MUZICĂ NOUĂ

Ce ascultăm în septembrie

Deși debutul așa-zisului anotimp melancolic ne-ar putea îndemna la ascultarea unor muzici aerisite, gata să fie consumate în tihnă, iată că lansările momentului ne dovedesc contrariul, căci de la pop-ul cu influențe ‘90s, până la thrash și heavy metal, materialele discografice ale lunii septembrie sunt proaspete și pline de vervă, fie că vorbim de veterani ai scenei începutului de mileniu sau de mai marii corifei ai rock-ului supărat.

Julian Lennon – Jude

După o pauză discografică de 11 ani, Julian Lennon revine cu un nou material de studio, inspirat de piesa pe care Paul McCartney i-a compus-o când acesta avea doar 5 ani, prins în mijlocul divorțului părinților John și Cynthia Lennon. Iată că ,,Hey Jules” a devenit ,,Hey Jude”, hitul Beatles inspirând titlul noului LP, o posibilă întoarcere a lui Julian către zbuciumata copilărie. Sesizăm gustul lui Lennon pentru linii melodice memorabile, inspirate de pop-ul anilor ’90, noul album devenind, astfel, o declarație muzicală a unui artist care și-a păstrat constantă identitatea, chiar și în umbra masivului succes al tatălui. Megadeth – The Sick, the Dying… and the Dead! Al șaisprezecelea album de studio al formației americane de thrash metal este primul înregistrat alături de noul baterist, Dirk Verbeuren și, totodată, primul LP fără membrul fondator David Ellefson, înlocuit pe înregistrări de către Steve Di Giorgio, basistul trupei Testament. Albumul apare și după câțiva ani de incertitudini legate de sănătatea frontmanului Dave Mustaine, dar se pare că boala și scandalurile nu pot opri mașinăria Megadeth, iar pentru fanii obișnuiți cu sonoritățile trupei, LP-ul nu se dovedește a fi unul surprinzător, ci mai degrabă se prezintă sub forma unei adăugări cvasi previzibile în catalogul hard & heavy al formației.

Robbie Williams XXV

Însoțit de un titlu inspirat, căci deși este cel de-al treisprezecelea album de studio al artistului britanic, LP-ul aniversează cei 25 de ani de carieră ai acestuia, materialul discografic nu este alcătuit din piese noi, ci prezintă versiuni reinterpretate și reorchestrate ale celor mai cunoscute piese din repertoriul fostului membru Take That. Ne putem delecta cu faimoasa Let Me Entertain You, arhicunoscuta Angels, dar și mai proaspetele Bodies sau Love My Life, toate îmbrăcate în haine noi. Desigur, ideea nu este una inovatoare, dar cu siguranță ne va transporta către începutul anilor 2000, atunci când Robbie era, pe bună dreptate, cel mai în vogă star al popului.

pe zona reggae-ului (LP-ul 44/876, lansat în 2018, alături de muzicianul jamaican Shaggy) și a îmbrăcării fostelor hituri în haine mai moderne (albumul My Songs, primit cu rețineri din partea criticilor și a fanilor). Nu este mai puțin adevărat faptul că Sting a fost mereu un maestru al experimentării stilistice, căci de la new wave-ul inovator al albumelor The Police până la pop-ul optzecist de mare succes de pe LPuri precum …Nothing Like The Sun, soft rock-ul prezent pe Ten Summoner’s Tales sau muzica folk cu tentă autobiografică de pe albumul conceptual The Last Ship (ce conține piese compuse pentru musical-ul cu același nume, cu producții de succes în Chicago, Toronto, Salt Lake City, dar și pe Brodway) este cale lungă, Sting explorând toate posibilitățile jazz-ului, ska-ului, jazz-ului și pop-ului, fără a-și pierde pe parcurs identitatea artistică. Revenind în prezent, nou lansatul The Bridge îl întoarce pe muzician în zona de confort a rock-ului, deși complexitățile armonice și melodice par că nu îl părăsesc niciodată.

