SIBIAN/CĂ

foto © Gabriela Cuzepan

Vali

și când nu visează, visează în culori

„Am un respect extrem de mare pentru ceea ce înseamnă zonele istorice. Și îmi păstrez cărămizi, îmi păstrez grinzi vechi, îmi păstrez lemn vechi. Îi clar, nu m-a învățat nimeni că acel lemn de 300 de ani are o valoare. La un moment dat, am început să citesc despre chestia asta, că ținea de jobul meu, dar până atunci, acel lemn eu știam că trebuie să aibă o valoare cumva intrinsecă, în așa măsură, încât fiica mea are în casă o comodă făcută din doi stâlpi de lemn, pe lângă care eu am trecut toată copilăria mea și mult din ceea ce înseamnă tinerețea mea. Deci, doi stâlpi ai gardului Spitalului nr. 3, Spitalului de Psihiatrie, care au fost schimbați, au fost aruncați lângă și pur și simplu i-am luat, i-am pus în mașină, i-am legat unul de celălalt, i-am finisat. Și în momentul ăsta știu că la Sabina în casă există două bucăți din copilăria mea, două bucăți de lemn care m-au cunoscut de mic, deci m-au cunoscut de puștan. Mergeam prin curtea aia, care delimita acest gard de spital, și pur și simplu mă încarcă chestia asta, adică e o chestiune de, nu știu cum s-o formulez, de relație. Deci eu sunt convins că acel lemn pe care în prezent stă televizorul la Sabina în casă mă cunoaște pe mine, mă cunoaște de mic, mă cunoaște de la 3 ani, de la 4 ani, de la 5 ani, de la 6 ani, de la 7 ani, de la 10 ani. Cred că odată m-am și pupat cu vreo fată la nivelul ăla de 16 ani, rezemat de unul din stâlpii ăștia. Am o relație, consider că am o relație cu lemnul ăla, pe care io l-am... io acolo l-am găsit. Deci în momentul ăsta, el are cel puțin 53 de ani. Nu știu dacă a fost pus cu un an de zile înainte de a mă naște eu sau cu 10 ani înainte de a mă naște, dar am o relație cu bucata aia de lemn. Am o relație cu bucata de cărămidă, care-mi spune ceva. La un moment dat, de pe una din casele de prin zona asta de Orașul de Jos a căzut un ancadrament de piatră: mare, țapăn, greu - putea să cadă pe cineva. A zăcut undeva lângă casa aia, nu știu, luni de zile. După ce luni de zile nimeni nu l-a băgat în seamă, m-am dus cu unul din artiștii cu care lucram la vremea respectivă - de altfel un artist extrem de bine așezat în prezent, Radu Comșa - am luat chiatra aia și am pus-o în portbagajul mașinii. Îi grea de mori, îi grea de mori! A existat în Art Cafe, în toată istoria Art Cafe-ului, ca obiect de decor. Nu am luat ancadramentul, cum să zic, nu l-am luat să-l arunc, nu l-am luat să-l speculez artistic, pur și simplu ăla s-ar fi pierdut, bucata aia de ancadrament s-ar fi pierdut dacă n-o luam. Îl păstrez din 1997.”

Proiect dospit de Fundația Comunitară Sibiu, alături de wenglor Romania

Horia Mihail

”La Sibiu o să ofer câte un crâmpei din fiecare concert pe care l-am ratat de-a lungul pandemiei”

Înainte de a-și începe aventura în 2011, Pianul Călător a fost inițial o idee inedită și îndrăzneață. Acum e un brand de țară. La capătul primilor 10 ani, Horia Mihail a călătorit alături sau printre piane peste 40.000 de km și a oferit 183 de momente pianistice în România, dar și în Europa și SUA. În 2021, Pianul Călător revine la Filarmonica Sibiu, în 28 mai. Am aflat mai multe detalii de la pianistul Horia Mihail.

