Zile si Nopti Sibiu 01-15 Martie 2025

Salut, Sibiu

Răzvan SĂDEAN, redactor

Challenge: Să ne păstrăm dreptul la o cultură liberă

Schimbările majore din lume au întotdeauna un impact profund asupra domeniilor esențiale ale societății, iar cultura nu face excepție. De fiecare dată când trăim o criză globală, fie că este vorba despre o pandemie sau ascensiunea unei ideologii naționaliste antidemocratice, cultura devine un teren fragil, fiind, în cel mai bun caz, ignorată de guverne în fața altor priorități, iar în multe cazuri, nevoia de a identifica dușmani o transformă într-o amenințare directă. Exemple precum expoziția de artă degenerată organizată de naziști, arderea pe rug a cărților și exilul artiștilor și intelectualilor în regimurile totalitare sunt doar câteva dovezi clare ale acestui fenomen. De-a lungul istoriei, acest tip de reacție s-a repetat cu fiecare mare transformare a societății, iar contextul actual nu face excepție. La începutul anului, pe WhatsApp circula intens o ”listă neagră” care viza personalități din domeniul cultural autohton, fiind acuzate de ”complicitate ideologică” sau că ar promova valori neconforme regimului pe care niște milioane de români (vreo două, a reieșit în urma alegerilor bușite de anul trecut) îl visează instaurat în țara noastră. Lista era deschisă și oamenii erau încurajați să treacă

Ediţia de Sibiu

Apare bilunar - gratuit nr. 03 (506) | 01 - 15 martie

 Str. General Magheru, nr. 54, Sibiu

 /zilesinoptiSibiu

 zilesinopti.ro

Ediţiile Zile și Nopţi în România: 235.000 exemplare lunar. (Bucureşti, Cluj, Timişoara, Braşov, Sibiu, Bacău, Piatra Neamţ, Galaţi, Oradea, Piteşti, Bistriţa, Tg. Mureş, Iaşi, Baia Mare, Satu Mare, Suceava)

Dacă doriţi să semanalţi un eveniment: e-mail sibiu@zilesinopti.ro. Redacţia nu îşi asumă responsabilitatea pentru modificările survenite ulterior.

Pentru publicitate în ediţia tipărită sau online sau dacă vrei să primeşti revista Zile şi Nopţi Sibiu te rugăm să contactezi: Distribuție: 0743 56 66 60

numele fiecărui ”inamic” care nu era în asentimentul lor. Ideea facerii unei astfel de liste era de a alimenta un climat de frică și autocenzură în rândul artiștilor, jurnaliștilor, scriitorilor etc., încurajând supravegherea și controlul discursului cultural.

Tot ca urmare a ordinii internaționale în schimbare, devine aproape un act de trădare să folosești în spațiul public cuvinte precum ”progres” sau ”woke”. Tot ce ține de progres a devenit dușman al poporului. Sensibilitatea la diversitate este considerată o slăbiciune care amenință unitatea națională și valorile tradiționale, fiind privită ca o formă de cedare în fața unor agende globale care subminează suveranitatea și identitatea națională.

În fața acestor schimbări, cultura devine un teren de luptă, unde orice formă de exprimare liberă este pusă sub semnul întrebării. Dacă trecutul ne-a învățat ceva, este că într-un regim autoritar, cultura devine prima victimă a unui discurs polarizant, iar creativitatea și diversitatea sunt privite ca amenințări. Protejarea libertății de exprimare și a valorilor culturale esențiale nu este doar un act de rezistență, ci și o necesitate pentru a păstra echilibrul și pluralismul într-o societate sănătoasă.

Publisher: Marius Dicoiu | marius.dicoiu@zilesinopti.ro | 0744 35 99 10

Vânzări - Distrubuitie: Marius Cătană | marius.catana@zilesinopti.ro | 0743 56 66 60

Administrativ -Vânzări: Denisa Ciocoiu | secretariat.sibiu@zilesinopti.ro | 0751 79 71 39

Redactor: Răzvan Sădean | razvan.sadean@zilesinopti.ro

Redactor colaborator: Monika Tompos

Layout & DTP: Gabriela Hogea

SALUT SIBIU

Challenge: Să ne păstrăm dreptul la o cultură liberă

VIAȚA ORAȘULUI

CE NE PLACE ȘI CE NU

PLACE LA 8

construcțiile noi din Sibiul vechi

CHESTIONAR DE #SIBIU

Laura Crăciunescu

3

58

Durere profundă

DESIGN / ARHITECTURĂ

Cum locuim. Casa în Sfântul

Gheorghe

JURNAL DE GURMAND

Vintilă Mihăilescu și mâncarea românească

GURMAND

Unde ni-s bucatele în Atlasul gustului

ECOTURISM

Mâncarea în slujba monumentelor istorice

TEXT DE RĂZVAN SĂDEAN

Viața orașului...

La începutul primăverii înflorește și viața orașului, nu doar natura. Tot mai multe evenimente ne animă de luni până duminică în perioada de pregătire și încălzire pentru sezonul festivalurilor care se apropie și pe care îl așteptăm nerăbdători. În prima parte a lunii martie ne bucurăm de numeroase spectacole care celebrează femeia ... cu muzică, cu teatru, cu eleganță, cu dragoste. Aici îți oferim o mică selecție, dar pe zilesinopti.ro/sibiu poți descoperi calendarul complet de evenimente din perioada 1 - 16 martie.

trei teNOri itaLieNi aDUC

”BeLLa itaLia” La SiBiU

Ce poate fi mai potrivit în luna dedicată femeilor decât o călătorie muzicală în ”Bella Italia” pe ritmurile canzonetelor napoletane și a celor mai celebre arii din operele italiene? Și cine ar putea fi mai nimerit să ofere această poveste muzicală de ziua femeii dacă nu cei 3 tenori italieni? Arii celebre precum ”Nessun dorma”, ”La donna e mobile” sau canzonete ca ”Mamma”, ”O sole mio”, ”Santa Lucia”, ”Funiculi, Funicula” sau ”Caruso” se vor auzi la Centrul Cultural ”Ion Besoiu”, în 9 martie, de la ora 20. Spectacolul “3 Tenori Italieni” e un omagiu adus marilor tenori Plácido Domingo, Luciano Pavarotti și José Carreras, susținut de trei voci excepționale: Federico Veltri, Angelo Forte și Paolo Spagnuolo, alături de invitați de la Opera din Roma, Teatrul Scala din Milano, Teatrul Regio din Parma sau Mozarteum din Salzburg.

Pe 8 martie, Ofelia Popii readuce pe scena Naționalului sibian, de la ora 19:00, spectacolul ”Felii”.

Șapte personaje fascinante, șapte OFelii fragile și puternice invită spectatorii într-un periplu alert prin abisurile sufletului feminin care suferă, iubește și iartă cu aceeași intensitate.

maXim BeLCiUG

Chitaristul Maxim Belciug vine la Biblioteca ASTRA, în 8 martie, de la ora 19:00, pentru a oferi un recital extraordinar de chitară, cu partituri ale creației clasice și opere romantice, împletite cu pași de vals și tango, ritmuri de tarantelă sau bolero și cadențe vii de flamenco.

Pentru o seară de 8 martie de neuitat, Filarmonica de Stat Sibiu va găzdui un recital de percuție vibrant al Wooden Echoes Ensemble, care va aduce pe scenă un program captivant cu lucrări de Astor Piazzola, Sejourne, Poser și Koshinski. Ansamblul de percuție Wooden Echoes, proaspăt lansat în peisajul muzical din România, este un proiect unic inițiat de patru tineri muzicieni: Amelia Trifu, Michael Blescun, Patrick Cojerean și Philip Goron. Concertul de la Sibiu este al doilea după debutul de la Timișoara.

FeLii

WOODeN eCHOeS

Ce ne place și ce nu ne place la

construcțiile noi din Sibiul vechi

Odezbatere recentă pe tema construcțiilor noi în centrul vechi al Sibiului care avea în vedere clădirea care s-ar dori ridicată în locul parcării din capătul străzii Xenopol ne-a reamintit teama sibienilor de a nu tulbura în niciun fel ”orașul imaginilor frumoase”. Revenim la un topic mai vechi, dar sensibil, ce ne place și ce nu ne place la construcțiile noi din oraș și felul în care acestea sunt percepute de sibieni.

Ne place

 Ne place că există un interes real pentru protejarea centrului istoric și a arhitecturii vechi de secole a orașului. Ca atare, putem număra pe degetele de la mâini construcțiile noi din ultimii ani din zonă.

 Ne place că Sibiul își păstrează aerul medieval, dar asta nu înseamnă că orașul trebuie să încremenească în trecut. Istoria și modernul pot conviețui foarte bine și avem atât de multe exemple în acest sens în alte orașe europene.

