revista pamantul viu nr. 7 by academia pamantul viu

Sumar ianuarie 2016

Moș Crăciun Modern

Ce este omul

Antiamor...

O călătorie muzicală

Releul

Tic Tac Tic Tac Tic

Interviu cu Antonio Stanca

Sadoveanu la Fălticeni

Stenoză umană

De sezon

Interviu cu Valentin Ajder

Un copac albastru în mijlocul pământului

Insectar

Univers vagin

Nevoia de a nu ști ce se întâmplă

O experiență aproape traumatizantă prin care trec de mai bine de o lună mi-a procurat starea necesară pentru a scrie acest editorial. Scurt, simplu spus: am învățat că dramele personale au o viață a lor, „încep să-și răspundă, să comunice într-un fel sau altul”. De fapt, cred ca drama începe chiar din momentul în care suntem trăiți de evenimentele din viețile noastre prin încercarea de a ști și de a „înțelege” prea mult din ceea ce ni se întâmplă. Căutăm poate prin dorința noastră de claritate să ne înarmăm în fața realității și să ne asigurăm doar un confort cognitiv? ReE d i to r i a l

cunoaștem această nevoie de a nu ști ce se întâmplă la capătul unui maraton pentru semnificații, coerențe și interpretări sau ne-o asumăm de la bun început? Mă fascinează imprevizibilul și situațiile din viața mea pe care nu mi le explic. Sunt mult mai apropiate de natura vieții și de firea lucrurilor. Găsesc mai mult sens în fiorii și neliniștea pe care mi le oferă necunoscutul. Mă sperie grija permanentă pentru certitudini. Prețul acestei bucurii ieftine este pierderea esenția lului, a complexității și a indacidabilității situațiilor prin care trecem. Încercăm poate să descifrăm ce e fals sau autentic în trăirile noastre? Nu cred că există o risipă mai mare de timp și energie! Nu asta ar trebui să ne preocupe! Prefer „impresia de haos și de disonanță cognitivă ”decât să fiu organizat și manipulat de ceea ce mi se spune .

Mihai Cristian Fetcu

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Moș Crăciun modern -schiță-

u câteva zile înainte de Crăciun mi-a telefonat un

amic. — Constantine, cum stai cu banii? m-a întrebat. — Rău! Nu te pot împrumuta! — Nu vreau să mă împrumuţi, ci să-ți vând un pont. S-a înfiinţat o societate care angajează Moşi Crăciuni. Sediul e la fostul Centru de Calcul. Înscrie-te și tu. Talent ai, timp ai. Câştigi un ban. Cinstit. A doua zi, la prima oră, m-am prezentat la sediul firmei, unde l-am găsit, pe post de patron, pe Petrică, un vechi amic, fost militar de carieră. — Constantine, iţi cunosc activitatea artistică, te angajez fără probă, dar am o mare rugăminte. Să nu foloseşti citate ale marilor personalităţi, aforisme de-ale tale, epigrame cu tâlc!… — De ce? — Mulţi oameni nu citesc, nu ştiu de G.B.Shaw, Pascal, Aristotel, Omar Khayyam și n-aș vrea să te înjure cineva că te-ai dus să le araţi nivelul cultural, ca să nu folosesc alt cuvânt. Dacă aud ceva, te scot din lot. Poţi să începi din seara asta? — Sigur. Nu-i prea devreme? — Nu. Sunt care pleacă din oraş, care vor să trimită copii la țară… Diseară, zis, dai examenul, la ora 19. Ne întâlnim cu o ora mai devreme, pentru pregătire. De aici pleci cu săculteţul. La ora 18 am fost la sediu. Un sfert de ceas mi-a luat îmbrăcarea. Apoi Petrică mi-a dat sacul și adresa. — Ce am în sac? l-am întrebat. — O tableta pentru băiatul mai mare și un telefon pentru băiatul mai mic. Și ți-am mai băgat nişte hârtii acolo să pară sacul mai plin. De aici până la adresa faci zece minute. Ca să nu ajung mai repede de ora programată, m-am oprit puţin la cârciuma unui prieten, să mă laud cu noua mea “meserie”. Era multă veselie. Mai cu voie, mai de nevoie, căci afară era cam frig, amicul mi-a turnat pe gat 300 de coniac, să-mi treacă emoţiile! La ora 19 am sunat la uşa clienţilor, adică la familia Arnăutu. Mi-a deschis șeful familiei, un bărbat solid, fost boxer, cred, cu o mustaţă a la Țiriac. M-a condus intr-un hol mare, unde se aflau și cei doi copii, de vreo zece ani, după care îmi făcu cu ochiul. Gestul său mi-a dat curaj.

— Frunză verde trei scaieți / la comandă, măi băieţi! am ordonat eu. Stăpâna casei a amuţit. Stăpânului i-a îngheţat un zâmbet, undeva, pe la colțul gurii. Ăia mici au lăsat, cu părere de rău, o melodie rap și au venit în fața mea. Cel mai mic de statura mi-a întins mâna. — Radu! a zis el. — Constantin! m-am recomandat și eu. — Moş Crăciun glumeşte! zise stăpânul casei. Pe Moş Crăciun nu-l poate chema altfel! — Ce cadouri ne-ai adus? se interesă celalalt băiat, mai mare, adică mai înalt. — Trandafiri din colț de case / v-am adus daruri frumoase! — N-am auzit încă vreun Moş Crăciun să vorbească în versuri! Matale tot timpul vorbeşti aşa? — Frunză verde matostat /câteodat!... (Coniacul iși intrase în drepturi! ) — Copiii au fost cuminţi! zise mustăciosul. Puteţi să le daţi cadourile. Le merită. — Da? Firicel cu fir de ață / n-aţi tras pe mama, pardon, pe tata de mustaţă? — Nu! chicotiră aia mici. — Frunza verde baraboi /aici am daruri pentru voi! am zis bătând cu palma în săculteţ. — Nu bateţi aşa tare, domnule, ca înăuntru sunt articole electronice! îmi şopti, la ureche, şefa casei. — Vă mulţumesc! Deci, pentru feciorul mai mare, o tabletă! Și am vrut să-i dau tableta băiatului mai înalt! — Invers, Moş Crăciun! mă atenţionă şefa casei. — Petrică aşa mi-a scris pe bilet! ripostai eu.