Pianul Călător și-a început drumul în 2011, dar rădăcinile lui se trag din 1846-7, când Liszt călătorea alături de pianul său oferind concerte comunităților fără acces la muzică clasică. Ce ați aflat la capătul primilor 10 ani de turneu despre oamenii care nu au acces cu regularitate la astfel de acte artistice?

Mi-a fost întărită o idee pe care o aveam deja de câțiva ani, de prin 2006 când am organizat și participat în calitate de pianist la o serie de turnee naționale - de fapt primul turneu național al unei formații de muzică de cameră s-a întâmplat în 2006, era vorba despre un trio cu pian din care făceam parte, Romanian Piano Trio - și încă de atunci am explorat zone în care muzica pe care o facem noi nu e prezentă în mod frecvent. De altfel, în cursul celor 15 ani de activitate în acest domeniu în România am făcut mai multe premiere, în sensul în care am cântat în locuri în care nu se cântase niciodată muzică clasică, îmi vin în minte orașele Brad și Hațeg. Ideea e că în toate aceste locuri există oameni care au o anumită înclinație înspre frumos și se bucură de fiecare dată când au ocazia să asculte live un artist, fiindcă experiența cântatului live pe scenă în fața publicului nu poate fi înlocuită cu surogate precum transmisiuni online sau înregistrări. De altfel, marele dirijor Sergiu Celibidache a refuzat în timpul carierei sale să înregistreze, spunând că acest lucru e de

fapt împotriva fenomenului muzicii clasice.

Precum călătoriile muzicale ale lui Liszt și Pianul Călător are un caracter umanitar. Până acum 5 piane au fost încredințate comunităților din Tulcea, Caracal, Deva, Alba Iulia și Roman. De unde a pornit ideea și ce se întâmplă mai apoi cu aceste piane?

În 2010 am găsit în subsolul Sălii Radio piane care urmau să fie casate, valoarea lor de inventar fiind cuprinsă între 3 și 14 lei. Cu minore intervenții aceste instrumente au putut fi repuse în funcțiune. Eu am încredințat aceste piane, dar e important ce se întâmplă mai apoi cu ele. De exemplu, la Caracal am cântat recitalul pe care îl pregătisem, am lăsat pianul pe scenă și la nicio oră după a fost folosit de un alt artist, de pianistul care a cântat alături de Nicu Alifantis. Eu cred că prin acțiunea noastră am îmbunătățit viața unor oameni.

Care sunt cele mai mari bucurii pe care le-ați adunat pe parcursul celor zece ani de turneu?

Sunt fericit că am reușit împreună cu organizatorii, partenerii și susținătorii financiari ai acestui demers să bucurăm oameni. Am fost așteptați cu multă nerăbdare în foarte multe locuri și după fiecare ediție am primit numeroase mesaje în care eram ”certat” că am sărit un oraș sau altul. Lucrurile de acest fel te bucură și dau un sens a ceea ce faci.

Pianul Călător nu poate fi rezumat doar la actul artistic în sine. E nevoie de un efort uriaș până ca acel act să poată fi posibil. În acest caz, nu vorbim doar de talent, ci și de anduranță. Poate deveni o povară pentru artist un turneu care presupune o asemenea desfășurare de forțe?

Cu siguranță nu există povara actului artistic în sine, a concertului, dar trebuie să recunosc că au existat multe momente în care simplul drum dintr-o parte în alta a țării a fost extrem de obositor. Îmi amintesc că într-un an am avut un concert la Deva, iar a doua zi programarea era în partea cealaltă a țării, tocmai la Tulcea. Am făcut un drum fără oprire de peste nouă ore. A fost un efort deosebit, dar de îndată ce am urcat pe scenă și am simțit bucuria celor care mă așteptau, oboseala a trecut și a fost înlocuită de adrenalină.

Se spune adesea despre muzica clasică că are nevoie de reinventare pentru a capta mai mult public. În ce feluri trebuie redefinită în zilele noastre relația muzică clasică - spectatori?