 Ne place că orice propunere de construcție nouă în zona istorică e supusă dezbaterilor publice. E necesar că acest schimb de idei să aibă loc pentru a ajunge în final la o situație cât mai satisfăcătoare pentru toți.

 Ne place că în ultimii ani au tot apărut construcții moderne în zona centrală și pericentrală, vezi clădirea nouă de pe strada Tribunei, care în ciuda temerilor inițiale ale sibienilor se integrează armonios în peisaj.

Nu ne place

 Nu ne place că teama unora de ”mastodonți” întreține adevărate pericole publice. În centrul vechi avem încă multe clădiri care stau să se prăbușească, dar unii par să le prefere în locul clădirilor noi și sigure.

 Nu ne place că progresul orașului e împiedicat de falsul sentimentalism al unora. În fapt, nu construcțiile noi îi deranjează, ci faptul că dispar locurile de parcare. Mașina în fața porții e un obicei de care sibienii nu se dezvață ușor.

 Nu ne place că unii se împiedică de clădirile noi în experiența de a se bucura de frumusețea Sibiului, dar nu zic nimic despre aspectul de bâlci dat de tarabe, terase, vitrine cu înghețată, porumb și vată pe băț.

 Nu ne place că în mediul online orice tentativă de a discuta pe acest subiect derapează într-un festival grotesc în care se aruncă vorbe (opinii ar fi prea mult spus), atacuri personale, teorii ale conspirației.

Silvia Macrea

Sibiancă la origine, născută în primăvara anului 1974, Silvia Macrea are o poveste de succes. Numele ei e strâns legat de Junii Sibiului, un brand 100% sibian produs în familia Macrea în urmă cu mai bine de opt decenii și exportat mai apoi cu mare răsunet în toată lumea. Dragostea pentru tradiţie, dans popular și folclor e moștenire de familie pentru că e fata coregrafului Ioan Macrea și a profesoarei de dansuri populare, Silvia Macrea. Tatăl ei e chiar cel care a înființat în 1944 ansamblul Junii Sibiului, așadar a crescut în sălile de repetiții, unde a prins drag și dragoste de dans. Mai târziu a făcut parte din Ansamblul de la Palatul Copiilor din Sibiu, unde profesoară de

dans era chiar mama ei, iar în jurul vârstei de 14 ani devine tot mai preocupată de dansul modern și cel popular, așa că în liceu ajunge dansatoare, încă din prima generație, în Ceata Junilor, ansamblu pus pe picioare tot de la tatăl ei, în 1991. După o buclă în care urmează cursurile Facultății de Drept, Silvia Macrea revine la dragostea ei de-o viață și se înscrie la Academia de Dansuri Folclorice, studii urmate de un master în Artă muzicală și un doctorat

în Teatru și Artele Spectacolului la ULBS. Din anul 2005 se află la cârma celei mai vechi formații de dansuri populare din România, în calitatea sa de manager al Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale ”Cindrelul-Junii” Sibiu. A plimbat numele Sibiului prin dansuri și spectacole în Viena, Madrid, Milano, Dublin sau Dubai. Tot de numele ei sunt legate și evenimente de înaltă ținută, precum Festivalul ”Cântecele Munților”, Festivalul Național de Folclor ”Ioan Macrea”, Festivalul-Concurs ”Lucreția Ciobanu”, spectacolul ”Noi suntem români!” sau Târgul Olarilor. Implicarea neobosită de decenii a Silviei Macrea în conservarea și promovarea tradițiilor românești o plasează printre acei puțini profesioniști care își lasă amprenta asupra locurilor și vremurilor în care trăiesc.

 08 martie  17:00

 Sala Mare TNRS

 40/ 25 /10 lei

TEATRU

”Adevărata limbă a teatrului nu ține cont de naționalități”

Timofei Kuliabin

Apreciatul regizor de origine rusă stabilit la Berlin, Timofei Kuliabin, montează pentru prima dată în România, la Teatrul Național ”Radu Stanca” (TNRS). Kuliabin nu este pentru prima dată la Sibiu, două dintre spectacolele sale au fost selectate în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu (FITS). După succesul răsunător pe care l-a înregistrat cu ”Trei surori” în 2018, un spectacol integral în limbajul semnelor, în vara anului 2024 a revenit la Sibiu împreună cu celebrii actori John Malkovich și Ingeborga Dapkunaite cu spectacolul ”În singurătatea câmpurilor de bumbac”, care a fost sold-out în doar câteva minute.

Chiar dacă discuțiile cu echipa Naționalului sibian au început încă din 2018, colaborarea dintre TNRS și Kuliabin se materializează abia în primăvara lui 2025. Fiind complet în dezacord cu invazia Rusiei în Ucraina, Kuliabin și-a părăsit țara în 2022 și a renunțat la conducerea Teatrului ”Red Torch“ din Novosibirsk. Astfel, în ultimii ani a reușit să-și dedice mai mult timp să lucreze în teatru doar ca regizor, nu ca director captiv în activități administrative. În prezent pregătește la TNRS spectacolul ”Lungul drum al zilei către noapte” cu un scenariu de Roman Doljanski, după Eugene O’Neill. Îi are alături pe actorii Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian și Vlad Robaș. Avanpremiera și premiera sunt programate în 29 și 30 martie, la ora 17:00, în Sala Mare a Teatrului. Despre cum a primit propunerea de a produce un spectacol la Sibiu, despre ce aduce nou montarea sa unui text clasic cum este cel al lui O’Neill, dar și despre cum decurge colaborarea cu echipa de la Sibiu și ce impresii i-au lăsat până acum orașul, am stat de vorbă cu regizorul Timofei Kuliabin.

INTERVIU DE RĂZVAN SĂDEAN

Între 2018 și 2024, când spectacolele tale ”Trei surori” și ”În singurătatea câmpurilor de bumbac” au fost prezente la FITS, lumea a trecut prin schimbări neașteptate. La scurt timp după ce Rusia a invadat Ucraina, ai părăsit țara și teatrul din Novosibirsk. Simți că și-au pus în vreun fel amprenta toate aceste schimbări din plan personal și universal asupra felului în care te raportezi în prezent la teatru?

Bineînțeles că m-a afectat, chiar dacă atitudinea mea față de teatru nu s-a schimbat. Este drept, niciodată înainte de 2022 nu am făcut spectacole despre război și nu am crezut că o voi face, pentru că nu știam nimic despre asta și nu poți vorbi despre ceva ce nu ai trăit. Acum, din nefericire, știu ce înseamnă, chiar dacă nu am fost pe câmpul de luptă. Cert este că viața mea s-a schimbat complet, iar preocupările mele recente se învârt în jurul războiului sau consecințelor războiului. Spectacolul pe care îl

www.zilesinopti.ro

pregătim acum la Sibiu nu este despre așa ceva, însă primele mele 5-6 spectacole după evenimentele din Ucraina au fost influențate profund de asta.

Teatrul poate schimba lumea sau doar lumea poate schimba teatrul?

Teatrul nu poate schimba lumea, din păcate. Sunt un realist, nu un romantic. Dar teatrul contemporan ar trebui să reacționeze la ceea ce se întâmplă în lume, asta este funcția sa elementară.

După succesul prezențelor anterioare din cadrul FITS, acum montezi la Teatrul Național ”Radu Stanca” un spectacol care va avea premiera la finalul lunii martie. Cum ai primit această propunere de a monta pentru prima dată într-un teatru din România?

Am avut primul dialog cu echipa de la Teatrul Național ”Radu Stanca” în 2018, când am venit la FITS cu spectacolul ”Trei surori”, care a avut un mare succes. Am început să vorbesc cu Constantin Chiriac încă de atunci, însă, din motive diferite, proiectul a fost amânat, în special din cauza programului meu destul de imprevizibil. Acum nu mai lucrez în Rusia și nu mai am munci administrative. Prin urmare, am mai multe zile pentru a lucra doar în teatru, doar ca regizor. Astfel, după ce am participat anul trecut în FITS cu spectacolul ”În singurătatea câmpurilor de bumbac”, am reglat toate detaliile cu privire la demararea

www.zilesinopti.ro

acestui proiect la Sibiu. Piesa aleasă pentru montarea de la TNRS este ”Lungul drum al zilei către noapte” de Eugene O'Neill. E cunoscută preferința ta pentru texte clasice pe care le îmbraci în preocupări contemporane. De data aceasta inserezi în textul lui O'Neill o procedură medicală controversată, sinuciderea asistată. Cum ai ajuns la această formulă? Piesa este foarte cunoscută pretutindeni și a fost montată de extrem de multe ori. Deci textul este știut deja de publicul

pasionat de teatru și cumva s-a creat în jurul piesei un fel de tradiție cu privire la formula în care poate fi jucată. Prin urmare, este foarte dificil ca regizor să lupți cu această tradiție. Așa că am fost nevoit să vin cu altceva pe scenă care să prezinte conflictul din sânul familiei Tyrone dintr-un alt unghi. Astfel, am venit cu ideea ca acțiunea care se întâmplă pe scenă să fie o proiecție imaginară a personajului central care vrea să își pună capăt zilelor prin eutanasie.