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

5 — Cine e Petrică? se interesă puștiul mai scund. — Petrică e sfântul Petru, paznicul raiului Tot el se ocupă și de distribuirea cadourilor pentru copii! zisei. — Dar de distribuirea cadourilor pentru cei mari, cine se ocupă? Insistă puștiul. — Termină cu întrebările! îl apostrofă stăpâna casei. Moş Crăciun, mi se adresă ea, treaba e că băiatul mai înalt, în realitate e cel mai mic, iar ăl mai mic are cu doi ani mai mulţi decât cel mai mare! — Și de ce nu mi-aţi spus de la început, doamnă, ca i-aţi schimbat!? — Nu i-am schimbat, domnule…Moş Crăciun! Aşa au crescut!.. — Am înţeles! Frunză verde de pripon / ți-am adus un telefon! i-am zis băiatului mai mare, adică celui mai mic. Poftim! Să-l foloseşti sănătos /și-n maşină și pe jos! Iar ţie, i-am zis puștiului mai mic, adică celui mai mare, zurgălău de trotinetă / ți-am adus, vezi, o tabletă! Să o foloseşti sănătos!.. — Și-n maşina și pe jos! completă puștiul râzând. Pot asculta muzică la tableta asta? — Da. Dar nu rap. Ascultă și tu Pavarotti, Vangelis, Angela Gheorghiu… — Muzica religioasă nu ne place! — Copii, gata, mulţumiţi pentru cadouri și lăsaţi-l pe Moş să plece! interveni șeful casei. Are de mers și la alţi copii. — Mi-am terminat programul! zisei, în ideea că poate dau măcar un păhărel, din sticla cu vin aflată pe masă. — Moşul glumeşte! zise mustăciosul. Sigur e aşteptat undeva!... — Aşa este!... Foaie verde matostat / ce-am avut de dat, am dat / și-am plecat!.. Vă întrebaţi, desigur, dacă, a doua zi, n-am fost concediat. Nu! Cei doi puşti mi-au făcut o publicitate atât de frumoasă, printre copii, încât toţi părinţii doreau să le vină Moşul acela care vorbeşte în versuri, și-i tare glumeţ!

Constantin Horbovanu

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Ce este omul

intre toate subiectele asupra cărora se poate reflecta, nici unul nu manifestă mai mult interes şi nu are o mai mare importanţă decât cel care priveşte omul însuşi. Cunoaşte-te pe tine însuţi era maxima de căpătâi a lui Socrate şi a fost reluată în variate moduri de-a lungul întregii istorii a cugetării omeneşti. Omul este pentru Blaise Pascal o fiinţă a intervalului, suspendată între tot şi nimic: nimic în raport cu infinitul dar totul în raport cu neantul. Dramatismul condiţiei umane rezultă din aceea că se găseşte la egală distanţă de cele două extreme ale existenţei, din faptul că în om se găseşte un câmp de luptă pe care se înfruntă agonic măreţia şi josnicia, gloria şi mizeria, fără ca bătălia să se termine într-o victorie totală a uneia dintre părţi. Făptură firavă, vulnerabilă,dar de o complexitate extraordinară, amestec de lumini (raţiune) şi umbre (instinct), omul deţine un statut prin excelenţă contradictoriu: nici înger, nici bestie sau demon: „Ce himeră este deci omul? Ce noutate, ce monstru, ce haos, ce îngrămădire de incertitudine şi de eroare; mărire şi lepădătură a universului… ”Rene Descartes aprecia ca omul trebuie definit din perspectiva dualităţii sale ca trup si suflet deopotrivă, dar şi a esenţei sale, care este cugetarea. Când spunem că omul este o fiinţă care cugetă, spunem deci că esenţa omului este gândirea. Însă gândirea caracterizează sufletul, nu trupul. Aşadar, când vorbeşte despre om, Descartes are în vedere sufletul, nu trupul său. Pentru Immanuel Kant, omul este o persoana condusă de moralitate și etică profesională.

De aceea, omul are valoare şi demnitate prin el însuşi, el fiind subiectul unor drepturi inalienabile. Aristotel considera că omul se manifestă în calitatea sa de fiinţa diferită, conform esenţei sale ca fiinţă socială. Aşadar, este clar că statul este din natură anterior individului, căci întrucât individul nu-şi este suficient, el este faţă de stat ca mădularele unui corp faţă de acesta, iar pe de altă parte dacă nu poate ori nu are trebuinţă să se întovărăşească în societate din cauza suficienţei sale, atunci nu este membru al statului, ci ori fiară, ori un zeu. Lucian Blaga era de părere că, prin raportare la condiţia lui de fiinţă culturală, omul se defineşte printr-un mod de fiinţare care îi aparţine exclusiv: existenţa întru mister şi pentru revelare. Nefiind doar fiinţă biologică, asemenea animalului, căruia îi este proprie existenţa întru imediat şi pentru securitate omul este definit atât prin nevoia de a depăşi imediatul, cât şi prin destinul lui creator. Deci, omul este eminamente subiectul creator în univers. Pentru JeanPaul Sartre omul nu este, ci devine. El considera ca libertatea umana este strict legata de responsabilitatea şi puterea de a alege, toate acestea strânse la modul absolut. Omul e condamnat la libertate, el se naşte cu aceasta putere de a decide pentru sine, de aceea mereu alegerile îl vor repre zenta, iar în cazul în care o persoană nu e mulţumită de condiţia sa se poate sustrage prin dezertare sau sinucidere.

