COSMIN PERȚA

Până la sfârșitul lunii ianuarie, la Muzeul Național Brukenthal, publicul sibian a putut interacționa cu instalația video biografică a scriitorului și poetului Cosmin Perța - ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Despre cum s-au împletit memoria și ficțiunea în această expoziție, dar și despre întâlnirea cu iubitorii de artă sibieni, am stat de vorbă cu Cosmin Perța.

Care e contextul în care a apărut expoziția ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, pornind de la preocupările tale, punctul de intersecție cu Ana Negoiță - curatoarea expoziției și punctul culminant - materializarea expoziției la Muzeul Național Brukenthal?

E un proiect pe care îl rumegam de mult timp. Stătea liniștit undeva într-un colț al minții. Nu făcea scandal, nu voia să iasă afară. Aștepta un moment prielnic. Când acel moment a venit primul lucru la care m-am gândit a fost că, eu venind din lumea literaturii și nu din aceea a artelor vizuale, fără curatorul potrivit era un demers sortit eșecului, oricât de interesant ar fi fost. Așa am ajuns la Ana Negoiță. Cu oarecare sfioșenie, trebuie să recunosc. Îmi era frică să nu spună că e o prostie. Noi avem o prietenie veche, dar dincolo de prietenie e profesionalismul, așa că am gândit conceptul, am lucrat cu Veronica Ștefăneț și Artur Cojocaru, cărora le mulțumesc și pe această cale, am predat materialul și am așteptat verdictul Anei cu înfrigurare. Din fericire i-a plăcut și cu ajutorul ei, expoziția ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” a început să se plimbe prin galerii și muzee. Mă bucur enorm că a ajuns și la Brukenthal și a fost bine receptată. E o experiență care mi-a dat curaj. Deja am finalizat o nouă instalație audio care sper să ajungă la cât mai multă lume.

Cât de mult contează pentru tine povestea din spatele imaginilor pe care le-ai adunat și selectat din arhiva personală?

Povestea e totul, fără povestea din imaginile respective nu ar fi existat textul, am scris fiecare pasaj pornind de la imagine, iar derularea lor este, până la urmă cea care susține vocea, cuvintele, sensul, pentru că imaginile sunt cele care spun istoria familiei și care punctează momentele esențiale din frântura aceasta de evoluție umană.

Te interesează în mod particular tema memoriei. Ne poți împărtăși de unde vine această fascinație pentru trecut?

Sunt o persoană cu probleme de memorie. Am o excelentă memorie de lucru, pe termen scurt, o memorie decentă pe termen mediu, însă una absolut oribilă pe termen lung. De asemenea, am avut o perioadă în copilărie, aproape un deceniu, din care nu am putut recupera decât frânturi de imagini și senzații. Faptul că am încercat să îmi reconstitui cumva memoria infantilă prin poveștile părinților, prietenilor de familie, prietenilor din copilărie a dus chiar la conceptul acestei instalații, o zonă în care memoria exactă se disipă și dispare, lăsând loc doar memoriei afective care reconstruiește trecutul pornind de la senzații și emoții, încărcătura afectivă fiind, în fond, ceea ce se transmite de la o generație la alta și ceea ce, într-o anumită măsură ne influențează destinul.

Cum a apărut ideea folosirii filmului ca mediu de exprimare? Cât de mare e provocarea pentru un scriitor să opereze cu instrumentele unui mediu nou?

De câțiva ani sunt foarte interesat de mediile vizuale și sonore cu care poezia poate interacționa. Am observat că în anumite combinații mesajul poetic poate fi amplificat, poate produce mai multă emoție și poate beneficia chiar de un tip de receptare mai directă. Imaginea și sunetul sunt medii mai puțin codificate decât limbajul, prin urmare creierul le receptează mai repede și mai ușor, iar în combinație cu textul poetic funcționează ca un canal care permite o asimilare accelerată și augmentată senzorial. Dacă vreți, e diferența dintre a înghiți o pastilă și a lua aceeași doză intravenos. De-a lungul timpului m-am jucat cu diferite formule și de aici până la instalația aceasta nu a mai fost decât un pas.

Expoziția a fost completată și de un artist-talk. Având reacțiile publicului la cald, cum crezi că au primit sibienii acest experiment artistic?

A fost o reală bucurie să văd pe viu reacțiile publicului sibian. Au fost oameni care au venit la mine și au ținut să îmi vorbească despre stările pe care instalația le-a declanșat în ei. Și aici, ca și la București, au fost oameni care mi-au spus că au plâns. De parcă din proiecția aceea și din boxe se propaga o atmosferă de empatie, o vibrație profund umană care ne învăluia pe toți și pentru care sunt recunoscător.

Poți spune că te-ai împăcat cu propria copilărie, cu acei ani despre care povesteai la întâlnirea ta cu publicul sibian că au rămas neacoperiți de amintiri?

De împăcat m-am împăcat pentru că am reconstituit acei ani prin artă. În poezie, în roman, în performanceuri și în instalații am revenit mereu la zona aceasta pe care am descoperit-o deosebit de fertilă, tocmai pentru că puteam suplini memoria cu ficțiunea.