci de curând a fost în Germania un mare târg de vinuri, unde țara vecină, Moldova, a prezentat un masterclass despre soiuri de vin indigene. Doar că aceste soiuri de vinuri sunt indigene ale României. Adică, în logica de mai sus, noi am fost primii. În schimb, la nivel de comunicare, Moldova se mișcă mult mai repede, mai bine și mai eficient decât România, ceea ce explică vizibilitatea și succesul acestei țări cu un areal viticol infinit mai redus decât al României. În paranteză fie spus, vinurile din Moldova sunt în topul importurilor de vin în România.
Vizibilitatea și succesul comercial al Moldovei vinicole începe să deranjeze din ce în ce mai apăsat comunitatea de business a producătorilor români, dar, în același timp, povestea comercială a Moldovei convinge consumatorul român și ușor, dar sigur, pe cel european.
Întrebarea este... în ce logică vrem să jucăm?
Obsesia primului: sunt soiurile noastre și uite, ăștia ni le-au luat sau în logica poveștii cele mai bune? Apropo, România stă bine pe spumante și pe rose-uri. Ne lipsește doar povestea și ceva ce Moldova a înțeles de la început: mai bine o felie mică dintr-o piață mare vs. o felie mare dintr-o piață mică.
Vinul din România - nici măcar nu zic autohton - are nevoie să zică o poveste și să o zică repetat, prin vocea tuturor
producătorilor.
Piața gastronomico-culturală de la noi pare că dă semne din ce în ce mai frecvente și mai consistente de depășire a fortuismului și rutinizării. Este încă degringoladă, ba chiar, în anul precedent, consider că a fost chiar inflație de evenimente de profil. Nișa a fost asediată, concurența acerbă, iar consumatorii cam aceiași. Prea mulți saci pentru numărul de spinări antrenate. Soluția ar fi mersul la sală a celor mai puțin deprinși cu sportul, adică, după ce dezîmpăunăm fraza de metafore: educație culturalo-enogastronomică.
Fie că vorbim de târguri de vin, meniuri tematice, lansări de cărți, conferințe, podcasturi, short videos, degustări de țuici sau de parizer, chiolhanuri cu proțap sau dish-uri minimaliste ale bucătăriei românești de secol XXI, paringuri sau farm to table, ne adresăm (folosesc persoana I pentru că mă număr printre inițiatorii unor astfel de activități) unui public inițiat sau curios care înregistrează o demografie pozitivă lentă. Ba chiar, cred că bula e deja ușor extenuată și plictisită (mai ales din cauza repetitivității conceptelor, fără inovație). Pe de altă parte, inventivitatea se adresează experimentaliștilor temerari, care sunt și mai puțini.
Revenind la educație, ea trebuie făcută în așa fel încât să ducă la descoperirea unor aptitudini, care de cele mai multe ori există, dar sunt neexersate. Și trebuie să îi lași să conștientizeze singuri succesul. Rezultatul încântă, seduce și e primul pas spre viitoare explorări. Până în urmă cu puțini ani credeam
că nu am cum să diferențiez vinurile funcție de soi, ani, terroir. Habar nu aveam că palatul meu e capabil să discearnă subtilități gustative. Sunt mulți în situația mea anterioară.
Am făcut câteva experimente pe un grup de amici ignoranți. E simplu și cât de cât la îndemână: le-am dat să guste în orb vinuri din același soi, același an, dar din regiuni diferite și i-am rugat să îmi spună dacă au vreun favorit. Apoi i-am întrebat care vin e, după gustul lor, pe locul al doilea. Mi-au răspuns (diferit) dar aproape fără să clipească. Apoi au realizat că pot clasifica produsele funcție de mici particularități (normal, funcție și de afinitățile personale). Doar că ei, la începutul degustării, erau convinși că nu pot percepe diferențe ceva mai subtile. Puteau. Câțiva dintre ei miau devenit clienți la mai toate evenimentele organizate.
Puteți încerca acasă. Uite, de exemplu, căutați Salam de Sibiu de la toți cei șase producători autorizați. Tăiați câte o feliuță din fiecare și degustați. E tot Salam de Sibiu, dar e diferit. M-aș bucura mult ca alți colegi de breaslă să gândească tot așa, nu tot timpul, dar din când în când.
Să ne gândim evenimentele și pentru entry-level, nu de alta, dar altfel, mulți dintre noi va trebui să ne gândim la reconversii profesionale.
De la localuri care aduc în prim-plan deliciile street food-ului asiatic până la restaurante rafinate care pun în valoare cele mai bune ingrediente, această listă te va ghida într-o călătorie culinară fascinantă, în inima bucătăriilor asiatice din marile orașe din România.
București
Hushimo
Mendeleev 8
Tel: 0770.652.527
Hushimo s-a deschis în urmă cu doi ani și a devenit rapid destinația preferată de mulți iubitori de mâncare asiatică. E un local fără fițe, dar cool, plasat în cea mai hot zonă a orașului în momentul de față. Preparatele de aici sunt din bucătăria thailandeză, vietnameză și khmeră (cambodgiană).
Brașov
Sushi Han
Michael Weiss 20
0770.180.180
Dacă ești în căutare de sushi în Brașov, atunci poți încerca ce are de oferit Sushi Han, care se află chiar în Centrul Vechi. În afară de sushi, mai găsești aici și noodles, și orez thai, dar și un sushi burger care ne-a stârnit curiozitatea.
Cluj
Little Hanoi
Nicolae Titulescu 165 0766.598.888
În Cluj există Little Hanoi pentru cei cărora li se face poftă sau vor să încerce ceva din bucătăria vietnameză. Porțiile sunt generoase, iar prețurile sunt mai mult decât decente. Neapărat de încercat supa Pho de vită și Pad Thai Ga (pastele de orez cu creveți în stil thailandez).
Mărășești 12
0758.091.091
În Timișoara ai ocazia de a face o călătorie prin bucătăria japoneză la Riyo Wok & Sushi. Localul este micuț, dar aranjat cu bun gust, iar felurile de mâncare de aici sunt cu adevărat spectaculoase. Nu doar sushiul e vedeta aici, deoarece meniul este cât se poate de generos dacă vrei să încerci și alte specialități japoneze.
Dumbrava Roșie 42
0772.057.087
Sorin și Ionuț, fondatorii Sushi Fusion, au lucrat ani buni de zile la restaurante foarte apreciate din afară, iar prin acest restaurant caută să îmbine cele mai bune idei acumulate în toată practica lor profesională. Pe scurt, un fine dining care vizează toate cele cinci simțuri.
Asiatico Express
Bulevardul Tomis 108
0775.566.787
Asiatico Express e una dintre cele mai bune opțiuni din oraș atunci când ți se face poftă nu doar de noodles, dar și de un ramen bun sau niște bao-buns. Localul este mic, dar este cool și merită neapărat să treci pe aici când vrei să încerci un fel de mâncare din bucătăria asiatică.
Niciodată nu veți da greș cu alegerea de pizza la o petrecere. În timp ce varianta clasică, cu blat subțire, este delicioasă, mai există un tip de pizza care cu siguranță vă lăsa gura apă când o veți vedea. În cazul în care nu știți la ce mă refer, deep dish pizza duce savurarea unei pizza clasice la un alt nivel, oferindu-ne strat după strat de bunătate în fiecare mușcătură.
Secretul blatului unei pizza deep dish este făina de porumb și untul. Acestea sunt ingredientele care fac crusta acestui tip de pizza să fie crocantă, aromată și foarte asemănătoare cu un croissant. Nu veți putea obține o deep dish pizza autentică cu un blat clasic de pizza.
Acum că am aflat toate secretele despre blat, haideți
să trecem la sos. Cea mai comună deep dish pizza este cea în stil Chicago. Astfel, pentru sos aveți nevoie de unt nesărat, ceapă, sare, piper, oregano, usturoi și roșii. Iar acum, pentru asamblare, puneți cât mai multă mozzarela în blatul proaspăt scos din cuptor și abia apoi adăugați sosul de tomate, peste care mai puneți niște parmezan ras. Prima dată când veți vedea această pizza este foarte
Chicago Deep Dish Pizza
probabil să vă gândiți că are în componență doar sos de roșii, însă absolut toate topingurile pe care le-ați regăsi pe o pizza obișnuită sunt, de cele mai multe ori, sub sos, acest lucru fiind caracteristic unei deep dish pizza.
Pentru aceia dintre voi care nu au o formă rotundă în care să coacă blatul de pizza, nu este nici o problemă, îl puteți coace în clasica tavă dreptunghiulară și să le spuneți prietenilor că ați făcut pizza în stil Detroit, renumită pentru această formă. Iar dacă sunteți sătui de clasicele variante de pizza și oricum încercați ceva nou preparând o deep dish pizza, de ce să nu o faceți și în stil hawaiian. Sosul de tomate este identic cu cel utilizat pentru pizza în stil Chicago, iar pentru toping aveți nevoie de cuburi de ananas,
pe care le marinați cu sos de ardei iute, sos de roșii, bacon și mozzarella, timp de o oră, la frigider. La final, adăugați brânza, ananasul și sosul de roșii, iar ce este interesant la această pizza hawaiiană este faptul că deasupra sosului se adaugă felii de mozzarella proaspătă și se pune la cuptor până ce aceasta se rumenește.
Cine nu își dorește să mănânce pizza la micul dejun? Acest lucru este mai mult sau mai puțin posibil cu o deep dish pizza, dacă o transformați într-un deep dish quiche. Cum? Foarte simplu, păstrați blatul de pizza, adăugați ingredientele pentru un quiche, cum ar fi: bacon, cheddar, ceapă și ouă, nu uitați să puneți niște mozzarella prima dată peste blat, puneți la cuptor, iar la final adăugați niște parmezan ras, iar quiche-ul s-a
transformat într-o deep dish pizza demnă de un mic dejun copios.
Cei care își doresc să ducă prepararea unei deep dish pizza la următorul nivel, pot încerca varianta de pizza deep dish cu taco. Pentru preparare este nevoie de carne tocată, ceapă, roșii în conservă, cheddar, sos salsa și smântână. Preparați umplutura de taco, o adăugați peste cheddar, lăsați puțin la cuptor până se rumenește carnea, iar la final adăugați smântână și, opțional, roșii și salată.
Pentru cei care vor cu adevărat o provocare în materie de deep dish pizza, vă propun o pizza deep dish în crustă de covrig. Astfel, pentru blat aveți nevoie de apă călduță, drojdie, zahăr,
ulei de măsline, sare și făină. Secretul acestui tip de blat este faptul că trebuie uns cu un amestec de bicarbonat de sodiu, apă călduță și amidon de porumb, iar mai apoi, copt înainte de a pune toppinguri pe el. La capitolul toppinguri, puteți fi creativi și să adăugați absolut orice, însă dacă vă aflați în pană de idei, cele mai comune combinații, cu care nu veți da greș niciodată, sunt mozzarella și pepperoni.
Sunt atât de multe combinații care pot fi făcute cu o deep dish pizza, inclusiv o pizza dulce cu blat de biscuiți, pe care o putem prepara cu bomboane de ciocolată în loc de mozzarella, și cu Nutella, în loc de sos de roșii, chiar pe 5 aprilie, când în SUA, este ziua națională a acestui preparat.
dintr-un
de mușterii
Când le-am scris celor de la Papila, pentru a le cere o imagine la rezoluție de tipar înfățișând felul de mâncare pe care îl tot comand de la ei printr-o aplicație de livrare la domiciliu, mi-au răspuns prompt și simpatic, urându-mi zile și nopți bune.
Așa cum le mărturiseam și lor, n-am ajuns încă în sufrageria hipsterească – fiindcă de la obiectele de design interior la denumirile preparatelor, la berile artizanale și la sucurile naturale, totul e aici pe hipstereală de calitate – căreia i s-a dus buhul că stai cu lunile să prinzi miercuri o masă pentru duminică, la faimoasa Ramen Sunday – un proiect-eveniment cool, gustos și râvnit.
Dar mi-am propus să merg în acest spațiu urban din zona Moșilor Vechi, ca vechi bucureștean care a tot hălăduit primprejur, amuzându-se de istoria locală, care a făcut, bunăoară, ca enoriașii cei făr-de-carte să boteze biserica de aici ca fiind a sfinților, nerecunoscându-i pe filosofii zugrăviți în exterior. E un spațiu-școală pentru ideea de gentrificare, căruia merită să-i descoperi noile savori.
Meniul localului despre care vorbim aici e inspirat din diverse bucătării ale lumii, iar pe mine m-a inspirat la fiecare comandă pe care am făcut-o, fie că mă bucuram de borș vegetarian, de cârnați cu piure fin de cartofi, de sălățica de kimchi sau de cheesecake-ul micuț cu dulceață de căpșune de la producătorii locali Livada Domniței. Dar aromele care ar întoarce toate scaunele juriului unui talent show de receptori ai gustului se găsesc într-o supă thailandeză. Dumneaei știe nenumărate limbi străine – nu e un atribut prea des uzitat în exegeza culinară, așa spunea bunica mea maternă despre un fel de mâncare izbutit.
Oamenii de aici descriu așa supa THAI 3.0 –supă iute și cremoasă, cu bază de pui, creveți, lemongrass, kaffir lime și kombu, dreasă cu lapte de cocos, servită cu trei creveți, noodles de orez, ghimbir, ardei iute, ceapă verde, susan copt și coriandru. Eu am mai multe variante. I-aș zice, întâi de toate, doctorie curată – am hăpăit-o și m-a făcut bine când aveam febră de 38 și treaba mea, din cauza uneia dintre gripele pe care le-am tot bifat de la începutul anului. Apoi, m-aș încumeta să o consum cu bețigașele, adică să vânez noodleșii mlădioși, să pescuiesc creveții cărnoși și memorabili, pentru a sorbi la urmă zeama binefăcătoare care te premiază de fiecare dată. Nu voi osteni să repet asta: un bucătar bun e cel care conferă același gust mâncării și când o comanzi a doua oară.
În fine, găsesc că această picantă fantezie e unul dintre cele mai reușite cover-uri după Tom Yum, celebra supă thailandeză înglobând gusturile specifice unui spațiu de sinteză culinară. Limeta thailandeză și aromata citronelă să se găsească mereu sub cuțitele celor de la Papila, că bine le mai porționează!
„Peaky Blinders” va face pentru Netflix o serie de opt episoade despre dinastia Guinness.
Steven Knight, cunoscut mai cu seamă în calitate de creator al producției BBC „Peaky Blinders”, lucrează pentru Netflix – opt episoade care vor fi dedicate unei familii marcante, Guinness.
Vestea a venit luna trecută, deloc întâmplător în jurul sărbătorii de St. Patrick, și, așa cum rezultă din sinopsis, „serialul, plasat în Dublin și New York în secolul al XIX-lea, se va concentra pe consecințele morții lui Benjamin Guinness, omul responsabil pentru succesul extraordinar al fabricii de bere Guinness, și pe impactul de mare anvergură al
vicleanului său testament asupra soartei celor patru copii ai săi, Arthur, Edward, Anne și Ben, precum și asupra unui grup de personaje din Dublin care lucrează și interacționează cu Guinness”.