Luisa Georgiana Tanase

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

ANTIAMOR ... Îţi scriu mademoiselle

Sunt sărac şi antipatic Figurile de stil mi-au rămas sub unghii... Nu pot să cred că alţii Te-au iubit mai mult decât mine. Ai crezut că sunt ce nu sunt Nu mai contează de mult Am pus aripi nu-ului tău Şi am falimentat universul Pentru ceea ce eşti când eşti. Amorul nostru avea nevoie de erată Am urât totul pentru tine Nu am mai crezut în îngeri Şi crucea mi-a devenit sărut. Îţi scriu mademoiselle Sunt un Pygmalion ratat Galateea mea e incultă Are restanţe la toţi zeii. Prea multe visuri strâmbe Prea multe cuvinte idioate Tăcerea ta e mai nemiloasă Decât infernul

Marius Balacon

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

O călătorie muzicală

Ne-a izbit într-o zi un gând cutremurător: “Se poate crea orice”. Ei bine, povestea asta ne-a bântuit multă vreme. Pătrunși de imboldurile curiozității, am început să expe rimentăm conceptul fantasmagoric și, ce să vezi. Părea că merge. Ba chiar am dat și peste o carte de povești care fix despre asta povestește. Cartea se numește Poveste fără sfârșit, iar prin ea imaginația crează nebunește realități și ființe în toată regula. Dar continuarea rămâne pentru altă dată. Azi am să vă vorbesc despre cum un grup de treizeci de căutători, s-au întâlnit din propria lor voință într-o vilă din buricul Siciliei, pe lângă unul dintre cele mai frumoase orășele din lume, Modica. Știu că v-am mai scris despre Erasmus+, însă de data asta situația s-a convertit altfel...Am participat în proiectul Seven notes, one Europe care ne-a chemat și a apărut drept consecință a tuturor făcăturilor minților noastre! Știam doar că mișcarea asta muzicală urma să aibă loc în orașul Modica, undeva în sudul insuliței aflată la 2 zile distanță de mers studențește, cu autocarul.

Mai apoi am aflat că proiectul muzical va aduna oameni din 6 țări și că 30 de parti cipanți vor trebui să creeze 8 piese nounouțe în cel mai scurt timp cu putință. Și după două zile de plimbat cu autocarul prin Europa, cu ochii căscați la munți și mări, ne-am pomenit în mijlocul unei bule temporale într-un loc în care te simțeai ca în altă dimensiune. Apoi, pornind de la câteva idei comune despre pace și muzică, rădăcini folclorice și identitate europeană, am convertit dezbaterile, improvizațiile muzicale și schimburile de stări într-o misiune aproape imposibilă. Ne-am dat seama că deși suntem din culturi foarte diferite și avem altă limbă, gândim la fel și ne fascinează, în același ritm, viața.

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

9 Că lumea asta uriașă e de fapt foarte mică și că suntem cu toții împreună, învârtindu-ne odată cu Pământul, casa noastră. Așadar, timp de 10 zile neam bucurat numai de activități frumoase. Alături de cafeaua italiană, energizerele amuzante ne-au dat în fiecare zi dispoziția să ne dezbrăcăm de timidități și frustrări și să parcurgem împreună o experiență muzicală care urma să ne răsplătească cu vârf și îndesat. În prima parte a șederii noastre acolo am avut ocazia să coordonăm o emisiune la radio. Și asta nu a fost o provocare așa de simplă, deoarece reprezentanții din Italia, Spania, Letonia, Polonia, Bulgaria și România au concentrat esența culturii muzicale a fiecărei țări. Pentru că noi suntem români, am început prezentarea cu Maria Tănase și al ei răscolitor ”Cine iubește și lasă”, pentru ca mai apoi să ajungem cu povestea la trupa Taraf de haidouks și la tilincă, instrumentul tradițional moldovenesc care a cucerit toți participanții din proiect. Au urmat două concerte în centrul orașului . Primul a fost într-un muzeu de artă contemporană, unde ne-am lungit până la unu noaptea, începând un jam session de toată frumusețea. Al doilea s-a ținut într-o curte interioară a unei clădiri foarte frumoase, ce avea o acustică nemaipomenită. Lucrul ăsta ne-a ajutat mult, pentru că am avut norocul să pice electricitatea chiar la începutul concertului. Nu întâmplător spunem că a fost un noroc, pentru că așa am reușit să-i aducem pe cei prezenți mai aproape de mesajul nostru central: împreună putem crea o lume mai bună! Dincolo de viața istovitoare de “vedete”, am fost implicați și în alte surprize ale organizatorilor. Cea mai delicioasă parte a fost City game-ul, în care am fost împărțiți în echipe și am descoperit Modica în urma dezlegării unor secrete ale orașului. Așa am ajuns să mâncăm tot felul de bunătățuri locale, să ne pozăm cu trecătorii, să cântăm pe străzi și să ne bucurăm de priveliști pe care nu le vom uita niciodată. Și știți cum e când se apropie sfârșitul și nu ți-ai dat seama cât de tare s-a dilatat timpul... Cam așa ni s-a întâmplat și nouă, doar că, spre deosebire de alte proiecte în care am participat, iarna asta ne va aduce un cadou muzical proaspăt și delicios într-un album masterizat de Gianluca Abbate, omul care ne-a coordonat cu răbdare și căldură în studioul de înregistrări. Vrem să promovăm cele 8 piese în toată lumea și vrem să arătăm

că muzica te poate duce acolo unde nu te-ai gândit vreodată că ai putea ajunge. Vrem să răspândim semințele noastre și vrem să mai colaborăm și pe viitor întru inițiative aducătoare de speranță. Se Poate Crea Orice. Se poate face un album în două zile și înregistra în alte două. Se poate să creezi legături profunde și puternice cu oamenii din jurul tău, ceea ce va da naștere în mod inevitabil unor lucruri copleșitor de frumoase. Și se poate urca încă o treaptă pe lunga scară a aventurilor prin realitate… Mulțumim 7 notes, One Europe pentru toată voia bună pe care ne-o dați zilnic! Ah, și vizitați orașul Modica, vă veți îndrăgosti iremediabil!