Cât despre concertul de la Cluj, parte a turneului My Songs, început în 2019 și trecut deja prin marile orașe ale Europei și Americii de Nord, acesta va conține o bună parte din hiturile lui Sting, completate de cunoscutele piese The Police și noi cântece de pe The Bridge. În plus, muzicianul va fi însoțit și de instrumentiști de excepție, printre care se află chitaristul Dominic Miller (foto), membru al trupei sale încă din 1991 și co-autor al piesei Shape of My Heart, dar și bateristul Josh Freese, a cărui listă de colaborări este cât se poate de eclectică, plecând de la Guns N’ Roses și ajungând la Nine Inch Nails, A Perfect Circle, Weezer, Paramore, The Offspring sau Sublime with Rome. Așteptăm, așadar, revederea cu unul din marii reprezentații ai pop-rock-ului ultimilor 50 de ani, într-un concert ce va trece prin întreaga carieră a artistului care a unit genuri și abordări muzicale aflate la poli opuși, printr-un simț explorator inedit și plin de curaj.

STING,

din nou la Cluj-Napoca

După cinci ani de la ultimul concert în România, Sting revine în țară pe 30 septembrie, la BT Arena din Cluj-

Napoca, unde îl va avea ca invitat special pe Joe Sumner (foto), fiul său multiinstrumentist, lider al grupului rock Fiction Plane, cunoscut publicului prin LP-urile de rock alternativ Everything Will Never Be OK, Left Side of the Brain sau Sparks. De altfel, The Bridge, cel mai recent album al lui Sting se încadrează fără probleme în zona rock-ului, fiind primul material discografic recent ce primește influențe din partea genului, asta după ce muzicianul britanic s-a concentrat

Film

 PREMIERELE LUNII: 3000 DE ANI DE DORINȚĂ/ PASAGERII NOPȚIIHARRIS GOES

TO PARIS/ ANCHETA UNUI SCANDAL DE STAT

 POINT OF VIEW

Filme româneşti, în septembrie, pe marile ecrane

După o vară secetoasă în cinematografe, în care am fost privaţi nu doar de blockbustere, pe care le putem număra la propriu pe degete, dar şi de filmele româneşti realizate în ultima vreme, zăgazul parcă s-a rupt şi toamna începe cu o infuzie masivă de lungmetraje, a căror varietate acoperă un spectru larg de preferinţe de consum, fiind improbabil să nu găsiţi în masa de premiere săptămânele unele care să vă atragă în sălile de proiecție.

Septembrie începe cu Dirijorul tăcerilor, o poveste creată de Ovidiu Georgescu (Ultimul Zburător), plasată pe tărâmul realismului magic, ce ne oferă o imagine a României contemporane folosind ca metaforă o vilă devenită martor al tribulaţiilor a trei generaţii de locatari. Istoria recentă este fundamentul şi al documentarului Delta Bucureştiului, în regia Evei Pervolovici (Marussia), care a filmat timp de 5 ani în acest microcosmos urban, unde vegetaţia sălbatică s-a instalat pe locul în care, în anii ‘50-‘60, deţinute politic îşi năşteau copiii într-una dintre cele mai frumoase mânăstiri din Europa răsăriteană, transformată apoi în închisoarea Văcăreşti.

Pentru amatorii de drame foarte solide narativ şi remarcabil realizate vizual, propunerile sunt două filme ce vorbesc despre vină (sau lipsa ei) şi despre (i) responsabilitate socială şi familială: Balaur şi Om Câine. Primul este inspirat din evenimente adevărate, îi are în rolurile principale pe Mălina Manovici (Bacalaureat) şi Alexandru Papadopol (Arest) şi se centrează pe relaţia extraconjugală dintre soţia unui preot, profesoară de religie la un liceu, şi unul dintre elevii săi, iar Om Câine, debutul în lungmetraj al artistului vizual Ştefan Constantinescu, e o poveste despre dragoste şi exil, structurată sub forma unui Film Noir, al cuplului înstrăinat jucat de Bogdan Dumitrache şi Ofelia Popii.

În primul rând, cinematograful înseamnă însă entertainment, iar pentru asta avem luna asta un combo de comedii româneşti promiţătoare, ambele cu Şerban Pavlu într-un rol principal. Dacă Teambuilding e produs, realizat şi/sau îi are ca protagonişti pe membrii tinerei găşti responabile de incredibilele succese de public 5Gang, Miami Bici sau Tabăra, iar acţiunea ironizează cutumele corporatiste, Nunţi, botezuri, înmormântări, cu a sa distribuţie ceva mai matură prin experienţa în faţa camerei (Ilona Brezoianu, Gheorghe Ifrim, Nicodim Ungureanu, Anca Sigartău etc), se anunţă o satiră acidă la adresa modului original în care se fac micile aranjamente şi învârteli în draga noastră patrie.