Nu se menționează încă nimic despre distribuție, dar e clar că personajul central al producției mergând pe rețeta serialului „Succesiunea” va fi produsul-vedetă al companiei care în 1886 deținea cea mai mare fabrică de bere din lume. În tot cazul, dacă judecăm contribuția lui Knight la „Peaky Blinders”, omul pare să se priceapă la licori – imposibil de uitat descrierea spirtoasei din serialul cu Cillian Murphy, primul actor născut în Irlanda care a înșfăcat Oscarul pentru cel mai bun rol principal la ceremonia de anul acesta: „distilată pentru eradicarea aparent incurabilei tristeți”.
Datorăm dinastiei Guinness, o familie marcată de drumurile sinuoase de la sărăcie la bogăție și de la putere la tragedie, o bere neagră cunoscută în toată lumea și o carte a recordurilor. În cazul în care v-ați întrebat vreodată de ce Întunecimea Sa Amară și Guinness World Records poartă același nume dintr-o coincidență, aflați că nu! Pur și simplu, în anul de grație 1951, Sir Hugh Beaver, care era directorul berăriilor Guinness, și-a întrebat partenerii de vânătoare din Comitatul Wexford, după ce a ratat o țintă, care era cea mai rapidă pasăre de vânat din Europa. Și a avut revelația că nu exista nicio carte care să consemneze acest record sau altele.
Anii au trecut, Guinness a fuzionat cu Grand Metropolitan, rezultând compania numită Diageo, însă Cavalerul negru al berii cu guler de epocă rămâne în topul preferințelor pe toate meridianele. Conform The Drink Business, la sfârșitul anului trecut, vânzările nete din ultimele șase luni crescuseră în aproape toată lumea. Interesant, e o creștere sensibilă și în rândurile publicului feminin, mai ales la grupa de vârstă 18-24 de ani.
Streaming-ul ne va spune povestea romanțată a familiei care a produs această bere. Dar povestea reală a unui gust unic ne-o spune fiecare doză ce pare să înglobeze o biluță (cea care conține azot lichid și se transformă în stare gazoasă după sigilare, menținând presiunea optimă în interiorul recipientului). Sănătate! Sau cum zic irlandezii din vechime când ciocnesc: Sláinte!
Indiferent dacă ești în căutarea unei beri bune, dar clasice, a unor inovații artizanale sau a unor rarități, aceste recomandări te vor inspira să descoperi și să savurezi lumea fascinantă a berii în cele mai mari orașe din țară.
București | Hop Hooligans Taproom
Jean-Louis Calderon 49
0770.247.708
La o aruncătură de băț de București, în Jilava, s-a deschis în 2016 și Hop Hooligans, una dintre cele mai importante berării craft din România, cu un portofoliu impresionant format din peste 100 de beri diferite, ei fiind renumiți și pentru pofta mare de experimentare și inovare. De ceva vreme au și propriul taproom în centrul Bucureștiului.
Brașov | Aftăr Stube
Grigoraș Dinicu 2
0731.919.919
Aftăr Stube are un meniu plin de beri artizanale. În serile de weekend e tot timpul atmosferă, iar multe dintre mese sunt ocupate de brașoveni ieșiți cu prietenii la bere. Aici, Csíki Sör și Berea Czell se simt ca la ele acasă.
Cluj | Blériot
Bld. 21 Decembrie 1989 nr. 18
0758.350.625
Numele cafenelei vine de la Louis Blériot, aviator și inginer francez care în 1909 a efectuat primul zbor complet deasupra unei întinderi mari de apă. Dar localul este renumit printre clujeni și pentru numărul mare de beri artizanale din meniu (în jur de 100), așa că dacă vii aici însetat există riscul de a pleca în „zbor”.
Piața Traian 6
0720.008.732
One Two e un taproom micuț, dar cu o atmosferă efervescentă, multă bere bună făcută chiar la berăria lor artizanală și care mai dă și street party-uri din când în când. Neapărat de trecut pe aici măcar pentru a testa repede 2-3 sortimente.
Alexandru Lăpușneanu 3
0773.776.225
Foom este berăria celor de la Nemțeana, iar în afară de berea pe care o produc, mai au multe lucruri bune în meniu, cum ar fi tot felul de specialități la grătar. În plus, aici au loc foarte multe evenimente de toate felurile, de la concerte la teatru de păpuși și proiecții de meciuri de fotbal.
Mircea cel Bătrân 4 0770.245.518
Acesta este unul dintre barurile preferate de microbiștii constănțeni, pentru că aici se transmit cele mai importante meciuri de fotbal, pe care le poți viziona alături de multe sortimente de bere internaționale sau locale. Un motiv în plus să treci pe aici e că pe 5 aprilie, Zig Zag Pub împlinește 10 ani de existență.
partea cu la
de fructe proaspete, originar din New York, conceput de barmanul Jamie Steinberg. La baza acestei băuturi stau vinul rosé, sucul de lămâie și siropul dulce de soc, care, amestecate cu piureul de căpșune și cu alcoolul bitter rhubarb, vă vor lăsa un after taste plin de arome dulceamărui. Pentru un aspect mai atrăgător, se pot adăuga în pahar bucăți proaspete de căpșună și lămâie. Este perfect de degustat după o zi de muncă, atunci când febra primăverii pune stăpânire pe ritmul alert pe care trăim.
he spring is in the air or... not? Cu toate că primăvara a început într-un mod specific londonez, iar temperaturile nu sunt prea blânde, haideți să vedem și partea frumoasă a lucrurilor, și anume că natura ușor renaște, totul prinde contur, ca un tablou cu nuanțe vii, iar florile corcodușilor sau ale magnoliilor încep timide să apară. Parcă uităm de vremea asta capricioasă, nu? Și că tot vorbeam de natură, culori, chiar și gusturile noastre se schimbă o dată cu trecerea la un alt anotimp, fie că vorbim despre tabieturi alimentare sau băutură. Puteți savura aromele primăverii în mixuri fine și ușor de preparat. Pentru astăzi venim la voi cu cinci idei de cocktailuri fermecătoare, dar și răcoritoare, în ton cu primăvara.
Un alt cocktail numai bun de experimentat în perioada aceasta este El Chapo, creat de barmanul Ben Clemons, patronul unui celebru bar din Nashville. O variantă modernă a celebrului Aperol Spritz, care combină lichiorul de Aperol cu bucăți fresh de căpșună. Amestecul este unul cât se poate de parfumat, făcând din băutură un deliciu suav pentru papilele noastre gustative. Iar pentru un mix și mai îmbietor care să ne bucure de gustul său cu note ușor amărui se vor adăuga gin și bere cu aromă de… pomelo. Băutura va avea un aspect elegant și rafinat, iar culoarea sa hipnotizantă ne va reaminti de soarele care renaște odată cu venirea primăverii.
Norman din San , cu
Acest cocktail a fost inventat prin anii ‘70, de Jay Hobday, proprietarul barului Henry Africa Francisco. Numit după o bomboană cu același nume, această băutură fascinează prin gustul său sour note fresh de lămâie, fiind o variantă mai persistentă a clasicului Martini. Combinația dintre vodka, lichiorul de portocale Cointreau și sucul de lămâie concentrat va echilibra aromele bitter and sweet ale acestuia. Decorul este unul minimalist, dar de efect. Se presară pe margine zahăr și un twist de lămâie. Este varianta cea mai bună atunci când îți inviți prietenii acasă la o revedere sau în vacanța de primăvară la o ieșire cu familia.
este unul minimalist, dar de efect. Se presară pe margine un
BUNNY MARY
care vor balansa aromele
Bunny Mary este o variantă reinterpretată a cocktailului de tip brunch Bloody Mary, care este savuros, condimentat și răcoritor. Ce-l face special este sucul de morcovi, cu note ușor picante de piper în combinația fatală cu sucul de lămâie, mierea și saramura de capere. A fost creat de barmanul Rob Krueger pe timpul când lucra la barul Extra Fancy din New York. Poate fi asezonat cu o crenguță de pătrunjel, care va crea efectul imaginii unui morcov, iar pe marginea paharului se pot adăuga semințe de piper de la ardeiul roșu Cayenne, care vor balansa aromele bittersweet and spicy ale acestui alcool. Dacă aveți curaj, într-o dimineață, la micul dejun, este băutura numai bună de testat limitele.
Am ajuns la finalul mini-seriei de recomandări cu un cocktail în tonul culorii primăverii, și anume verdele, renumit ca fiind delicios și plin de vitamine... veți vedea de ce. Are arome predominant amărui, cu note dulci datorită combinației dintre piureul de mazăre, tequila, lichiorul de portocale și o infuzie de lime și vermut. Tot amestecul formează un pastel de gusturi și culori specifice acestui anotimp. Și cum ochiul nostru se bucură la verde, puteți adăuga pe marginea paharului și nelipsitele felii de limetă.
Pe lângă mixurile propuse mai sus, puteți degusta și alte băuturi în spiritul primăverii sau pentru orice alt anotimp, cum ar fi: Peach Bellini, Mint Julep, Strawberry Sangria sau Paloma.
orice anotimp, cum ar fi: Sangria sau Paloma.
Îpowered by
n luna aprilie demarează evenimentele de fashion pe scară largă, fie unele serioase, fie simple şuşe făcute pentru amuzament de către persoane semi-pregătite, de la show-urile de copiinumeroase şi organizate majoritatea, „pe genunchi”, mai mult de dragul mamelor dornice de orice fel de reflector pus pe odraslele lor - până la festivaluri obscure, apărute de nicăieri şi stinse încă de a doua zi.
Pe de altă parte, se încearcă menţinerea parametrilor profesionali şi valorici ai acestui tip de manifestări prin câteva evenimente de modă realmente autentice. Chiar de la începutul lunii, pe 2 aprilie, va avea loc în renumita sală „Le Diplomate” din Athénée Palace, devenit Intercontinental - gazdă a mai mult de un deceniu de SOIREES DE LA MODE -, a XXXIV-a ediţie al celui mai longeviv eveniment de fashion creativ din ţară, dedicat acum marelui designer italian Giorgio ARMANI, la împlinirea a 90 de ani de viaţă şi 50 de creaţie. O să fie, ca întotdeauna, un regal al modei româneşti de valoare.
Pe 19 aprilie, impresionanta comunitate „CARDINALIA”, a femeilor de peste 35 de ani îndrăgostite de modă, va avea al doilea său mare show, în superbul Palat Ghica Tei, invitată de onoare fiind Romaniţa Iovan, în preambulul sărbătoririi a 30 de ani de modă în luna iunie. O să fie o seară aparte, în care se va dovedi, o dată în plus, importanţa pasiunii în viaţa noastră şi frumuseţea pe podium, independent de vârstă şi profesii adiacente.
Aceeaşi comunitate „CARDINALIA”, împreună tot cu Romaniţa Iovan vor prezenta, pe 24 aprilie, unul dintre momentele de fashion din cadrul celei mai impresionante Gale de premiere a primăverii, „Nu există NU se poate”, a fantasticei Andreea Marin, care se va desfăşura la Palatul Parlamentului, cu peste 1000 de invitaţi. Tot acolo vom asista, în premieră pentru 2024, la un moment internaţional sustinut de impresionantul TERMINAL OF FASHION, cu Valentino / Dolce & Gabbana / Ermanno Scervino & Co, alături de un moment Antonia Nae, unul de bijuterie creativă şi unul de modă masculină de top. Gala marchează astfel fuziunea perfectă între o ceremonie fastuoasă de premiere ale unor personalităţi de frunte ale României şi lumea modei de înalt nivel, care se petrece într-un cadru de excepţie. Aprilie se anunţă astfel o lună magnifică pentru Modă si LifeStyle, iar surprizele continuă să apară.
În timp ce parfumul LEGAL are culoarea unui pahar de rosé, extractul de parfum ILLEGAL conţine o notă aproape legală de Canabidiol organic (CBD). Ambele parfumuri au la bază note de vetiver, dar în acelaşi timp fac parte din lumi diferite.
LEGAL şi ILLEGAL sunt făcute pentru a se completa perfect şi pentru a putea fi purtate... inclusiv simultan. Sunt ca reprezentarea perfectă a tensiunii electrice dintre lumină şi întuneric, nimic nu le face să se acordeze mai bine decât aromele lor gândite... „împreună”.
Illegal de la Salle Privée este un parfum lemnos aromatic pentru bărbaţi lansat în 2021. Note de vârf: absint, cânepă, ghimbir şi cardamom. Note de mijloc: pielărie, cashmeran şi mușcată. Note de bază: vetiver, lemn de guaiac şi ambretta (nalbă de mosc).
Legal de la Salle Privée este un parfum lemnos condimentat, de asemenea masculin, lansat în acelaşi an. Note de vârf: absint, grapefruit şi piper roz. Note de mijloc: rozmarin şi scorţişoară. Note de bază: lemn de santal, vetiver şi cedru.
Binomul LEGAL / ILLEGAL reprezintă răspunsul perfect al parfumeriei pentru bărbaţi, într-o lună de „echilibru”, după ce martie a fost eminamente - şi pe toate palierele - luna femeilor, a renaşterii. Acum, aprilie este cea a aprofundării, a restabilirii echilibrului fundamental... inclusiv în lumea aromelor.
Creat în stilul London Dry în micuţa distilerie cu acelaşi nume - Thunderflower - din Anglia, această băutură aparte, care a obţinut o multitudine de premii internaţionale, inclusiv în 2023, şi se produce în serii mici, de câte 100 de sticle, este un dry gin cu accente botanice, dar nu neapărat florale, după cum ar putea sugera titulatura de „Floarea tunetului”, inspirată de o veche legendă din Devon, referitoare la planta care creşte câteodată pe acoperişurile înverzite ale vechilor căsuţe şi protejează locatarii de fulgere şi de... vrăji.
THUNDERFLOWER face parte din categoria ginurilor „contemporane”, create în baza unor metode inedite şi vizând rezultate diferite de abordările tradiţionale”. Se obţine în final un tip de aromă şi un gust picant, foarte discret floral, în care cele 11 plante şi flori folosite, obţinute numai prin extracţie cu vapori, îşi fac simţită prezenţa în mod pregnant.
Aceste ingrediente, exclusiv naturale, adăugate apei pure din Dartmoor, sunt: ienupărul - bază a majorităţii ginurilor -, acompaniat de cardamon verde şi negru, altfel rar folosite împreună, piper negru şi roz, lemongrass, lemn dulce, rădăcini de angelica, salvie, soc, iarbă neagră şi coajă de lămâie, totul combinat cu un mix de cereale pentru un gust şi o aromă cu adevărat aparte, care i-au adus numeroasele distincţii internaţionale şi l-au făcut un autentic gin de top pentru un APRILIE special.
Mihaela Caravan, designer de bijuterie contemporană stabilit la Berlin, are misiunea de a aduce în prim-plan piese de bijuterie extrem de simple, pe care nu le găsiți altundeva. Odată cu fondarea IIOO, viziunea ei a fost clară: să ofere bijuterii accesibile, realizate manual, potrivite pentru purtare în fiecare zi. Mihaela alege să lucreze doar atunci când se afl ă într-o dispoziție pozitivă, dorind să își însuflețească creațiile cu aceeași energie reconfortantă.
Fiecare colecție artistică pe care Mihaela o creează este o călătorie profund personală, ancorată în diferite momente, etape și faze ale vieții sale. Prin creațiile sale, ea exprimă emoții și abordează experiențe cu dorința de a învăța și evolua din ele. Procesul artistic pentru ea este un mijloc de a-și exterioriza emoțiile, liber de constrângeri de piață, limite fi nanciare sau tendințe.
Povestește-ne despre background-ul tău, cum ai ajuns în lumea designului de bijuterii? Ce ți-a stârnit inițial interesul în acest domeniu și cum ți-ai dezvoltat abilitățile?