Constantin Urzică și Alexandra Ceornei

PAMANTUL VIU

Releul schiță

Păduche. Unul sentimental, căruia îi pasă. Unul cu viziune, consumat de febra cunoașterii. Unul care se implică. Ăsta-s eu. Mă arunc cu capul înainte și apoi…ce-o fi! Păduche la propriu. Unul cu darul vorbirii. Se întâmplă ciudățenii în ordinea creației. Monstruozități, miracole, aberații. E adevărat ce-ți spun. Jur pe platoșa mea cu zeci de nituri. Dovadă că-ți vorbesc. Sunt o mașinărie de pistoane, pierdută într-un strat de ceapă. Un suflet de om, zăvorât într-un păduche. Un caz rar. Poate chiar unic. Cândva am fost scriitor. Am scris într-un roman: ”sufletul meu va fi vândut unui colecționar și va fi crucificat între bornele lui ”a fi” sau ”a nu fi”. Un mistreț a urlat: - Aduceți-mi două sute de votcă, zece mici și două pachete de țigări, că trebuie să descifrez fraza asta! A venit primăvara, apoi vara și celelalte anotimpuri, și în orășelul meu cvasi-patriarhal a apărut

revista de dialog cultural

și în orășelul meu cvasi-patriarhal a apărut o cronică în care sta scris cu litere mari: ”trebuie să despăduchem literatura de creiere înfierbântate” Nu încercați să vă imaginați tot acest proces care n-a avut nici un rezultat. Oricum, vocea m-a abandonat. Acum mă lăfăi în gradina lui tanti Roza care-i ecologistă și n-are treabă cu păduchii. O să urc firul ăsta uriaș de ceapă, din vârful căruia, omenirea va căpăta noi orizonturi. Marile povești despre noile lumi încep cu o navă de dimensiuni mega, ale cărei descinderi în ținuturi necunoscute asigură omenirii certitudinea unui nou început. Eu vă spun că începutul omenirii e prietenul meu Fulache, care-și privea bombeul pantofilor la o cafea pe Lipscani, într-un bar de fanfaroni, în timp ce fetele îl sorbeau din ochi, trăgând din țigarete lungi și subțiri. Era înnebunit după motoare vechi, mici cu muștar, gazete de scandal și gambe subțiri cu ciorapi dungați, cocoțate pe tocuri. Într-o încăierare pe tema tangoului, a spart două vitrine, proiectându-și adversarii cu cravate malagamba prin ele, apoi a scris trei recenzii de carte în arestul poliției și a ciugulit dulceață de cireșe amare dintre sânii ofițerului de serviciu, deoarece purta fusta peste genunchi și el, Fulache, răspundea întotdeauna provocărilor. La patruzeci de ani s-a îndrăgostit de o puștoaică de șaisprezece. I-a dăruit un trandafir, două pachețele de paprica, pe care le-a primit de la mătușa lui preferată, un CD cu filmele lui Woody Allen, și ea n-a scos o vorbă. De supărare, Fulache s-a încuiat în cameră și a privit ore în șir posterul cu uriașa navă Ermetic One, cu care n-au navigat decât câțiva privilegiați care apoi s-au sinucis călătorind spre Constelația Lulu. Câinele lui Fulache n-a suportat asta și și-a băgat capul sub pernă. Între timp, grădina lu’ tanti Roza a dispărut.

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

11 Am rămas doar eu și acest fir uriaș de ceapă. Nu mă întrebați cum. Nu-mi place să dau explicații amănunțite. Că faptele s-au întâmplat așa – împreună cu o sumedenie de detalii – că lucrurile au fost artificial umflate, că au fost martori, că ar fi ceva legat de dinamica mișcării, că orbita unei comete s-ar fi intersectat cu teoria lui Einstein, că cică cum dracu ar putea să se întâmple asta, că unii fumează excesiv, că porți temporale, găuri de vierme, lumi paralele… Ce, cum? N-o să-mi consum o întreagă zi să ies din această păducherniță. Mă întorc la Fulache. Îl bag pe el aici, să rezolve problema asta în stilul gangsterior. Mai bine nu citiți dacă Fulache e de față, îmbrăcat în sacoul lui Versace, dezinhibat, sec și imprevizibil. Deciziile lui spontane v-ar putea face să suferiți transformări ireversibile. Așa mi s-a întâmplat mie. La primul contact vizual cu Fulache am devenit meditativ. Am început să meditez la nopțile pierdute prin baruri, la sutele de Martel pe care le goleam din pahare trecute prin mâna designerilor, la interminabilele discuții pe tema marilor migrații, a epuizării resurselor, a femeilor, a colonizării spațiului. Meditam la stiloul meu Parker, pe care-l primisem cadou de la portarul instituției la care lucram, în ziua când am fost concediat pe motiv că gândeam mult. Și m-am văzut la pământ, secat de anxietăți. Îmi simțeam substanța scurgându-se ca un pluton de automobile plecând de la semafor. N-am avut încotro. Trebuia să mă împrietenesc cu Fulache. Trebuia să-mi regăsesc starea de spirit în care să scriu. Aveam nevoie de acel confort pe care mi-l dădeau cafenelele, tutunul fin, pălăvrăgeala. Fulache mă ajuta din plin să evoc acea stare de abandon din substanța căreia se nășteau personaje, intrigi. Odată cu Fulache s-au întâmplat lucruri fără precedent. I-am cunoscut pe Zob, pe Aldevilă, l-am cunoscut pe seducătorul Fane Manșetă, care umplea cu fantome capul femeilor măritate, i-am cunoscut pe frații Capdenucă, doi idioți recidiviști, grei la minte, a căror apariție stârnea frisoane, i-am cunoscut pe Dilă, înghițitorul de flăcări, pe Sulfamidă, un farmacist uscat și miop, pe care l-au părăsit cinci neveste pentru că avea scula prea mare, l-am cunoscut pe Costeluș, care cică ar fi inventat robinetul de dormit și în funcție de cum îl închidea sau deschidea, putea să ajungă în Egiptul antic sau în era preistorică unde, de altfel ne-a și povestit, că i-a învățat pe primitivi să joace fotbal cu măsele de mamut, până și-au rupt câțiva unghiile și dacă n-ajungea repede la robinet, vă dați seama?... Acum urc firul ăsta de ceapă în acest peisaj selenar și nu sunt nici transpirat și nici nu mi-e sete.