Muzica în sine nu necesită o reinventare. Nu trebuie să-i faci nimic. Ea e scrisă de 50, 100, 200 de ani și chiar mai mult. Și e scrisă bine. Dar un aspect deosebit e felul în care comunici ceea ce faci fiindcă în aceste vremuri în care informația e diversă și e la îndemâna oricui pe un ecran, comercialul bineînțeles că primează. Și atunci ceea ce trebuie să facem noi nu e să reinventăm muzica lui Rachmaninoff sau Schumann, ci să reinventăm modul în care ne facem auzită prezența pe această scenă mondială care se întâlnește în săli de concerte, în aer liber sau în mediul online. Un astfel de concert, în secolul XXI trebuie comunicat modern. E foarte adevărat că generația tânără e mai puțin atrasă de acest fenomen, dar nu e un lucru nou.

În data de 28 mai, Sibiul va fi din nou punct de oprire pentru Pianul Călător. Ce ne puteți spune despre programul muzical?

Am ales pentru această ediție o sumă de piese mici care în mod normal se cântă la bis. După o perioadă în care atât noi muzicienii cât și publicul am fost văduviți de foarte multe evenimente, m-am gândit să ofer câte un crâmpei din fiecare concert pe care l-am ratat, adică partea de bis. Programul va acoperi diverse zone de la baroc până la muzică modernă, chiar și jazz. Sibiul pentru mine e un loc extrem de drag, pentru că la Sibiu cânt încă de când eram copil și e un oraș în care am mulți prieteni. Abia aștept să revin pe scenă la Sibiu.

CITYZEN Povești din culise

În război, cu un transportor amfibiu blindat

Povestea spune că, în 1995, Constantin Chiriac poposise două zile în orașul Sofia, pentru un eveniment IETM. Lucruri minunate începuseră să se întâmple cu românii neîmpiedicați de granițe, care puteau cuceri Europa prin arta lor. Dar povestea mai spune că, tot în acele timpuri, aprigele Războaie Iugoslave cuprinseseră țările din vecinătate. Un conflict teribil semănase spaima în inima Europei, tăind punțile celor care străbăteau continentul printr-o mare de flăcări. Pe una dintre aceste rute se afla și Constantin Chiriac, alături de șoferul său, în drum spre Zagreb, gazdă a unui festival de teatru. Orice călător are o stea norocoasă. Iar asta, o știm cu toții, nu este doar o poveste, pentru că steaua călăuzitoare a drumeților noștri avea să strălucească atunci când nici nu se așteptau... „Nu puteți trece!” a spus comandantul, oprind mașina. „E zonă de conflict. Pentru a ajunge în Croația, treceți granița cu Ungaria.” Dar timpul nu este mereu un companion fidel, iar călătorii noștri nu se puteau abate de la plan. „Trebuie să ajungem la Zagreb. Suntem așteptați”, a spus Constantin Chiriac, înmânând programul Festivalului de la Sibiu, în care se afla invitația. „Este imposibil”, a răspuns comandantul, fluturând cărticica din care s-a desprins o filă. Crezi în miracole, dragă cititorule? Dar în coincidențe? Ei bine, ambele există. Pe acea filă se aflau datele unui spectacol invitat la Sibiu cu un an în urmă. „Spectacolul ăsta e din Iordania? Dar ăsta e vărumeu”, a spus comandantul arătând spre numele regizorului. „Chiar a fost la voi?” Și povestea aceasta are final fericit, la capătul unei escapade nebunești, la adăpostul unui transportor amfibiu blindat de care era agățat un steag alb. De altfel, dialogul dintre artiști are puterea să încremenească, fie și pentru o clipă, vâltoarea unui război.