Cu o experiență diversificată, am parcurs un traseu ce a început cu studiile în economie și a continuat cu o carieră de 10 ani în achiziții pentru design interior. În calitate de cumpărător, am călătorit extensiv în căutarea furnizorilor potriviți și am dezvoltat o pasiune profundă pentru obiectele de design. Mai mult decât estetica acestora, m-au captivat materialele, texturile și simbolistica din spatele fiecărui obiect. Am găsit fascinant cum un simplu obiect poate stârni emoții profunde. Deși am simțit mereu o atracție către studiul artei, am ajuns să cred că fiecare individ poate fi un artist în propriul său drept, deoarece arta izvorăște din interiorul nostru. Acum șase ani, am hotărât să mă înscriu la un curs de bijuterie contemporană, deschizându-mi astfel noi orizonturi creatoare.
Cum se îmbină arta, arhitectura și designul minimalist în colecțiile tale de bijuterii?
Arta, arhitectura și designul minimalist se îmbină în designul IIOO prin explorarea formelor și proporțiilor simple. Inspirată de estetica minimalismului, creez piese delicate și purtabile, care se integrează armonios cu fi zionomia și personalitatea purtătorului. În procesul creativ am urmat întotdeauna o singură regulă: să creez doar ceea ce aș purta eu însămi. Această regulă îmi permite să mă bucur de fiecare piesă creată. Pentru mine, este esențial să fac ceea ce îmi place, deoarece cred că aceasta este cheia pentru ca totul să vină natural și armonios în final.
Ce te-a inspirat să înființezi IIOO.jewelry și ce-l deosebește de alte buticuri de design din industrie?
Am creat IIOO cu dorința de a aduce pe piață bijuterii extrem de simple, pe care nu le găseam în
altă parte. În momentul în care am fondat IIOO, am avut în vedere să ofer o colecție de bijuterii accesibile, realizate manual, potrivite pentru a fi purtate în fiecare zi. Am decis să lucrez doar atunci când sunt într-o dispoziție bună, pentru a putea transmite acea energie și obiectelor.
IIOO simbolizează simplitatea și este derivat din inițialele numelui meu (MC-1100-IIOO).
Cum vine ideea unei bijuterii și care sunt tehnicile de lucru abordate?
La IIOO folosesc sârmă de argint în diverse dimensiuni pentru toate obiectele din colecție. Este uimitor în câte moduri poate să fie îndoită această sârmă pentru a lua formă, ajutată de căldură, și să se transforme într-un obiect. Adesea, mă joc cu bucăți de sârmă până când acestea ajung la o formă care să simbolizeze ceva pentru mine. Unele piese se nasc din greșeli, dar iubesc să transform greșelile din munca mea într-o parte integrantă a procesului creativ.
Cum găsești echilibrul în crearea de bijuterii care sunt atât artiștice, cât și funcționale?
Există vreun obstacol specific cu care te confrunți în atingerea acestui echilibru?
Pentru a explora în profunzime ambele direcții, am ales să separ obiectele de artă contemporană de cele funcționale. Sub numele meu îmi prezint colecțiile artistice, în timp ce prin brandul
IIOO ofer obiecte lucrate manual cu un design minimalist. Cu toate acestea, nu mă limitez doar la estetica minimalistă; în spatele fiecărui obiect se ascund povești, simboluri și mesaje captivante, aducând astfel o adâncime și o substanță care depășesc simpla estetică minimalistă.
Ca artist cu sediul în Berlin, cum au influențat cultura și mediul orașului munca și viziunea creativă?
Berlinul este un izvor inepuizabil de inspirație pentru mine, un amalgam fascinant de trecut și prezent, de libertate și constrângeri, de bucurie și tristețe. Însă, în adâncul său, vibrează o energie copleșitoare, încărcată de istoria sa tumultuoasă. Ca un narcisist irezistibil, Berlinul te atrage cu momente de intensitate și plăcere maximă în lunile călduroase de vară, pentru a te părăsi sub un cer gri și sumbru în zilele lungi de iarnă. Aceste fluctuații extreme conduc la momente profunde de introspecție, de reflecție asupra sinelui și inspirație creatoare.
Ce experiențe și emoții personale transmit bijuteriile tale?
Fiecare colecție artistică pe care o creez sub numele meu este o călătorie profund personală. Fiecare piesă își găsește rădăcinile în diferite momente, etape și faze ale vieții mele. Prin crearea acestor colecții, îmi exprim emoțiile și îmi abordez experiențele cu dorința de a învăța și evolua din ele. Procesul artistic este pentru mine un mijloc de a-mi exterioriza emoțiile, fiind complet liber de constrângeri de piață, financiare, materiale sau trenduri. Fiecare lucrare transmite o gamă largă de emoții, de la nostalgie și vulnerabilitate la atașament și adaptare. Prin intermediul lor, explorez concepte precum pierderea și regăsirea, oferind oamenilor o fereastră către lumea mea interioară. [...]
Citiţi interviul complet cu MIHAELA CARAVAN pe www.zilesinopti.ro
„Universul lui DALÍ explorat sonor”
Imediat după imensul succes al show-ului dedicat şi inspirat de marele Salvador Dalí, creat în universul sonor al inspiraţilor Radu Drăgănescu & Andreea Crepcia - „ZUM Music” -, am decis să ducem o parte din look-urile din colecţie în ambientul intim al celor doi muzicieni. A rezultat un amestec inedit de DALÍ cu elemente specifice de spaţiu interbelic, de „Micul Paris”, ca pe vremea spectacolelor de balet rusesc atât de dragi şi de apropiate marelui creator catalan.
Foto: Gabriel Nedelcu, cu suportul lui Cătălin Oţelea.
Personaje: Andreea Crepcia / Radu
Drăgănescu / Lili Stan.
Creaţii: Aleha Toncea / Raluca Soare / Cera Mihăilescu / Lia Aram / Antonia Nae.
Accesorii: Vintage Bazar / Atelier Danessa / Mădălina Mocanu (flori).
Locaţie: Resedinţa „ZUM Music”
La nivel lingvistic, „organizare” pare un cuvânt simplu. Fără înflorituri, diacritice, artificii gramaticale sau o multitudine de sensuri ce ocupă o pagină de dicționar. Este cumva un cuvânt modest pentru o acțiune realmente complicată, care îți poate da bătăi de cap, mai ales atunci când se desfășoara după ușile dulapului.
E fain să te întorci de la cumpărături cu sacoșe pline, care mai de care mai mare, dar mai fain e să îți cumperi cu adevărat hainele care ți se potrivesc. Încearcă să îți creezi garderoba preponderent din haine croite special pentru tipul tău de siluetă – cele care te flatează, îți pun în evidență punctele forte ale corpului pe care vrei să le etalezi, nu doar piese care arată bine pe umeraș și, probabil, doar pe el își vor petrece timpul. Suntem, realmente, in a fast fashion era, dar alegerile vestimentare (puțin) gândite îți salvează atât garderoba, cât și bugetul.
Organizarea garderobei se arată ca o luptă seculară, dar în cazul nostru sperăm să nu dureze 30 de ani, precum în piesa O scrisoare pierdută a lui Caragiale. Astfel, în luna aceasta venim în ajutor cu câteva ponturi, care sperăm să vă fie de folos atunci când rafturile dulapului gem și, categoric, nu o fac de plăcere.
Calitate, nu cantitate!
Încearcă să investești în materiale calitative, care rezistă în timp, dar și în piese clasice, care, la fel, nu se demodează. Pentru o bună organizare, asigură-te că ai în dulap acele piese clasice, basics, precum rochia neagră, bluza cu imprimeu marinăresc, cămașa albă simplă, o pereche de jeans, iar restul pot fi, într-o oarecare măsură, date uitării. Când vine vorba de fashion, less seems to be more, așa că fă loc în dulap pentru piese cu ajutorul cărora poți crea outfituri de efect, calitative, iar nu cantitative.
Ce ai zice ca în loc să înghesui rochii și fuste printre pulovere și geci groase, să videzi hainele atunci când trece sezonul lor? În acest fel, garderoba ta o să fie mereu potrivită pentru vremea de afară (atât cât ne permite încălzirea globală) și o să îți fie, automat, mai ușor să alegi piesele pentru o ținută. După ce ai vidat hainele pentru sezonul rece, spre exemplu, depozitează-le pentru când va veni iar vremea lor. Parcă deja ai mai mult spațiu-n dulap, nu crezi?
O metodă eficientă pentru ca organizarea să nu îți dea chiar așa multe bătăi de cap este impăturirea corectă, nu oricum, a hainelor. Împăturește-le pe orizontală, nu pe verticală. În acest fel, îți va fi mai ușor să vezi unde se situează fiecare piesă în parte, fără să le dai pe toate la o parte. Puloverele fără nasturi, în schimb, trebuie împachetate pe categorii de grosime, căci pe umeraș se vor deforma.
Accesoriile au demonii lor când e vorba de aranjat
Ușile dulapului au o însemnătate mai mare decât crezi. Le poți folosi drept „spațiu” de depozitare pentru accesorii. Există cuiere de mici dimensiuni, pe care le poți agăța sau chiar fixa pe interiorul ușii. Astfel, îți poți așeza la vedere eșarfele, curelele, coliere sau, de ce nu, chiar și câteva poșete. Tot la capitolul accesorii, poți depozita ochelarii de soare pe umerașe, iar broșele pe un sacou, tricou sau bluză pe care nu le mai porți. This way, reciclezi și aranjezi at the same time.
Umeraș, umeraș, vesel umeraș
Cu toții avem în dulap umerașe și, serios, cât de greu o fi să le folosești? La nivelul fizicii cuantice, categoric nu e, dar există câteva ponturi de care să ții cont. Folosește umerașe speciale, cu spațiu între ele, pentru a grupa bluze cu pantaloni sau fuste. Pentru sacouri sau paltoane, sunt recomandate cele cu umeri lați, iar pentru hainele din materiale fine, ar fi de preferat să optezi pentru umerașe care, la rândul lor, sunt învelite în material.
Să faci ordine sau să-ți faci ordine, chit că e în minte sau în dulap, poate trece drept un exercițiu de matematică destul de complicat. Dar, cu formula și sfaturile potrivite, ambele se pot rezolva. At least, the joy of organization is an art.
Cel de-al doilea eveniment al anului în moda românească, parte din ciclul Fashion Moments - show-uri de stilism Arty de înaltă complexitate -, organizat de AVANPREMIERE, a avut loc la finele lunii februarie în sala mare de teatru a ARCUBHanul Gabroveni şi a fost dedicat marelui Salvador Dalí. Spectacolul, urmărit de un număr impresionant de oameni, inclusiv în regim de live streaming, a fost un imens succes, în linia precedentelor show-uri, cel dedicat lui Constantin Brâncuşi (în preambulul expoziţiei de la Timişoara) şi, respectiv, lui Mircea Eliade, ce a avut loc la Muzeul Ţăranului Român.
Cel mai recent eveniment Fashion Moments, „Dialoguri: MODĂ vs SCULPTURĂ”, a marcat - prin raportul şi dialogul artelor - remarcabila expoziţie „Universul lui SALVADOR DALÍ” de la Hanul Gabroveni, având ca ax central opera sa mai puţin mediatizată, dar absolut fascinantă, el fiind nu doar pictor, grafician sau artizan etc, ci, iată, şi sculptor de geniu! Întotdeauna sculptura şi moda au fost arte înrudite în plasticitatea lor volumetrică specifică. Mai mult, se cunoaşte că Dalí a fost un apropiat al lumii modei, fie la Paris, fie la New York, mari designeri fiind prieteni apropiaţi ai
artistului, care s-au inspirat deseori din opera acestuia. Dintre aceştia, Elsa SCHIAPARELLI este cea mai cunoscută, operele ei dovedind o legătură strânsă şi directă dintre suprarealism şi arta vestimentară. Iar aceste conexiuni au continuat în întreaga istorie a modei, de la naşterea suprarealismuluimarcat fundamental de geniul lui Dalí - până în prezent.
Exerciţiul făcut în noul nostru show de fashion a fost descoperirea şi revelarea acestor inspiraţii şi elemente specific dalíniene, ce se regăsesc azi în moda românească. Evenimentul a fost gândit ca un omagiu adus de mine, alături de designerii selectaţi, moştenirii estetice şi conceptuale lăsate omenirii de marele geniu catalan. Show-ul a fost unul special - de stilism avansat - în care sunt mixate elementele vestimentare ale designerilor după reţete şi soluţii grafice şi de expresivitate unice, create exclusiv pentru acest eveniment. Totul de o calitate, importanţă şi reprezentativitate aparte pentru moda românească actuală şi rădăcinile ample ale acestui dialog special dintre MODĂ şi SCULPTURĂ, dintre creaţiile vestimentare şi ceea ce a lăsat omenirii marele Dalí, raportul imediat şi de vecinătate cu expoziţia accentuând toate aceste demonstraţii de top.
Viziunea marelui Dalí, regăsită în creaţiile designerilor români reputaţi, dar şi a noilor nume aflate chiar la debut cu ocazia acestui show, a fost transpusă într-un spectacol inedit, în care moda se întâlnea cu accesoriile moderne sau vintage, cu designul floral, cu circul şi cu muzica live, creânduse o lume excentrică, surprinzătoare, ultracreativă, distopică, de o magie aparte, purtând publicul numeros în oniricul specific lui Dali. În cele peste 50 de personaje care au populat spectacolul am regăsit lumea pe picioroange, atât de iubită de maestrul catalan, simbolurile copilăriei prin triburi de tinere misterioase, femei-floare, personaje purtând simboluri dalíniene consacrate: elemente anatomice, culori specifice, imprimeuri, mixaje vestimentare foarte complexe. Povestea continuă!
Designeri: Antonia Nae, Alexandra Calafeteanu, Andre Salon, Cera Cristina Mihăilescu, Carmen Roată, Denis Predescu, Elena Todirasco, Essa Lian, Isabelle Vijiiac, LOSKI by Roxana Mişaca, Laura Olteanu, Lia Aram, Maria Tureanu, Raluca Lupulescu Soare, Sebastian Stanciu Ștefan, Katalin Szalai, Svetlana Karahan (copii), Mon Bebe (copii) / Accesorii: VintageBazar, Atelier Danessa, Ana Maria Ilie, Raluca Soare; accesorii insecte: Mara Elena Popa; accesorii florale: Mădălina Mocanu şi Cristina Cristache / Performing „fete pe picioroange”: Laura Duică, Amalia Popa şi Mihaela Iuga / Personalităţi în show: Monica Davidescu, Crina Abrudan şi Roxana Ghiorghian / Invitat special: Andreea Marin / Make-up original: echipa Mirela Vescan / Creative hair styling: echipa Erica Gonczi / Coloana sonoră: „ZUM Music” - Radu Drăgănescu şi Andreea Crepcia / Video: AV Hive, Remus Nicolaescu / Live streaming: DALLES GO / Fotograf: Remus Nicolaescu / Parteneri: Cardinalia, SERVE / NAZZURO AQUA, ALCHEMICO, ARTESANA, MRA MODELS / PR: Mihaela Rădăcină, PR(agmat)IQ
udor. Personal Tailor reprezintă un brand de îmbrăcăminte bărbătească ce îmbină eleganța inspirată de tradiția britanică cu rafinamentul croitoriei italiene, reinventând conceptul custom-made ținând cont de nevoile contemporane ale clienților. Experiența pe care Tudor Tailor se străduiește să o ofere clienților săi este aceea de a îmbrăca un costum unic, creat conform celor mai înalte standarde, folosind materiale de cea mai înaltă calitate, provenite de la furnizori renumiți din întreaga lume. În esență, misiunea Tudor Tailor este de a transforma simpla necesitate de a purta un costum într-un mod de viață, o atitudine și o plăcere. Marius Dan, fondator si managing partner al Tudor. Personal Tailor, ne-a povestit mai multe despre afacerea lui de succes.