Ce dracu, ați mai auzit de un păduche care să bea apă? Te uiți în jos, ceață, te uiți în sus, nu se vede nici un vârf. Ar fi prea de tot să vă spun că mă simt mic ca un purice. Sunt doar un scriitor refuzat de litere. Un păduche vorbitor. Vorbesc de mă rup și ceapa asta n-aude nimic. Bag la pistoane pe verticală. Spuneau ăia de la redacție că dacă ajungi în vârf, ți se deschid orizonturi. Până atunci e indicat să scrii cuminte. Bine că nu mă ia cu amețeli. Îmi țin mintea ocupată. Mi-amintesc și acum când am câștigat cinci lire și premiul ”Luna” pentru o nuvelă inspirată din ”Iona”, în care un general a rezistat șase milenii în capsula de război ”Speed 22”, ascunsă în burta unui asteroid. L-au găsit doi artiști avangardiști care făceau artă din asteroizi și sticlă. Această lucrare era creată dintr-un cuțit de sticlă lung de cincizeci și opt de kilometri, care întretăia asteroidul. Generalul a fost găsit criogenat într-o cuvă, în ziua vernisajului, când gigantica lucrare urma să fie lansată pe propria orbită. Știrea a făcut fulgerător înconjurul lumii. Un consiliu planetar format din medici, psihologi, filosofi, politicieni, a asistat la dezghețarea generalului, șocați de primele lui cuvinte: - Mi-e foame! Ce a urmat apoi, bineînțeles că ținea de proaspăt activata memorie a generalului, care susținea că ar fi unul dintre puținii supraviețuitori în urma războiului genelor. Vă puteți ușor imagina valul de râsete și furia generalului care a aflat că genele lui erau acum amestecate cu rase din patru galaxii. Dar am obosit. Următoarele mele povestiri nu au mai avut consistență. Începeau ambiguu și nu aveau un sfârșit fericit. Degeaba încercam să mă amăgesc. Mă prăbușeam. Îmi bătea vântul prin buzunare. Umblam tahui pe străzi, împovărat de gânduri negre. Eram pe jumătate distrus când providența mi-a întins mâna. Tot pe Lipscani. De data asta în barul ”Calu’ Mort”. Stăteam la o masa și o ascultam absent pe Lola povestind întâmplări cu magazinele ei preferate. Bătrânul și eternul Bill cânta la saxofon o muzică care se scurgea direct în podele, când deodată, un motan de casă, printr-o manevră precisă și spectaculoasă, mi-a stropit pantalonii. Acest lucru a excitat-o la culme pe Lola. A plătit rapid consumația. Ne-am repezit cu mașina ei de epocă în parcarea primului hotel. A plătit camera.

P A MPAANMTAUNL TVUI LU V I U

r e v irsetvai sdtea ddiea ldoiga l cougl tcuurla- l tural

12 Apoi o serie de povestiri de succes a invadat Bucureștiul. Războiul clandestin al fumătorilor Niște tipi invidioși m-au simțit că-s de cursă lungă și mi-au pus gând rău. Acum când succesul bătea la ușă, când eram invitat în restaurante, la șuete, acum când damele veneau să-și aprindă țigaretele de la bricheta mea, ăștia îmi puseseră gând rău. Dar iată că în lumina pală apare Lola, cu mersul ei exotic, împrăștiind în juru-i parfum și se apropie de masa mea. Și iată toți nesăbuiții ăștia, victime ale propriilor lor dorințe, își aruncă câte o gumă de mestecat în gură și înghit castroane de salivă, în timp ce eu îi sărut mâna acestei făpturi mai superbe decât lectura. Și uite cum se holbează Tichie, unul care tundea gazonul pe stadion și care după un an de experiență, visa să-și deschidă salon de coafură pubiană, el și gașca asta de troglodiți deveneau vulner“Fumătorii trebuie să fie ca agenții secreți, să se abili ca racii în oală. Și vă zic că toți rapenii ăștia au rămas cu specializeze încontinuu, să dinamiteze sistemul“. fundurile încleiate în fotoliile lor, anesteziați, cu reacții încetinite, Autorul ficționalizează pe marginea unei probleme atât de prezente în spațiul social în contextul incerneputând întoarce ultima filă, în timp ce eu și Lola ne făceam cării de a interzice fumatul în spațiile publice. Nu e nevăzuți pe străduțele înguste ale Lipscanilor. Ptiu!...Am ajuns în vârf. S-a terminat cu ceapa. Mai sus nu se nicidecum vorba de vreo revoltă sau despre vreun război ci despre „ destinul unor marginalizaţi, mai poate. În stânga nimic, în dreapta nimic, iar de sub burta persecutaţi, despre o specie pe cale de dispariție: mea crește un turn verde uriaș, de capătul căruia atârnă plafumătorii”. legat fi ar mister acest că În romanul lui Marin Mălaicu-Hondrari spun Unii vieții. misterul neta și tot spațiile imaginare se învecinează cu spațiile reale de Atlantida, de Insula Paștelui, de Ramayana și Mahabharata. conform regulilor unei „geografii sentinentale”. Alții mai subtili spun că misterul vieții ar consta în linia gâtului Primul capitol e o nuvelă distopică despre Cafemeilor lui Modigliani. marile, un stat imaginar al fumătorilor aflat la Fulache mi-a spus că viața nu poate fi tradusă în termeni de granița cu Uniunea Clișeelor Europene. Aici piciodintre chestiile începe povestea vieții lui Constantin, personajul precum banală de fel la e că cunoaștere, arele lui, care poartă în ele semnătura universului. Vecinul meu, principal al cărții. Celelalte capitole-nuvele își au rădăcinile în domnul subinginer Fritz, avea dreptate. Răspunsul la aceste această primă ficțiune. Cred acest lucru pentru probleme fundamentale este să-ți pui întrebarea care e diferența că am regăsit în tot romanul sensurile și motivele dintre sonați și nebuni. create aici. Întregul roman rămâne fidel unei fraze cu iată-mă glumă, o decât din acest capitol în care sunt descrise escapadele fost n-a totul că Imaginându-mi clandestine ale unor fumători clandestini și ei care manuscrisul sub braț, îndreptându-mă spre editură, când din senin apar doi indivizi în costume gri și cu pălării. Mă înghesuie trec clandestin niște granițe pentru a-și cumpăra țigări clandestine. într-un zid, îmi pun lama unui cuțit pe beregată, apoi mă întreCa și ei, personajele romanului duc niște vieți abă: clandestine și își trăiesc experiențele erotice clandestine învăluite în fumul de țigară . Erotismul dus - Spune, păduche, care este firul epic, sau pălăvrăgeala ta se până la obsesie este atât de intim legat de nicotină termină aici! Cu vocea sugrumată, încerc să strig după ajutor, apoi simt mai încât etapele devenirii lui Constantin sunt marcate de femeile fumătoare cu care a trăit și de mărcile de multe mâini plimbându-se pe mine. Două asistente mă trezesc țigări pe care ele le fumează.”Chiar iubirea pare un din coșmar, în timp ce-mi scot cămașa de forță… fel de obsesie tabagică”. Flux și reflux emoțional, așa A! A INJECȚIA facă am simțit felul în care și-a trăit Constantin iubirile. să-mi ăștia vin că careva, Să mă ajute