Avem, deci, în septembrie şase filme românești foarte diferite între ele pe marile ecrane şi ar fi realmente păcat să nu ne strecurăm în program şi vizionarea unora dintre acestea. Mai ales când avem de unde alege.

Victoria Concorida Crescit. Sau Victory Grows through Harmony. Acestea sunt cuvintele care tronează pe sigla clubului de fotbal Arsenal din nordul Londrei. Doar că, în ultimii ani, armonia nu prea a mai fost la ea acasă pe Emirates, stadionul care găzduiește meciurile de acasă ale echipei. Și probabil că din cauza asta nici victoriile nu au mai venit în număr atât de mare, așa cum erau obișnuiți fanii „tunarilor”. Însă, în sezonul trecut pare că ceva s-a schimbat. Mikel Arteta, antrenorul de doar 39 de ani al echipei, cel mai tânăr antrenor din Prima Ligă Engleză, insuflat cu toată încrederea din partea conducerii clubului, a început în sfârșit să contureze o nouă identitate a clubului. Lucru care lipsea cu desăvârșire de ceva timp. Și chiar la momentul potrivit: cei de la Amazon Prime și-au continuat seria documentarelor „All or Nothing”, în care au acces în culisele echipelor de top din lume, iar sezonul trecut, formația din nordul Londrei și-a deschis ușile pentru prima dată.

Mai mult decât un simplu rezumat al unui sezon competițional, documentarul oferă o privire ansamblu a ceea ce se întâmplă în afara terenului. Pentru cineva (ca mine) care este un avid suporter al clubului, au fost multe aspecte față de care poate aveam o părere nefondată. Sau, mai bine zis, bazată doar pe ceea ce vedeam la televizor și în interviuri. S-a întâmplat ca în urma celor opt episoade să îmi schimb părerea față de mai mulți jucători. Când îi vezi într-un alt context par mult mai umani. Mai vulnerabili. Îți dai seama că, de fapt, e un drum lung și anevoios până ajung să îmbrace tricoul clubului și să intre pe teren. Am ajuns să fiu mai blând. Să nu mai judec atât de aspru și să îmi dau seama că, uneori, o eliminare sau o înfrângere îi costă poate la fel de mult ca și pe noi, fanii. În frunte cu antrenorul, Mikel Arteta, care odată cu acest documentar și-a arătat o nouă față și cu siguranță a câștigat respectul multor suporteri care se îndoiau de el. Privind dintr-un punct de vedere obiectiv,

Arsenal: documentarul este realizat bine, este Totul sau nimic suficient de intim pe alocuri, pentru a rămâne interesant chiar și pentru cineva care nu este microbist sau care nu este neapărat fan al lui Arsenal. Alegerea proaspătului

laureat cu premiul Oscar, Daniel Kaluuya, pentru narator

este una excelentă. Chiar dacă ultimul cuvânt de spus în ceea ce privește materialul care este lansat îl are tot clubul și probabil au fost instanțe când unele secvențe au căzut la montaj sau s-au dovedit a fi nepotrivite pentru a fi arătate, cred că există un echilibru foarte bine pus la punct. Ce se vede e în egală măsură bun, dar și rău și nu prezintă nicidecum vreun tablou idilic în care toți jucătorii sunt prieteni între ei și lucrurile merg bine. Victoriile sunt victorii și înfrângerile se simt. În final, pentru sufletul celor vor să se uite, Come on You Gunners!

„3000 de ani de dorinţă”