Povestește-ne un pic cum ați ajuns să dezvoltați brandul Tudor. Personal Tailor, cine sunt oameniii din spate și cum a evoluat acest brand de-a lungul anilor.
Când am terminat liceul, prin 2003, căutăm bezmetic prin București o ținută pentru petrecerea de absolvire. Am ajuns în Obor (magazinul semi-comunist), apoi în magazinul Unirii, apoi în Mall Vitan (primul și singurul mall din România la vremea aceea). Nimic nu mi-a plăcut direct de pe raft, de parcă erau după chipul și asemănarea țării de atunci (nuanțe închise, ponosite). Și atunci mi-am jurat că într-o bună zi voi crea un atelier cu haine pentru bărbați, viu, uman, prietenos. Am așteptat vreo șapte ani și în 2010 am fondat Tudor. Personal Tailor.
Prin ce se deosebește Tudor. Personal Tailor de celelalte branduri autohtone de haine bărbăteșți?
Așadar, brandul este 100 % românesc, designul, colecțiile și manopera se întâmplă în România, un ping-pong între București și Iași (acolo e localizat departamentul creativ, colegii noștri moldoveni sunt cei mai potriviți pentru un astfel de job). Cred că ne caracterizează și probabil diferențiază bunul simț. Cumva, am păstrat mult din linia și ținuta vestimentară a bărbaților interbelici și croiul contemporan, mai viu, mai concentrat pe confort. Andi Moisescu ne-a ajutat enorm să definim clientul Tudor. Actual, dar responsabil, fără etichete mari și orgolii și mai mari la vedere. Discret tailoring linia, nu strălucitor și gălăgios. Un mix de valori la mare preț astăzi.
copy paste neînțeles, mult fake. Însă, din urmă vine o linie de autoeducare puternică, mai ales că acum e facil să vizităm vitrinele magazinelor din toată lumea.
Cum alegeți să creați un nou articol vestimentar sau o nouă colecție?
piedici în toată această
Care au fost cele mai mari piedici în toată această aventură?
mai
cu
care veneau de acasă și de la școală cu o mentalitate
însă am gestionat bine relația cu clienții și
Am să le enumăr pe primele trei, e mai simplu. Cred că principala provocare (piedică e doar în mintea noastră) a fost să convingem că un brand românesc non mall (toată spațiile noastre sunt în zone de afaceri, nu în mall-uri) are capacitatea să livreze la fel și mai bine decât brandurile consacrate, cu renume. Apoi a urmat antrenarea și creșterea colegilor care veneau de acasă și de la școală cu o mentalitate de angajat, de program fix și implicare fixă. Apoi a venit pandemia, unde am fost aproape de o aterizare forțată, însă am gestionat bine relația cu clienții și colegii (am decis să păstrăm în întregime echipa și chiar să angajăm).
Ce părere aveți despre piața de fashion din România?
Pestriță, în continuă reformare. Cumva, fashion și stil sunt lucruri diferite. Primul se schimbă anual, în timp ce stilul e personal și poate să dureze o viață. Acolo suntem noi situați. Ce văd este mult
Pfuai, e mult feeling pus la mijloc. Colecțiile vin practic
Pfuai, e mult feeling pus la mijloc. Colecțiile vin practic după ce vedem tendințe, discutăm cu clienții. De exemplu, concret, ne uităm din interior spre exterior. Astăzi, clienții vor o ținută versatilă de dimineață până seară și apoi o purtabilitate superioară, să nu se șifoneze ușor, să nu transpiri, mai ales acum, când verile devin foarte calde
interior spre exterior. Astăzi, clienții vor o ținută versatilă de dimineață până seară și să se transpiri, și lungi.
matură, însă în tendințe. este
alegeți pentru un shooting, de exemplu? Comunicarea e nișată și relativ discretă.
existenți. Modelele căutăm să fie cât mai autentice, cât mai actuale,
reiau ambasador și model, nu credeți?
Cum ați ales să vă promovați brandul? Cum alegeți modelele pentru un shooting, de exemplu? Comunicarea e nișată și relativ discretă. 5 din 10 clienți noi vin aduși de recomandările clienților existenți. Modelele căutăm să fie cât mai autentice, cât mai actuale, fără emfază sau să copiem întocmai ce vedem în afară. Îl reiau pe Andi, e un bun ambasador și model, nu credeți?
Care este publicul țintă căruia i se adresează
care știu deja că sunt bărbați. Cumva, pariul mare e să trecem peste glezne
Care este publicul țintă căruia i se Tudor. Personal Tailor? Băieții care vor să devină bărbați și bărbații care știu deja că sunt bărbați. Cumva, pariul mare e să trecem peste glezne golașe și cămăși desfăcute la trei nasturi și să repropunem o masculinitate asumată, matură, însă în tendințe.
Cum prevedeți evoluția brandului Tudor. Personal Tailor în următorii ani?
Singura soluție este să exportăm brandul în Europa, cum în România am acoperit zonele frecventate de clienții noștri. Recent, am lansat și prima linie pentru doamnele din sectorul business, cum domeniul are o creștere accelerată.
Una dintre funcțiunile publice culturale necesare într-un oraș este muzeul sau galeria de artă. Nevoia unui spațiu de exprimare a artiștilor și de conexiune a acestora cu publicul a dus la dezvoltarea unor programe de arhitectură dedicate, flexibile, în care atât arhitecții, cât și artiștii să își poată exprima creativitatea. În anumite cazuri, în special pentru exprimările artei moderne care inventează, refolosește și reinterpretează moștenirea diversă culturală se folosește spațiul de expunere nu doar ca un cadru auster potrivit pentru a pune în valoare operele, ci ca un participant la actul artistic. De multe ori regăsim clădiri care au fost construite pentru funcțiuni complet diverse, care au funcționat pentru mai multe decenii, iar ulterior au fost transformate în spații
culturale. Fabrici, hale de depozitare, gări, biserici sau o multitudine de alte construcții valoroase au fost salvate de la demolare prin acest instrument al reconversiei.
„Cea mai mare satisfacție, cred, este atunci când o clădire este inaugurată, publicul o ia în stăpânire, îi tai cordonul ombilical și o vezi începându-și propria viață. Nu există nici o satisfacție mai mare.”
arh. Moshe Safdie
Un exemplu interesant din această categorie vine din Iași, unde a fost amenajat un Centru Internațional de Artă Contemporană în spațiul fostei băi publice a orașului, o clădire pe cât de frumoasă și valoroasă, pe atât de puțin întreținută în anii premergători intervenției. Fără să fie lipsite de controversele oarecum obișnuite investițiilor publice, reabilitarea, consolidarea și refuncționalizarea spațiului amplasat în centrul municipiului se dovedesc a fi un exemplu bună practică în arhitectură.
Autorii proiectului de arhitectură, arh. Corneliu Ciobănașu, arh. Filip Ciobănașu, arh. Nicoleta Caba, povestesc pe scurt istoria recentă a clădirii în textul descriptiv care a însoțit proiectul în secțiunea de restaurare a Bienalei Naționale de arhitectură ediția 2023, unde au câștigat premiul secțiunii (ex-aequo): „După aproximativ 90 de ani de funcționare ca baie publică, la începutul secolului al XXIlea imobilul a devenit scena evenimentelor ocazionale de artă contemporană. Tot în această perioadă, construcția intră într-un proces de reparare, în urma căruia au fost îndepărtate majoritatea tencuielilor interioare. Chiar și așa, spațiile interioare, monumentalitatea, planimetria și decorațiunile sale au atras artiștii contemporani, ce au organizat prezentări de film, instalații video, intervenții <<site-specific>> și „performance”-uri. Au
urmat o serie de evenimente care au adunat artiști proveniți din spațiul cultural național și internațional, clădirea devenind un punct de convergență a actelor artistice neconvenționale. Pentru că la toate acestea se adăugă și găzduirea celei de a V-a ediții a Festivalului Periferic, autoritățile au decis să lanseze în 2016 un proiect de conversie funcțională și restaurare a Băii Turcești.
În acest răstimp, starea de conservare a clădirii s-a înrăutățit, fapt care a condus la interzicerea utilizării acesteia începând cu anul 2014, când, din păcate, a devenit un loc preferat de persoanele fără adăpost, care au deteriorat și mai mult spațiile, folosind o parte din tâmplărie pentru încălzirea încăperilor.
Încă din timpul șantierului, clădirea a redevenit un punct de atracție pentru artiștii contemporani și a găzduit deja evenimente din cadrul a două ediții ale Festivalului Romanian Creative Week. Ulterior acestor evenimente, a fost încheiat un parteneriat între Municipiul Iași, în calitate de proprietar al clădirii, și Universitatea Națională de Arte <<George Enescu>>, Iași cu scopul de a facilita accesul studenților artiști la o piesă importantă de infrastructură. În urma acestui proiect, o clădire emblematică pentru municipiul Iași va deservi inițiativele creative contemporane, pentru ca împreună, trecutul și prezentul, să inspire comunitatea și generațiile viitoare.”
PREMIERE: Chicago / Mesia / Hedda Gabler CLIN D’OEIL: George Costin Jurnal de bucureștean TEATRU: Spectacole de teatru must-see în luna aprilie PERFORMING ARTS: Spectacole internaționale la CNDB în aprilie PENTRU CEI MICI: Elixirul dragostei / Albă ca zăpada Sunetele orașului BISCUIT.RO HoReCa La șosea Povești din București POP CULTURE: East European Comic Con FitBucurEști Unde ieșim
Premieră „CHICAGO”
Circul Metropolitan
CLIN D’OEIL:
Aprilie se arată a fi, într-adevăr, o lună a primăverii, cel puțin prin efervescenţa şi eclectismul evenimentelor cu care orașul ne momeşte să-l străbatem, de la filme de artă la MNAR sau documentare de festival (OWR) la show-uri de edutainment la Sala Palatului (Brian Cox), de la performance-uri inedite de dans contemporan la CNDB până la parade de costume ale super eroilor la East European Comic Con. Sigur însă că muzica rămâne pe primul loc şi nu e weekend în care, indiferent de gusturi sau preferinţe, să nu identificăm o experienţă pe placul nostru.
La scurt timp după Europavox, festivalul de la Control Club dedicat trupelor europene emergente, în care se poate asculta de la Post-Punk la Krautrock, amatorii de înlănţuiri de sunete şi ritmuri create de DJ beneficiază de Heya Festival, între 5 şi 7 aprilie, la Hala Laminorul, după care atenţia se îndreaptă spre rafinaţii consumatori de improvizaţie muzicală, aşteptaţi la Biserica Lutherană în cadrul Jazz in Church (18-21 aprilie)... Cât despre rockeri, aceştia au rezervat finalul de lună pentru SoundArt Festival, la Quantic. Cel mai prietenos, mai mainstream rămâne însă Urban Blues Fest (12-14 aprilie, The Pub), pentru că se constituie într-un cadru uşor accesibil, fiind în buricul târgului... şi foarte agreabil din perspectiva socializării cu prietenii, pe fondul muzicii live de calitate - suedezii de la Guts’N’Grace cu veteranul Nuţu Olteanu la chitară sau ludicul scoțian Dave Arcari, de exemplu - pentru un public mai larg, ca vârstă sau apetituri de consum cultural, decât ale festivalurilor de super nişă.
În teatru se anunţă, de asemenea, destule
premiere interesante, de la Revizorul lui Gogol, în regia lui Alexandru Dabija, de la Teatrul Mic, la montarea-eveniment Heda Gabbler, de Ibsen, pe care Thomas Ostermeyer o pregăteşte la TNB, dar în sălile de multiplex lucrurile stau mai subţire, plătindu-se în continuare tribut grevei de anul trecut de la Hollywood, şi n-avem parte decât de puţine propuneri cu potenţial de entertainment general: The Fall Guy, Ghostbusters, biografia lui Amy Winehouse, plus ceva filme de groază. În fine, ne scoatem cu siguranță pârleala, noi, cinefilii amatori, la East European Comic Con (19-21 aprilie, Romexpo), unde, dincolo de comics-uri, cosplay, k-pop, artists’ alley sau video games, e acea parte de întâlniri cu invitaţi speciali, aşa că o să-i vedem în carne şi oase, printre alţii, pe MyAnna Buring, populară deopotrivă pentru serialul The Witcher şi filmele SF/Horror ale lui Neil Marshall, pe Jack Gleeson (Joffrey Baratheon din GOT) şi pe Sebastian Roché (serialele 1923, The Man in the High Castle, The Originals).
Dacă vă atrag subiectele tratate documentar, merită să încercaţi a selecta spre vizionare câteva dintre titlurile din One World Romania, care se va ţine între 5 şi 14 aprilie, în trei cinematografe bucureştene, căci filme precum Queendom sau Soundtrack to a Coup d’Etat v-ar putea schimba percepţia asupra acestui gen cinematografic. Dacă nu şi nu, asta e, mai rămâne întâlnirea Tradiţional(ă) de la Sala Palatului, din 28 aprilie, cu Andra. Ar fi păcat să rataţi concertul, după ce a fost sold-out pe OVO Wembley Arena, nu-i aşa? După cum ziceam, aprilie e o lună frumoasă pentru experienţe de going out.
Unul dintre cele mai aşteptate spectacole ale primăverii îl reprezintă, fără îndoială, musicalul Chicago, ce va avea premiera pe 6 şi 7 aprilie, la Circul Metropolitan, la exact 100 de ani de la evenimentele care au constituit sursa de inspiraţie pentru piesa de teatru scrisă de jurnalista Maurine Dallas Watkins, a cărei acţiune se centrează pe două tinere ucigaşe, Roxie Hart şi Velma Kelly, care încearcă să manipuleze mass-media pentru a scăpa de închisoare. Pe 3 aprilie 1924, la Chicago, Beulah Annan - „modelul” pentru Roxie - a fost acuzată de crimă, pentru ca, în acelaşi an, în luna mai, să fie declarată nevinovată. La fel, dar un pic mai târziu, s-a întâmplat cu Belva Gartner (inspiraţia pentru Velma), cântăreaţă de cabaret judecată încă din martie.
al cărui punct de plecare este, ca şi filmul lui Marshall, producţia muzicală ce a avut premiera pe Broadway în 1975 şi în West End în ’79.