”Abilitatea de a ierta este esențială pentru ființa umană”

Cu ce scop ai dus întreaga interacțiune dintre membrii familiei Tyrone în imaginarul personajului principal Edmund?

Ideea lui este să-și întâlnească familia în lumea de dincolo și să găsească răspunsurile pe care nu le-a aflat niciodată din partea celorlalți cât timp trăiau. Știm foarte bine că piesa are mize biografice și că personajul central este un alter ego al lui Eugene O’Neill însuși. Dar eu am vrut să găsesc niște circumstanțe specifice care să aducă o altă perspectivă asupra acestei familii, nu din interiorul său, ci din afară, pentru a putea face o analiză, pentru a avea mai multe puncte de vedere, cu scopul de a da volum, profunzime personajelor. Piesa este foarte lungă și am fost nevoiți să facem multe tăieturi. Cu ajutorul dramaturgului

Roman Dolzhanskiy am intervenit la nivelul textului, am eliminat anumite pasaje, am schimbat ordinea anumitor episoade și așa mai departe. În orice caz, eu așa lucrez și încerc mereu să am o abordare diferită asupra pieselor pe care le aleg.

În multe dintre textele pentru care optezi se regăsește, sub diverse forme, imposibilitatea personajelor de a trăi cu o luptă interioară și de a ajunge la o împăcare. În piesa lui

O'Neill avem de-a face cu imposibilitatea mamei de a-și ierta moartea unuia dintre copiii și de a renunța la dependența de droguri, imposibilitatea tatălui de a nu mai pune atât de mult preț pe bani, imposibilitatea lui

Jamie de a reuși. Cât de mult

cântărește suma acestor imposibilități în raport cu boala de care suferă Edmund în decizia pe care o ia asupra propriei vieți?

Cred că toate dramele la care asistă îl împing pe Edmund să lupte cu propriul destin, pentru că el vrea să-și dovedească sieși că poate fi diferit, iar asta îi dă motivația să trăiască așa cum dorește și să nu devină asemenea celorlalți din familia sale. Personajele din jurul lui Edmund sunt neputincioase, refuză să lupte, să-și schimbe viața, să depășească durerea și slăbiciunea. Iar toate astea îl motivează pe personajul principal să nu repete aceste greșeli, pentru că el este cel mai mic și asistă la toate dramele din jurul său.

Care sunt ideile esențiale din textul lui O'Neill pe care urmărești să le subliniezi prin montarea ta și cu care ți-ai propus să plece acasă oamenii după vizionarea spectacolului? Cred că ideea principală vizează găsirea unei posibilități de a ierta, pentru că este unul dintre cele mai complicate și mai greu de atins sentimente. Abilitatea de a ierta este esențială pentru ființa umană.

Fiind primul spectacol pe care îl montezi într-un teatru din România și prima dată când lucrezi cu actori români, cât de încrezător ești în echipa care s-a format în jurul acestui proiect?

Pentru mine este o mare plăcere și sper ca împreună cu echipa să formăm o conexiune specială. Eu fac spectacole în multe țări și este extraordinar să întâlnesc actori foarte buni, oriunde mă duc. Prea puțin contează țara, pentru că actorii buni formează o națiune separată în interiorul acestei lumi. Dacă îi găsești, nu mai contează ce limbă vorbesc, pentru că ajungem să ne înțelegem unii cu alții. Adevărata limbă a teatrului nu ține cont de naționalități.

Ai apucat în momentele libere dintre repetiții să vizitezi orașul? Ce impresie ți-a lăsat Sibiul până acum?

Cu adevărat fermecător și autentic. Am mai fost aici de două ori în cadrul FITS și știam deja cum arată orașul. Într-adevăr, era vară și era plin de turiști. Dar acum mi se pare și mai fermecător, pentru că străzile sunt mai liniștite, iar serile în orașul vechi sunt încântătoare.

fotografii © Alexandru Condurache

triO Gra NDe „Urban Myth”

Rio Grande e mare și celebru, pornește din Colorado, traversează sudul Americii și se varsă în golful Mexic. Trio Grande îi preia măreția, e calm și adânc, traversează continente, trasează peisaje și aduce viață deșertului. S-au schimbat destule de la debutul lor din 2020. În primul rând, bateristul Nate Wood, multiinstrumentist de altfel, se adaugă inepuizabilului tandem creativ format la New York din chitaristul Gilad Hekselman și saxofonistul Will Vinson. Esențialul a rămas:

asocierea irezistibilă dintre saxofon, chitară și baterie, reprezentată prin trei dintre cei mai buni muzicieni atenți la dezvoltarea unei identități puternice care să ofere noi moduri de compoziție și improvizație. Ce mai poți aduce nou? Cât mai poți dezvolta? Câteva rezultate bune pot fi auzite pe albumul „Urban Myth”, divers, direct, serios ca jazz-ul modern și sincer ca un cântec popular, cu surprize la fiecare turnură. Trio Grande a fost întotdeuna despre accesibilizarea unui vocabular bogat. Nivelul muzicienilor te poate intimida, însă modul prietenos în care se exprimă ne apropie de noutate. Superputerea lui Nate Wood de a livra baterie și bas în același timp îl mai eliberează pe Hekselman de grija notelor joase. Astfel, chitara se mișcă liberă, într-o minunată comunicare cu saxofonul.

Asemenea fluviului, Trio Grande adună afluenți culturali și-i unifică într-un curent solid care poate traversa distanțe lungi, legând locuri separate, către o destinație comună. Cu cât curge mai mult, cu atât devine mai puternic.

6 martie, ora 18:00

Bilete online pe www teatrulgong ro ,

cele mai tari evenimente | articole captivante din universul pop culture știri | direct în inbox-ul tău

de MIHAELA MICHAILOV

foto © Caterina

Di Perri

Turnee europene de interes pentru melomani

2025 aduce în Europa artişti de pe alte continente a căror muzică ne face cu siguranță pe mulți dintre noi să ne dorim să-i vedem performând pe viu, așa că pentru eventualitatea în care v-aţi propune să includeţi în planurile viitoarelor vacanțe sau city break-uri un spectacol susţinut de cântăreţii favoriţi, trecem în revistă cinci dintre cele mai aşteptate turnee din următoarele luni.

Pentru cei care i-ați ratat pe Imagine Dragons în 2023, la Cluj-Napoca, aflați că anul acesta, trupa Pop-Rock americană câştigătoare de Grammy se va afla în turneu în Europa în perioada mai-iulie pentru a-și promova cel mai recent album, Loom. Deși este cel mai scurt album al trupei de până acum, Loom reflectă evoluția artistică a Imagine Dragons ca trio.

Dacă printre căutările voastre se află „2010 songs”, am vești bune, fiindcă Usher, celebrul cântăreț de Contemporary R&B continuă în Europa turneul mondial demarat în 2024, Past Present Future, prin intermediul căruia ne prezintă cel de-al nouălea său album, Coming Home. Usher va concerta în oraşe europene precum Londra, Berlin sau Amsterdam, începând din aprilie.

Chase Atlantic, trio-ul australian de R&B ale cărui melodii au devenit populare pe TikTok și sunt relevante pentru Generația Z, se află în turneul intitulat Lost in Europe & UK. Pe lângă cele mai cunoscute piese ale lor, Mitchel Cave, Christian

Nici fanii K-pop n-au fost uitați în 2025, deoarece Stray Kids își continuă parcursul live început anul trecut, Dominate the World, cu o serie de opriri în Europa în luna iulie. Este al patrulea turneu global de concerte al boy bandului Stray Kids care, de această dată, vine în sprijinul promovării celui mai recent mini-album, ATE

Rock-ul și nostalgia nu pot lipsi, mai ales că trupa Linkin Park va concerta pe continentul nostru în perioada iunie-iulie, iar fanii nu pot fi decât entuziasmați de această serie de promovare a albumului From Zero, ţinând cont că formaţia din SUA nu a mai avut un turneu major din 2017, iar la noi a fost în... 2012.

Dacă ar trebui să menționăm toate turneele notabile din 2025, probabil că această listă nu s-ar mai sfârși, dar un lucru este cert: marile stadioane și săli de spectacole din întreaga Europă vor găzdui anul acesta nume mari ale industriei muzicale, care pot satisface aproape toate genurile de preferinţe ale amatorilor de experienţe live. Pentru care trebuie să ne facem planuri din timp, dacă ne propunem să le trăim.

