JURNAL DE GURMAND

GASTRO-FUSION CU LEURDĂ

Cu câteva zile în urmă, călătorind în zona Blăjel-Mediaș, am fost surprinsă de o ploaie torențială, ce a inundat drumurile și a rupt frunzele abia ivite ale copacilor. După ce ploaia s-a oprit, într-un soare nemaipomenit de orbitor și cu un fundal cer atât de albastru și clar, încât puteam vedea crestele Făgărașilor, am traversat pădurea de pe culmea dealului de la intrarea în Mediaș. Nu mică mi-a fost mirarea, pentru că întreaga pădure era inundată de un puternic miros de usturoi. Din mașină, coborând geamul, am văzut imensa întindere de leurdă de sub copaci. Ploaia torențială rupsese frunzele, iar mirosul se răspândea în voie. Acasă, am mers direct în piață, de unde mi-am cumpărat câteva legături de frunze verzi, fragede și lunguiețe. Cu câțiva ani în urmă, am descoperit rețetele lui Jamie Oliver cu pesto de leurdă, iar gustul m-a surprins atât de mult, că a devenit un fel de mâncare preferat al întregii familii. Miam dat seama astfel că, dintr-o plantă umilă, cu origini atât de modeste încât a ajuns să fie considerată buruiană, bucătarii noii generații, care găsesc savoarea în produsele naturale, de sezon și extrem de aromate, pot crea adevărate explozii de gust. Spre bucuria mea, acest fapt se regăsește și în multe dintre meniurile restaurantelor. Banala leurdă, usturoiul sălbatic, ajunge să fie deci vedeta unui preparat italian de tradiție, ce se dovedește extraordinar de versatil. Pesto-ul de leurdă a lui Jamie Oliver combină leurda (aproximativ 30 de grame), muguri de pin (aproximativ 100 de grame), 3 linguri de ulei extravirgin de măsline, 50 de grame de brânză maturată tare, rasă (Parmezan, pecorino sau Cheddar) și sucul de la o jumătate de lămâie. Brânza poate fi înlocuită cu o variantă locală de brânză maturată, cum ar fi burduful. Făcând un pic de documentare online, mi-a venit ideea de a înlocui mugurii de pin cu nucă (pentru un plus de gust, aceasta poate fi puțin prăjită înainte). Leurda se spală și se pisează în mojar (sau, dacă căutați o variantă mai rapidă, se toacă în chopper). În recipientul folosit se adaugă apoi nuca și se continuă zdrobirea. Apoi, se toarnă încet uleiul de măsline și se adaugă brânza rasă. La final, gustul va fi completat de sucul de lămâie. Prefer pesto-ul de leurdă servit cu paste, dar poate constitui o excelentă completare a unei salate de roșii, drept sos pentru grătar sau pește sau pur și simplu adăugat pe bruschetta. Are un gust fresh și exploziv, ce îmi aduce aminte de modul în care viața erupe în fiecare primăvară.

Eat&Drink CĂLĂTORIE PE GUSTUL NOSTRU:  E grătarul romănesc mai bun decât cel japonez? DINK:  Vinul îl face Dumnezeu, și vedetă

Când pandemie nu o să mai fie…

Să fii tânăr, visător, curajos și ambițios e minunat, mai ales dacă nu ”te-apucă” planurile antreprenoriale fix când nu trebuie. Adică în anul de grație 2019, când Covid19 se pregătea să dea lumea peste cap. Aproape că-ți vine să spui proiectul potrivit la momentul cel mai nepotrivit. Și totuși te lupți și altceva te dezarmează mai tare decât pandemia. Deși închizi și deschizi de nenumărate ori, deși scoți jumătate din mesele din sală, cumperi tone de dezinfectant, mănuși și măști, ceva te lovește fix în moalele capului, mai ceva decât virusul și restricțiile. Pentru mine acest lucru a fost inechitatea, dubla măsură, nedreptatea. Sunt imediat 2 ani de când am investit tot ce-am avut într-un business, am făcut credite și leasing-uri și am muncit până la epuizare (cu tot cu excursii cu salvarea). Nicio clipă n-am simțit că ”statul” sau ”sistemul” mă protejează în vreun fel și că mă pot baza pe cineva, în afara de mine în toată lupta cu pandemia, legile, mentalitățile, ratele și datoriile.

Când ești mic, statul nu te ajută, ci mai mult, îți dă un șut în fund pentru că tu n-ai istoric, deci nici rezerve, n-ai o cifră de afaceri la care să se raporteze atunci când estimează cât ai pierdut, deci... ghinion. În schimb dacă ești șmecher, ai tupeu și bani de amenzi, statul închide ochii. Omul cinstit e prost, pentru că în vremuri de luptă pentru supraviețuire, tot șmecherul, tot cel care fentează regulile, are șanse mai mari de a rezista, pentru că așa funcționează societatea pe care ne-am construit-o în România.

Pandemia, cu toate valurile ei, a fost și e doar pentru unii. În timp ce noi, ăștia mici, cărăm pe umeri pietre grele, nopți nedormite, credite la bănci și mult stres, cei mari sau șmecheri, continuă să facă petreceri și nunți și evenimente, în spatele ușilor închise ale unor ”proprietăți private” sau la mica înțelegere cu autorități care fac controale de ochii presei, iar apoi continuă să lase cluburile de fițe să funcționeze. Aş vrea să scriu ce e în sufletul meu, după un an în care am deschis, am închis, iar am deschis, iar am închis, am simțit că nu mai pot, apoi mi-am zis din nou că trebuie să pot, am dat cu fundul de pământ, m-am ridicat și tot așa. Dar nu găsesc cuvinte, ci doar din ce în ce mai puțină nădejde și dorință de a face.

Vom merge înainte. Cumva. Nu scriu ca să mă plâng, ci ca să vă îndemn la un soi de reparație morală. Atunci când lucrurile vor reveni la normal și ne vom deschide ușile, nu-i uitați pe cei mici, naivi, cu spirit civic, care au respectat regulile și și-au sacrificat afacerile. Când veți alege unde veți merge și vă veți cheltui banii, răsplătiți corectitudinea, premiați spiritul civic, fiți solidari cu cei mici și gândițivă măcar o secundă cum e să fiți în locul lor. Să fim sănătoși, vaccinați și funcționali.

Mădălina Sánta are 30 de ani, este Chef și de curând antreprenor. A absolvit o facultate de comunicare și a lucrat 7 ani în publicitate, apoi a decis să se dedice gastronomiei, specializându-se la Lyon, la Institutul Paul Bocuse. Își pune în valoare pasiunea la restaurantul „Szikra” deschis în Sfântu Gheorghe, județul Covasna.