Piesa satirică a lui Watkins a fost montată pe Broadway în 1926 şi, la scurt timp, avea să apară un prim film, realizat ca melodramă cu accente slapstick, având-o pe Phyllis Haver, din trupa lui Mack Sennett, în rolul lui Roxie. Până la deja clasica adaptare pentru cinema a musicalului Chicago scris de Bob Fosse cu Fred Ebb - realizată de Rob Marshall şi premiată în 2003 cu șase Oscaruri, inclusiv pentru Catherine Zeta-Jones ca Velma -, a mai existat o transpunere la Hollywood, Roxie Hart (1942), în registru comic, cu Ginger Rogers în rolul titular. După cum vedem, tratamentul poveştii şi al personajelor în Pop culture a fost de fiecare dată diferit la nivel de nuanţă, astfel încât va fi interesant de descoperit cum o vor aborda realizatorii spectacolului de la Bucureşti,
Deşi secular ca origine, dincolo de spiritul ludic al naraţiunii sau de accesibilitatea muzicii compuse în stil de vodevil de către John Kander, Chicago rămâne neerodat în fondul său datorită temelor mai actuale ca oricând, de la celebrity culture şi obiectificarea femeii la tarele justiţiei şi manipularea media, deci şi din acest punct de vedere, spectacolul de la Circul Metropolitan reprezintă un mustsee. La asta se adaugă faptul că distribuţia musicalului, produs de reputatul actor şi manager cultural George Costin (Centrul Cultural „Lumina”), în care se regăsesc nume foarte apreciate de către iubitorii artelor performative, precum Ana Bianca Popescu, Mirela Zeţa, Ana Creţu, Tudor Cucu-Dumitrescu, Cristina Danu, Oana Puşcatu sau Flavia Mihăşan, este una absolut remarcabilă prin talent şi polivalenţă artistică. Cu alte cuvinte, în aprilie, toate drumurile par a duce spre Chicago!
„Chicago este un spectacol despre aparențe, corupție, trădare și alte lucruri... foarte omenești”
Programată în aprilie, la Circul Metropolitan, premiera musicalului Chicago reprezintă, în egală măsură, cel mai hot şi cool eveniment al acestei primăveri din spațiul artelor performative, iar responsabil pentru punerea în scenă a spectacolului, la exact 100 de ani de la evenimentele care au inspirat crearea sa, este binecunoscutul actor GEORGE COSTIN, directorul Centrului Cultural „Lumina”, a cărui afirmare artistică, jalonată de o multitudine de premii, inclusiv UNITER, şi peste 30 de roluri principale, multe memorabile - Faust, Îngeri în America, Caligula, Familia Tót, sunt doar câteva exemple -, rămâne indisolubil legată de activitatea colectivului creat de reputatul regizor Victor Ioan Frunză. De altfel, în componența echipei Chicago se reîntâlnesc nume familiare spectatorilor care au urmărit cu interes şi admirație activitatea acestuia, fie că fac parte din distribuție, precum actorii Ana Crețu şi Tudor Cucu-Dumitrescu, sau semnează regia muzicală, ca Andreea Csibi
şi Vlad Vedeş. Asumarea unei producții de o asemenea anvergură şi notorietate presupune, implicit, riscuri şi eforturi considerabile şi, drept urmare, am simțit nevoia să îl provocăm la o deconstrucţie a acestui spectacoleveniment pe inițiatorul acestuia, George Costin, de la motivația personală de a se lansa într-o asemenea aventură artistică până la detalierea viziunii care, dincolo de muzica în sine, pot face un vodevil cu rădăcini seculare relevant pentru publicul contemporan.
Plecăm în dialog de la o formulare din fișa spectacolului: Chicago este „explorat şi produs de George Costin”. Explică-mi de ce ai ales această exprimare. Am ales să spun că am explorat Chicago pentru că... asta am făcut. Eu nu sunt și nu voi fi niciodată un regizor, din multe motive, şi încercând să îmi definesc rolul pe care îl am în acest proiect - în care eu cred foarte mult -, mi-am dat seama că munca mea are
de-a face cu explorarea... cu a explora o temă, un subiect, un text pe care îl cunosc de mai bine de 20 de ani de zile, pe care l-am văzut montat și pe Broadway, și pe West End, pe care l-am văzut, bineînțeles, cu toții pe ecrane și în producția Miramax. Am vrut deci să fiu sincer cu cei care sunt interesați de acest spectacol, care să înțeleagă că vor veni să vadă un text pe care eu l-am explorat, nu l-am regizat. [...] Vorbind acum de partea de producție, în ultimii cinci ani, conjunctural,
în calitatea mea de director de instituție publică, am exersat și ceea ce înseamnă să fii producător, să produci un spectacol, iar Chicago este un proiect pe care îl am în minte încă din 2003, de când l-am văzut împreună cu colegii din facultate. M-a marcat atunci foarte tare, tocmai pentru că este o temă plasată chiar în inima teatrului, pe care sigur că nu am cum să nu-l iubesc, pentru că asta fac eu zi de zi. E un text și o muzică și un subiect la care, de câte ori mă gândesc,
mă fac să simt bine, mă incită, iar instinctul mi-a spus că acest proiect se va întâmpla cândva și... anul acesta a venit momentul.
Obținerea drepturilor pentru a pune în scenă Chicago a venit cu îngrădiri despre cum trebuie să arate spectacolul?
Am avut libertate totală!
Drepturile pe care noi le-am luat pentru acest proiect nu includ o franciză, ba dimpotrivă, ne interzic copierea oricăror coregrafii sau scenografii sau costume, astfel că am putut să gândim un spectacol pentru publicul din București, nu să importăm o franciză dedicată publicului din New York sau de pe West End. Va fi un spectacol 100% original, ceea ce pentru mine, personal, a fost o condiție sine qua non. Dacă nu aș fi reușit să negociez aceste condiții de contract, aș fi renunțat la acest proiect.
Revenind la spectacolul în sine, acesta spune o poveste veche de un secol, prezentată în diverse versiuni, cu accente şi nuanţe care au diferit în funcţie de epocă. Care sunt oare temele relevante pentru publicul actual?
Cred că Chicago este o piesă despre aparențe, despre avataruri, despre corupție, trădare și multe alte lucruri... foarte omenești, de altfel. Răspunsul la întrebarea cât de relevante sunt aceste teme în ziua de astăzi cred că este evident: trăim într-o lume a aparențelor, trăim într-o lume a avatarurilor, trăim într-o lume în care succesul se măsoară în like-uri, ca să spunem mai direct, se măsoară în followers, se măsoară în filtre, în capacitatea de a disimula adevărul și de a îmbrăca realitatea în niște haine frumoase. [...] Corupția, de asemenea, pe
care nu aș vrea neapărat să se înțeleagă că mizăm, este o temă pe care această piesă o tratează într-un mod natural și o așează sub semnul omenescului, iar eu cred că este datoria noastră de oameni să înțelegem că aceste realități există și să le tratăm ca atare, nu să le negăm existența... să înțelegem că fac parte din natura umană. A minți, a fura, a supraviețui sunt lucruri care definesc omul. Nu sunt singurele, evident, dar fac parte din natura umană și preocuparea mea, ca om de teatru, este să aduc povești care vorbesc publicului despre natura umană direct și fără echivoc. [...]
Citiţi interviul cu GEORGE COSTIN pe www.zilesinopti.ro
Un succes internațional beneficiază de o montare inspirată, în linia spectacolelor de ținută de la Teatrul Bulandra
Am văzut în 2013 tulburătorul film
„Vânătoarea”, scris de Thomas Vinterberg și de Tobias Lindholm, regizat de primul, cu mereu uluitorul Mads Mikkelsen protagonist, astfel încât, înainte să ajung la avanpremiera de la Bulandra, aveam așteptări ridicate.
Primul spectacol al lui Alexandru Mâzgăreanu la Bulandra, cu Andi Vasluianu într-un rol lucrat în detaliu, nu dezamăgește. În primul rând, datorită reușitei adaptări scenice a lui David Farr, care a regândit strălucit povestea marilor probleme ale unei comunități mici. Apoi, montarea în sine, curată, bazată pe o viziune regizorală ce pare neintervenționistă – palpitanta desfășurare a evenimentelor e condusă cu mână ușoară, dar precisă. Așijderea, distribuția. Lucas-ul lui Vasluianu e rodul harului unui artist cu multe de oferit în rol principal. Andi a găsit cheia potrivită pentru a decripta personajul. Îi dă replica impecabil Theo-ul lui Cătălin Babliuc, un tânăr care n-a ratat niciun rol, ceea ce pare simplu, dar nu e.
Cu Hilde, Mirela Gorea își trece în cont încă o prestație impecabilă a unui om de scenă și de catedră, așa cum a făcut-o în toate spectacolele din ultimul deceniu în care am admirat-o: „Omul cel bun din Seciuan”, „Car(o)usel”, „Tango”, „Richard al III-lea”, „Băieții de zinc”.
O mențiune și pentru, probabil, cel mai notabil „secundar” de la Bulandra, Lucian Ifrim, un Per ce înglobează senin atribute ale tuturor ipocriților, lașilor și impostorilor întâlniți.
Aș adăuga la aprecierile legate de punerea în scenă a „Vânătorii” faptul că nu-i ușor să lucrezi cu cei mici în treburi de oameni mari, nemaipomenind de subiectul în sine – Eva Panduru (Klara) și corul de copii „OMIS” fac o treabă grozavă.
Găsesc că, alături de scenografa Maria
Miu, Alexandru Mâzgăreanu a compus un microunivers ce nu e tributar esteticii scandinave, așa cum a fost producția de la Almeida Theatre și cum, de bună seamă, era la îndemână. În fond, acțiunea spectacolului nu e specifică doar unei regiuni sau unei comunități. Inclusiv cântecele din ritualurile tribale sună bine românește, nu tălmăcite cu de-a sila. Iar golirea conținutului din sticlele de bere – mă rog, sticluțe, ca la teatru sau la bar – mi-a amintit de alt spectacol de la Bulandra, trebuie că l-am văzut cu mai bine de patruzeci de ani în urmă, „Mobilă și durere”, după Teodor Mazilu, unde scena în care Constantin Florescu golea din prima o sticlă de bere, se vedea clar că nu era butaforie, m-a impresionat cel puțin la fel de mult precum apariția Torei Vasilescu doar într-o cămașă bărbătească!
„Vânătoarea” de la Bulandra ia în cătare diferența subtilă dintre apropiere și proximitate, graba cu care decidem ce e bine și ce nu, toxicitatea mediului masculin de sorginte tribală, insuportabila ușurătate a destinului frânt de o minciunică, ingrata „Ispășire” (referință străvezie la romanul ecranizat al lui Ian McEwan), nedreptatea. Dar nu apasă pe trăgaci, lăsându-ne pe noi să judecăm.
Primăvara aceasta aduce pe scenele bucureștene o serie de spectacole teatrale care ies din tiparele tradiționale. Cu o selecție variată, de la dramă profundă la comedie și experiment, scenele Capitalei se transformă într-un mozaic de experiențe teatrale. În acest context, am ales să evidențiem trei producții care au avut premiera relativ recent și nu ar trebui trecute cu vederea:
Teatrul Excelsior
ADRENALINĂ, de Gabriel Sandu, este un spectacol ce navighează prin tema adicțiilor contemporane și a impactului Pop culture. Prin prisma unei trupe dance formate din trei (odinioară) adolescente, spectacolul aduce în scenă emoțiile și provocările asociate cu faima și identitatea. Acesta oferă o incursiune în estetica anilor 2000, analizând impactul acesteia asupra personajelor și publicului. Distribuția este formată din Dana Marineci, Oana Predescu și Iulia Samson, cu o apariție video Reallyrux. Scenografia este creată de Clara Ștefana, iar coregrafia de Ruxandra Bobleagă.
Teatrul Metropolis
Henry Johnson, în regia lui Eugen Gyemant, dezvăluie povestea captivantă a lui Henry, un personaj încercat de destin, interpretat remarcabil de Șerban Pavlu. Alături de el, Vlad Zamfirescu, Sebastian Marina și Costi Apostol completează un tablou viu al complexității relațiilor umane, fiecare personaj aducând propria nuanță în această explorare a întunericului ascuns în sufletul uman. Această producție deschide un dialog despre vulnerabilitate și fragilitate, evidențiind consecințele adesea devastatoare ale acțiunilor noastre, într-un decor conceput de Raluca Alexandrescu, care subliniază tranziția dintre lumina și întunericul existenței.
Apollo
Apollo Party Bun Bun Titlu Final este o comedie care abordează tema reinventării și rezilienței umane în urma pandemiei COVID-19. Spectacolul, scris de Vera Ion și regizat de Teodora Ioana Savu, prezintă poveștile a șase persoane diferite, forțate să își reevalueze viețile și să găsească noi începuturi. Prin utilizarea unor spații neconvenționale din Apollo 111 și a elementelor interactive, realitatea și ficțiunea se îmbină, invitând publicul să participe activ. Din distribuție fac parte Diana Amitrioaie, Adrian Ban, Ioana Bugarin, Camelia Pintilie/ Victoria Răileanu, Mădălina Stoica și Andreea Șovan.
Teatrul de Comedie a anunțat de curând preluarea în repertoriu a spectacolului Contracte, de Mike Bartlett, în regia lui Cristi Juncu şi cu scenografia semnată de către Cosmin Ardeleanu, iar prima reprezentație este programată pentru data de 6 aprilie, la Sala Studio. Din distribuția acestei comedii negre fac parte actrițele Teodora Stanciu și Diana Cavallioti / Irina Antonie, ale căror roluri sunt lucrate cu mare migală, tocmai dată fiind simplitatea premisei - o discuţie în doi, niciodată finalizată, despre ascensiunea (posibilă) în ierarhia unei organizaţii.
„E un fapt binecunoscut că un procent foarte ridicat al tinerilor absolvenți de facultate (deci și, în opinia mea, un procent semnificativ al spectatorilor Teatrului de Comedie) îl reprezintă cei al căror vis e angajarea, urmată de o carieră strălucită, în cadrul unei companii de top. Prin intermediul unei tinere ambițioase, căreia nu-i aflăm decât prenumele, Ema, dramaturgul britanic Mike Bartlett ne introduce în dedesubturile parcursului unei astfel de cariere. Din acest punct de vedere, Contracte poate fi considerat nu doar un spectacol de teatru, ci și oportunitatea de a asista la un workshop de perfecționare, la un training. Aplicați urgent!”Cristi Juncu, regizorul spectacolului.
Textul spectacolului de la Teatrul de Comedie, Contracte (Contractions), pe care Times l-a caracterizat drept „grotesc de amuzant”, iar Daily Telegraph ca fiind „brutal de entertaining”, îi aparține dramaturgului și scenaristului britanic Mike Bartlett, multipremiat în cadrul
celor mai cunoscute gale internaționale: Premiile Olivier, Premiile Tony, Premiile BAFTA. De asemenea, piesele sale, de la Chariots of Fire sau Medea la Love, Love, Love şi 13, au fost jucate la teatre importante din Marea Britanie, precum Old Vic, National Theatre sau Royal Court.
Numele prolificului Mike Bartlett nu este însă nefamiliar iubitorilor de teatru, ţinând cont că alte trei piese ale sale se joacă în Capitală în actuala stagiune, O intervenţie, în regia lui Radu Iacoban, la Teatrul ACT, Copilul meu, în regia lui Claudiu Goga, la Teatrul Mic, şi, respectiv, Cock, în regia lui Tony Adam Horaţiu, la Teatrul Stela Popescu. Cu alte cuvinte, dacă nu le-aţi descoperit încă, după ce încheiaţi Contracte la Comedie, puteţi să vă extindeţi experienţa „Bartlett”, întrucât fiecare piesă a lui reprezintă un fragment distinct de oglindă din caleidoscopul prin care percepem realitatea cotidiană.