Mariana Cămărășan și Amalia Florina Iorgoiu

Repertoriul TNRS și platforma Scena Digitală s-au îmbogățit în luna mai cu un nou proiect, ”Mici crime conjugale”, la cârma căruia se află Mariana Cămărășan și Amalia Florina Iorgoiu. Dacă ați ratat ocazia de a fi prezenți în sală la premiera din 16 mai, filmul e disponibil oricând pe Scena Digitală. Am stat de vorbă cu cele două regizoare despre teatru, adevăr, iubire și experiența filmului.

”Mici crime conjugale” e prima colaborare cu naționalul sibian. Ce v-a apropiat de textul lui EricEmmanuel Schmitt și cum s-a întâmplat ca el să prindă viață la Sibiu?

Mariana C.: Experiența Sibiu a început cu FITS, ceea ce face ca prima colaborare să aibă în spate o istorie care se întinde pe mulți ani, o istorie de întâlniri, de bucurii împărtășite deja. ”Mici crime conjugale” e un text propus de Diana Fufezan, care pentru noi, cei invitați: Adrian Matioc - actor, Sanda Anastasof - asistent regie și Amalia Iorgoiu - regizor, care a răspuns invitației mele de a crea împreună acest spectacol - a fost prilejul unei experiențe intense, unice, revelatoare. În spectacol nu se regăsește doar viziunea mea și a Amaliei, ci sunt multe povești de viață care și-au distilat esența pentru a contribui la țesătura de trăiri, imagini, sunete și sensuri care dau structura fină a spectacolului. Pentru mine, care mă definesc ca un regizor integrator, ca un asistent al actorului în drumul său de la sine la personaj (și înapoi, mai ales înapoi), și apoi de la personaj la spectator, textul și-a dezvăluit forța dar și subtilitățile tocmai prin filtrul celor pe care tocmai i-am amintit. Un spectacol care prinde viață e întotdeauna un miracol, iar misterul nașterii sale, chiar și nouă, creatorilor, ne e într-o anumită măsură tăinuit. Amalia F.I.: Pe mine de proiect m-a apropiat Mariana Cămărășan, ea cooptându-mă în echipă. Apoi conținutul textului, care, pentru mine, era încărcat de adevăruri, suferințe și tensiuni trăite sau întâlnite.

Filmul e ca o radiografie a unei relații de cuplu în care fiecare partener își devoalează ”dublul”, pășind pe un drum aflat la marginea prăpastiei. Doza de tensiune e dată mai

ales de interpretarea celor doi actori Diana Fufezan și Adrian Matioc. Ce aport au avut ei în procesul de realizarea al proiectului?

Amalia F.I.: Ce aport pot avea actorii?! Nu se poate spune în procente. E un proces interior propriu pe care îl parcurg sprijinindu-se reciproc și pe regizor. Tensiunea s-a născut din acele necunoscute interioare proprii. Mariana C.: Participarea unui actor în procedul de creației e esențială și marcantă, atunci când e autentică. Doar actorul are cu adevărat perspectiva din interior a unui personaj, oricât ar contribui autorul textului, regizorul sau scenograful la definirea acestei perspective. Personajul nu va fi niciodată în întregime viziunea noastră, a celor care rămânem în afară, pentru că personajul e purtat de sufletul actorului, de mintea lui, de trupul lui, iar atunci cand un personaj e traversat de o emoție, sau naște o reacție, toate acestea au particularitățile lăuntrice ale actorului. Munca lui capătă sens prin adresabilitatea pe care o are. O poveste se cere impetuos spusă, pentru adevărul pe care îl relevă despre sufletul omenesc. Asta dă unui actor curaj, puterea de a-și depăși limitele, de a risca, de a îndura suferința care însoțește nașterea. Diana Fufezan și Adrian Matioc sunt doi actori atât de puternici, atât de fragili, atât de inteligenți și atât de vulnerabili, încât vor face spectatorii nu numai să-i iubească, așa cum ni s-a întâmplat nouă, ci și să-și deschidă inimile pentru a ierta și a se ierta, pentru a iubi și a se iubi.

