pamantul-viu-nr-1 by academia pamantul viu

Colectivul de redacţie

Redactor şef: Redactor adjunct: Webdesigner: Tehnoredactor: Editor: Colaboratori:

Mihai Cristian Fetcu Ana-Maria Cojocaru Constantin Lungu Bogdan Leonte Ramona Dănilă Iulia Botezatu Alma Gavril Ursache Mircea Teleagă Loredana Larisa Sofron Luisa Tanasă Ana Nazarov Dan Baldazar Marius Grigoraş Gabriela Nicoleta Grigoraş

Pagina redacției

Editorial

Revista”Pământul viu” a apărut la inițiativa Academiei de aventură cu acelaşi nume, ca o replică la trăirile culturale ale fiecăruia dintre noi. În acest sens, un răspuns este experiența culturală pe care noi și colaboratorii noștri o propunem începând cu acest număr. Constantin Noica nota că inițiativa, ca libertate de a face orice vrem și de a voi ceva în baza valorilor umane și nu a personalității noastre sociale, ne definește mult mai bine decît activitățile și ocupațiile noastre sociale. Prin inițiativă, fie ea individuală sau a unui grup, stabilim un curs al faptelor asa cum îl dorim nu cum îl propun cine știe ce instituții. Ca persoane sociale răspundem unor nevoi ale traiului de-a valma, înstrăindu-ne de propriile trebuințe spirituale. Chiar dacă ni se propun formule de viața pentru toți, doar interesele noastre sunt satisfăcute Pentru a satisface și idealurile e nevoie să ieși cumva din turmă și să te întorci la propriile trăiri. Cu ce alimentăm aceste trăiri însă? Niciodată cu sensurile și înțelesurile oferite de alții ci doar cu cele pe care noi le căutăm. Nevoia noastră de a desfășura activitățile pe care le considerăm plăcute e un dintre puținele constante care poate duce la împlinirea unei vieți de om. Nu putem dezvolta un interes egal pentru toate; trebuie să alegem și să ne cultivăm aptitudinile. Nici vorba să ne întâlnim cu aceste preferințe atâta timp cât ne ocupăm mai mult de delimitarea identității noastre sociale decât de noi inșine. Dacă timpul petrecut în spațiul social ne este atât de bine organizat cu repere clare, ce vom face în afara acestuia când suntem liberi să facem orice? Cel mai probabil ne vom transforma timpul aflat în totalitate la dispozitia noastra, într-un al doilea job.

Mihai Cristian Fetcu

NR. 1 NOIEMBRIE 2013

Pământul viu

Intelectual, caut spaţiu cultural

Intelectual, caut spaţiu cultural Imprimeria de identităţi Mărturii ale călătorilor francezi despre Moldova (1848-1856) Nostalgii elegante

Frontierele ficţiunii

Literatura SF-o altă dimensiune a realităţii Singularitatea tehnologică

Oameni altfel Lulu colecţionaru’

Scrisoare de la prieteni

Veşti de altădată Sadoveanu inedit Rădăşenii

Jurnal de aventură Feedbook Mănâncă, roagă-te, iubeşte

Rubrica lu’ Ben .........

Intelectual, caut spaţiu cultural. A dărui cultură înseamnă a dărui sete de cultură: Restul vine de la sine. Căci aşa cum dragostea cere dragoste, şi cultura cere cultură. Antoine de Saint-Exupery

Avem nevoie de cultură!

Prin definiţie, cultura face o trimitere directă către activitatea umană cu toate că în societatea contemporană pare a fi un produs de consum menit să aducă profituri sau care îşi are rolul de a umple timpul liber, adică nu mai este un act social, de orice tip, educaţional, de instrucţie sau de civilizaţie. Cu toate acestea, nevoia de cultură există în fiecare dintre noi, fie că o manifestăm sau doar o percepem, există şi dacă, pur şi simplu, o lăsăm să treacă pe lângă noi. Nu de puţine ori suntem încântaţi de existenţa unei manifestări culturale, fără să înţelegem ce înseamnă, asta pentru că propria definiţie a frumosului dictează în simţurile fiecăruia. Frumosul pare a fi unitatea de măsură a culturii, a artelor din care ea este formată şi când spun frumos, nu spun frumos din punct de vedere estetic, din punct de vedere al imaginii vizuale, spun frumos ca încântare sentimentală, frumos ca recompense sufletească. Societatea contemporană, animată în goana zilnică, pare a-şi pierde din identitatea culturală, elitele parcă îşi caută locul în mass media vrând să-şi facă cunoscută art a sau având intenţia de a crea un spaţiu cultural adecvat. Dar până la urmă identitatea unui popor nu se referă şi la cultura sa? Nu tocmai cultura, în vastele sale forme, creează atât individualitatea, cât şi unitatea unui popor, a unui neam? Afirmativ, răspund cei mai mulţi din breaslă, mai toţi încearcă să menţină pe linia de plutire artele, iniţiativele lor păstrează încă vie ideea filosofică blagiană, adică aceea în care omul este o fiinţă culturală, este un altfel de creator. Propun un o incursiune în spaţiul cul-

tural românesc în care persoane din domeniu pot împărtăşi opinii şi cunoştinţe despre propriile creaţii, despre propria cultură sau despre ceea ce a însemnat creaţia culturală a unor români de seamă, scriitori, actori, muzicieni, sculptori, filosofi sau poeţi, în dezvoltarea societăţii. Scriitura lovinesciană, un bun cultural naţional