În regia lui Andrei Măjeri, pe 19 şi 20 aprilie , Teatrul Evreiesc de Stat prezintă premiera spectacolului MESIA , de Martin Sherman, dramaturg și scenarist american cunoscut pentru cele 20 de piese de teatru care au fost montate în peste 60 de țări. MESIA , montată în premieră în 1982, la Hampstead Theatre din Londra, „ abordează dilema evreiască cu umanitate și umor ”, după cum aprecia atunci Standard , însă mai multe detalii despre montarea de la TES a oferit chiar autorul acesteia, ANDREI MĂJERI :
„La invitația doamnei Maia Morgenstern de a reveni la Teatrul Evreiesc de Stat, am înaintat propunerea acestui text american, scris acum mai bine de 40 de ani. El își trage seva dintr-o întâmplare mult mai veche, un moment istoric controversat. Pe la finalul anilor 1600, Șabatai Zevi, un rabi din Imperiul Otoman, s-a autodeclarat Mesia. Acțiunea primului act e centrată în jurul protagonistei, Rahela, o tânără atipic de independentă pentru comunitatea din care face parte. Satul său încă poartă urmele traumei provocate de un raid al cazacilor, care a avut loc cu mai bine de un deceniu înainte. Relația directă a Rahelei cu divinitatea evoluează pe parcursul celor două acte, cu o extraordinară subtilitate a detaliilor. Umanitatea și înțelepciunea ei o conduc și o definesc în toate momentele cheie ale acțiunii.
Titlul ar putea fi înșelător, căci povestea surprinde drumul transformator, interzis, al unei feministe ante rem. Mesia e salvarea care întârzie să apară și care nu devine niciodată palpabilă. O vedem pe Rahela înconjurată de bărbați caricaturali, care oscilează între fanatism și necredință, între habotnicie și nepăsare.
Întrebările ei intime și directe o definesc ca pe o puternică gânditoare. Astfel, prin acțiunile acestui personaj, ne putem imagina un trecut al corpului feminin, al tabuurilor, dar și al relației fluctuante cu credința. Alte femei puternice (mama sa, Rebecca, Sarah - soția lui Mesia și Tanti Rose - mătușa pețitoare) gravitează în jurul său și oferă un plus valoare straturilor feminine diverse ale poveștii.
Actul doi se petrece în port, în Gallipoli, teritoriu străin personajelor noastre, care călătoriseră acolo pentru a-și cunoaște mântuirea. Transformările Rahelei capătă noi cote, iubirea pentru mai tânărul Asher fiind adevărata sa eliberare. Tot acolo, surprinzătoarea convertire a lui Șabatai Zevi la islam declanșează o deziluzie teribilă în rândul evreilor care-l urmaseră. Pentru mine, ca regizor în 2024, acest proiect înseamnă o descindere în zona explorării mai nuanțate a temei credinței, analizată adesea doar printr-o poziționare superioară. Fără a ignora instrumentele critice, ironia sau explorarea deziluziei, MESIA este un proiect unde fluidele logicii și delirului se contopesc.”
Thomas Ostermeier, un superstar al regiei europene de teatru, montează pentru întâia oară un spectacol în România și transpune piesa Hedda Gabler, a lui Henrik Ibsen, considerată reprezentativă pentru dramaturgia secolului XlX, pe scena sălii „Ion Caramitru” a Teatrului Național din București, scenă pe care publicul bucureştean a putut vedea în toamna trecută, în cadrul X-Fest, formidabilul său spectacol O istorie a violenţei, realizat la Schaubühne Theater din Berlin. Interesant este faptul că Hedda Gabler reprezintă a doua montare a lui Ostermeyer după Ibsen din această stagiune, ţinând cont că la Duke of York’s Theatre din Londra se joacă versiunea sa a piesei clasicului norvegian, Un duşman al poporului, cu Matt Smith în rolul principal.
Celebru pentru abordarea sa contemporană a pieselor clasice și montările provocatoare din punct de vedere politic și social, Thomas Ostermeier este o figură de prim-plan a teatrului contemporan, director artistic al celebrului teatru berlinez Schaubühne am Lehniner Platz, artist asociat al Festivalului de la Avignon, deţinător al Premiului Europa pentru Noi Realități Teatrale şi creator a peste 50 de spectacole în Germania și în lume. De altfel, Ostermeier a primit Leul de Aur al Bienalei de la Veneția pentru întreaga sa operă în 2011 şi a fost distins de Ministerul Francez pentru Cultură și Comunicare cu titlul „Commandeur de l’Ordre des Arts et des Lettres”.
În Hedda Gabler, care a avut premiera în 1891, Henrik Ibsen aducea o critică virulentă la adresa burgheziei, dar în prezent burghezia nu mai există sub
forma unei clase omogene. Cu toate astea, dorințele și temerile burgheze din secolul al XIX-lea se regăsesc într-o formă aproape neschimbată, în mod egal, în toate straturile societății actuale. Teama de declin social a devenit un motiv comun al epocii noastre. În viziunea lui Thomas Ostermeier, Hedda Tesman (născută Gabler) - interpretată de Raluca Aprodu - este un produs al erei digitale, o femeie obișnuită să obțină exact ceea ce vrea, dar care realizează că există o mare diferență între ceea ce crede ea că își dorește și ceea ce are ea cu adevărat nevoie. În distribuția stelară a spectacolului Hedda Gabler, a cărei premieră va avea loc pe 13 aprilie, la TNB, alături de Raluca Aprodu se regăsesc actori valoroşi ai Naţionalului bucureştean, precum Richard Bovnoczki, Ana Ciontea, Crina Semciuc, Alexandru Potocean și Marius Manole.
De peste două decenii, mai exact începând cu anul 2001, Odeon este singurul teatru din România care produce și găzduiește spectacole de dans printr-un program longeviv și coerent dedicat Terpsihorei: „Dans la ODEON”. Prin producții proprii și festivaluri, gale extraordinare, dans contemporan, neoclasic sau teatru-dans, cu săli întotdeauna pline, Teatrul Odeon a contribuit decisiv la dezvoltarea artei dansului în România.
În acest an, vineri, 26 aprilie, la Odeon este sărbătorită Ziua Internațională a Dansului
(29 aprilie) prin ediția aniversară, cu numărul XX, a Galei Extraordinare a Dansului, și, drept urmare, publicul este invitat în sala Majestic, unde gazdă a serii va fi actrița Elvira Deatcu, bineînţeles, alături de coregraful, dansatorul și regizorul Răzvan Mazilu, care ne-a spus câteva cuvinte despre spectacol și invitații săi:
„Voi pune accentul pe dans contemporan de data aceasta și pe alte forme de dans (high
heels, pole dance). Printre invitați va fi Monica Petrică, alături de care voi dansa un moment din celebrul spectacol Un tango mas, ca un remember al unui spectacol care a făcut peste 150 de reprezentații pe scena Odeonului și a fost invitat în Spania, Italia, Ungaria, Israel. Conform tradiției, copii și adolescenți talentați de la Liceul de Coregrafie Floria Capsali vor fi alături de noi.”
În contextul celebrării a 20 de ani de existență, Centrul Național al Dansului București (CNDB) extinde Ziua Internațională a Dansului pe durata întregii luni aprilie. Astfel, spectatorii vor avea ocazia să vizioneze spectacole de dans internaționale prezentate în premieră în România, producții coregrafice naționale, dar și să participe la discuții cu artiștii. În calendarul lunii sunt incluse trei spectacole din Ungaria, Olanda și Belgia, selectate din programul internațional Twenty23/24, organizat de rețeaua europeană Aerowaves:
Creația și interpretarea: Viktor Szeri
Pe 17 aprilie, coregraful Viktor Szeri vine în premieră la CNDB cu spectacolul visceral „Fatigue”, ce estompează granițele dintre scenă și sală, invitându-ne în realități intime în care publicul are un rol activ. „Fatigue” arată oscilațiile de dispoziție, reflexele încetinite, amețelile: diversele simptome fizice și psihologice ale burnout-ului se infiltrează neobservate în viața de zi cu zi. Ce poate face un artist în această stare de epuizare într-o lume în care munca dă sens existenței? Spectacolul a fost distins cu Premiul Rudolf Lábán 2023, acordat de scena independentă de arte performative din Ungaria.
Conceptul, coregrafia și interpretarea: YAV O altă premieră în România este „Movements of Soul”, de pe 24 aprilie, în care coregraful YAV reunește elemente din lumile dinamice ale dansului, muzicii și modei. YAV a ales în mod deliberat ca spectacolul să nu fie însoțit de o descriere, pentru a chestiona noțiunile și condiționările noastre preconcepute, fiindcă adesea confundăm mesajul cu mesagerul. „Movements of Soul” este o reamintire a faptului că arta nu are întotdeauna nevoie de cuvinte.
Coregrafia și interpretarea: Loraine Dambermont Spectacolul de pe 29 aprilie este ultima premieră programată de CNDB luna aceasta. Nu lipsită de umor, coregrafa belgiană prezintă un solo energic sub forma unui tutorial live, prin care își dezvăluie cele mai bune abilități secrete de autoapărare. Performance-ul provoacă virtuozitatea fizică și mentală a interpretei, împingând limitele unui corp constrâns între un maraton de mișcări de karate hiper rapide și precizia extremă a propriei sale muzicalități. Cele 20 de minute se transformă într-un ghid de supraviețuire cu accente de umor, prin mișcări îndreptate înspre paroxismul autoironiei.
Gaetano Donizetti nu pierdea timpul atunci când îl pasiona ceva. În plus, era vestit pentru rapiditatea cu care îşi scria partiturile de sute de pagini. Drept dovadă, pentru a definitiva „Elixirul dragostei”, una dintre cele mai iubite opere ale sale, i-au fost necesare doar şase săptămâni. Un adevărat expert în scriitura de operă, un workaholic cu un simţ infailibil legat de gustul publicului și un creator al cărui dar al inspirației s-a dovedit mereu fertil, Donizetti a scris 75 de opere în doar 20 de ani, o performanță uluitoare, la care mulţi s-au uitat cu pizmă. Şi pe bună dreptate.
Una dintre cele mai apreciate creaţii de operă ale prezentului
Inspiraţie? Geniu? Ambele? Cert e că
Donizetti a imaginat în „Elixirul” câteva dintre cele mai iubite pagini ale operei, ce contribuie şi ele semnificativ la menţinerea acestui titlu în repertoriul teatrelor de operă de pretutindeni (a ocupat locul 13 în statisticile portalului operabase.com, care a monitorizat cele mai montate opere în întreaga lume, în intervalul 2008-2013). Personajului Nemorino îi revin două dintre celebrele arii de tenor: „Quanto è bella, quanto è cara” şi „Una furtiva lagrima”, emblematice pentru poeticitatea lirismului donizettian. Însă nu sunt cu nimic mai prejos nici „Della crudele Isotta”, aria Adinei, sau „Come Paride vezzoso”, arie a lui Belcore din primul act.
Vitalitate, inventivitate melodică, instrumentație strălucită, virtuozitate a
scriiturii orchestrale și acel „je ne sais quoi” în componistică, specific italian, în care recunoști pasiune și tihna plăcerii de a te bucura de ceea ce italienii, creatori şi melomani, au apreciat deopotrivă mereu atunci când era vorba de operă: vocea, unicitatea ei timbrală. Acesta este florilegiul cu care Donizetti încântă generaţii de ascultători din mai 1832 şi până în prezent.
La Opera Comică pentru Copii, montarea actuală cu „Elixirul dragostei”, în regia lui Cristian Mihăilescu, propune această capodoperă a bel canto-ului într-o formă concisă, esenţializată, cu durata puțin peste o oră – potrivită publicului pentru care este gândită. O montare alertă, cursivă, spumoasă, accesibilă şi sub aspectulfoarte preţios - ce ţine de prezentarea în limba română. Un astfel de „Elixir” te provoacă să accepţi că opera italiană romantică poate fi un pariu câştigător atunci când ştii cum să oferi un produs cultural clasic într-o manieră perfect accesibilă şi, în acelaşi timp, fără a face vreun rabat în relaţia cu textul iniţial. Și poate fi savurat în luna aprilie, fiind introdus în stagiune în mod cu totul special, grație nominalizării sale la categoria „Cel mai bun spectacol pentru copii”, în cadrul premiilor UNITER.
Oglindă, oglinjoară, care este cel mai frumos basm din lume? „Albă ca zăpada” nu este doar basmul cel mai frumos din lume, dar și cel care deschide luna mai la Teatrul Ion Creangă. De la conținut la imagine, regie și distribuție, spectacolul va fi unul pe care până și maștera cea rea l-ar invidia.
A fost odată un băiețel care avea 9 ani și care, la 9 ani, se confrunta cu o problemă medicală. Cum metodele de alinare a durerii erau inexistente la vremea aceea, în timpul operației i s-a spus o poveste. Copilul a găsit-o atât de captivantă, încât nu a simțit nicio durere. Micul pacient se numea Jacob Grimm, povestea vindecătoare - „Albă ca Zăpada”, iar anul intervenției era 1794.
Jacob Grimm este unul dintre cei doi frați Grimm, autorii celei mai populare variante a basmului despre prințesa atât de puțin iubită de mama vitregă doar pentru că era prea frumoasă. Textul lor a inspirat și dramatizarea din 2007, a lui Cornel Todea, de la care a plecat, de altfel, versiunea actuală, în regia lui Andrei Răduț. Acesta are determinarea și viziunea necesare pentru a se afirma și în domeniul regiei, așa cum a făcut-o în scenografie (peste 50 de titluri realizate), dar și ca regizor al spectacolului „Ursul păcălit de vulpe”, din repertoriul TIC.
„Pentru mine, a regiza «Albă ca Zăpada» presupune creativitate și, în același timp, responsabilitate. Este foarte important să te raportezi mereu la personalitatea unui copil. Dacă mie mi se pare expresivă o scenă anume, oare lui cum i se pare, cum procesează mesajul? Îmi doresc să transpun povestea aceasta clasică într-o formă ușor de înțeles, dar suficient de elocventă și de expresivă vizual pentru ca spectatorii să înțeleagă esențialul din ea”, declară Andrei Răduț.
Echipa de actori în timpul lecturilor pentru „Albă ca zăpada”
Forța vindecătoare a unui basm implică și alinarea unor trăiri interioare. Cu ajutorul basmelor, copiii își înțeleg emoțiile. Pe acest tărâm fermecat sunt exprimate subtil nevoia de atenție, de dragoste, de joacă, dar și diferite frici. Copiii își dau seama, totodată, că obstacolele pot fi depășite și învață lecția optimismului. „Albă ca zăpada” are toate aceste merite și-ncă unul în plus.
Transpus pe scena Teatrului Ion Creangă, devine o feerie. Și cum farmecul prin oameni lucrează, actorii care vor însufleți personajele sunt Ioana Bîndac, Marius Boboc, Ilinca Atanasiu, Tudor Morar, Nicoleta Rusu, Cristian Boeriu, Ciprian Niculae, Iulian Bălan, Andreea Mera, Liliana Donici, Valeria Stoian, Alexandru Prica și Oana Bănuță. Prima reprezentație are loc sâmbătă, 4 mai, o zi festivă în istoria TIC - se împlinesc 59 de ani de când a bătut gongul pentru prima dată în sala de spectacol. Și nu există mod mai frumos de a marca momentul decât printr-o nouă producție, alături de publicul nostru drag!
Descoperiţi pe www.teatrulioncreanga.ro, programul complet al lunii mai!