Călin Dănilă Stanca Antonio de Ispita ,grafică

Aceste iubiri au fost tranziții spre marea iubire care l-a făcut să se simtă nemuritor, să nu-i mai pese de viață și să nu se mai gândească la moarte. Cristina i-a trezit o criză existențială atunci când i-a cerut să se lase de fumat ca să rămână împreună. E provocarea supremă să renunți la tine pentru celălalt.

P A M APNATMUALNVTIU UL V I U

r e v i srteav di set ad idael odgi acluolgt ucrualltural

Tic Tac Tic Tac Tic I Trenul aștepta în gară, peronul era cald, tremurător, oamenii își urau de toate, femeile pozau frumoase, bărbații înșirau povești aproape-adevărate, prada cea mai grasă era cea mai vânată, culoarea cerului, mereu aceeași – neterminată. II vreau să ma trezesc într-o dimineață ca în oricare dimineață, fără să mai număr secundele unu doi trei patru cinci șas... tic tac tic tac tic să-mi aprind o țigare aproape oarbă și să-mi doresc să fiu într-o gară soarele să-mi strălucească peste piele și să-mi spun în gând și-n piept că ce bine că m-am născut aici și mai ales ce bine că încă mai am țigări trenul să plece și să aibă niciun călător în urma lui șinele le-am văzut s-au încâlcit și răsucit până și-au pierdut liniile ce păcat că asta nu-i decât o fantezie precum III căldura soarelui și scrâșnetul de peron tocul doamnei delicate în căutare de amant pubelele goale munca zilnică a tuturor mâinilor care au mângâiat aceeași bancă nepăsarea vâzduhului dimineața felul în care te-am lăsat să pleci: distanța dintre mine și tine era direct proporțională cu bătaia aripei întâmplătoare de fluture.

Mihaela Rusu

„M-a întrebat cineva odată de ce pictez sau de ce desenez. Pentru că nu știu! În momentul în care aș ști m-aș apuca de altceva”. Fotografie de Mihai Cristian Fetcu

Naturalețea se pierde din prea mult exercițiu Interviu cu artistul plastic Antonio Stanca

“Nici nu vă salut”, ne spune artistul plastic Antonio Stanca și ne invită în atelierul său înghesuit.

Ne facen comozi pe două taburete în timp ce Antonio continuă discuția cu verva lui bine cunoscută. „M-a întrebat cineva odată de ce pictez sau de ce desenez. Pentru că nu știu! În momentul în care aș ști m-aș apuca de altceva”. Naturalețea se pierde din prea mult exercițiu. Aceasta este premiza de la care începe discuția despre artă și artiști. „Băi frate, să transmiți și să nu te pierzi într-o rafinare estetică dusă la nesfârșit, acolo cred că încep problemele. Lucrez cu bucățile de mozaic

din suflet, din inimă, nu le supraanalizez, nu le învârt de o sută de ori să văd dacă se potrivesc. Nu domle! Asta îmi omoară tot elanul interior și toată puritatea aia. Cum simt piatra am pus-o. Prin lucrările mele nu m-am chinuit să atrag atenția sau să-mi creez un stil. Efectiv… Let it be.” Antonio Stânca rezumă problema rafinării și a rafinamentului în artă amintind de un timp în care omul arhaic își cerea scuze sau chiar lăcrima înainte de a tăia un copac. Această imagine îl apropie cel mai mult de crezul lui artistic. „Cu cât ești mai curat, mai umil, cu cât te apropii într-un duh mai mare de umilință de material, indiferent că e el pastă picturală, piatră, bucată de mozaic, creion cu atât tu vei avea mai mult de câștigat pentru că nu vii să-ți impui ego-ul . Cu cât am intervenit mai mult, mai conștient cu eul meu impus acolo, cu toate cunoștințele mele, cu toate abilitățile, cu toată tehnica mea cu atât lucrările mele au fost la final mai seci, contrarul a tot ce am pus acolo pentru că am pus foarte mult eu. ” Cu acest fel de a aborda lumea artei, Antonio Stânca este într-o căutare perpetuă iar modul în care atacă obiectul muncii sale nu este deloc modest.