Fantezia lui George ‘Mad Max’ Miller

În anii ’70, George Miller a creat iconicul personaj Mad Max şi universul său SF postapocaliptic, făcându-l celebru pe Mel Gibson. Apoi, în anii ’80, Miller l-a pus în genunchi pe afemeiatul Jack Nicholson în faţa “vrăjitoarelor” Michelle Pfeiffer, Cher şi Susan Sarandon în memorabilul Fantasy-Horror The Witches of Eastwick, pentru ca, în anii ’90, să fie nominalizat pentru întâia oară la Oscar ca autor al scenariului cutremurătoarei drame biografice Lorenzo’s Oil. În primii ani ai noului mileniu, australianul a câştigat Oscarul pentru cel mai bun film... animat, Happy Feet, pentru ca, în deceniul recent încheiat, al său Mad Max: Fury Road să fie nominalizat la nu mai puţin de 10 categorii, dintre care a triumfat în şase. Cu asemenea repere eclectice în filmografie, realmente nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la următorul proiect al reputatului cineast şi storyteller, care continuă să dovedească un spirit ludic absolut ieşit din comun. Iar 3000 de ani de dorinţă (Three Thousand Years of Lodging, premiera: 2 septembrie), etichetat chiar de George Miller ca un “anti-Mad Max”, este o mostră magnifică a bogăţiei imaginaţiei acestui autor de poveşti cinematografice, ce rămâne un copil în corp de om mare.

O poveste a multor poveşti, care ne poartă - pe muzica lui Tom Holkenborg (Mad Max: Fury Road, Zack Snyder’s Justice League, Mortal Engines) şi prin imaginile lui John Seale (The English Patient, Prince of Persia, Harry Potter) - de la curtea Reginei din Sheba până în Londra zilelor noastre, 3000 de ani de dorinţă reprezintă concretizarea unui vis pe care George Miller îl avea de peste

20 de ani, de când a cumpărat drepturile de ecranizare a

nuveletei lui A.S. Byatt, The

Djinn in the Nightinghale’s Eye, fascinat fiind în prealabil de o pledoarie scrisă a câştigătoarei premiului Booker în favoarea naraţiunii în literatură (Narrate or Die). Scenariul lui Miller, născut din lectura textului scriitoarei britanice, s-a rafinat progresiv după aceea, în paralel cu materializarea celorlalte filme pe care le-a avut în lucru, cu ajutorul fiicei sale Augusta ‘Gussie’ Gore (cooptată încă de copil în proces, la recomandarea bunului prieten al regizorului, Nick Enright, co-autor al script-ului la Lorenzo’s Oil), pe măsură ce tehnologia a evoluat şi noi posibilităţi de vizualizare au prins contur în mintea cineastului, care a simţit nevoia

să meargă creativ în extrema opusă... laconicului Mad Max:

Fury Road. Iar în 3000 de ani de dorinţă nu doar că personajele vorbesc mult mai mult decât Rockatansky sau Furiosa, dar totul se întâmplă pe parcursul a 3 milenii, spre deosebire de Mad Max, în care acţiunea intensă era concentrată în 3 zile.

Singuratica profă universitară Dr. Alithea Binnie (Tilda Swinton), o specialistă în naratologie (studiul structurilor narative), a cărei existenţă se desfăşoară dominant cu ochii în cărţi, cumpără din bazar, în timpul unei excursii legate de o conferinţă la Istanbul, o sticluţă antică din care, la curăţarea cu periuţa de dinţi electrică, apare un djinn autoritar cu urechi ţuguiate şi mult păr pe picioare, nerăbdător să îi împlinească 3 dorinţe. Doar că Alithea, femeie dedicată puterii

pe care poveştile o au asupra

noastră şi care se apropie de acestea într-o manieră academică, a citit destul încât să ştie că duhurile astea apărute de nicăieri sunt parşive, iar dorinţele pot fi periculoase, aşa că refuză să-i facă pe plac până când nu ajunge să-l cunoască mai bine. Iar asta implică o serie de confesiuni şi rememorări din existenţa multimilenară a djinnului (Idris Elba), nu toate foarte luminoase, ce numără printre protagonişti sultani ţăcăniţi, prinţese fluşturatice, creaturi mitologice şi instrumente magice. Se dovedeşte pe parcurs că djinnul are o istorie

complicată a relaţiilor cu

femeile, dar şi că însingurata studioasă tânjeşte în sufletul ei după iubire... dar cum ar putea funcţiona o asemenea legătură neverosimilă întrun timp în care aproape nimeni nu mai crede în basme?

Ca (aproape) toate celelalte filme ale lui George Miller, meditativul 3000 de ani de dorinţă are puternice valenţe alegorice prin mixul simbolistic, dar, până la a căuta în subtext dedesubturi interpretabile în mod sofisticat, merită privit şi savurat în primul rând pentru ceea ce şi-a propus să fie în esenţa sa, o istorisire caldă, un Dark Fantasy dulce-amărui despre cât de captivante pot fi poveştile născute în mintea oamenilor de-a lungul timpului şi cât de importanţi sunt storytellerii autentici pentru supravieţuirea şi evoluţia noastră colectivă, mai ales emoţional. Fiindcă restul e pură... istorie.