Prima oprire culturală este discuţia cu domnul profesor Viorel Cernica, Conferenţiar univ. Dr. la Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Filosofie, Departamentul de Filosofie Practică şi Istoria Filosofiei şi membru al Uniunii Scriitorilor din România raportată la manifestarea culturală lovinesciană. Loredana Larissa Sofron: Domnule profesor, consideraţi importantă sclipirea unui filosof, a unui scriitor în cadrul unei comunităţi sau mai bine zis în cadrul unei comunităţi restrânse? Viorel Cernica: Sigur că da, în măsura în care acea comunitate îşi structurează identitatea în funcţie de creaţia culturală; şi cred că într-o anumită perioadă criteriul acesta cultural era foarte important pentru identitatea unei comunităţi. Acum, însă, a slăbit în intensitate acest criteriu, dar, cu toate acestea, el este încă destul de puternic, pe ici, pe colo. Iar când este vorba despre o comunitate mică, este şi mai important acest criteriu cultural, deoarece acolo nu sunt şanse pentru alte criterii, iar ceea ce iese în evidenţă din punct de vedere cultural are puterea să structureze întreaga viaţă a comunităţii şi, cumva, ceea ce se întâmplă, acolo, local, oferă o identitate. L.L.S : Am pornit de la ideea unei comunităţi restrânse, oraşul Fălticeni este o astfel de comunitate şi, adeseori, este asociat cu Eugen Lovinescu. A avut scriitura sa un aport în dezvoltarea culturii române, adică se poate spune că teoria sincronismului a avut un impact

major în dezvoltarea societăţii româneşti? V.C: Eu cred că această teorie a sincronismului a avut, în perioada interbelică, un impact major în cultura română. Lovinescu susţine în această teorie ca societatea românească va urma calea pe care au urmat-o societăţile, culturile occidentale. El spune, de asemenea, că există două momente ale legii sincronismului, anume determinaţiunea şi interdependenţa. Cel dintâi moment face să existe o oarecare diferenţă între o societate şi alta, iar interdependenţa face ca această diferenţă să fie depotenţată, în aşa fel încât să avem, în ultimă instanţă, acelaşi nivel de cultură în ambele părţi. Dar nu e bine să uităm că această teorie trebuie înţeleasă prin raportare la fondul cultural din acele vremuri. L.L.S: De multe ori regăsim sintagma Eugen Lovinescu este cel mai de seamă critic al lui Titu Maiorescu, cum interpretaţi această afirmaţie? V.C: Lucrările despre Titu Maiorescu publicate de către Lovinescu au fost socotite de unii dintre criticii şi istoricii literari de la noi ca fiind lucrări culturologice sau de ideologie culturală, deoarece Lovinescu nu încearcă doar să ofere o alternativă la critica de direcţie a lui Maiorescu, nici nu îşi propune să indice principii estetice pe care ar fi trebuit să le accepte literatura română din acel moment, ci el, mai degrabă, vorbeşte despre evoluţia culturală a noastră şi despre rolul pe care l-a avut Maiorescu în a doua jumătate a secolului al XIX-lea în formarea unei culturi moderne româneşti. Lovinescu punctează în lucrarea sa că adevărata modernizare a societăţii româneşti are loc în secolul al XIX-lea şi că din punct de vedere cultural activitatea lui Maiorescu a contat în mare măsură. El este un critic al lui Maiorescu în măsura în care socoteşte că noi trebuie să intrăm şi în relaţii de „import” cu marile culturi ale Occidentului, chiar dacă „formele” astfel preluate nu sunt funcţionale imediat, dar este antimaiorescian în măsura în care, de pe poziţia culturală nouă, aceea din anii ’40, accepta distanţa

istorică faţă de momentul Maiorescu. Cred că, până la urmă, el este un critic şi un culturolog în linia maioresciană. L.L.S: Care credeţi că este cel mai important lucru oferit de Lovinescu în dezvoltarea culturii române? V.C: Eu cred că ne raportăm din ce în ce mai mult la teoria sincronismului, care a fost socotită înainte de toate o teorie sociologică; dar ea ne apare şi ca o poziţie culturologică, încadrabilă, prin urmare, istoriei culturii româneşti. Şi ne raportăm la ea nu întâmplător, ci pentru că ne dăm seama că ea funcţionează pe un anumit fond cultural: anume atunci când trebuie să reacţionăm faţă de fel de fel de ideologii culturale accentuat autohtoniste.

L.L.S: Cum vi se pare spaţiul cultural din acest moment? Îşi caută intelectualii un spaţiu cultural? V.C: Este adevărat lucrul acesta, dar trebuie să vedem şi intensitatea cu care se trăieşte viaţa culturală românească. Cel puţin în zona filosofiei, în zona literaturii, se simte o anumită tensiune care face bine creaţiei culturale. Momentul actual nu este mai prejos decât altele, deşi mass media, care ar putea avea o mare influenţă culturală, nu-şi prea face treaba în privinţa aceasta. Nevoile culturale nu coincid cu exigenţele administrative după care noi privim cultura. Ar fi nevoie, şi la noi, de exemplu, de canale TV specializate pe cultură.