Subiectul și tensiunea dramatică mi-au amintit de ”Cui i-e frică de Virginia Woolf?” (regia Mariana Cămărășan), în sensul că am regăsit acea preocupare de a face loc adevărului brut în detrimentul micilor minciuni sociale. Credeți în puterea teatrului de a răspunde nevoii noastre de adevăr?

Amalia F.I.: Cred în puterea teatrului de a ne face să pătrundem în adâncurile proprii, în a ne releva inconștientul. Mariana C.: Menirea teatrului e de a căuta adevărul. Iar puterea lui vine din conținutul său intens, amplu, sfredelitor, purtat de oameni și împărtășit oamenilor. Purtăm marca întâlnirii cu Albee, așa cum purtăm acum marca întâlnirii cu Schmitt. Punem în centrul valorilor adevărul. Dar putem noi defini adevărul? Nu știm, întotdeauna depindem de context, de situație. Credința mea e legată mai ales de iubire, iar iubirea fără iertare nu e iubire. Nouă, ca spectatori ni se arătă ceea ce e dincolo de aparențe, tocmai pentru a înțelege, iar teatrul nu dă cu indiferență la o parte vălul aparenței, ci o face prin emoția noastră, care ne deschide inima. Cuplul la Alebee, ca și la Schimitt se află într-un război, nu doar pentru că Martha și George sau Lisa și Gilles sunt personaje excepționale, aflate în relații excepționale, ci pentru că interacțiunea umană ajustează întotdeauna într-o măsură ideea de libertate. Adevărul care eliberează nu e cunoașterea la scara unu la unu a faptelor, ci iubirea.

Există nostalgia faptului că multe spectacole mai vechi nu au înregistrări de calitate. Pandemia a adus o schimbare în acest sens, acum fiecare proiect nou include o versiune scenică și una video. Cât de mare e provocarea pentru un regizor de teatru să opereze cu instrumentele cinematografiei?

Amalia F.I.: Cred că filmul capătă mai mult conținut psihologic, relațional tocmai pentru că se pornește dinspre teatru. De exemplu, sunt lucruri descoperite în repetiții care pe scenă nu se văd, dar în film da. Filmul pune o lupă pe chip pe când în sala de teatru e o energie (vie) care circulă între actori și public. Mariana C.: E un pionierat, e un prilej pentru fiecare din noi să proiectăm o artă nouă. Venim cu principiile noastre, cu experiența noastră, cu instrumentele noastre. Și devenim infinit mai atenți la detalii, la imagine, la compoziție, la oamenii împreună cu care creăm. Doar spectatorii par să se îndepărteze și nu le mai simțim reacțiile, și nu le mai auzim tăcerile. Să faci film, tu care cu fiecare spectacol înveți să faci teatru, este o experiență care își va pune cu siguranță amprenta asupra ta. E un necunoscut, atrăgător, periculos, revelator, capabil să devină o nouă iubire.

Trăind cu obiectele

Suntem înconjurați de obiecte, tânjim după alte obiecte, de care ne debarasăm apoi fără remușcări, pentru a le înlocui tot cu obiecte. Ne-am obișnuit: trăim într-o societate de consum, căreia trebuie să-i facem neîncetat concesii. De unele obiecte ne atașăm, le învestim cu sens, le preferăm altora, le privim ca pe relicve ale unor istorii personale, pe care ni le-am construit cu răbdare și speranță. În eseul "Trăind cu zeii", Neil MacGregor pornește de la inanimatele obiecte pentru a reconstitui istoria credințelor și a obiceiurilor religioase, a "poveștilor pe care ni le spunem ca să putem trăi". Omul Leu din Ulm, o statuetă din fildeș de acum 40.000 de ani, reprezintă nu doar un artfact al preistoriei, ci momentul revolut în care se afirmă această calitate inconfundabilă a lui homo sapiens: imaginația. Un smoc de păr din patrimoniul British Museum înmagazinează lunga poveste a inițierii tinerilor băștinași din Vanuatu, Melanezia. În timp ce le leagă fiecare șuviță cu fibre de frunză, bătrânii tribului le împărtășesc celor tineri toate cunoștințele lor despre lume. Nenumărate statuete din aur recuperate de pe fundul lacului Guatavita dau seama nu de rapacitatea populației Muisca, ci despre relația lor specială cu zeii, întreținută prin intermediul acestor ofrande. În China, portretele străbunilor iau parte la ceremoniile familiale, unde sunt onorate, ca să existe un dialog permanent între prezent și trecut. Moartea e, astfel, o prezență discretă, pe care nimeni nu o poate trece cu vederea. La finalul lecturii rămâne deschise câteva întrebări: Noi ce obiecte sacre lăsăm în urma noastră? Peste câteva mii de ani, ce va rămâne din civilizația noastră hipertehnologizată& consumeristă? Cum ne vor privi urmașii urmașilor noștri?