BOB MARLEY Moștenirea muzicală a regelui Reggae

Dacă ar mai fi trăit, Bob Marley ar fi împlinit 80 de ani în această lună, iar aniversarea sa simbolică ne oferă ocazia de a celebra un artist care a schimbat fundamental muzica și modul în care percepem cultura și identitatea globală a stilului Reggae.

Devenit simbol global al libertății, iubirii și unității prin intermediul muzicii sale, Bob Marley a fost una dintre cele mai emblematice figuri ale muzicii Reggae, un om cu o creativitate fără margini și de o sinceritate rară, promovată atât ca filozofie de viață, cât și prin arta sa. Cu piese precum No Woman, No Cry, Redemption Song sau One Love, Marley a reușit să depășească granițele culturale și geografice, aducând sunetele Jamaicăi în fiecare colț al lumii. Muzica sa nu era doar o colecție de ritmuri captivante și versuri emoționale, ci și un manifest pentru dreptatea socială. Temele sale abordau subiecte precum opresiunea, lupta pentru libertate, unitatea și conexiunea cu divinul. Astfel, aniversarea a 80 de ani de la nașterea sa nu este doar o simplă amintire, ci o celebrare a unei moșteniri care transcende timpul și granițele de orice fel.

Născut pe 6 februarie 1945, în pitorescul sat Nine Mile din Jamaica, Robert Nesta Marley a crescut într-un mediu în care contrastele sociale și economice erau evidente. Fiul Cedellei Booker, o femeie jamaicană, și al lui Norval Marley, un britanic de vârstă înaintată și destul de absent din viața familială, Bob a trăit în umbra unor tensiuni rasiale care i-au marcat profund percepția asupra lumii. În această copilărie modestă, el a descoperit însă puterea muzicii ca mijloc de exprimare și de descărcare. Crescând în mijlocul unei comunități vibrante din punct de vedere sonor și fiind expus la diverse influențe muzicale, de la ritmurile tradiționale jamaicane până la Blues și Gospel, tânărul Marley a fost fascinat de sunetele Ska și Rocksteady, genuri care aveau să devină baza inovării sale ulterioare în muzică.

La doar 14 ani, Marley a părăsit școala pentru a urma o carieră muzicală. Alături de prietenul său Bunny Wailer, a început să compună și să învețe să cânte la chitară. Primul său single, Judge Not, lansat în 1962, a întâmpinat puțin succes, dar a marcat debutul său oficial. Curând după aceea, Marley a format trupa The Wailers, alături de Bunny Wailer și Peter Tosh, iar restul este istorie. Călătoria sa artistică a început cu adevărat în Kingston, capitala a Jamaicăi, unde s-a mutat în adolescență. Alături de The Wailers, care adoptaseră inițial stilul Ska, sub amprenta lui Marley, au abordat o nouă direcție muzicală, stilul Reggae. Un moment important în cariera internațională a lui Marley a fost lansarea albumului Catch a Fire, în 1972, un produs muzical care a fost meticulos conceput pentru a atrage atenția pieței globale. În ’74 și-a început cariera solo, odată cu mutarea în Anglia. Piese precum Get Up, Stand Up sau I Shot the Sheriff au devenit imnuri ale luptei pentru incluziunea socială, în timp ce albume ulterioare, precum Exodus - care a stat în topurile britanice 56 de săptămâni consecutive și este unul dintre cele mai vândute din toate timpurile - și Kaya, au adâncit complexitatea mesajului său artistic.

operei lui Marley. El a transformat aceste convingeri în artă, oferindu-le un context universal prin piese precum Redemption Song. Vestimentația, adesea compusă din haine simple, dar colorate, reflecta mândria sa pentru moștenirea africană. Celebrele sale dreadlocks erau un simbol al credințelor Rastafari, devenind o marcă inconfundabilă a imaginii sale.

Un aspect central al identității lui Marley a fost devotamentul său față de mișcarea Rastafari, o filosofie spirituală care pune accent pe legătura cu Africa, unitatea umanității și respingerea valorilor materialiste occidentale. A adoptat un stil de viață simplu, ghidat de principiile Rastafari. Era vegetarian, evita consumul de alcool și credea în importanța respectării naturii și a creației divine. Recreerea prin fumatul de cannabis era pentru el o practică sprituală, conectată direct cu meditația și rugăciunea. Rastafari nu a fost doar o influență spirituală, ci și o dimensiune culturală și artistică a vieții și

www.zilesinopti.ro

Pe lângă încărcătura spirituală, Marley a fost un militant pentru schimbare. Într-o perioadă marcată de inegalitate rasială și instabilitate politică, muzica sa a devenit o voce a celor oprimați. Evenimentul istoric One Love Peace Concert din 1978, în care a reușit să aducă pe aceeași scenă liderii politici rivali din Jamaica, este doar un exemplu al puterii unificatoare a muzicii sale. În plan personal, a fost căsătorit cu Rita Marley, membră a formației I Threes și parteneră devotată în viață și carieră. Au avut trei copii împreună, iar Marley a avut în total 11 copii recunoscuți, printre care Ziggy și Damian Marley, care au dus mai departe moștenirea artistică a părinților. Rita a rămas un sprijin constant, indiferent de provocările personale, împărtășind aceleași valori.

În 1977, Bob Marley a fost diagnosticat cu cancer, dar a continuat să cânte în următorii patru ani din viață, până în ultimele sale clipe. Deși viața sa a fost scurtă, impactul său rămâne măsurabil nu numai în numărul de albume vândute sau în concertele susținute, ci în modul în care a redefinit puterea Reggae-ului și a spiritualității în fața adversității. Reinterpretările pieselor sale de către artiști din diverse genuri muzicale subliniază relevanța sa culturală de astăzi, continuând să inspire prin muzica sa atemporală.

Reuniunea fraților Gallagher sau războiul cu platformele de ticketing

În anii ’70, fanii muzicii live îl puteau vedea în concert pe Bruce Springsteen plătind

8 dolari (echivalentul a 40 de dolari astăzi), în timp ce concertele unor artiști precum

Led Zeppelin sau Queen rareori depășeau pragul de 10 dolari. Cu două decenii mai devreme, americanii puteau să se delecteze cu un show Elvis la prețul de 1 dolar și 50 de cenți, în timp ce Beatles cereau 5 dolari pe un bilet la concertele din primul lor turneu american. Desigur, înghesuiți pe o scenă de câțiva metri pătrați și transmițându-și muzica prin minusculele boxe dedicate anunțurilor din timpul meciului, Beatles nici că și-ar fi imaginat evoluția masivă a industriei de concerte, așa cum nici zecile de mii de oameni înghesuiți la Woodstock nu și-ar fi putut imagina apariția ecranelor uriașe.

După ce The Eras Tour al lui Taylor Swift a scandalizat opinia publică, demonstrând monopolul american al platformei de bilete Ticketmaster și incapacitatea acesteia de a se lupta cu fanii care cumpărau bilete pentru a le vinde ulterior la prețuri astronomice, iată că a venit și rândul fraților Gallagher să cadă victime ale nemulțumirii publicului dornic de experiențe live. Proaspăt reuniți după 15 de ani de certuri, ce au devenit veritabile mărci înregistrate ale trupei, Oasis și-au anunțat revenirea în august 2024, turneul urmând să aibă loc în Europa, Asia și Statele Unite, în cea de-a doua jumătate a lui 2025.

Revenirea fraților Gallagher pare că a luat prin surprindere fanii devotați ai trupei, deși contextul cultural al redescoperirii muzicii britpop prin intermediul platformelor de tip TikTok le oferă celor doi un spațiu ideal de updatare a esteticii ce i-a făcut faimoși la nivel global în anii ’90. Atrași de atitudinea rock and roll a lui Liam, fanii s-au înghesuit pentru șansa de a vedea cea mai improbabilă reuniune a rock-ului, însă lumea lui 2024 nu pare atât de blândă cu plătitorii de bilete, căci cozile de pe Ticketmaster au ajuns până la un milion de oameni, fanii reali au fost confundați cu roboți puși pe achiziționat bilete la grămadă, vânzările second-hand ale biletelor au ajuns la prețuri de peste 20.000 de lire sterline, iar cei ce au avut norocul de a prinde un bilet nu au avut la dispoziție decât câteva secunde până când platforma ajungea să cedeze. Achiziționarea biletelor pare că a devenit o bătălie la nivel global, căci dormitul în fața arenelor de concerte s-a transformat într-un război al click-urilor purtat de fanii ce își doresc din răsputeri să-și vadă idolii live. Fie că am prins sau nu bilete, reuniunea Oasis a devenit nu doar un moment important în contextul muzical al prezentului, ci și un posibil punct de plecare în ceea ce privește noi reglementări în industria concertistică.

