În oglindă cu RAMON

Printre cele mai aşteptate filme din luna februarie se numără comedia romantică Ramon, primul lungmetraj produs de îndrăgitul actor Pavel Bartoş, care incită în egală măsură prin lansarea unui personaj ce se anunţă a fi extrem de simpatic, erou chiar de posibilă franciză - viticultorul bonom şi idealist care-şi caută dragostea într-o metropolă nu foarte prietenoasă cu visătorii -, şi prin distribuţia cu o largă arie de acoperire în ceea ce priveşte popularitatea, indiferent de mediul din care provin performerii (cinema, teatru, TV sau online), din povestea lui Ramon/Bartoş făcând parte, printre alţii, posesori de nume rezonante pentru varii tipuri de public, precum Smiley, Andreea Vasile, Andreea Esca, Iulian Postelnicu, Elvira Deatcu, Selly, Rodica Mandache sau Alexandru Ion. Întrucât Ramon intră în cinematografe începând din 3 februarie, l-am rugat pe PAVEL BARTOŞ să ne ofere unele lămuriri legate de cât se regăseşte în personajul pe care l-a creat şi cum a decurs gestaţia filmului, odată definitivat scenariul dezvoltat în baza ideii sale de către Lia Bugnar, Jesús del Cerro şi Anghel Damian.

Pavel, cum s-a născut în mintea ta acest supererou şi cine crezi că îl va simpatiza mai mult?

În fond, el este un om simplu, aşa că, până la urmă, cei din jurul lui decid dacă este sau nu supererou... de fapt, contextul îl face să oscileze între aceste două, hai să le zicem, aptitudini sau calități ale lui. Îl am în cap pe Ramon de vreo 10 ani de zile, dar cumva a prins sămânță mai concret acum cinci ani, când am zis că poate fi un personaj pe care să îl joc şi atunci mi-a venit și ideea lungmetrajului. Pot spune însă că abia de vreo trei ani lucrăm concret la el, eu și Jesús del Cerro, şi iată că am ajuns acum la rezultatul final. Să ne bucurăm, din 3 februarie, de acest personaj și de filmul în sine, pentru că e unul pentru toată lumea, de la copilul de 8 ani până la copilul de 118 ani. Fiecare se regăsește, pentru că este un alt tip de comedie, în care avem și acțiune, avem și emoții, avem şi... romantism, dacă poți să îi zici așa. Chiar am făcut o previzionare cu diferite categorii de vârstă și, culmea!, dacă de la cei de peste 25 de ani ne așteptam oarecum la reacții foarte bune, am primit una la fel de bună şi de la categoria între 16 și 25 de ani... adică s-a lăsat cu aplauze la final, ceea ce ne-a bucurat, pentru că înseamnă că se regăsesc. Ne-am dat seama că, dacă povestea este bună, lumea o acceptă, indiferent de vârstă, intră în poveste, se duce cu ea și se bucură.

Foloseşti constant pluralul. Mi-l explici?

Ideea este că am avut cu ceva ani în urmă șansa unui rol într-un film în regia lui Jesús del Cerro, în prima comedie de Crăciun făcută după Revoluție, Ho Ho Ho [din 2009]. Acolo l-am cunoscut pe Jesús și ne-am promis că, atunci când eu voi fi și producător, el va fi regizorul cu care voi lucra... iar el a crezut atât de mult în visul meu ca a devenit și co-producător.

Revenind la personaj, spune-mi câteva trăsături care îl definesc pe Ramon.

Așa cum ziceam, inclusiv în sinopsis, el este un om simplu, un viticultor care, într-o zi, este luat cumva din zona lui de confort datorită unei conjuncturi: întâlnește cea mai frumoasă femeie din lume...

pentru el, de care se îndrăgostește și pornește în căutarea acesteia în Bucureștiul pe care unii prieteni de-ai lui îl consideră “sălbatic” și “periculos”. El crede însă în visul lui și crede în iubire, dar bineînțeles că este pus în diferite situații în care, om simplu fiind, reacționează complet diferit de cum ar reacționa oricine altcineva, iar asta îl face ilar... îl face poate de neînțeles pentru unii. Și de aici pornește tot umorul situației.

Dat fiind faptul că trăiești cu acest personaj de un deceniu, cât din Pavel Bartoș e Ramon și cât din Ramon și-ar dori să fie Pavel Bartoș?