Interviu de Mihai Cristian Fetcu

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Sadoveanu la Fălticeni

Într-una din zilele sfârșitului de august 1891, la cei 11 ani ai săi neîmpliniți, Mihail Sadoveanu se aventura în necunoscut, lăsând cu ochii în lacrimi pe mama și pe ceilalți membri ai familiei. “Am intrat cu obișnuita mea sfială. Mă aflam într-o școală nouă, despre care fusesem încredințat că e plină de greutăți și necazuri”- mărturisește în Anii de ucenicie, referindu-se la momentul din toamna anului 1892 , când intra la Gimnaziul “Al. Donici” . Sadoveanu rămâne repetent în anul 3 . Repetenția a fost pusă pe seama deselor sale evadări în huceagurile din Oprișeni și la iazurile de la Nada Florilor. Pierderea ireparabilă a mamei, cea mai scumpă ființă din existența sa, i-a produs nu numai acel sentiment de însingurare, de atențiune distrasă și de silință slabă pentru lecții, ci și un iremediabil conflict interior cu tatăl său, generat de amintiri dureroase și atitudini de neiertat. Rememorând această perioadă, scriitorul Sadoveanu mărturisește că a avut” în gimnaziul de la Folticeni doi profesori eminenți”. Primul a fost Gheorghe Stino, profesor de franceză, care aplica metodele active, un permanent dialog, cu toate că “programele analitice oficiale” nu prevedeau acest lucru și al doilea, Neculai Apostol, profesorul de română, care, lăsând “la o parte gramatica uscată a programului”, reușise să-și atragă elevii “spre frumusețile literaturii”. Urmează Liceul Național din Iași în perioada 18971900, iar în toamna anului 1900 se înscrie la Facultatea de Litere din București. În preajma sărbătorilor de Crăciun însă, părăsește și facultatea și Bucureștii, reîntorcându-se la Fălticeni, la buna și sensibila Ecaterina Bilu, pe care o cunoscuse încă din anii de gimnaziu. În lunile de iarnă ale anului 1901, Sadoveanu duce o viață izolată, bucurându-se doar de misivele unor prieteni din Iași sau București și de sprijinul moral al Ecaterinei Bilu, cu care se va căsători în același an. La Fălticeni, vreme de doi-trei ani, Sadoveanu s-a confruntat cu o situație materială foarte grea. Au fost ani de grele încercări sufletești. Totuși, talentul său de prozator este remarcat și devine o certitudine pentru însemnate conduceri de reviste. I se propune să meargă în capitală, la Semănătorul, îndeosebi pentru partea de proză.

Evenimentul care însă îl va consacra definitiv va fi debutul său editorial, cu un număr de patru volume (Povestiri, Șoimii, Dureri înăbușite, Crâșma lui moș Precu). În luna aprilie 1906, spre stupefacția multora, acesta își împachetează tot “calabalâcul”, se urcă în tren și revine la Fălticeni. “Hotărârea de a evada din București- mărturisește scriitorul - s-a accentuat ca o spaimă… Și mai ales doresc să mă descătușez. Vreau libertate, vreau să fiu al meu. Mă fac livadar și pescar”. Legăturile sale cu Fălticenii au dăinuit până la moarte. Aici și-a dorit să rămână pentru totdeauna, construindu-și casa și întemeindu-și o numeroasă familie, formându-se ca scriitor și dând literaturii aproape o treime din întreaga sa operă. Aici a revenit după ce în toamna anului 1918 a luat drumul Iașilor, ori de câte ori, “împrejuri mile și pitorescul locurilor, munții, apele, natura înconjurătoare” și oamenii acestui ținut reverberau incantația adolescenței și tinereții pentru totdeauna apuse.

Ana Nazarov

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Stenoză umană

Aşa cum stropii de ploaie au dreptul de a divorţa litigios, aşa cum mănuşile de cauciuc au culoarea palidă a cadavrelor, Aşa cum emfaticul şi candidul păşesc pe linia de plutire a extravaganţelor multiple, aşa cum marea e nevoită să poarte murdării bastarde pe goliciunea-i infinită Aşa cum firescul se izbeşte de neprevizibil şi îi cere socoteală pentru injuriile contorsionate de timp într-o suită de excentricităţi aproape umane, aşa am şi eu dreptul să găsesc un numitor comun şi să mă opun. Viaţa e comună. Mă opun. e un drept nedrept ce survine din ticăloşia vidului aherontic. Înghite tot ce miroase a naftalină şi scuipă aur şi nestemate în faţa futuristului care caută strălucirea stelelor prin ochii pierduţi ai frumuseţii brute. Elucubraţia umană e reuşită uneori respiră, cugetă, cerşeşte lanţuri. E îngrozitor să te abandonezi nimicului devorat de viermii transformaţi în martori oculari peste noapte, în contratimpul fragedului pervers din privirea pierdută a amantelor de cămătari...

Cătălina Sofron

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

De sezon

E luna când Italia se mută

Cu tot calabalâcul înapoi, Se umple țara brusc de euroi, Şi posesori de carduri în valută.

I-auzi prin magazine pe la case: “Vai,ce înapoiați sunteți,la noi Sunt prețuri mici şi nu avem gunoi, Şi piersicile nu-s aşa păroase

Uşor de cunoscut după figură Şi după fetele de înțelepți, Îi întâlneşti pe unde nu te-aştepți, Şi-i recunoşti după ce scot pe gură.

Mâncarea e mai bună şi mai zen, Iar pastele şi pizza, o minune, Şi grappa e de struguri,nu de prune, Şi nici în pâine nu-i atât gluten.”

Fa bravo,vafanculo con piacere, Ti prego una cazzo,no or si, Bărbați,femei,bandane la copii, Şi alte entități ce ştiu să zbiere.

Mereu țâfnoşi,nu le mai tace gura, Par nişte condamnați atunci când vin, Şi vor să stea pe-aici cât mai puțin, Adică până-şi termină dantura.