Liam și Noel Gallagher

ÎPOP-UP StOr i es

Mituri

și Pop culture

ntemeiat în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., orașul Napoli poartă în istoria sa o multitudine de povești inspirate din mitologia clasică. Una dintre cele mai celebre o are în centrul său pe Parthenope, un nume care intră în atenția iubitorilor de Pop culture începând din zilele următoare, odată cu lansarea peliculei semnate de cineastul italian Paolo Sorrentino. Se spune că personajul, o sirenă care trăia printre stâncile Golfului Napoli, s-a intersectat cu Ulise, eroul Odiseei lui Homer, și cu echipajul său atunci când, în călătoria lor de douăzeci de ani, au traversat zona în care trăiau creaturile mitologice. Urmând sfatul zeiței Circe, Ulise le-a ordonat marinarilor să-și astupe urechile cu ceară de albine și să-l lege de catargul corabiei pentru a rezista tentației.

Auzind cântecul sirenelor, a cerut ca legăturile să-i fie slăbite, doar că doi dintre oamenii săi le-au strâns și mai puternic. Conform legendei, Parthenope, îndurerată de plecarea lui, s-a aruncat în mare, trupul fiindu-i purtat de valuri până la țărm, unde a fost descoperit de pescari. Impresionați de frumusețea ei, au înmormântat-o în locul apariției orașului, devenit astăzi un simbol al dragostei și sacrificiului.

Având ca punct de plecare această scurtă istorie, putem observa cum miturile și creaturile fantastice au captivat omenirea încă din cele mai vechi timpuri. După ce au pătruns pe pânzele picturilor și pe paginile cărților, unde au fost adesea reprezentate ca simboluri ale conceptelor fundamentale (Binele, Răul, dragostea, puterea, frumusețea, puritatea) sau ale naturii umane și conflictelor interioare (de exemplu, centaurii sunt frecvent folosiți pentru a exprima lupta dintre rațiune și instinct),

temele mitologice au fost preluate de universul cinematografic, unde au căpătat o nouă viață, adaptându-se valorilor, fricilor, speranțelor și preocupărilor publicului contemporan.

Unul dintre cele mai populare și iubite mituri din prezent este cel al supereroilor. Dacă în trecut oamenii venerau entități ca Zeus, Apollo sau Poseidon, astăzi, eroi precum Superman, Spider-Man sau Iron Man au devenit noi simboluri ale puterii, dreptății și sacrificiului. Asemănător zeilor antici, aceștia sunt considerați mai puternici decât oamenii (nu întotdeauna datorită naturii divine, ci prin intermediul noilor tehnologii), dar și vulnerabili în fața propriilor slăbiciuni și dileme

În imaginarul

Marvel regăsim multiple referințe preluate din diverse tradiții culturale. Thor este unul dintre cele mai evidente exemple de personaje inspirate din mitologia nordică. fiu al lui Odin, regele zeilor, și al pământului, Jörð, el este asociat cu puterea și protecția. În MCU, zeul scandinav este reprezentat ca un erou cu abilități mitologice

Mjölnir, folosit pentru a apăra lumea de forțe malefice, alături de controlul asupra furtunii), fiindu-i adăugate trăsături comice și umane, relevante experiențelor noastre. Fratele lui, Loki, tradițional întruchiparea înșelăciunii, văzut ca un dușman al zeilor, a dobândit, de asemenea, o dorință profund umană pe marele ecran: de a fi acceptat și iubit de cei din jur. Un alt personaj reprezentativ este Wonder Woman, care își are originile

în tradiția greacă și în poveștile despre zeițele războinice (Atena, Artemis) și eroinele legendare ale antichității. Fiind una dintre amazoane, Diana este creată de Zeus, din argilă, ca simbol al puterii feminine și justiției, lasoul ei amintind de tema mitologică a adevărului ca forță supremă. În mod similar, serialul American Gods, bazat pe romanul lui Neil Gaiman, explorează prezența zeilor și a ființelor magice în lumea contemporană, oferind o nouă perspectivă asupra relevanței acestora, în timp ce Xena: Prințesa Războinică amintește de mitul Atalantei, vânătoarea care i-a jurat credință zeiței

Artemis după ce a fost abandonată de tatăl ei la naștere și salvată de o ursoaică.

O altă legendă reimaginată de-a lungul timpului în universul Pop Culture spune povestea lui Hercule, semizeul născut după întâlnirea dintre Zeus și Alcmena, o femeie muritoare. După ce este blestemat de Hera (sora și soția lui Zeus), eroul trebuie să îndeplinească 12 munci imposibile, prin care își câștigă nemurirea. Personajul a fost adus la viață pe marele ecran de Dwayne Johnson (Hercules: The Thracian Wars) și Kellan Lutz (The Legend of Hercules) în 2014, în timp ce animația realizată de Studiourile Walt Disney urmează să fie adaptată în anii următori.

Ca reinterpretare modernă a mitului lui Orfeu, pelicula Orphée, semnată de Jean Cocteau, în 1950, rămâne o lucrare de referință și în prezent, jucându-se cu ideea de mit, realitate, viață și moarte. În mitologia greacă, protagonistul este un poet și muzician

cu o abilitate extraordinară de a încânta oamenii și zeii prin artă. Pentru a-și readuce soția la viață, el pornește într-o călătorie în lumea de dincolo. Zeii, impresionați de talentul său, îi permit să o elibereze pe Euridice cu o singură condiție: să se uite la ea doar după ce ajung înapoi pe Pământ. Copleșit de dorința de a o vedea, Orfeu

se întoarce, o privește, iar aceasta dispare pentru totdeauna.

În regia fraților Max și Robert Eggers, The Lighthouse rescrie elemente din mitul lui Prometeu, explorând teme precum suferința, izolarea și pedeapsa divină. Conform legendei, Prometeu este titanul care fură focul din Olimp pentru a-l oferi oamenilor, aducând astfel lumina, civilizația și cunoașterea. Drept pedeapsă, Zeus îl condamnă la suferință veșnică, legându-l de o stâncă, unde un vultur îi devorează zilnic ficatul, care crește la loc în fiecare noapte, până când este eliberat de Hercule. O altă interpretare a acestui mit este Frankenstein, Victor, creatorul monstrului, negându-și limitele umane din dorința de a depăși legile naturii și divinității, ajungând, în cele din urmă, să fie pedepsit pentru nerespectarea regulilor fundamentale ale vieții.

Regăsim componente mitologice și în fenomene

www.zilesinopti.ro

Popular Culture majore, cum este Harry Potter. Alături de creaturi precum dragoni, unicorni, hipogrifi, uriași, grifoni, troli, centauri, nimfe sau sirene, care adaugă o adâncime simbolică și psihologică lumii construite de J.K. Rowling, scriitoarea ne semnalează că vizităm un loc magic și prin referințe subtile, cum ar fi Pasărea Phoenix, colorată în roșu și auriu pentru a aminti de scrierile lui Herodot, câinele cu trei capete, Cerber, care în mitologia greacă păzește intrarea în Infern, sau figura lui Nicolas Flamel, un scrib parizian din secolul al XIVlea, despre care se spunea că ar fi descoperit secretul vieții veșnice.

Un alt exemplu de univers construit pe baza elementelor mitologice este Game Of Thrones. Deși acțiunea se petrece într-un context inspirat de Evul Mediu (Merlin este un serial care explorează povești ale perioadei, precum Regele Arthur sau sabia Excalibur), George R. R. Martin împrumută influențe semnificative din istoria greco-romană și din tradițiile nordice. Multe dintre personajele și evenimentele din serie sunt ancorate în mituri și legende, legătura lor cu zeii, spiritele naturii și dragonii evocând simboluri ale puterii și distrugerii.

Pentru că miturile rămân, în esență, povești despre natura umană, amintim, în final, ceea ce Umberto Eco scria în volumul Istoria tărâmurilor și locurilor legendare: „Întrucât lumea realității cotidiene este adesea dureroasă și de netrăit, se pare că în mai toate culturile oamenii tânjesc după un pământ al fericirii căruia i-au aparținut cândva și la care să se poată întoarce”.

“Parthenope” Un tribut vizual adus dragostei

Cu Parthenope, primul lungmetraj al lui Paolo

Sorrentino după The Hand of God, drama semiautobiografică nominalizată la Oscar în 2022, scriitorul şi cineastul devenit celebru prin estetica lui rafinată revine în oraşul natal, însoritul Napoli, căruia îi dedică unuia dintre cele mai frumoase şi exotice exerciţii de stil din ultima vreme menite a fi savurate pe marele ecran.