„Vortex”,

un portret crud și realist al bătrâneții

Regizorului Gaspar Noé îi place să provoace. În drama psihologică independentă „Vortex”, el își îndreaptă atenția asupra unui subiect complet diferit față de ceea ce a explorat în trecut: apropierea morții. „Vortex” este un film brutal de perspicace, în special pentru că a fost inspirat din experiențele personale ale autorului: încercarea de a trata demența mamei sale, precum și cea după diagnosticarea lui Noé cu o hemoragie cerebrală care aproape l-a ucis, la începutul anului 2020.

Filmul vine ca o cronică surprinzător de realistă despre un subiect cu mare greutate, regizorul vizionar spunând, de fapt, cum o experiență aproape de moarte i-a inspirat noul său portret puternic al îmbătrânirii și cum idealismul este o victimă a demonilor personali. Cea mai sfâșietoare și convingătoare demonstrație a filmului este că cei mai răi demoni sunt cei pe care îi evocăm pentru noi înșine. „Filmul este violent, din punct de vedere psihologic, din cauza cruzimii săgeții timpului și a naturii biologice a experienței umane”, spune Noé, într-un interviu.

El aduce o perspectivă structurală specială, pe care cinematografia rareori a reșit să o surprindă. Moartea este bifurcată: o experiență în timp real pe ecran, împărțită între îngrijitor și cel îngrijit.

Un cuplu de vârstnici căsătoriți se întreabă care dintre ei va muri primul și care dintre ei va trebui să-și asume povara îngrijirii. Filmul a primit aprecieri din partea criticilor și a publicului, cu elogii deosebite pentru regia și scrierea lui Noé, performanțe, putere emoțională, amploare, ambiție și execuție. Plasat în nord-estul Parisului, lângă Gara Stalingrad, acțiunea se învârte în jurul unui cuplu în vârstă, care se luptă cu degradarea sănătății mentale și fizice. Cei doi primesc ajutorul fiului lor adult, care, la rândul lui, se confruntă cu probleme personale semnificative. Filmul se deschide cu un videoclip cu Françoise Hardy interpretând melodia din anii ’60, Mon Amie la Rose. Apoi, Argento și Lebrun se bucură de o masă modestă pe terasă: acestea sunt ultimele momente de luciditate ale lui Lebrun. Aflăm că a suferit un accident vascular cerebral în urmă cu câțiva ani și de atunci suferă de demență; recent, rata declinului s-a accelerat.

Noé împarte ecranul în două și folosește o metaforă vizuală, povești duble care rulează concomitent. În mod brutal, mediul este mesajul și moartea este vortexul: focarul întunecat, a cărui atracție gravitațională devine din ce în ce mai puternică – și mai greu de evitat să te gândești – cu fiecare an care trece. „Vortex” descrie crud și realist bătrânețea: moartea este haotică, ca și viața, se termină cu lucruri neterminate și într-o dezordine necontrolată.

Filmul rulează în cinematografe din 9 septembrie.

Paris, 1981. Vântul schimbării bate puternic în noaptea alegerilor, iar francezii ies entuziasmați pe străzi. Élisabeth nu reușește însă să împartă optimismul celorlalți. Proaspăt divorțată, cu doi copii adolescenți și prea puține perspective, va trebui totuși să găsească o cale prin care să poată să meargă mai departe. Ce-ar fi dacă ar scrie o scrisoare gazdei emisiunii sale favorite de radio? Sau dacă ar invita o fată fără adăpost la ea în casă? Ce s-ar întâmpla dacă ar face genul de gesturi care pot schimba vieți?

Prezentat în avanpremieră în competiția Berlinale de anul acesta, „Les passagers de la nuit” este al doilea film al regizorului francez Mikhaël Hers care ajunge în cinematografele din România, după sensibilul „Amanda”, care s-a difuzat la noi în urmă cu trei ani. Filmele lui Hers au această mare calitate de a vorbi cu seninătate despre subiecte care nu sunt mereu ușoare, dar în care reușește să găsească lumina și optimismul. Mai mult, dacă ești un spectator îndrăgostit de Paris, filmele lui nu trebuie să lipsească de pe lista ta de vizionări!