Oferta muzicală de luna aceasta în București este una foarte bogată și diversă, în locații precum Sala Palatului sau Arenele Romane, unde performează artiști precum Akua Naru, La Familia, Pink Martini sau Lara Fabian, însă și cluburile au foarte multe de oferit. Într-un oraș ultradinamic, acestea oferă o alternativă antrenantă, plină de culoare și sunet, așa că iată patru recomandări de evenimente muzicale care îți pot anima serile de primăvară:
Expirat Halele Carol
Pe 16 aprilie, Argatu’ își lansează noul album, Tezaur. Acesta promite o experiență muzicală memorabilă ce îmbină elemente ce țin de folclorul românesc cu beat-uri electronice, traversând mai multe genuri muzicale și perioade istorice într-un spectacol care te va transporta într-o călătorie prin inima culturii românești, reinventată pentru era digitală. Un eveniment pentru iubitorii de hip-hop, dar și cei care apreciază fuziunea genurilor muzicale și muzica autohtonă ca punte între folclor și modernitate.
The Pub
Pentru pasionații de rock, Meşterii Rock promit un 17 aprilie plin de energie prin lansarea albumului lor Cavalcada. Așteaptă-te la riff-uri puternice, solo-uri impresionante și
o atmosferă electrizantă. Este o ocazie perfectă pentru a descoperi sau redescoperi dragostea pentru rock-ul autentic. Proiectul, condus de Josef Ioji Kappl, fost membru Phoenix, promite o diversitate muzicală impresionantă, avându-i ca membri și pe Nicu Patoi, Narcis Tran-Korsar, Codruț Croitoru și Marcel Moldovan.
Quantic Club
Sharon Kovacs, cunoscută sub numele de scenă Kovacs, este o artistă din Olanda, apreciată pentru stilul său muzical emoționant, care include influențe de la Amy Winehouse la Beth Gibbons. Artista cu o voce inconfundabilă și o prezență scenică magnetică vine la Quantic
pentru a oferi publicului, pe 18 aprilie, o seară memorabilă. Stilul său unic, care pendulează între soul, jazz și pop, promite o experiență perfectă dacă ești în căutarea unei serate muzicale care să te emoționeze și să te inspire.
ΣTELLA, cu rădăcini grecești și un sunet care îmbină indie cu electronic, vine pentru prima oară în București, pe 19 aprilie, pentru aduce pe scena din Control Club un spectacol interesant, ca parte a turneului european de promovare a ultimului său album, Up And Away Albumul marchează debutul ei la Sub Pop, prezentând un pop vintage despre iubire și transformare personală și muzicală. Concertul este o oportunitate excelentă de a explora noile valuri ale muzicii indie, într-unul dintre cele mai cunoscute cluburi ale Capitalei dedicate culturii underground.
Între 18-21 aprilie, apreciatul festival JAZZ IN CHURCH, organizat de asociația JAZZ. RO, revine la Biserica Lutherană din București pentru a noua ediție, care îşi propune să aducă un omagiu lui Django Reinhardt, părintele jazzului manouche și unul dintre cei mai cunoscuți jazzmani ai tuturor timpurilor. Astfel, festivalul este deschis de Bireli Lagrene, un copil-minune care a depășit cu brio testul maturității, afirmându-se continuu în lumea jazz-ului drept unul dintre cei mai mari chitarişti ai lumii. Ca în fiecare an, în programul festivalului se vor regăsi diferite proiecte de jazz și muzică contemporană, aşa că pe 18 aprilie performează şi trio-ul elveţian Thierry Lang / Heinri Känzig / Andi Pupato.
Având în deschidere Vince Abbracciante Trio din Italia (acordeon, ghitară, contrabass), unul dintre cele mai speciale momente va fi concertul de pe 19 aprilie, susţinut de Sokratis Sinopoulos Quartet. Sinopolous este un maestru contemporan al lirei care, cu o interpretare delicată și nuanțată, poate cu ușurință să depășească granițele genurilor în
jazz și clasic, în timp ce rămâne fidel tradițiilor populare din Grecia și Marea Mediterană.
”Când cântă Sokratis Sinopoulos, pot vedea toată istoria vibrând cu sunetele străvechi ale coardelor”, declara reputatul muzician de jazz Charles Lloyd.
Sâmbătă, pe 20 aprilie, sunt programate trei concerte, cel al pianistului român Andrei Petrache, urmat de ineditul dialog dintre harpa barocă şi trompetă, susţinut de către Giovanna Pessi (Elveția) şi Tom Arthurs (Marea Britanie), şi, nu în ultimul rând, recitalul virtuozului şi versatilului acordeonist şi pianist italian Antonello Salis, reputat nu doar în lumea jazz-ului, ci şi în cea a teatrului, filmului sau dansului contemporan.
După proiectul Régis Huby / Bruno Chevillon / Michele Rabbia, ultima seară se încheie tot în franceză, cu un trio în care se dezlănțuie muzica lui Django. Theo Ceccaldi împreună cu fratele său, Valentin (violoncel), și Guillaume Aknine (chitară) abordează lucrările lui Django Reinhard, completândule cu propriile compoziții. Trioul revizitează motive, imagini și fragmente din Jazz Manouche, împletindu-le cu idei și sunete originale. Abia așteptăm să ascultăm aceste concerte în spațiul acustic perfect al Bisericii Lutherane din București.
Deși iubim MBS și nu concepem sarmalele fără, mămăliga este pentru noi o dovadă a sărăciei și înapoierii; tot grâul e fruntea, deși porumbu-i temelia, și nu de ieri, de azi - prin secolul XIX, unii intelectuali duceau campanii pentru înlocuirea culturilor de porumb cu grâu sau soia. Cărțile de bucate fac și ele cam la fel - Sanda Marin are doar nouă rețete din 1500, Bacalbașa și mai puține, doar Radu Anton Roman mai redresează situația, dându-ne 13.
Străinii, în schimb, au vorbit (și) de bine despre mămăligă; au mâncat/cerut rețete, bașca, se zice că în 1856, marele geograf Alexander von Humboldt, întâlnind un călător întors din Valahia, l-a întrebat mai întâi despre mămăligă. Străinii care au scris cărți de bucate românești au fost și ei mai generoși decât ai noștri, punând în ele mămăligă multă și la loc de cinste. Pentru ei, ea este un simbol gustos al României, pentru noi este ceva cu care nu te poți mândri. Și nu doar cu mămăliga ne e rușine.
Avem încă bucătari care pun străinului în față doradă și somon, că păstrăvul e bleah. Avem și cetățeni care mănâncă pizza cu funghi porcini, căci nu au auzit de hribi. Mulți pufnesc în râs când le vorbești despre brânzeturile artizanale românești. Care? Telemea și burduf?!
Și nici nu le poți reproșa ceva, cât timp oameni din HoReCa îți dau în scris că bucătăria românească nu poate străluci la restaurant sau la concurs dacă nu pui în farfurie niște cerneală de sepie și ceva quinoa, pentru că, pe bune, ce poți să faci cu ceapă, slană și un pui de țară?
Și avem străini care mănâncă mămăligă, telemea, burduf și păstrăv în cetină sau în smântână, străini care se bucură de ceapă cu slană revizitate de bucătarii ce găsesc ce să facă cu ele în cheie modernă. Restaurantele lor atrag atenția publicațiilor internaționale importante, iar ei sunt apreciați de mari chefs ai lumii cu care gătesc la evenimente tip 4 hands dinners. Străinătatea reușește să vadă ceva bun în noi, indiferent cât ne încăpățânăm noi să nu o facem.
Nu suntem săraci culinar, mai degrabă bogați și ignoranți, autosuficienți, nepăsători. De asta ar trebui să ne fie rușine, că aveam, știam și puteam, dar nu am vrut, cum scria cândva Cosmin Dragomir. Nu vrem să auzim adevărul, căci răstoarnă ierarhii în care ne-am plasat singuri în vârf; dacă închidem ochii vedem doar ce vrem printre gene - pe cei ca noi; iar dacă altul face altfel și obține rezultate le demolăm, ce dacă le-au validat alții mai pricepuți? Cine e, mă, ghidul ăla Mișlin și ce știe el de ceapa mamii?
Până una alta, National Geographic Travel a inclus COP (carto prăjiți, ou și cârnat Pleșcoi) de la Bucătăria Localfood în cele șase must try dishes din București; restaurantul Pilvax din Brașov a fost pus de e Guardian în lista de 20 restaurante de top europene pentru 2024, iar Irina Georgescu gătește la Fortun & Mason Londra din cele două cărți ale sale de bucătărie românească în limba engleză.
E primăvară în toată regula, așa că orice going out trebuie să aibă loc la o terasă înconjurată de natură. Nu ducem lipsă de astfel de locuri, dar oricând sunt folositoare câteva recomandări, mai ales atunci când ești în pană de idei:
pOINT
Eremia
Grigorescu 10
0748.291.815
POINT este un hub cultural unde poți vedea piese de teatru, concerte, expoziții sau poți lua parte la workshop-uri pe diverse teme. De asemenea, este și un mic bistro, cu un bar bine dotat și cu o terasă scăldată în soare. Îți poți plănui un brunch târziu aici, pentru ca mai apoi să rămâi și la o piesă de teatru.
J’ai Bistrot
Calea Griviței 55
031.426.2047
Dacă vrei să trăiești cu impresia că ai lucrat pentru o zi din Vama Veche, dar fără să părăsești Bucureștiul, atunci dă o fugă la J’ai Bistrot pe terasă. Mai ales că pentru pauza de masă nu trebuie să pleci nicăieri, pentru că meniurile de aici sunt și foarte bune, și foarte avantajoase.
Grădina Floreasca
Mircea Eliade 16
0755.085.967
Plasată mai departe de centrul orașului, dar într-o zonă foarte frumoasă și verde, Grădina Floreasca este
perfectă pentru a scăpa de griji și a evada din aglomerația orașului. În plus, spre deosebire de celelalte terase din oraș, aceasta se întinde în jurul unei piscine, iar spațiul este mai mult decât generos.
Acuarela
Polonă 40 0745.662.889
Acuarela există în București de mai bine de un deceniu și încă de la început era un loc pe care toată lumea iubea să-l pozeze - Instagramul e plin de fotografii colorate cu decorul de aici. Dar este și o terasă plină cu verdeață, cu beri artizanale, limonadă și multe lucruri bune în meniu.
Sera Eden
CA Rosetti 37
Sera Eden este un „hub urban specializat pe mixologie și arta gustului”. Terasa de aici a devenit rapid the place to be, se afl ă în curtea Casei Sabinei Brătianu-Cantacuzino, o clădire cu multă istorie. Și, așa cum spune și numele, o parte din terasă se afl ă într-o seră.
Acum, că primăvara s-a hotărât în sfârșit să-și facă simțită prezența, este un moment numai bun să-ți aduni prietenii și să te retragi la ceas de seară într-un cocktail bar. Și pentru că opțiunile din Capitală nu sunt limitate, sigur vei găsi acel loc în care să te lași purtat de ritmul unei muzici bune și să te bucuri de un cocktail perfect mixat.
The Owl Cocktail House
Bulevardul Știrbei Vodă 104-106
The Owl este un cocktail bar care nu mai are nevoie de introducere, având deja un renume (câștigat pe bună dreptate) printre iubitorii de băuturi autentice, mixate perfect, dar cu un twist pe alocuri. Pitit pe străduțele cu case din zona Cișmigiu, The Owl este popasul perfect pentru o plimbare lungă prin parc. Atmosfera de aici este una intimă, relaxată și obscură, numai bună pentru seri târzii la povești cu prietenii. Meniul este unul cu adevărat fascinant, iar felul în care sunt preparate cocktailurile denotă pasiune, dedicare și mult studiu în spate. Așa că dacă vrei mai mult decât un cocktail bun, ar fi chiar păcat să nu treci pe la The Owl!
SIP Bucharest Cocktail Bar
Strada Covaci 12
Îl găsești chiar la câțiva pași de Piața Romană, pe frumoasele străzi ultracentrale pe care nu te plictisești niciodată plimbându-te. Ajuns la SIP, totul e cât de poate de simplu, aici vii să „have a sit, a sip and enjoy”, așa cum ne-o spun chiar ei. Cu un generos bar care îți fură privirea încă de la intrare, meniul de la SIP este unul cât se poate de ofertant - peste 40 de cocktailuri, atât cu alcool, cât și fără, mândrindu-se cu un spectru de la băuturi catifelate și delicate și până la cocktailuri inedite, menite să-ți provoace papilele gustative.
Strada Ion Brezoianu 23-25
Situat tot pe lângă Cișmigiu, FIX MAD se află în Palatul Universul și este deja cunoscut ca fiind unul dintre cele mai cool botanical bar din București. Cu un decor hipsteresc și boem care se îmbină perfect cu plantele, la FIX vei găsi întotdeauna o atmosferă intimă, primitoare și un staff prietenos, care știe să-și facă bine treaba. Meniul aici este unul scurt, care se schimbă des, în funcție de sezon și ingredientele locale, în timp ce barmanii experimentează și propun de fiecare dată cocktailuri originale, așa că n-ai de ales: trebuie să te întorci!
Strada Matei Millo 5
O nouă apariție în competitiva scenă de baruri a Capitalei este Negroni Bar, un spațiu unic care reușește să te poarte încă de la intrare într-o lungă călătorie - de la Londra la Florența și chiar New York, din secolul XX și până în zilele noastre. Deschis recent în zona Victoriei, în clădirea Tandem, Negroni Bar are un decor care îmbină nuanțele retro italiene cu influențele de decor bucureștean, în timp ce culoarea centrală care face ca locul să vibreze constant este roșu. De la cocktailuri italiene clasice la variante reinventate și adapte de Negroni, Negroni Bar le are pe toate și nu numai!
The Vault Bar
Strada Doamnei 2
Nu puteam povesti despre cocktailuri bune din București fără să amintim și de Vault - barul Hotelului Marmorosch din Centru Vechi, fiind unul dintre cele mai impresionante din tot orașul. Cu o amplasare cel puțin specială, chiar într-un seif vechi al fostei bănci Marmorosch, design-ul locației este unul fascinant, impozant și elegant, iar meniul este conceput pentru a satisface orice gust. De la clasicele cocktailuri și până la mixologie modernă și inedită, barmanii de la Vault își propun să mulțumească orice connaisseur, oricât de experimentat ar fi el.
Trebuie amintite aici însă și GinOteca, The S’aint 139, Salon Golescu sau Robescu 14 (un lucru este cert: ai de unde alege!)
www.zilesinopti.ro
ISPACE (Pierre de Coubertin nr. 3-5 - în Mega Mall la et 2) nu se descrie drept muzeu imersiv, ci ca un loc în care tehnologia este pusă în slujba poveștilor, cinematograf al viitorului și loc de visat cu ochii deschiși. Aici, tehnologia, senzorii și ideile inovatoare vin împreună pentru a crea un spațiu modern, în care participanții se bucură de show-uri imersive pe diferite teme educative și de entertainment, timp de aproximativ 20 de minute. Despre acest nou loc inedit din București ne-a povestit mai multe Răzvan Pascu, co-fondator ISPACE.
Care a fost inspirația sau motivul principal din spatele creării ISPACE? Și cine sunt oamenii care au făcut acest lucru posibil?
În spatele ISPACE – spațiu imersiv se află H3, un studio de new media art din București cu o echipă multidisciplinară formată din Andrei Mitișor, Marius Dumitrașcu și eu, Răzvan Pascu. Dar tot cu noi, în spate, sunt prieteni, familii, parteneri și mulți ani de experiență în dezvoltarea de instalații de new media. Și așa ajungem și la motivul creării ISPACE, care reprezintă încununarea acestor ani de lucru cu artele digitale. ISPACE propune o experiență socială multisenzorială unică, la intersecția dintre tehnologia imersivă, artă și edutainment.