Sorrentino, autorul unor filme memorabile ca La grande bellezza, Youth şi Loro, precum şi creatorul serialului The Young Pope, propune acum publicului un basm contemporan mustind de dragoste, construit ca o epopee feminină cu începutul plasat în anii ’50, ce o are ca protagonistă pe neverosimil de frumoasa

Parthenope (Celeste Dalla Porta), tânără bântuită de un tragic incident din trecut care pare a fi destinată unei cariere în antropologie, de vreme ce profesorul ei (Silvio Orlando) este impresionat de inteligenţa sclipitoare pe care o manifestă. În jurul acesteia, într-o vară perfectă, îi vedem pe napolitani şi diferitele faţete ale dragostei pe care le exprimă, între entuziasm şi deziluzie, dar cu toţii caracterizaţi de o poftă nebună de viaţă. Odată cu trecerea timpului, de la naşterea ei metaforică în apele golfului până în zilele noastre, diversitatea nuanţelor emoţionale creşte continuu, contribuind la definirea unui mediu care poate vrăji, iubi şi distruge cu egală uşurinţă.

Parthenope pare conştientă de atracţia pe care o exercită, inclusiv de obsesia incestuoasă a fraţilor săi mai mari, şi nu are probleme să îşi joace pe degete concetăţenii atunci când îşi propune asta, numai că a dezvoltat o fixaţie pentru John Cheever, un romanicer englez, patetic şi alcoolic, interpretat de Gary Oldman... pe care l-a citit din scoarţă-n scoarţă. Multe din experienţele tinerei frizează oniricul, unele apropiindu-se prin bizarerie chiar de spaţiul Lynch-ian, precum întâlnirea cu profa de actorie desfigurată în urma operaţiilor estetice sau ceremonia „marii fuziuni” între familii, astfel încât întreaga poveste evoluează într-o direcţie suprarealistă, dar punerea accentului pe vizual nu înseamnă că filmul este superficial în esenţa sa. Închiderea parcursului academic se consumă aproape simultan cu realizarea faptului că

Parthenope a devenit, de fapt, cea care poate da lecţii, chiar dacă, într-o mare măsură, toate planurile ei de viitor par a nu avea şanse de materializare. Mă opresc aici pentru că Parthenope nu este un film de povestit, ci unul... de văzut! Neapărat! Din 7 februarie, la cinema.

Cineastul Paolo Sorrentino despre

Napoli PARTHENOPE

Celeste Dalla Porta și Paolo Sorrentino

„In this town, i ,m the leper with the most fingers.”

— Din filmul The Two Jakes

dată, când mi s-a pus una dintre acele întrebări dificile, de genul ‘Ce este sacru pentru tine?’, am răspuns instinctiv: ‘Sacru este ceea ce nu vom uita niciodată din povestea vieții noastre’. Așa s-a născut acest film.

Pentru mine, Parthenope este, înainte de toate, un film despre sacru, despre toate lucrurile pe care o femeie nu a putut să le uite în cei 73 de ani de viață ai săi: golful Napoli și părinții ei, primele ei iubiri - una pură și strălucitoare, cealaltă sordidă și de nedescris - vara perfectă din Capri, lipsită de griji, cu zorile sale sărate, diminețile liniștite și nopțile parfumate; acele întâlniri pe fugă, extravagante sau decisive; descoperirea în adolescenţă a erotismului, seducției și amețeala

Fotografii - Hollywood-Authentic (Greg Williams)

pe care o dă libertatea, sentimentul de a fi atât de plenar vie încât suspină în faţa exuberanței vieții; căutarea disperată a adevăratului ei sine, iubirile pierdute sau abia gustate, durerile care o scufundă în viața de adult, viaţa care se scurge şi trecerea inexorabilă a timpului, singurul iubit care nu o va părăsi niciodată. Și, în toate acestea, se află Napoli, cu vitalitatea sa exasperantă, cu minunății ce pot apărea după fiecare colț, cu toată acea lume mereu pregătită, ca și cum ar aștepta aliniată în spatele unei cortine invizibile ca să intre în scenă și să îi ofere haosul, vulgaritatea, surpriza, pitorescul, promiscuitatea și toate celelalte.

Fiindcă asta face diferența”, îi spune, la un moment dat, un personaj demonic din film, deghizat în sfânt. De fapt, întrebarea este adresată fiecăruia dintre noi. Ea nu știe ce să spună şi nici noi nu avem un răspuns. Pentru că toate întrebările au fost deja puse, iar toate răspunsurile s-au dovedit a fi ambigue, evazive, contradictorii. Această lipsă de cunoaștere de sine este cea care ne face, în ochii celorlalți, un mister. Parthenope este un mister.

Napoli

Napoli este liber şi periculos, Napoli nu judecă niciodată. Napoli este ca Parthenope. Libertatea acestei femei este o constantă, ceva la care nu va renunța niciodată, chiar dacă asta înseamnă să îmbrățișeze singurătatea. Pentru că, din nefericire, singurătatea și libertatea merg prea adesea mână în mână. Napoli este locul ideal pentru a avea iluzia că trăim vieți minunate și imprevizibile. Locul ideal, în care povestea vieții noastre parepentru a adopta metafora perfectă a lui Giorgio Manganelli - precum partea de dedesubt a unui covor: putem să îi intuim designul chiar dacă nu-l putem vedea.

Viața unei fiinţe umane nu este niciodată limpede, nu este logică. Ea este enormă şi e ușor să ne rătăcim în vastitatea vieții. Încercăm să ne uităm la propria viață, să îi înțelegem designul, să îi dăm un sens, dar viața nu ne vede. Viața este mereu în altă parte. Asta e condiţia noastră, care ne epuizează și ne face să ne îndoim. Iar asta ne face misterioși.

Parthenope, ca noi toți, este plină de îndoieli și de mister. „Iubești prea mult sau prea puțin?

Mai întâi ne abandonăm, ne lăsăm duși, apoi devenim responsabili, după care suntem lăsați să ne ducem. Acesta este mersul timpului, aceasta e tema ambițioasă a filmului: curgerea vieții, cu toată euforia și dezamăgirea conţinute în ea, înflorirea și dispariția iubirii, sfârșitul melancoliei și începutul dorinței. Pe scurt, întregul repertoriu al existenței sau tot ceea ce e posibil să se poată încorpora din acesta într-un film.

Astfel, odată cu trecerea timpului, chiar și viața din Napoli, oricât de uimitoare și imprevizibilă ar fi ea, se stinge. Parthenope a fost abandonată de tinerețe, iar emoțiile au plecat, la rândul lor. Marea din golful Napoli nu mai este altceva decât apă. Minunea s-a estompat. Marea înșelăciune nu mai înșeală. Ea rămâne singură. Devenim ceea suntem, după cum spune Nietzsche, așa că Parthenope părăsește Napoli pentru un loc anonim. Acum este adultă, are o slujbă. Timp de patruzeci de ani, se culcă devreme, așa cum scria Proust și interpreta De Niro. Ea iubește mult prea puțin.

Când, la 73 de ani, se pensionează, trebuie să se schimbe din nou. Trebuie să învețe să-și privească trecutul, să recunoască sacrul din ea. Să înceapă, din nou, să iubească prea mult sau măcar să își imagineze că o face. Așa că se întoarce la Napoli, acel oraș snob, distant, sălbatic, care nu se schimbă niciodată şi care, cu toate că a trecut atâta vreme, încă știe cum să înșele, oferindu-ne, poate, singurul sentiment care ne ține în viață până la sfârșit: capacitatea de a ne minuna.

Atunci Parthenope suspină. La fel cum făcea atunci când era adolescentă.

- PAOLO SORRENTINO

„Parthenope”, filmul scris şi regizat de către Paolo Sorrentino („Youth”, La grande bellezza”), nominalizat la Palme d’Or, la Cannes, în 2024, va avea premiera în România pe 7 februarie Text & foto – Courtesy of Independenţa Film.

“A touching, beautifully acted, laugh-laced drama ... The movie is a knockout—I can’t wait to see it again.”

Manohla Dargis,

DURERE PROFUNDĂ

LA CINEMA DIN 21 FEBRUARIE

„Durere profundă”

Cu

durere, umor

și profunzime despre greutatea trecutului evreiesc

După un tur impresionant de festivaluri și un palmares bogat de nominalizări și premii obținute, cea de-a doua aventură regizorală a actorului Jesse Eisenberg, Durere profundă (A Real Pain), ajunge pe marile ecrane din România în luna februarie. Filmul se remarcă prin povestea intensă cu o tușă personală extrem de puternică și cele două staruri hollywoodiene Jesse Eisenberg și Kieran Culkin. Eisenberg a cunoscut faima internațională în 2010, când a interpretat rolul lui Mark Zuckerberg în filmul Rețeaua de socializare, în regia lui David Fincher, rol care i-a adus o nominalizare la Oscar în 2011, şi a debutat în regie în 2022, cu lungmetrajul When You Finish Saving the World. De cealaltă parte, îl avem pe actorul fratele mai mic al ultra-celebrului Macaulay Culkin, Kieran Culkin, starul din serialul Succession, pentru care a primit un Glob de Aur.