Loredana Larissa Sofron

Imprimeria de i dentit ăți “Conceptele rețelelor de socializare nu sunt noi, iar multe dintre componentele timpurii

ale The Facebook au fost inițial dezvoltate de alți pioneri ai domeniului”, nota Dave Kirk-

patrick în cartea sa “Efectul Facebook”. Dacă astăzi tehnologia stabilește noi modalități de

comunicare, cu câteva secole în urmă ea era dominată de reguli și obiceiuri ale societății. În epoca victoriană existau persoane care aranjau cine cu cine trebuie să se vadă și cine cu cine

să se împrietenească, totul într-un ritual al schimbului de bilete. Cei invitați la acest “joc” al

destinelor veneau și chiar dacă nu erau aleși lăsau câte un bilet. Daca li se răspundea cu un alt bilet relația avea șanse. Reminiscențe ale acestei tradiții victoriene recunoaștem și în maniera de împrietenire proprie unor rețele din social media cum sunt facebook, twitter, yahoo

messenger. Chiar dacă nu a adus o noutate în spațiul relaționării, social media a democratizat

și a globalizat comunicarea. Transparența și familiaritatea relațiilor dintre locuitorii unui sat

sunt reproduse ,în mediul electronic de către facebook într-o epocă în care pentru prima dată

în istorie cei mai mulți cetățeni ai planetei trăiesc în orașe. Criteriile după care ne acceptăm prietenii în lista spre exemplu nu se mai regasesc în norme sociale așa cum se întâmplă în

epoca amintită ci în funcție de regulile stabilite de fiecare și în baza unei identități traduse într-un avatar, câteva date personale și un status, toate cu valențe de brand personal. Facebook

a dat o altă conotație noțiunii de prieten sau chiar a înlocuit-o cu cea de fan. Însăși felul în

care ne îmbogățim listele virtuale îndreptățesc această afirmație. În viața reală nimeni nu are atâția prieteni. Relațiile cu fanii nu implică angajare așa cum se întâmplă cu prieteniile din viața reală. Aventura globală a comunicării online devine o sursă a experimentării cu propria identitate pe care o negociem cu noi înșine în funcție de propriilor trebuințe emoționale .

Ideea acestui articol a fost inspirată și de status-ul cu conotații de mantra al unei utilizatoare:

“azi-noapte m-am trezit întrebându-mă dacă sunt un om sau un template de pagină”. Lectura

lui m-a purtat cu gândul la o posibilă criză a autenticității și chiar a identității noastre ca

“trăitori” în social media. Evident, este și o problemă a realității din afara mediului online dar în social media duplicitatea e mai la îndemână și mai greu de probat. Gândite ca substitut

pentru contactul față în față, conexiunile online permit construirea unei realitați alternative în

care suntem mai curând o proiecție a ceea ce dorim să fim în realitatea din offline. Nu e vorba

de fantasme ci de reprezentări ale felului în care ne vedem noi. Nu este exclusă nici atitudinea narcisistă dar nu în sensul în care narcisiștii se iubesc pe ei însiși ci mai degrabă în sensul

unor personalități fragile care au nevoie de sprijin și suport constant. Această nevoie de sprijin

constant este exprimată printr-o altă nevoie de confirmare a propriilor emoții, sentimente și sensibilități. Chiar dacă recunoaștem sau nu există un feedback între ceea ce trăim ca emoție

în social media și ceea ce resimțim în viața personală. Facebook lucrează foarte subtil cu emoțiile noastre creând nevoia de confirmare a unor trăiri prin uneltele pe care le deține. Specularea componentelor fragile ale personalității face din această rețea socială un instrument,

uneori atât de indispensabil comunicării online. Cel mai mult comunicăm la nivel emoțional

iar controlul sau manipularea emoțiilor înseamnă aproape tot când vrei să deții un monopol asupra coumicării. Paradoxul e că tocmai această universalizare a comunicării ne transformă în absenți. Sherry Turkle folosește expresia “alone togheter” în lucrarea cu același nume. Îmi vin în minte spațiile comune cum sunt o gară, o cafenea, un parc, unde oamenii se adună pentru

a discuta și care devin colecții de indivizi care nu prea mai vorbesc între ei pentru că sunt

angajați în conversații cu persoane aflate la distanțe mult mai mari decât cele de lângă ei.

Suntem mai interesați de mijloacele de comunicare decât de comunicarea în sine drept pentru care chiar așteptăm mai multe de la tehnologie decât de la fiecare dintre noi după cum remarcă

aceeași Sherry Turkle. Pentru acest gen de situație aș folosi cuvântul absență nu însingurare pentru ca surprinde mult mai exact relația în care ne aflăm cu noi înșine. Chiar dacă ne oferă

toate posibilitățile de a fi în relație cu oricine dorim și în orice moment softul facebook-ului

nu ne permite să fim în relație cu noi înșine. Pentru ca acest lucru să fie posibil e necesară deconectarea nu doar de la mediul online ci și de la tumultul realităților cotidiene și conectarea la clipele de răgaz și singurăte atât de necesare regăsirii de sine. Fiecare ar trebui să-și creeze un cont de acces la propria viață la care sa ne logăm atunci când nu ne mai găsim locul printre ceilalți.

Mihai Cristian Fetcu

M ă r tu r i i al e c ăl ăt or i l or f r a nc e z i de s pr e M ol do v a ( 1 848- 1 856)