Ca să nu fim ipocriți... destul de mult! Nu neapărat elemente autobiografice, dar are multe trăsături din Pavel Bartoș. În primul rând, are acea dorință de a face bine, care, cred eu, mă caracterizează și pe mine. De a face bine în jurul tău, că acum nu mai este bine înțeleasă această atitudine, a devenit altceva. Şi cred că mai avem o asemănare extraordinară: atunci când credem în ceva, credem într-un vis, ne luptăm până la capăt pentru a-l îndeplini. Aici e trăsătura principală, punctul comun al meu și al lui Ramon. Că și el este un om care, dacă și-a pus ceva în cap și crede într-un vis, merge până la capăt. Cum se va termina? Vedem, dar mergem până la capăt, ceea ce este foarte important.

Dar pentru ce crezi că Ramon ar putea să-l invidieze pe Pavel Bartoș?

Pentru familia care o are Pavel Bartoș. Punct. Și pentru profesia care o are, și pentru că face ceea ce îi place. Poate pentru asta, dar, în rest, pentru simplitatea lui și pentru zona în care noi l-am pus să locuiască îl invidez eu. Adică îl invidiez în toată simplitatea și liniștea pe care el le are. Mi-aș dori de multe ori, în toată nebunia asta în care trăim câteodată, să am parte de simplitatea vieții lui Ramon. [...]

Spiritele din Inisherin...

Pe drumul spre Oscar(uri)

Mare favorită la Oscar cu 9 nominalizări, tragicomedia

The Banshees of Inisherin (Spiritele din Insiherin), cu premiera în 3 februarie, scrisă, regizată şi co-produsă de cineastul londonez Martin McDonagh (Şapte psihopaţi şi un câine, Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri), merită cu certitudine a fi vizionată, fie şi din simplă curiozitate, pentru cele aproape 300 de nominalizări şi peste 100 de premii deja câştigate, dintre care trei Globuri de Aur, dar, dincolo de acest argument, câteva detalii ar putea fi utile cinefililor aflaţi la primul contact cu imaginaţia lui McDonagh şi umorul său ultraîntunecat.

Povestea prieteniei dintre Colm (Brendan Gleeson) şi Pádraic (Colin Farrell) se consumă violent cu 100 de ani în urmă, la sfârşitul Războiului Civil din Irlanda, dar fără a avea conotaţii istorice, întrun cătun de pe insuliţa fictivă Inisherin, iar titlul The Banshees of Inisherin e dat de cântecul compus de Colm, cel care provoacă dezintegrarea în mod brutal a relaţiei - care părea a fi una “de-o viaţă” - din dorinţa de a merge mai departe, în încercarea lui de a se dedica unor lucruri cu adevărat memorabile... fără a ţine seama de consecinţe. Debusolat de respingerea totală din partea prietenului său, Pádraic, un om simplu, inclusiv la minte, intră practic într-o criză existenţială, întrucât se definea pe sine eminamente prin raportarea la Colm şi devine răzbunător, ajungând să-şi distorsioneze inclusiv conexiunea cu propria soră, Siobhán (Kerry Condon fată bătrână visătoare, ori cu Dominic (Barry Keoghan), junele tarat de abuzurile părintelui, poliţist în acest microunivers tradiţionalist ferit până atunci de turbulenţe născute din alienarea socială.

Un alt motiv serios pentru a viziona The Banshees of Inisherin este chimia dintre Colin Farrell şi Brendan Gleeson, care funcţionează realmente impresionant, o reiterare a magiei tandemului făcut de cei doi super-actori în 2008, în debutul ca regizor în lungmetraj al lui Martin McDonagh, In Bruges. De altfel, fiecare a mai lucrat şi ulterior cu cineastul, la Seven Psychopaths (Farrell) şi, respectiv, The Guard (Gleeson). Revenind la ficţiunea cinematografică, The Banshees of Inisherin este un film de o frumuseţe şi o sensibilitate aproape neverosimile, dacă am judeca strict separat unele ingrediente - simplitatea la limita cu clişeicul a poveştii, tratamentul în cheie melancolic-ilară a temei singurătăţii/izolării şi puseele acute de violenţă fizică şi psihologică -, dar tocmai absurdul cu ajutorul căruia Martin McDonagh forează, impasibil la susceptibilităţi, în zăcământul de frici, frustrări şi anxietăţi universale, este cel care ranforsează legătura emoţională a spectatorului cu personajele de pe marele ecran.