Inspirat de istoria propriei familii, care a emigrat din Polonia din cauza Holocaustului, dar și de incongruența unei reclame care promitea „un tur al Holocaustului cu prânz inclus”, Jesse Eisenberg explorează subiectul traumei transgeneraționale printr-o călătorie genealogică în Polonia a doi veri evrei, David (Jesse Eisenberg) și Benji (Kieran

www.zilesinopti.ro

Culkin), după moartea bunicii lor. Relația lor, deja tensionată, mai ales după un episod din trecut, în care Benji a avut o tentativă de sinucidere eșuată, este testată neîncetat pe parcursul călătoriei. De altfel, întreg filmul este condus de schimbul delicios de replici și luptele verbale fără niciun menajament dintre cei doi veri, care sunt cum nu se poate

mai diferiți: David axat pe familie și carieră, iar Benji încă străduindu-se să-și găsească drumul în viață. Esența relației dintre cei doi este redată în doar câteva cuvinte de David: „Îl iubesc și îl urăsc”, legătura nuanţată dintre cele două personaje reprezentând inima filmului.

Durere profundă a fost realizat integral în Polonia, notabile fiind scenele filmate în apartamentul din care familia lui Eisenberg a fugit, în fostul lagăr de concentrare și exterminare germano-nazist de la Majdanek și la memorialul Revoltei din ghetoul din Varșovia. Scenariul filmului surprinde mult din esența lui Eisenberg, este nuanțat și echilibrat, iar juriul Festivalului de Film Sundance s-a declarat impresionant de ingeniozitatea lui Eisenberg de a împleti drama cu comedia, oferindu-i cineastului în vârstă de 41 de ani Premiul pentru cel mai bun scenariu. Durere profundă (premiera: 21 februarie) chestionează cu tact, umor și delicatețe modul în care istoria personală se interconectează cu suferințele noastre cele mai profunde.

PAGINA 33

Cu cât te uiți mai de aproape, cu atât adevărul devine mai neclar.

RENATE REINSVE

UN FILM DE HALFDAN ULLMANN TØNDEL

DIN 28 FEBRUARIE 2025 DOAR ÎN CINEMATOGRAFE

CONCLAVE

„Succession” la Vatican

În ultimul deceniu, atât în peisajul cinematografic, cât și în cel al micilor ecrane, și-au făcut apariția mai multe producții ce au avut ca subiect principal papalitatea. Fie că vorbim de serialul fenomen cu Jude Law, The Young Pope, sau de mai recentul film The Two Popes, oamenilor li s-a stârnit curiozitatea, astfel că mai toate filmele sau serialele cu această temă s-au bucurat de succes în rândul spectatorilor și au fost și foarte apreciate de către critici. Și dacă părea că trendul a cam dispărut, Conclave demonstrează contrariul.

Proaspăt câștigător al Globului de Aur la secțiunea „scenariu”, filmul, avându-l ca protagonist pe Ralph Fiennes, oferă o perspectivă ceva mai neobișnuită atunci când vine vorba despre alegerea omului din fruntea Vaticanului. Pe scurt, actualul papă moare, iar cardinalii din subordine încep demersurile necesare pentru alegerea unuia nou. Bazat pe cartea lui Peter Straughan, spectatorul are ocazia să asiste la unul dintre cele mai străvechi și bine ascunse evenimente din cadrul Bisericii Catolice. Toată birocrația din spate, toate tradițiile care sunt respectate cu sfințenie și rigurozitatea din spatele fiecărui vot. Credința pică undeva în planul al doilea

și lasă loc pragmatismului, devenind ceva foarte clar: cine e cel mai calificat pentru a putea conduce Biserica Catolică.

Sarcina organizării acestui eveniment îi revine Cardinalului Lawrence (Ralph Fiennes), un om care nu își dorește titulatura, dar în același timp vrea să se asigure că cel care urmează să fie ales este cea mai bună variantă. Ca la orice alegeri, există deja niște nume care sunt menționate mai des, există niște favoriți cu principii diferite și cu viziuni diametral opuse față de ceilalți candidați, fiecare dintre ei crezând că va duce Biserica în direcția potrivită. Ce începe ca un simplu vot se transformă într-un joc de putere, de înșelătorie și șantaj,

pe care Lawrence încearcă să îl controleze, fără însă a lăsa impresia că face toate astea pentru a câștiga puterea.

Am scris în subtitlu că filmul împrumută ceva din felul în care se desfășoară serialul original HBO Succession, unde negocierile și promisiunile au rolul principal. Pentru cine va vota majoritatea? Un papă mai conservator, care crede în vechile obiceiuri și principii, sau pe cineva care are o gândire mai liberală și e dispus să privească lucrurile și altfel?

Conclave e un film realizat cu multă grijă și migală, care transformă rutina secretă, dar totuși atât de simplă a alegerii Papei într-un adevărat thriller, în care fiecare noapte care trece poate aduce niște schimbări majore cu privire la ierarhia favoriților. Dacă stau să mă uit în spate la tot ce ne-a oferit 2024 pe plan cinematografic, Conclave, deși nu neapărat cel mai bun sau inovator, pentru mine a fost una dintre surprizele plăcute și, clar, unul dintre producțiile preferate.

Vintilă Mihăilescu și mâncarea românească

Am ales pentru articolul de luna aceasta să citez câteva paragrafe dintr-un interviu realizat în 2017 cu regretatul profesor Vintilă Mihăilescu. Le consider cât se poate de actuale și este posibil ca mult prea puțini cititori Zile și Nopți să fi ajuns la acest text publicat - pe atunci, pe un site extrem de nișat.

Despre multi-influență ca specific culinar:

„Dacă am fi deștepți, asta am face. Să vindem bucătăria ecumenică, multiculturală. Dar aici intervine orgoliul național. Cum adică multiculturală, dar și românească? Păi e românească în măsura în care are niște ingrediente, niște combinații cu care suntem obișnuiți și pe care le practicăm și care sunt foarte bune. Dar ele sunt combinații de «n» influențe. Asta e o rețetă de marketing și de identitate care, în ultimă instanță, ar fi cea mai favorabilă și mai fezabilă, mai ales în măsura în care probabilitatea e mare să fi pierdut multe dintre particularitățile zonale și nu cred că le vom recupera vreodată. Însă poți reconstitui ce a ieșit din acest melting pot”.

Despre reinterpretarea bucătăriei românești și dacă este de acord: „Categoric că da, din două motive. În primul rând, aș fi foarte curios să văd variațiuni pe aceeași temă și, în al doilea rând, evident, acesta e trendul. Noi avem impresia că de la Burebista încoace am consumat același tip de mâncare specifică. Câtuși de puțin. O istorie temeinică a gastronomiei ne-ar arăta că de-a lungul timpului, aceste lucruri s-au mai petrecut. Că nu se chema bucătărie moleculară ori reinterpretată corect, dar avea alte denumiri.

Aceste schimbări, inovații, acest fusion au existat. Gospodăriile de la țară au fost primele «fusion-iste», să spun așa, pentru că exista puțină influență rusească, puțină din Ardeal etc. Combinau smântâna cu borșul și ieșea ceva ce nu era nici din aia, nici din cealaltă. O gustau, dacă era bun sau foarte bun se păstra rețeta și se refolosea. Exact cum e cu ciorba de burtă, dacă mergi la turci și ceri ciorbă de burtă o scuipi, e o supă subțirică, nu e «adevărata» ciorbă de burtă. Cea adevărată e la confluența unor influențe foarte diferite. Revenind la întrebare, răspunsul este categoric da. Este adevărat că pentru marea majoritate, acest gen de schimbare e castratoare. Dă sentimentul că nu mai e ca la bunica. (…) Din acest motiv, cred că, deocamdată, acest tip de bucătărie nu prinde, dar părerea mea este că îi vine timpul și va începe tot așa de la zero, într-o curbă exponențială. Mă gândesc și la emisiunile culinare, show-urile care provoacă și care mai și educă, mai ales într-o zonă care la noi a lipsit, cea a esteticului. A nu se uita că, dacă putem găsi unele rețete la bucătarii unor principi sau în bucătăria boierească târzie, noi am fost o țară cu peste 90% țărani, iar acest gen de valorizare a esteticului, a prezentării mâncărurilor nu avea cum să apară. Este apanajul mediului aristocratic.”