Nimic nu poate fi mai captivant pentru un observator atent la nuanţe decât a înfăţişa viaţa societăţii româneşti dintr-o perioadă de răscruce a existenţei sale, când factorii interni şi împrejurările externe i-au orientat evoluţia pe drumul făuririi statului naţional unitar. În pofida slabelor cunoştinţe de ordin geografic, istoric şi etnografic a oamenilor din occidentul european despre ţările române, se vede totuşi, la începutul secolului al XIX-lea, că presa şi publicistica străină în general, şi cea franceză în special, nu ignora cu desăvârşire existenţa acelor zone din răsăritul continentului, despre care se vorbea cu insistenţă sporită ca de nişte simple „provincii” turceşti. Cunoaşterea realităţilor moldoveneşti din perioada cuprinsă între anii 1848 şi 1856 se datorează în bună măsură şi mărturiilor documentare ale călătorilor străini, care, fie au traversat teritoriul Moldovei, fie au rezidat pentru o vreme aici. Toţi aceşti voiajori şi diplomaţi ne-au lăsat analize pline de substanţă ale mediului politic, claselor sociale, situaţiei economice, realizărilor învăţământului şi culturii, ca şi cele edilitar-urbanistice, dar şi informaţii despre moravurile şi viaţa cotidiană a românilor. Aproape toţi călătorii care au pătruns pe teritoriul Principatelor şi şi-au consemnat impresiile au început prin a arăta poziţia şi înfăţişarea celor două ţări române. Moldova şi Valahia, cunoscute sub numele de Principatele danubiene, sunt aşezate între Turcia europeană, Austria şi Rusia, însă după cum remarca A. L. Joanne, era „o funestă vecinătate căci nici nu scăpă bine de unul dintre vecini şi sunt neliniştite din cauza altuia”1. Moldova, a cărei suprafaţă este de 3 907 leghe pătrate, în lungime de 100 de leghe şi lăţime de 50 de leghe2 este, după cum consemna Sombreuil, „cea mai nordică provincie a Turciei europene”3. A. Sabatier a făcut precizarea că „Moldova este situată între versantul oriental al Carpaţilor şi Prut, râu care formează frontiera Imperiului rus”4. Moldova, nota un alt

Nicolae Grigorescu, Evreul cu gâsca (ca. 1880)

francez, Georges Lejean, „este o ţară foarte ondulată, cu puţine platouri, lanţuri de munţi şi dealuri împădurite, văi destui de largi cu râuri ce se revarsă totdeauna în primăvară”5. Relieful Moldovei este armonios, „natura a făcut din România o ţară superbă”6, mărturisea Ulysse de Marsillac, ca un amfiteatru făcut parcă anume pentru ca „poporului căruia i s-a refuzat orice putere de invazie, să i se dea în schimb toată puterea de rezistenţă”7. Moldova era împărţită în 13 judeţe, fiecare dintre ele administrat de un ispravnic, având în subordinea sa între patru şi şapte agenţi inferiori, plasaţi în centrele principale de populaţie8. Numai că, „un mare rău” decurgea din venalitatea funcţiilor. Ele se cumpărau clandestin şi, pentru a răscumpăra sacrificiile la care au consimţit, titularii se dedau la cele mai odioase abuzuri. Capitala Principatului Moldova se află „pe marele drum al ruşilor spre capitalele europene”9. Înfăţişarea întreagă a Iaşului, fie de pe şesul Bahluiului, fie de pe unul din dealurile înconjurătoare, dar mai ales de pe vârful dealului lui Păun, de la Repedea, este foarte pitorească, „prezentându-se într-un lung amfiteatru, ca o adevărată panoramă, desfăşurată pe o întindere de peste şapte kilometri”1. Unii călători ce au străbătut teritoriul Moldovei, dar mai ales cei ce au stat o perioadă în capitala sa în vremea războiului Crimeii, au constatat că acest oraş, Iaşul, dădea impresia unei civilizaţii perfecte când era văzut de departe, sau din centru, dar deziluziona cu totul pe cei ce pătrundeau în mahalalele sale1. Pe drumul către marile destinaţii, Constantinopol şi Sankt-Petersburg, călătorii secolului al XIX-lea observau inevitabil Principatele, contribuind la creşterea volumului de informaţii despre aceste ţări, rar vizitate anterior.

Prof. dr. Luisa-Georgiana Tanase

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V, (1847-1851), vol. coord. de Daniela Buşă, Editura Academiei, Bucureşti, 2009, p. 21 2 Ibidem. 3 Ibidem, p. 115 4 Ibidem, p. 288 5 N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 569 6 Ibidem, p. 594 7 Ibidem. 8 Călători străini…, serie nouă, vol. V, p. 292 9 Ibidem, p. 93 10. N. A. Bogdan, Oraşul Iaşi. Monografie istorică şi socială ilustrată, ediţia a II-a, Tipografia Naţională, Iaşi, 1915, p. 50; Georgeta Crăciun, Călători străini despre Iaşi în secolele XIV-XIX, în „Studii şi articole de istorie”, 1966, VIII, p. 238-254 6 Dumitru Vitcu, Leagănul Unirii Principatelor, în vol. Iaşi. Menirea unei capitale, coord. Gh. Iacob, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2008, p. 72 şi urm 1

Nostalgii elegante

În vreme ce mă îndreptam spre locuri cu apa mai albastră, îmi promiteam ca nu mi se

va face niciodată dor.

Există nenumărate modalităţi de a scrie despre oameni şi vremuri. Ceea ce scapă

alegerii noastre rămîne felul în care ne amintim. Încărcată cu senzaţii, rememorarea însăşi, percepută ca şuvoi nestăvilit nu izolează plăcutul de momentul repugnant, evenimentele nu se evaporă din patrimoniul trecutului atunci cînd preferăm să le ignorăm. Demersuri prin

excelenţă personale,’’realităţi ale spiritului’’, cum le numeşte Dali, amintirile mele

escamotează obiectivitatea spaţiului exterior, contestînd în egală măsură culoarea experienţei celuilalt referitoare la acelaşi fapt. Aşa se face că, scufundaţi în cuprinsul nostru, lumile în

care vieţuim diferă sensibil. Tot aşa se explică şi că, reuşind o integrare a propriilor trăiri, cu preţul unei considerabile porţii de melancolie, ne măsurăm creşterea (ori pustietatea).

