DUMITRU ACRIȘ

Despre ”Livada de vișini”, cea mai recentă premieră a Teatrului Național ”Radu Stanca”, dar și despre cum teatrul din Sibiu i-a devenit, la propriu, un refugiu, am stat de vorbă cu regizorul Dumitru Acriș.

Anul trecut, spectacolul ”Casa” a fost prezentat în cadrul FITS. La nici un an distanță te pregătești de prima premieră pe scena Naționalului sibian. Cum a început colaborarea cu echipa TNRS? Mă aflam în Rusia când am fost sunat de domnul Constantin Chiriac, care mi-a propus să vin să montez în Sibiu. Asta se întâmpla la un an după ce participasem la FITS cu spectacolul ”Casa”, după M. Gorki. Am fost extrem de încântat de propunere, însă nu am putut să dau un răspuns pe loc. În acel moment eram în plin proces de punere pe picioare a spectacolului ”Micii burghezi” după Gorki și ne confruntam cu o problemă serioasă: în Rusia începuse mobilizarea. Astfel, peste noapte,

De ce ai optat pentru ”Livada de vișini”? Cât de relevant e în zilele noastre textul lui Cehov, scris acum mai bine de 100 de ani? ”Livada de vișini” e ultima piesă scrisă de Cehov, pe patul de moarte. E, așadar, piesa în care Cehov a investit poate cea mai multă iubire, adunând la un loc elemente, detalii, aspecte care l-au preocupat toată viața. ”Livada de vișini” e, din punctul meu de vedere, chintesența creației cehoviene, cu un mesaj care e mai actual ca niciodată. În ea se vorbește despre legătura cu propria noastră memorie, despre conexiunile emoționale cu proprii părinți și copii, cu ceea ce iubim și cu ceea ce ne rănește. Bineînțeles, un astfel de text atât de sensibil are nevoie de o trupă de actori extrem de talentați. Genul de actori pe care aveam să-i întâlnesc în Sibiu și cu care aveam să construiesc spectacolul, pornind chiar de la experiența de viață a fiecăruia. Am lucrat mult folosind metoda de acțiune prin studiu, încercând să clădim personajele cehoviene pornind chiar de la istoria lor afectivă. Acest principiu m-a ghidat încă de când am făcut castingul.

Foto © TNRS_Andrei Văleanu

Care e cheia de joc pe care ai propus-o pentru montarea piesei ”Livada de vișini”? Am optat pentru formula spațiului gol, pentru că e cea mai riscantă formă de teatru. Această estetică funcționează doar atunci când ai actori foarte buni. Însă având alături actori ca Ofelia Popii, Marius Turdeanu, Diana Fufezan, Adrian Matioc, Pali Vecsei, Mariana Mihu-Plier sau Diana VăcaruLazăr, nu am avut nicio temere. De fapt, echipa de actori a ocupat atât de armonios și organic spațiul scenic, încât nici nu am putea spune că există personaje principale și secundare. Astfel de detalii se diluează și, de altfel, nici nu au relevanță în cazul textului cehovian. Ceea ce contează, cu adevărat, și cred că am reușit să aducem pe scenă, e modul în care actorii funcționează împreună ca o orchestră.

Spectacolul vorbește și despre dezrădăcinare. E un sentiment cu care te-ai confruntat, ținând cont de faptul că te-ai născut în Moldova, dar ai montat ani buni în Rusia, Anglia, România?

Am plecat din Republica Moldova în 2012, cu un sentiment amar în ceea ce privește teatrul în care lucrasem până atunci. Am plecat la Moscova, unde am urmat studiile Universității GITIS, cea mai prestigioasă școală de regie din Rusia, printre ai cărei absolvenți se numără nume precum Eimuntas Nekrošius, Rimas Tuminas sau Andriy Zholdak.

Am avut oportunitatea de a face parte din clasa profesorului Leonid Heyfets, fost absolvent al Mariei O. Knebel, ea fiind studenta directă a lui Stanislavski. În această școală am petrecut 5 ani. Am ajuns apoi în România, stabilindu-mă la București. Dar, chiar dacă domiciliul meu e în București, casa mea e exact teatrul în care lucrez, pe o perioadă de o lună sau două, în funcție de nevoile proiectului. Căminul meu de acum e Sibiul, tot așa cum alte orașe mi-au fost până în prezent cămine temporare. Viața mea e, prin urmare, destul de nomadă, însă, oriunde mă duc, port cu mine rădăcinile, lucrurile pe care le iubesc și care mă încarcă emoțional.

Ce ți-ai dori să fie în mintea spectatorilor după ce vizionează ”Livada de vișini”? Nu neapărat în mintea lor ar trebui să se petreacă ceva, ci în sufletul lor. Instrumentele cu care noi, regizorii, lucrăm e sufletul uman, în timp ce munca actorilor pe scenă trebuie să se răsfrângă direct tot asupra sufletelor spectatorilor. Mi-aș dori ca publicul să plece de la spectacol cu un nou nivel de înțelegere a relațiilor care îi leagă de ceea ce iubesc și de ceea ce îi înconjoară. Nu ne alegem țara, rudele, părinții și, poate, nici măcar destinul, însă ne definim prin conexiunile emoționale cu ceilalți. Mi-aș dori ca publicul să plece de la spectacol cu dorința de a valorifica și mai mult ceea ce iubește, ceea ce e trecător, ceea ce ne face umani.

Fiind prima colaborare cu teatrul sibian putem spune că e începutul unui proces de descoperire reciprocă. Ce descoperiri ai făcut odată cu acest spectacol despre actorii sibieni, despre oraș? Actorii m-au făcut să vreau să vin în fiecare dimineață la repetiții și să nu vreau să plec imediat după ce acestea se termină. Asta e poate cea mai mare împlinire pe care un regizor o poate simți în momentul în care lucrează pentru un spectacol. Mă bucur mult că am ajuns să-i cunosc, să le știu rănile, durerile, iubirile și să folosesc toate aceste experiențe personale în ”Livada de vișini”. Cât privește Sibiul, dacă e cu adevărat un lucru pe care îl apreciez nespus la el, e nu doar faptul că e unul dintre cele mai vii, mai dinamice orașe din România, ci și că spectatorii săi sunt cultivați și au capacitatea de a rezona cu frumosul.