Vintilă Mihăilescu Foto © snspa.ro

Unde ni-s bucatele în Atlasul gustului

Fără stele Michelin, gastronomia românească

e o prezență discretă pe harta gusturilor mondiale.

Pe TasteAtlas (Atlasul gustului), gastronomia românească ocupă o poziție mediocră: suntem la categoria „și alții”. Sau, cum se spunea în presa sportivă dinainte de 1989, „am învins, dar n-am convins”. Nu-i vorbă de faptul că n-am fost poftiți la masa bogaților sau că străinii n-ar aprecia arta culinară românească: cumnecum, România și-a făcut loc în topurile cu cea mai bună mâncare în anul 2025.

Portalul tasteatlas.com, lansat de jurnalistul și antreprenorul croat Matija Babić, fără pretenția de a concura ghidul Michelin sau Tripadvisor, plasează România pe un onorant și surprinzător loc 24 în Top 100 de bucătării din lume. Adică înaintea bucătăriilor din Argentina, Liban, Cehia sau chiar Thailanda. Atlasul gusturilor afirmă că trebuie încercate mujdeiul sau babicul, recomandă amplasamente cu mâncare tradițională, precum Caru’ cu bere din București și restaurantul Sergiana din Brașov, plasează mititeii în topul preparatelor de la noi.

În Top 100 Cele mai bune feluri de mâncare din lume, realizat cu ajutorul a 367.847 de evaluări valide pentru 11.258 de feluri de mâncare din baza de date TasteAtlas, ciorba rădăuțeană prinde un nesperat loc 58, surclasând, de pildă, supa de carne din Ungaria (locul 77). Unde nu ne clasăm este Top 100 cele mai bune regiuni pentru mâncare din lume (477.287 de evaluări valide pentru 15.478 de feluri de mâncare), ierarhie dominată de Campania (Italia), Peloponez (Grecia), Emilia-Romagna (Italia).

Lipsim și din întrecerea orășenească. Om fi noi primii pe țară, locul doi pe județ, vorba lui Răzvan Exarhu, dar strălucim prin absență în Top 100 cele mai bune orașe pentru mâncare din lume (din 17.073 de orașe, pe baza a 477.287 de evaluări valide pentru 15.478 de feluri de mâncare). Cupa Mondială a orașelor are un podium format din Napoli, Milano și Bologna (toate din Italia).

Nu am prins nici Top 100 restaurante legendare, unde conduc Figlmüller (cu șnițele printre cele mai mari și mai bune din Viena), L’Antica Pizzeria da Michele (cea mai bună pizza Margherita din Napoli) și Hofbräuhaus München (leagăn al culturii hanurilor bavareze, faimos pentru ciolanul de porc). Nu avem nici bucate în fruntea celor în tendințe, categorie la care lideri sunt Tombik döner din Turcia, șaorma libaneză și Casu Marzu, brânza putrezită și interzisă care e mândria Sardiniei.

TasteAtlas e un ghid online de călătorie experiențială pentru mâncarea tradițională care adună rețete autentice, recenzii ale criticilor culinari și articole de cercetare despre ingrediente și mâncăruri populare, autorecomandat drept „un atlas mondial al mâncărurilor tradiționale, ingredientelor locale și restaurantelor autentice”. Să-i lăsăm pe criticii noștri culinari să judece aceste clasamente care ignoră terciul de mei strămoșesc de pe aceste plaiuri. Sau te pomenești că nici critici culinari de soi n-om avea?

Mâncarea în slujba monumentelor istorice

De 18 ani, fără întrerupere, organizăm sezon de sezon multe evenimente de cultură gastronomică prin sate. Adică cunoscutele brunchuri transilvănene. La fiecare eveniment în parte avem niște gazde locale, gazde care gătesc pentru noi și toți cei care ni se alătură în sate la îndemnul nostru. Important e pentru noi însă și locul de desfășurare a evenimentelor, adică foarte des alegem ambianța unui monument istoric sau măcar apropierea lui, pe post de culise. În 2025 am ales să organizăm aceste evenimente gastronomice cu un scop caritabil, de susținere a patrimoniului local. Practic

în biletul de participare va fi inclusă deja o donație către

Fundația Biserici Fortificate care are scopul de a îngriji cele 160 de monumente de acest fel din zona rurală. Vom căuta așadar să întindem mesele și să ne bucurăm de mâncatul împreună în incinta acestor biserici fortificate, ideea fiind să promovăm tot ceea ce ține de cultura locului și a aduce vizitatorii mai aproape de patrimoniul local, în multe cazuri acesta fiind unul construit. Prin munca noastră ncercăm și să aducem specificul local mai aproape de cei care ne sunt oaspeți și des modul de comunicare sau felul în care noi ne conectăm cu comunitatea satului, este mâncarea. Mâncarea are rolul de a aduce oamenii

împreună și de a oferi contextul unor povești despre tot ce ține de local.

Chiar dacă teaser-ul este ca întotdeauna mâncarea, poveștile vor avea în acest an rolul de a explica anumite valori culturale locale și vor îndemna vizitatorii la implicare. Fie activă prin alocarea unui timp dedicat întreținerii acestor monumente, fie prin donații pentru a sprijinii diverse intervenții de punere în siguranță sau restaurare.

Un astfel de demers funcționează bine atunci când contextul mutlisenzorial (mirosuri, arome, ambianță istorică) ne-a convins deja că monumental merită o nouă viață plină de oameni bucuroși.

”Urme pe Play unește comunitatea iubitorilor de mișcare și natură”

Răzvan Morariu

Cea de-a șasea ediție a competiției Urme pe Play, programată pentru weekendul 26 - 27 aprilie, aduce o nouă serie de provocări pentru pasionații de mișcare în natură, în pitoreasca zonă a Rășinariului. Cu șase trasee variate, care se adresează atât copiilor și începătorilor, cât și celor mai experimentați, evenimentul promite să fie o adevărată sărbătoare a sportului în aer liber. Pe lângă cursele montane, ediția de anul acesta include și activități culturale, punând în valoare nu doar sănătatea fizică, ci și conexiunea profundă cu natura și comunitatea. Despre specificul competiției și traseele pregătite, am discutat cu Răzvan Morariu, organizator.

Cea de-a șasea ediție a Urme pe Play cumulează șase trasee pe care le-ați pregătit pentru iubitorii de mișcare în natură în preajma comunei Rășinari. Pe scurt, care e specificul fiecărui traseu în parte?

De-a lungul celor şase ediţii am încercat să evoluăm ca organizatori şi să oferim tot mai multe opţiuni iubitorilor de mişcare şi natură. Astfel am ajuns de la două trasee iniţial, la cele șase variante prezente. Fuguţ este cea mai nouă şi cea mai scurtă cursă. Are 4 km şi este destinată începătorilor şi localnicilor, un fel de „cursă populară” ce trece pe la Belvedere-ul Răşinariului. Cros, cursa cea mai veche ce dă şi numele acestui concurs pentru că în 13 km urcă 700m până pe vârful „Plai” (este dealul ce se vede în zare deasupra satului când venim de la Sibiu). Este o provocare adresată celor care au descoperit de curând alergarea montană şi au o condiţie fizică bună. Semimaratonul e cursa cea mai populară care trece pe la Căsuţa MGS şi pe care o vom filma şi transmite live cu drone şi E-MTB pe ecranul din centru, pe app-ul UrmePePlay şi pe social media. Maratonul este o provocare ce se adresează atleților dedicați, cu pregătire fizică deosebită, având 42km și 2500 m diferență de nivel. Ultra, 57 km și 3700 m, este o cursă foarte grea ce urcă până pe Vf. Prejba din Munţii Lotru. Este o aventură ce dă voie oricărui alergător să se laude cu finalizarea acesteia pentru tot restul vieții. Paradoxal, aceștia sunt participanții care se reîntorc în proporția cea mai mare. Ultimul traseu, dar nu cel din urmă, este destinat curselor copiilor. Sincer, nu suntem foarte mulțumiți de faptul că alergăm cu ei prin sat, dar momentan nu am găsit altă variantă, aici este loc de îmbunătățire.

Apropo de specific, ”semnătura” competiției și a traseelor e dată mai ales de frumusețea zonei în care se desfășoară. De ce ați ales, încă de la început, comuna Rășinari și munții Cindrel și Lotru?

Am ales Răşinariul pentru că pe lângă faptul că este locul cel mai apropiat pentru noi de a porni la deal, am găsit aici şi foarte multă susţinere din partea autorităţilor şi a comunităţii. Evident că frumuseţea locului