Gîndul meu aleargă acum în urma unor oameni a căror prezenţă a făcut ca tramvaiele

să-mi încurajeze abandonul în visări, zîmbete complice şi polemici fructuoase care se pre-

lungeau tîrziu în întuneric. Cu sentimentul că timpul îngheţa de fiecare dată cînd, încărcată de idei, eşarfe şi cafele, mă opream în staţie, îmi doream jocul acesta pentru totdeauna. Iarna, pe

înserat, efectul era cu atît mai puternic. Atunci cînd se ivea ocazia, tramvaiele duceau în tîrgul de vechituri, de unde îmi cumpăram discuri şi gablonţuri ciudate, niciodată maşina de scris.

Tot timpul scorojită şi mereu cu cîteva litere lipsă. În coerenţa vieţilor noastre, am priceput că le bonheur nu se conjugă cu posibilele destinaţii la care vom ajunge negreşit, ci cu călătoria

care ne îndreaptă spre acestea, mai degrabă, cu acumularea de circumstanţe fortuite care ne

angajează la atitudini conştiente faţă de aceia pe care-i îndrăgim. Pentru că, a ne îngriji de relaţiile cu ceilalţi, presupune cea mai importantă investiţie pe care o putem face, pour nous

rendre heureux, ce expresie concisă.

Devenirile noastre nu urmează un traseu liniar, sunt pline de linii sinuoase, de spaţii largi şi de întunecimi, cu dezacorduri şi exaltări, ţesînd păienjenişuri ilizibile din egalitatea prezentului

din care ne căznim să descifrăm. Acestea sunt texte ale căror semne se vor limpezi mult mai încolo.

Cînd, pe strada mea, într’o noapte geroasă, becurile au început să se stingă unele după

altele, lăsînd în jurul lor o beznă vîscoasă şi cîini gălăgioşi, am ştiut că pînă şi schimbările

bune îşi cer propriul tribut.

La scurtă vreme, zăpada din curte s-a transformat în mai multe pîrîiaşe vesele, tulburi

şi însufleţite, iar casa aceea care a văzut atîţia oaspeţi, speranţe, iluzii şi la final tăceri a rămas goală. Un vehicol galben, pe care-l aşteptam de atîtea nopţi şi tot atîtea dimineţi s-a oprit în

sfîrşit în faţa porţii, dar nu ca să coboare cineva de acolo, ci ca în al său portbagaj să îmi îndes,

în minutele următoare, geamantane pline cu haine şi cu fragmente de timp. Acum, cînd scriu

acest text, realizez ca nicio maşină galbenă nu avea să mai oprească în dreptul casei cu mansardă prea neîncăpătoare, în care perdelele lila din camera mea zîmbeau apusului, în care

fumul de ţigară se încolăcea de firele noastre de păr, complotînd cu orele şi cu aromele din flacoanele de parfum ale Marei. De-a lungul timpului, am încercat să reconstitui atît atmosfera

matinală atît de preţuită de mine, cît şi spiritul în care, agăţîndu-ne de cuvinte, sub pretextul dependenţei aşteptam cu toţii aromata ceaşcă de cafea, sorbind-o cu religiozitate, de parcă

timpul însuşi încremenea în momentele acelea ale dimineţii. N-am avut cum să reuşesc. Tre-

buia să nu reuşesc. Era evident, alte conjuncturi, alte deveniri, aproape alţi oameni. Alte vieţi. Cu toate acestea, ştii şi tu că finalul ne permite să ţinem lîngă noi, din mulţi cîţi am avut, un

singur companion. Ce povară, probabil, s-ar putea să presupună tovarăşul acesta. Pentru că,

nu-i aşa, potrivit lui Valery, suntem cu toţii ’’în fiecare clipă, o enormă creaţie a memoriei’’. Cît despre celelalte poveşti, ei bine, ele stau să vină din viitor, creionînd, laolaltă, un traseu

iniţiatic, al cărui sfărşit revelează o aventură personală a răscolirilor, căutărilor, ancorărilor de orice fel. Şi poate una a (re)găsirilor, de ce nu?

Iulia Botezatu

Descărcare (așteptând la o coadă) Bureaucracy, bureaucratie, Bürokratie, burokrasie, bürokratiya, birokratija, burocrácia, burukrasya, byrokracie, bureaukrati, bureaucratie, burokratismo, biwokrasi, burocrazia. Birocrație este un semnificat ce are aproximativ aceeași grafie în toate limbile lumii. De ce? Poate pentru faptul că toate culturile și-l proiectează în același mod: o realitate crudă și enervantă până la os, eeneeervaantă până la ooos! De ce? Pentru că mănâncă timp, nervi, energie, vieți, pentru că e un balaur scornit de niște minți diabolice, care te face pe tine însuți diabolic, într-atât încât să te bucuri de nenorocirea altuia. Te face nebun de fericire pentru nenorocirea altuia. De ce? Pentru că te bucuri când oameni care au așteptat la coadă ore în șir plecă acasă dezamăgiți, fără să primească nimic. Pentru că te bucuri când se rupe rândul și numeri cu cinci oameni mai puțin. De ce? Pentru că din motive neștiute de nimeni nu mai funcționează o anumită mașinărie și nu se mai eliberează un anumit tip de adeverințe. Acei oameni trebuie să vină din nou mâine și poimâne și răspoimâne și într-un final vor primi foaia care se numește simplu și banal: ADEVERINȚĂ. Adeverința e, așadar, o foaie și cel mai adesea o pătrime de foaie care te trimite la alte și alte cozi – cozi uriașe la care tu ești ultimul și la care te bucuri diabolic să upgradezi, fără să plătești nimic, un loc sau două. De ce? Pentru că ai fi în stare să plătești scump pentru un loc în față. Sunt unii care fac bani din asta. Ceea ce uimitor la aceste cozi e să constați că, până la urmă, sunt niște cozi finite, finite de un funcționar sau un secretar grețos, foarte grețos, dar pe care până la urmă ajungi să îl înțelegi și chiar să-i zâmbești mulțumit că ți-a dat ceea ce aveai nevoie ca să avansezi: adeverința. E un cerc vicios oricum și vei avea surpriza să constați că pământul e rotund. Ajungi din nou de unde ai plecat, doar că acum ții în mână adeverința supremă care dovedește că tu ești tu, și nu altcineva. Acea pătrime de foaie te reprezintă. Fără ea nu ai putea pur și simplu să dovedești că tu ești tu. De ce? Pentru că pe acea adeverință e pitită într-un colț o mică parafă. Nici nu ai observat? Da, dar ea există. Acea mică parafă e autorizată de o altă parafă, cea de-a doua de o a treia, și tot așa ca într-un joc al oglinzilor paralele. Există o parafă supremă, căreia nimeni nu știe cui aparține. De ce? Ca să întrebi tu! Ca să-ți curgă viața printre degete și să continui cu întrebarea asta stupidă până te vei trezi într-o zi bătrân și neputincios. Atunci nu vei mai întreba de ce, ci pentru ce...