Mulțumim, Sibiu!

Locul 3 în România

SMaRaNDa BĂLaN și RĂZVaN BiRiȘ

Smaranda Bălan și Răzvan Biriș sunt două dintre cele mai reprezentative figuri ale Crucii Roșii Sibiu. Sufletiști, pregătiți să intervină oricând este nevoie de ei în comunitate, cei doi reușesc să ducă filiala Sibiu a Crucii Roșii la un nou nivel - cel al excelenței în dragostea pentru aproapele lor.

Ce activitate a avut Crucea Roșie în timpul pandemiei?

Smaranda Bălan: Viziunea Crucii Roșii Române este aceea de „a se adapta schimbărilor sociale și de a sprijini comunitățile să facă față situațiilor de criză și suferință umană.” Și exact asta am făcut și la Sibiu: am înțeles nevoile persoanelor aflate în situații vulnerabile și le-am susținut cu alimente în perioada carantinei, am contribuit la distribuirea dezinfectanților „made in Sibiu” în instituții publice, atunci când soluțiile de dezinfectare erau de negăsit în cantități mari, iar acum considerăm că adaptarea la situația de criză o reprezintă efortul de vaccinare al populației – iar acesta este locul în care ne aflăm astăzi. Răzvan Biriș: Încă din primele momente am înțeles că va fi nevoie de un efort comun pentru a ajuta sistemul de sănătate, acesta trebuia protejat și susținut pentru că aveam exemplele din China și vestul Europei. Și așa că am trecut la treabă. Am găsit rapid o gazdă perfectă în Sala Transilvania și am transformat-o în depozit de echipamente medicale, alimente și sediu operativ de criză. De aici au plecat către secțiile din spitale tone de materiale de protecție, iar prin asigurarea nevoii de alimente de bază pentru un număr mare de beneficiari vulnerabili am încercat să păstrăm distanțarea și răspândirea virusului. Și am reușit în mare parte. Cu sute de mâini care au ajutat, cu donatori, cu autorități care au facilitat transportul, etc. Ulterior, pe măsură ce populația se relaxa, am trecut la campanii de informare a riscurilor, împreună cu necesitatea respectării măsurilor de protecție. Am mers din om în om în comunități, platforme industriale, școli. În momentul în care Sibiul a ocupat în noiembrie 2020 postura deloc onorantă de lider național ne-am implicat rapid cu peste 20 de voluntari în anchetele epidemiologice și transmiterea corectă dar mai ales la timp a deciziilor de carantinare, astfel încât cei infectați plus persoanele contact să poată fi monitorizate și să beneficieze de concediile medicale. Iar acum ne-am implicat activ în procesul de vaccinare, sprijinind centrele fixe cu echipe mobile, astfel am ajuns la peste 2.000 de doze administrate în tot județul la persoanele nedeplasabile. Și continuăm.

Care au fost cele mai importante momente ale ultimului an, pentru Crucea Roșie?