„Pasagerii Nopții”

Charlotte Gainsbourg duce atmosfera retro a anilor ’80 din Paris pe marile ecrane

Timp de două ore, Charlotte Gainsbourg este în centrul poveștii, o felie de viață ce se desfășoară pe parcursul a șapte ani, în care personajul ei se confruntă cu o nouă realitate cotidiană. O nouă viață, un nou job. Un drum ce părea aranjat și sigur și care se transformă, se reinventează. Oamenii au rareori o singură fațetă, iar Elisabeth este pe cât de vulnerabilă, pe atât de hotărâtă și solidă, pe cât de lucidă, pe atât de naivă.

Iar dacă Charlotte Gainsbourg, Parisul și atmosfera retro a anilor ’80 nu v-au convins încă să mergeți la cinema din 16 septembrie, poate vă va convinge muzica filmului, care trece prin Joe Dassin, Kim Wilde, Les Innocents sau John Cale. Până la urmă, Elisabeth ajunge să lucreze la o emisiune de radio de noapte, iar atmosfera acelor emisiuni nu poate fi decât unică!

„Les passagers de la nuit” este distribuit în România de Bad Unicorn.

George Clooney Julia Roberts = ?

„Bilet pentru paradis” +

Bilet pentru paradis vine în cariera lui George Clooney după o pauză de doi ani, ultima producție în care acesta a jucat fiind propriul său The Midnight Sky, pe partea de regie el lansând însă în 2021 şi Tender Bar, o adaptare la romanul omonim al lui J.R. Moehringer. Astfel, Bilet pentru paradis pare un film-premiu pentru Clooney, după două proiecte regizorale extenuante în doi ani consecutivi. Evident, nu este singur în acest film şi vine la pachet cu Julia Roberts, cei doi pornind într-o nouă aventură, după cele din Ocean’s Eleven (2001), Confessions of a Dangerous Mind (2002), Ocean’s Twelve (2004) şi Money Monster (2016).

Povestea urmărește doi părinți divorțați, care călătoresc în Bali pentru a-și opri fiica de la o nuntă spontană, deoarece sunt convinşi că aceasta își irosește viața din „dragoste” și face aceleași greșeli pe care le-au făcut și ei cu ani în urmă. Și pentru a face asta, cuplul trebuie să conlucreze și să pună la cale un plan pentru a perturba nunta și, probabil, să o anuleze... doar că lucrurile nu merg așa cum au plănuit. Structura filmului este una interesantă. „Ticket to Paradise” nu este format dintr-o singură poveste, ci din mai multe povești care se suprapun.

Pentru început, pare a fi vorba despre doi părinți care încearcă să-și ajute fiica să se salveze de la o greșeală care le va schimba viața. După ce au fost căsătoriți timp de cinci ani și au intrat și ieșit unul din viața celuilalt timp de 19 ani, părinții lui Lily nu mai suportă să se vadă unul pe celălalt. În cuvinte simple, urăsc să fie în prezența celuilalt. Cu toate acestea, se străduiesc din răsputeri să

treacă prin această vacanță pentru a putea

sabota nunta pe care o consideră nepotrivită pentru copilul lor. Da, există unele paralele cu Rom-Com-ul Tatăl miresei, dar nici nu încape vorbă că cineva ar fi tras cu ochiul în grădina scenaristică a celuilalt, mai ales că ambele au avut perioada de preproducție foarte apropiată.

De partea cealaltă mai este și povestea fiicei, Lily (Kaitlyn Dever). Ea se căsătorește cu un tip pe care l-a cunoscut cu doar câteva săptămâni mai devreme. După absolvirea liceului, a petrecut ceva timp în Bali și s-a îndrăgostit de un tip despre care crede că îi poate oferi toată fericirea din lume. Indiferent de ce cred părinții ei, ea este îndrăgostită și tot ce așteaptă de la ei este să ia parte la nuntă fără nicio dramă sau dezastru. În timp ce părinții fac tot ce pot și încearcă să lucreze în echipă pentru a pune capăt nunții, Lily și Gede își văd de viața lor, pregătindu-se pentru ziua cea mare. Oare ambiția de a face nunta cât mai repede a celor doi poate strica planul părinților? Rămâne să descoperiți singuri, începând din 16 septembrie.