Anamaria Cojocaru

Literatura SF-o altă dimensiune a rea lităţii

Îmi aduc aminte că prima carte fantastica care mi-a picat în mână a fost Frankenstein, al lui Mary Shelley. Eram în clasa a VII-a şi cartea am găsito din întâmplare. Căutam la bibliotecă altceva şi am dat peste aceasta. La vremea aceea am fost fascinată de misterul şi suspansul cărţii, de complexitatea şi dramatismul poveştii. Şi aşa a început dragostea mea pentru SF. Au urmat (aproape) toate cărţile lui Jules Verne, apoi Bradbury, HG Wells, Edgar Rice Burroughs si tot ce mai ivie, că oamenii pot fi închişi în închisori sub puteam găsi la vremea aceea. Cu timpul, am pretextul că sunt protejaţi dar că pot alege să învăţat să selectez şi să înţeleg din ce în ce nu devină prizonieri. mai mult din ceea de citeam, să caut cărţi şi Literatura SF poate dezlega gusturi poate autori reprezentativi şi să-mi formez o cultură altădată inflexibile. Cum poţi să treci cu vedscience-fiction. erea cărţi ca: „Picnic la marginea drumului” al Nu sunt o expertă a literaturii SF, nici nu lui Arcadi şi Boris Strugaţki, sau „Fundaţia” am pretenţia că pot să dau sfaturi sau să ofer lui Asimov, „Ubik” al lui Philip K. Dick sau opinii pertinente în ceea ce priveşte diversele nemaipomenit de celebra „Dune” a lui Frank curente ale literaturii science - fiction, să re- Herbert ? Şi lista ar putea continua. Dar nu acesta e scopul acestui articomand cutare sau cutare col. Menirea lui este să vă autor că e cel mai bun sau convingă să citiţi SF; să vă cel mai pe val. Nu, nu pot face acest lucru, dar, ce pot Personal, cred că literatura alegeţi singuri autorii şi face este să vă pot spune de SF m-a învăţat pentru prima cărţile, să descoperiţi voi înşivă bucuria pe care v-o ce îmi place mie SF-ul şi de oara să mă detaşez şi să poate aduce acest gen de ce cred că ar trebui citit. literatură. În primul rând îmi place privesc lucrurile din afară. De la ştiinţă şi tehnologie SF-ul pentru că mă trimite în la artă şi filozofie, de la soalte lumi, alte realităţi care o ciologie şi istorie la robotică pot oglindi pe a noastră, dar şi parapsihologie, literatura niciodată nu o pot intersecta, pentru că mă ajută să evadez, să ridic un colţ SF a adus mai multe subiecte de discuţii şi a de perdea şi să întrezăresc alegoria, basmul, suscitat mai multe polemici decât orice alt gen nemaivăzutul şi nemaiauzitul. Pentru că pot literar. Literatura SF ne deschide perspectiva trăi în lumea mea zi de zi şi când vreau „să asupra posibilităţilor infinite ale vieţii, ne ajută plec de acasă”, intru într-o altă lume printr- să ne relativizăm importanţa în lume, ne cultivă un SF. Pentru că mă ajută să sper şi îmi arată imaginaţia şi ne ţine mintea deschisă, în că lumea aceasta este doar una din multele condiţiile în care viaţa reală ne cam sileşte sa lumi posibile, că poţi să-ţi croieşti propria avem moduri de gândire stereotipe şi limitate. soarta şi nu trebuie să stai închis într-o col- Personal, cred că literatura SF m-a învăţat pen-

tru prima oara să mă detaşez şi să privesc lucrurile din afară. Citind Fundaţia sau Dune, a căror acţiune se întinde pe mii de ani, pe planete străine, într-un viitor în care existenţa Pământului este o legendă sau istorie antică, m-a ajutat foarte mult să mă desprind de problemele de zi cu zi şi să mă detaşez de anxietatea şi emoţiile negative asociate cu acestea. Pentru mine, să citesc un SF, are aceleaşi rezultate ca meditaţia sau relaxarea, doar că lucrează şi la nivel cognitiv. Mintea se flexează şi devine mai deschisă la soluţii atipice iar dificultăţile care îmi umplu câmpul conştiinţei se micşorează şi capătă proporţii relative în comparaţie cu perspectiva fluxului istoriei. Deci, copilăresc sau nu, citesc SF şi găsesc că poate fi terapeutic. Dacă e infantil, să fie, nu am de gând sa renunţ la partea mea copilărească prea curând, îmi place aşa. Îmi ţin aproape cărţile care îmi sunt folositoare, care mă înveselesc când sunt tristă, care îmi incită imaginaţia, care mă ajută să cresc pe dinăuntru, care mă ajută să îmi trăiesc viaţa într-un fel pe care să-l consider valoros şi vreau, am nevoie, să trăiesc în realitatea aleasă de mine. R amona Dănilă