S.B.: A fost destul de dificil să derulăm proiecte, în sensul larg

și centrat pe obiective pe care îl știm cu toții. Am acționat mai degrabă reactiv, adaptat la situație. Așa încât aș spune că să fim alături de oameni și să ne susținem împreună în efortul de combatere a pandemiei a fost cel mai important proiect al nostru. R.B.: În toată lumea activitatea societăților de Cruce și Semiluna Roșie s-a centrat pe combaterea pandemiei, prin urmare acesta a fost și principalul nostru scop în ultimul an.

Cum s-a desfășurat prima ediție a maratonului muzical al vaccinării? Ce urmează pentru acest proiect?

S.B.: A fost categoric un succes, iar asta o spun cifrele: 54 de persoane vaccinate pe oră. Credem că oamenilor le-a plăcut ideea de a se vaccina de Ziua Europei, sărbătorind astfel triumful vieții și bucuria de a avea un instrument puternic , vaccinul, în lupta cu virusul. Le mulțumim tuturor celor care au făcut posibilă această sărbătoare. Momentele artistice desfășurate pe parcursul întregii zile de 9 mai, plus soarele, ne-au făcut să ne simțim de parcă fiecare sunet rostit pe scenă sau în foaierul transformat în punct de vaccinare ,ar fi intonat subtil o Odă a Bucuriei. R.B.: Maratonul vaccinării a reprezentat continuarea trendului național, dar pentru a reuși să convingem cât mai mulți sibieni să participe aveam nevoie de un eveniment mai aparte. Și cum Filarmonica avea programat Summitul muzical, am găsit cadrul perfect în care să ne demonstrăm numele de oraș al culturii. De aici și până la cooptarea celorlalte instituții locale a mai fost un pas, toți cei implicați au fost extrem de receptivi și asta s-a văzut în rezultatul final, unul de succes. Urmează rapelul, în 30 mai, după care sperăm să nu mai fie nevoie de aceste metode de convingere, mai ales că de acum practic te poți vaccina oriunde.

Ce proiecte desfășurați în această perioadă sau pregătiți pentru viitorul apropiat?

S.B.: A răspuns Răzvan legat de proiectele punctuale. Eu cel mai mult îmi doresc să finalizăm lucrările de renovare la sediul nostru de pe strada Xenopol - și să-i dăm locul pe care acesta îl merită – acela de Centru al Comunității. R.B.: Pentru că pandemia a lăsat urme adânci nu doar în zona de sănătate, dar și în cea economică, vom iniția un proiect de sprijinire a beneficiarilor noștri. După o selecție riguroasă, aceștia vor fi ajutați permanent, printr-un program de donații recurente, practic o mare campanie de adopție a familiilor aflate în nevoie. Prin numărul mare de voluntari implicați, prin experiență în gestionarea crizelor și mai ales prin reputația obținută dorim să atragem cât mai mulți donatori, pentru că nevoile beneficiarilor sunt constante și diverse, nu se rezumă doar la un tip de pachet sau la perioada sărbătorilor. Un alt proiect va fi cel în educație, prin organizarea unor hub-uri în oraș dedicate adolescenților, aici vom încerca să compensăm toate minusurile sistemului de învățământ. Avem în gând cursuri IT și de prim ajutor, educație sanitară, grupuri de terapie și formare, am găsit parteneri extrem de valoroși și bine intenționați. Și pentru că virusul sistemului de sănătate ne-a atins nu mai putem să-l eliminăm, am reușit să autorizam serviciul de îngrijiri medicale la domiciliu, suntem în plin efort de dotare, pentru că dorim să îl completăm cât de curând cu ambulanță. Sperăm să reușim să pornim la drum din iulie, mai ales că s-a format o echipă foarte frumoasă prin vaccinarea mobilă. În rest, continuăm cu serviciile tradiționale, cursurile de prim ajutor profesionale, cele de îngrijitori, programele de voluntariat, sanitarii pricepuți, etc.

Citiţi interviul complet cu SMARANDA BĂLAN și RĂZVAN BIRIȘ pe www.zilesinopti.ro