Ce tehnologii și mijloace inovatoare sunt utilizate la ISPACE?
Atracția principală o reprezintă camera imersivă, unde folosim proiecțiile video 360 și sunetul spațial. Aceasta însă e doar tehnică de redare audio-vizuală; în profunzime, folosim elemente de arhitectură, design, optică pentru a spune povești. Vedem ISPACE ca pe un cinematograf al viitorului, unde publicul nu mai este fixat în scaun, ci se poate deplasa în film pentru a încerca mai multe perspective. E un loc al realităților imersive.
Cum ați selectat spectacolele imersive care sunt acum prezentate vizitatorilor la ISPACE?
Ne-am gândit că acest mediu, fiind încă la început, să
aducem în jurul publicului lumi pe care oricine ar dori să le viziteze: adâncurile oceanelor în filmul Nautilus, spațiul cosmic în Infinite Horizons și istoria creativității în Art Evolved– from paint to pixels.
Ce proiecte viitoare aveți în plan pentru a extinde și îmbunătăți experiența vizitatorilor?
Vom lansa în curând o nouă experiență în spațiul imersiv. Show-urile sunt gândite sub forma unor episoade, iar următorul va fi cel puțin la fel de dorit precum cele de până acum. Vom adăuga, de asemenea, instalații noi în spațiul interactiv. După cum vor vedea cei care ne vizitează, înainte de spațiul imersiv, avem un spațiu interactiv cu instalații multimedia, unde publicul poate experimenta microuniversuri create de noi.
Cum vedeți evoluția artei imersive în România și în lume, în următorii ani?
Evoluția artei imersive în România și în întreaga lume este în plină ascensiune. Chiar dacă suntem încă în stadiul incipient al acestei mișcări artistice, putem observa deja un interes crescut și o explorare continuă a potențialului său. Cred că termenul „imersiv” a fost folosit în mod excesiv în ultimii ani, dar formele de artă imersivă, fie că vorbim despre proiecții, lumini sau alte forme mai au multe de spus și în multe direcții. În toate marile orașe ale lumii, vedem apariția unor spații dedicate reinterpretării și revizionării unor mari artiști ai lumii în spectrul acestui nou mediu.
Aceste locații oferă oportunități unice pentru public de a experimenta arta într-un mod profund interactiv și captivant. La ISPACE, ne dorim să mergem dincolo de aceste limite și să construim iluzia prezenței, să creăm o realitate virtuală pe care o poți experimenta alături de alți oameni, un loc în care realitatea virtuală devine socială, unde participanții pot interacționa între ei, în timp ce se bucură de experiențe imersive și captivante. Cu toate acestea, evoluția artei imersive nu vine fără provocări. Este esențial să ne asigurăm că această formă de artă rămâne accesibilă și incluzivă pentru toată lumea, că promovează diversitatea și că aduce valoare culturală și socială comunităților în care este prezentă.
Care este cea mai memorabilă reacție sau experiență pe care ați avut-o cu un vizitator în cadrul spațiului vostru imersiv?
Sunt multe povestioare simpatice. Acum câteva zile, un puști a strâns toate pernuțele pe care le avem pentru vizitatori și a asamblat un fel de insulă de pernuțe în mijlocul spațiului și s-a întins pe ea să urmărească experiențele într-un exces de confort. Cel mai fain este când poți citi bucuria oamenilor la vederea meduzelor sau a balenelor sau când aselenizează camera imersivă. Ne bucurăm și de momentele de realism convingător și de episoadele estetice care inspiră.
Care este impactul pe care v-ați dori să-l aibă ISPACE asupra orașului sau a zonei din București în care e deschis?
Am vrea să devină un spațiu public, un spațiu de edutainment unde cei mici învață despre diverse teme, iar cei mari experimentează lumi la care doar au visat. Vrem să fie un proiect despre frumos, despre poveștile și lumile care ne fac să zâmbim. Și vrem ca toți cei care ne vizitează să uite de echipamente și de pereții care definesc spațiul și să se imerseze complet în poveste.
Ce urmează pentru ISPACE?
Luna aprilie vine cu o nouă experiență imersivă pentru care am pregătit mai multe surprize, pe care le vom anunța în curând. Însă până atunci, invităm publicul să se bucure de spectacolele care rulează în prezent și să ne urmărească pe social media @ispaceimersiv, pentru a fi la curent cu noutățile.
East European Comic Con (EECC), cel mai mare eveniment dedicat fanilor serialelor TV, filmelor, jocurilor video, benzilor desenate, anime și manga din Europa de Est, va avea loc între 19 și 21 aprilie, la Romexpo. EECC a avut loc pentru prima dată în 2013, strângând peste 9000 de „geeks”, ajungând ca numărul de participanți în 2023 să fie de peste 50 de mii.
EECC reunește comunitățile pasionate de benzile desenate, filme, seriale TV, cultura japoneză, jocuri video, jocuri de societate sau jocuri cu cărți de colecție și, cel mai important, tehnologie. Fiind unul dintre cele mai importante evenimente de acest tip din Europa, limba principală ce va fi folosită în cadrul evenimentului este engleza.
Este, de asemenea, locul unde fanii de Fantasy și Sci-Fi își pot întâlni actorii, autorii și artiștii preferați, având oportunitatea de a discuta cu ei, de a primi autografe sau a se fotografia cu aceștia. Printre invitații anunțați se numără: Myanna Burning (Tissaia de Vries în The Witcher), Sebastian Roche (îngerul Balthazar din Supernatural) și Jack Gleeson (Joffrey Baratheon în Game of Thrones).
Una dintre principalele atracții ale evenimentului este concursul de costume Cosplay. Acesta presupune ca participanții să interpreteze o scurtă piesă, să danseze sau să defileze purtând costumul unui personaj dintr-o bandă desenată, joc video, animație sau film, în timp ce imită gesturile și comportamentul personajului.
Un alt punct de interes îl reprezintă expozanții și competițiile de jocuri video pe PC și console, EECC fiind cel mai mare eveniment de gaming din România. Cei care doresc să
achiziționeze produse cu tematică Pop Culture au posibilitatea de a alege dintr-o gamă variată în cadrul standurilor brandurilor cunoscute sau ale artiștilor (locali sau internaționali).
Alte activități la care participanții pot lua parte sunt: competiții de cunoștințe despre anumite serii anime, manga, de benzi desenate, seriale TV sau jocuri video; secții dedicate muzicii K-Pop, în care fanii pot dansa pe melodiile preferate; standuri ce conțin cabine foto, expoziții de Lego; zone dedicate unei țări sau unei culturi dintr-un colț al lumii și chiar târguri de joburi, întrucât vor fi prezente și companii ce caută tineri talentați la eveniment.
Biletele pentru accesul la eveniment pot fi achiziționate online, de pe site-ul oficial EECC, iar în funcție de disponibilitate, pot fi achiziționate și de la locația desfășurării evenimentului. Biletele pentru întâlnirile cu actorii vor fi puse în vânzare odată cu anunțarea tuturor invitaților.
„Sportul este un motiv de delectare, nu un supliciu”
Laura Călin practică yoga de 15 ani. Este antreprenor din facultate și se consideră un inițiator de proiecte creative și de wellbeing - V for Vintage, V for Verde și Yoga City sunt câteva dintre ele. A devenit instructoare de yoga la Sivananda Yoga Vedanta Center, o școală prestigioasă certi cată de Yoga Alliance. A urmat alte cursuri de yoga, tehnici de respirație, meditație, Ayurveda, inclusiv la Isha Yoga Center în India. Este autor, susține și promovează feminitatea și echilibrul dintre feminin și masculin - „Puterea Feminității” este prima carte care îi poartă numele. Pe YogawithLaura. org își anunță clasele, atelierele, retreat-urile și alte proiecte care combină yoga și feminitatea într-o formă de wellbeing. Predă yoga la OTOTO Victoriei, la Good Mood, pe ponton și pe iarbă.
De ce ai ales acest domeniu și prin ce alte joburi ai trecut până să ajungi instructoare de yoga?
Practic yoga de 15 ani, cu 10 ani înainte de a mă gândi că aș putea da mai departe din experiența mea. La început era doar ceva cool, mă simțeam bine pe salteaua de yoga și mai ales după ce îmi terminam practica. Curiozitatea m-a împins să descopăr stiluri noi de yoga, să îmbin yoga cu Ayurveda, să citesc, să urmez cursuri și să trăiesc în lumea yoga. În 2019 m-am certificat ca instructoare de yoga și de atunci am început acest drum, în care port cu mine o saltea de yoga. La bază sunt om de marketing și comunicare și mă hrănesc în continuare cu dopamina dată de succesul acțiunilor reușite din acest domeniu, de la consultanță la organizarea de evenimente în zona de wellbeing, design, sustenabilitate. Yoga e partea soft, feminină din viața mea, cea care mă echilibrează și pe care o împărtășesc celor cu care mă
întâlnesc pe salteaua de yoga, la clase, ateliere sau doar la o cafea.
Povestește-ne un pic despre Immersive Yoga și cum decurge un astfel de antrenament?
Immersive Yoga sau Yoga la Muzeu este spectaculoasă datorită proiecțiilor lui Helmut Klimt. Este o clasă ghidată de mine și de marele pictor care învăluie, călăuzește și ne ține cu ochii larg deschiși pentru o oră, într-un act intens de prezență. Este o experiență cel puțin memorabilă, care este adusă pentru prima oară la noi în țară de Muzeul MINA.
Spune-ne un lucru pe care foarte puțini oameni îl știu despre jobul de antrenoare de yoga.
Practica yoga nu se oprește la salteaua de yoga. Yoga este un stil de viață. Scopul unui yoga teacher, așa cum îl văd eu, este de ghid spiritual, de la wellbeing la conexiune și prezență.
Care este cea mai importantă calitate pe care o antrenoare de yoga trebuie să o aibă?
E greu să spun o singură calitate, ar fi mai degrabă un pachet de calități. Flexibilitatea e importantă, iar aici mă refer mai ales la cea mentală. Răbdarea contează, mai ales pentru cei care vin la clasele de yoga și doresc să atingă cerul cu mâna la prima practică. Blândețea.
Care sunt cele mai mari greșeli pe care le fac românii atunci când vorbim despre sport / mișcare?
Cred că oamenii uită că este necesar să fie perseverenți. Mai cred că este important pentru fiecare dintre noi să găsim acel sport care ne place, care ne aduce bucurie. Sportul este un motiv de delectare, nu un supliciu.
Care sunt cele mai mari satisfacții pe care ți le oferă acest job?
Marea mea satisfacție - Evoluția celor pe care îi ghidez pe salteaua de yoga, îi văd cum se deschid ca niște flori. Yoga pe care o predau este Vinyasa, cea mai creativă formă de yoga, cu accente feminine, pe deschidere, pe prezență.
Ca trainer de yoga, antrenez corpul și, prin corp, lucrez cu mintea. Respirația conștientă este arma mea secretă. Relaxarea și meditația cu boluri tibetane, stabilirea intențiilor pentru practica yoga și ziua care începe fac parte din trademark-ul meu.
Care ar fi cel mai important sfat pe care l-ai da cuiva care-și dorește să se facă antrenor de yoga?
Practică. Practică. Practică. Iubire de oameni, pentru că lucrăm cu oamenii. Ah, și oricât am ști și am practica, mereu mai avem de învățat. De la anatomie la psihologie și marketing, yoga este un întreg univers de descoperire și autodescoperire pentru un instructor de yoga.
Te antrenezi și în aer liber (atunci când vremea permite)? Dacă da, ne poți spune, te rog, câteva locuri unde-ți place să faci acest lucru și pe care le recomanzi?
Ador clasele de yoga pe ponton în parcul Bordei sau Floreasca sau pe iarba din parcul Kiseleff. Le spun acestor clase Open Sky Yoga. De îndată ce soarele este mai aprins pe cer, îmi întind salteaua, împreună cu alți zeci de practicanți, undeva unde e liniște, verde și cerul aproape.
Când vine vorba de sport, ce-i caracterizează cel mai mult pe români, din experiența ta?
Cred că suntem o nație cu o cultură mai puțin sportivă. Nu ne stă în obicei să ne găsim timp, să prioritizăm, să ne bucurăm de sport.
Acuarela, bistro
Str. Polonă, nr. 40
Tel. rezervări: 0745.662.889
Alt Shift
Str. Constantin Mille nr.4, Tel. rezervări: 0727 316 245
Bistro by Green Hours
Calea Victoriei, nr. 120
Tel. rezervări: 0751.772.275
Botanic Restaurant
Calea Piscului, Orășelul Copiilor
Tel. rezervări: 0721.261.262
Hare Garden Herăstrău
Bulevardul Mareșal Constantin Prezan nr. 1, Herăstrău
Tel. rezervări: 0725.544.669
J’ai Bistrot
Calea Griviței, nr. 55. Tel. rezervări: 0790.229.922
Reper by ESS
Calea Victoriei nr. 176
Zilnic, de la 11:30 la 22:00
Tel. rezervări: 0749.053.163
Trattoria Angoli
Calea Piscului, Orășelul Copiilor
Tel. rezervări: 0728.264.654
Urban Dada
Strada Tudor Arghezi nr. 5
Tel. rezervări: 0729.997.405
Pizza Stămâzzancoadă & More
Str. Barbu Văcărescu nr. 56 0788 458 430, 0786 774 992 pizzastamazzancoada.ro office@stamazzancoada.ro
Zăganu
Bistro & Craft Beer Bar
Calea Victoriei, nr. 91-93
Tel. rezervări: 0770.550.234
Control Club
Str. Constantin Mille, nr. 4
Lumea bună din București se adună la… Control.
Tel. rezervări: 0733 927 861
Green Hours
Calea Victoriei 120
Tel.: 0788 452 485
The Pub – Universității
Bd. Regina Elisabeta nr. 9
Distracție între prieteni, ca nicăieri în altă parte!
Tel.: 0728843782
Club 16
Ion Câmpineanu nr. 16
Dance & Night Club.
Tel. rezervări: 0746 800 752
Club 99 - The Comedy Club
Bd. Dacia nr. 99
Tel. rezervări: 0733.500.301
Comics Club
Strada Nerva Traian nr. 4
Tel.: 0741 426 426
Trei Bețivi
Vasile Lascăr nr. 66
Tel.: 0753 238 484
J’ai Bistrot
Calea Griviței nr. 55
Tel.: 0790 229 922
Hard Rock Café
Șoseaua Pavel Dimitrievici Kiseleff nr. 32
„Love all. Serve all.” It’s a simple reminder to love one another and live for the moment... with a dash of rock! Vezi lista de evenimente pe www.zilesinopti.ro/locuri/ hard-rock-cafe
Tel. rezervări: 0754.400.900
Coftale Coffee Shop
Str. Profesor Ștefan Mihăileanu nr. 42
Tel.: 0746 420 874
Tucano Coffee
Bd. Timișoara 26, București Plaza, et. 2 (food cort)
Tel.: 0763 032 930
Beans & Dots Cișmigiu
Strada Ion Brezoianu 23-25
Tel.: 0770 176 421
Bulevardul Primăverii 15
Tel.: 031 229 66 89
Cafeteca Cișmigiu
B-dul Elisabeta 61
Tel.: 0727 790 368
www.zilesinopti.ro