Singularitatea tehnologică

Cu toții ne gândim la viitor și decât aceasta simplă definiție. O singularitate

încercăm să ne imaginăm cum va fi. Să visezi reprezintă o gaură neagră, un loc în spațiu și ziua de mâine este uneori ușor pentru futur-

ologi, tehnologii care, prin simpla lor aplicare,

timp cu masă foarte mare, atrăgând prin gravitație absolut tot ce se află împrejur, in-

fac viața mai ușoară pentru oameni, dispozi- clusiv lumina iar oamenii nu pot vedea ce este

tive care ne leagă mai mult unul de altul și in interiorul ei, prin urmare singularitatea care facilitează schimbul de ideii și concepte tehnologică reprezintă un prag peste care evoducând la un avans tehnologic rapid. Multe

lutia tehnologică va duce la evenimente im-

din dispozitivele folosite de noi astăzi cândva posibil de imaginat. au fost visate de scriitorii SF de anticipație. Totuși

tehnologică?

este

Conceptul a fost în mod formal lansat

singularitatea în 1993 de către matematicianul Vernor Vinge

Singularitatea tehnologică este un

concept din futurologie care se referă la implicațiile pe care, în general, le are progresul tehnico-științific foarte accelerat pentru specia umană.

Dar de fapt este un pic mai complicat

Celulă a creierului

și dezvoltat apoi de către experți precum Ray Kurzweil („Legea întoarcerilor accelerate”) și Eliezer Yudkowsky.

Potrivit legii lui Moore, se estimează

ca în aproximativ 20-30 de ani, puterea de cal-

cul a computerelor va depăși puterea de calcul a creierului uman. Crearea unor minți artifi-

ciale care pot să se autoîmbunătățească și să Universul

ne lase cu mult în urmă, asta mă duce cu schide, limitele vor dispărea și homo sapiens, mintea la viziunile cutremurătoare din filme

așa cum există el în acest moment, va dispărea

apocaliptice ca Terminator, Matrix și Bat- și vom putea părăsi leagănul și să deschidem tlestar Galactica când mințile mecanice se drumul spre stele. revoltă împotriva creatorilor. Acesta să fie sfârșitul omului, la mâna creației sale sau

aceasta este doar o viziune întunecată a evenimentelor ce se pot întâmpla? Dar ce s-ar în-

tâmpla dacă omul s-ar uni cu mașina, să

obțină o simbioză dintre biologic și mecanic?

Adăugarea curiozității, a spiritului și, de ce nu, unirea sufletului uman cu o mașină în acest nou pas al evoluției noastre. În momentul acestei uniuni, întreg universul ni se va de-

Acest presupus salt tehnologic ultra-

rapid va duce la evenimente aproape imposibil de imaginat pentru specia noastră, oameni

aproape nemuritori și nivele înalte de superinteligență care se răspândesc rapid în întreg Universul. De aceea este folosit ter-

menul de singularitate: specia umană nu are cum să înțeleagă ce va urma.

Bogdan Leonte

Lulu colecţionaru’

Detaşarea de tiparele preocupărilor zilnice înseamnă şi acordarea la un alt ritm de simţire a realităţilor de lânga noi. Drumeţia pe care am făcut-o împreună cu Călin până în Dolheşti pentru a-l cunoaşte pe Lulu colecţionaru’ din articolul nostru ne-a procurat o stare deosebită, mai ales că acest lucru se întâmpla într-unul dintre cele mai “savuroase” momente ale zilei, crepusculul de seară care nea însoţit şi pe drumul de întoarcere. Pe Lulu l-am găsit ocupându-se de grădină, iar după ce am schimbat câteva vorbe ne-a invitat la o masă aflată în curte pentru a ne prezenta cele câteva piese din colecţia lui.

Locul s-a metamorfozat într-o fărâmă de istorie chiar din momentul în care am văzut primele monede şi unelte de silex. Toate explicaţiile care sau strecurat printre paginile cărţilor vechi de aproape 200 de ani şi a monedelor romane şi greceşti păreau pase

magice care ne-au purtat prin istoaria fiecărei piese a colecţiei. Cele câteva zeci de minute neau conectat la un tezaur de cunoştinţe care şi-ar putea găsi uşor locul într-o comunicare ştiinţifică pe teme de mitologie, numismatică şi istorie romană. Piesele sunt o poveste într-o altă poveste pentru ca pe lângă istorioarele provenienţei lor (de la cei care le-au creat) sunt martorele unei pasiuni de o viaţă. Chiar dacă nu mai este activ în lumea colecţionarilor, Lulu ne vorbeşte cu entuziasmul unuia care abia a descoperit această lume. Ne povesteşte despre fiecare monedă de parcă şi-ar fi dorit-o de multă vreme şi tocmai a intrat în posesia ei. Face pauze între momentele în care trece de la o piesă la alta, punctând contextul care l-a adus în posesia lor, parcă pentru a ne lăsa să “savurăm” vizual frânturile de istorie. Îşi plimbă privirea printre paginile unei cărţi pe care o ţine în mâini-“Călătoria spre Palestina şi Israel” a lui Bolintineanu-şi ne citeşte câteva paragrafe scrise în chirilică, copiate chiar de el pentru a completa câteva pagini lipsă. Chirilica a învăţat-o singur din cărţile religioase al căror conţinut ni-l împărtăşeşte cu amuzament atunci când ne povsteşte despre canoanele prin care trebuiau să treacă preoţii mai ghiduşi. Rosteşte pronunţat fiecare cuvânt tradus din chirilică, ca şi cum ar