Cu toții poartă câte o gentuță Pe şoldul stâng şi-n ele-un portofel În care euroi nu sunt defel, În schimb e autograful de la Guță.

E luna august când diasporezi Se-ntorc aicea de prin țări străine, E luna când e sigur mult mai bine Să te gândeşti pe unde emigrezi

Nimic nu li se pare cunoscut, Privesc mirați la vaci şi orătănii, De parcă-ar fi văzut nişte dihănii Trimise-aici de însuşi Belzebuth. Sunt ferm convinşi că tot li se cuvine, Că de-aia s-au uitat atât la ştiri, Au numai drepturi,fără-ndatoriri, Si ce noroc că au votat ei bine. Superiori prin simpla existență, Şi-aduc copiii-n țară la bunici, Unde o săptămân-o țin în mici Şi în colesterol din abundență.

Sorin Poclitaru

Doar dacă ești dispus să slujești ești potrivit să fii editor

N-am visat așa ca alții de mic să ajung ceva, ni se confesează Valentin Ajder, directorul editurii Eikon la sfârși tul uneia din serile Festivalului Internațional de teatru G.V.Birlic de la Fălticeni. “Editor am ajuns întâmplător”. O întâmplare care l-a găsit pregătit să se apropie de text cu intuiția pe care a avut-o autorul când a scris textul. Relația de intensă prietenie pe care o are cu cuvintele încă de la primele lecturi l-a adus în postura unui slujitor al acestora.”Doar dacă ești dispus să slujești ești potrivit să fii editor”. Chiar dacă astăzi, în fața invaziei de autorlâc, (când cine vrea să scrie o carte o scrie și dacă iși permite o și lansează), nu mai e mare lucru să fii editor, cu siguranță e foarte important să-ți cultivi modestia și onestitatea când te afli în această postură.

Treptat ajungem la discuția despre Gaby Michăilescu care începe cu descrierea unei lumi portretizate simplu într-un vechi afiș de teatru pe care numele personajelor e scris de-o schioapă iar numele actorilor care le interpretează de un deget. E de ajuns să ne uităm la un afiș de teatru din zilele noastre ca să ne punem câteva întrebări despre felul în care trăim prin comparație cu acele vremuri. De la 11 ani când a fugit de acasă ca să vadă Hamlet și până la 92 de ani Gaby Michăilescu a scris numai despre teatru. A debutat la 16 ani în cotidianul artistic

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

23 Rampa cu articole despre teatru, operă, operetă și evenimente culturale și a continuat să lucreze intens la peste douăzeci de reviste și ziare . Și-a trăit romantismul publicistic pe Sărindar(ulița presei) despre care a scris o povestire Toată viața și opera lui Gaby Michăilescu stă sub semnul celor scrise de Victor Ioan Popa pe care-l citeaza la inceputul cartii despre Birlic “Teatrul crește până la treapta de religie nouă pentru care nici o măcinare de energie, nici o ruinare de viață nu-i prea mult. Iar meschinăria luptelor de toată ziua, durerile de azi pe mâine nu mai au nici o însemnătate. Pentru soarele pe care vor ajunge să-l vadă alții mâine, noi trebuie să pregătim calea și ochii celor de azi...” În cei 70 de ani de slujire devotată a scenei românești, Gaby Michăilescu a fost impresarul lui Iancu Brezeanu, cel mai mare actor al vremii, l-a descoperit și l-a lansat pe Ludovic Spiss, a fost nașul și autorul lui Nea Mărin, a scos tarafurile și orchestrele populare din anonimatul nunților și al cumătriilor, a scris și a publicat 11 cărți. Aproape fiecare moment al vieții lui poate fi interpretat ca o istorie a epocii în care a trăit. Într-unul din desele momente în care a rămas fără bani a împrumutat 20 de lei de la un prieten, bani cu care și-a închiriat o cameră la hotel, și-a cumpărat două cafele, două pachete de țigări, creioane și un caiet și până dimineață a scris o broșură despre malagambiști. Gaby Michăilescu a fost atât de pasionat de munca lui încât pentru energia și spiritul său ar mai fi avut nevoie de un trup.

Interviu de Mihai Cristian Fetcu Fotografie de Mihai Criostian Fetcu

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Un copac albastru în mijlocul Pământului Un copac albastru în mijlocul Pământului Nu are rădăcini plutește pe lumină constantă Difuză păsări uriașe cântă pe fiecare prismă Corzile aerului vibrează până la explozie E ca într-un cuib de cristale în care Dorm străbunii și entități călătoare Migrația e posibilă doar dinăuntru înafară În copacul albastru mai sunt sori tineri Idei forță într-o balanță codificată și un arc Bați în poarta nordului și îți raspunde umbra ta Albastră strălucind de molecule androgine Pe unde mi-ai umblat o întrebi arțăgos Și ea se multiplică și se unduiește înnebunitor

Viorica Petrovici

PAMANTUL VIU

revista de dialog cultural

Insectar Probabil că astăzi este una din acele zile

În care iubesc zgomotul muștelor care fac dragoste Mai mult decât zgomotul ploii. Da, două muște fac dragoste în bucătăria mea Pe cana mea de cafea, neagră Plină cu cafea, Neagră În fond, și muștele sunt tot negre Dar iubirea lor nu e neagră Ca a noastră, nu le consumă și nu le supurează Uitarea, Aș putea spune că ea dă sens vieții Dacă aș avea cu adevărat o viața. Dar mă mulțumesc cu muștele din bucătărie, ce se iubesc nebun În timp ce eu, sub zgomotul slab al ploii Fixez cu privirea țâințarul singuratic Ce zace pe perdea.

Gia Andone

univers vagin pântece preaplin naște nevirgin lupul androgin ochiul în venin yang-ul feminin yin-ul misogin gândul alcalin creștin concubin nebun orfelin destin mărăcin sânge pelegrin înger de tanin demone blajin inimă rubin ție îți închin

Eva Sorina