dori să le învăţăm şi noi, o marcă a vocii sale care-i face tonul uşor ludic, aproape ferm. Discuţia glisează spre zona unor amintiri comune pentru că Lulu şi Călin se cunosc de ani buni: vechea adresă la care a locuit personajul nostru şi motivele pentru care ales să o schimbe pentru casa de la ţară. Trece drept un colecţionar atipic în peisajul pasionaţilor de obiecte vechi, fiindcă e interesat mai mult de mitologia greacă şi romană decât de “bucătăria” istoriei Romaniei, fiindcă e foarte bine pregătit şi cunoaşte fiecare detaliu al valoroasei lui colecţii. Mai mult decât atât, e dispus să reconstruiască mental forma şi destinaţia unui fragment de rocă găsit în satul lui şi despre care crede că ar fi fost reprezentarea unei divinităţi. Nu si-ar vinde niciodata colecţia, nici măcar o mică parte din ea aşa cum fac alţi colectionari pe care el îi numeşte simpli comercianţi. De multe ori a ales să schimbe o monedă pe alta, dar nu să le înstrăineze. Colecţionarul adevărat e un personaj din lumea de ieri, rătacit în universul celor care astăzi colecţionează prietenii pe facebook sau credite multianuale. Mă gândesc că preocupările dominate de cultura superficialului şi a indiferenţei nu vor putea produce niciodată astfel de poveşti de viaţă cu atât mai puţin pasiuni sănătoase care să ne inspire.

Mihai Cristian Fetcu

Scri soare de la prieteni S

Mă nâncă , ro ag ă-te, iubeşte - Elizabeth Gilbert

De origine americană, scriitoarea Elizabeth Gilbert ne propune în paginile romanului Mănâncă, roagă-te, iubeşte, incursiunea în trei culturi diferite prin intermediul unei tinere protagoniste care doreşte să-şi găsească pacea interioară. Lansat în anul 2006 şi vândut în peste cinci milioane de exemplare, devenind un bestseller, romanul autobiografic ne aduce în prim plan o femeie dezamăgită de viaţa pe care o are şi care se hotărăşte să plece într-o călătorie unde speră a se regăsi pe sine.

Structurată în trei părţi, Italia, India şi Indonezia, ţări care înseamnă de fapt, Mănâncă, roagă-te, iubeşte, cartea ne propune o lectură optimistă şi ne trimite cu gândul că reuşita ţine doar de putinţa de a te autodepăşi.

Aşadar prima oprire a eroinei este Italia unde descoperă plăcerea de a nu face nimic, vizitează oraşe noi, dar mai ales descoperă arta gastronomică italiană. Se produce o schimbare majoră în viaţa ei, nu din cauza celor 12 kilograme acumulate, ci din cauza faptului că reuşeşte să facă şi alte lucruri în afară de a se gândi la fostul soţ. Jumătatea cărţii ne trimite în India unde Liz, înconjurată de religie şi filosofie, se trezeşte dimineaţa în încercarea de a se regăsi cu ajutorul rugăciunilor. În perioada petrecută în ashram ea învaţă ce este răbdarea, dragostea divină şi reuşeşte să alunge din sufletul sau fantoma vechii iubiri.

Ultima parte a cărţii ne arată o Liz care va iubi din nou. În cea de a treia ţară, eroina descoperă noi orizonturi: plimbări cu bicicleta, peisaje de care se bucură în adevăratul sens al cuvântului, petreceri şi nu în ultimul rând, o nouă iubire.

Mănâncă, roagă-te, iubeşte este o carte care te face să citeşti cu plăcere, asta pentru că eşti atât de sigur că ştii ce se va întâmpla în următoarea pagină, încât atunci când întorci fila rămâi plăcut surprins de faptul că aşteptările îţi sunt depăşite.

Loredana Larissa Sofron

Sons of Anarchy

America, motociclete şi arme, ce să fie neobişnuit în asta? Nimic, până când nu adăugăm sare şi piper. De această dată, sarea este reprezentată de dragostea nebună şi piperul de tema familiei şi problemele acesteia.

Un buchet de emoţii transmite serialul intitulat „Fiii Anarhiei” (Original: „Sons of Anarchy”). Sub regia lui Guy Ferland şi a lui Stephen Kay, serialul debutează în anul 2008, la postul TV american FX Network. Kurt Sutter este cel care a făcut totul posibil de la bun început, totodată jucând un rol secundar în serial. Cu o audienţă nesignifiantă la început, de-a lungul anilor ajunge să fie cel mai vizionat serial al postului menţionat.

Charming, un mic orăşel din nordul Californiei, pare un loc liniştit la prima vedere, dar în realitate lucrurile nu stau chiar aşa. SAMCRO (Sons of Anarchy Motor Club Redwood Original) este un club moto` care, încercând să coopereze cu poliţia zonei, are intenţia de a-şi derula activităţile mai mult sau mai puţin legale păstrând aparenţele. Folosind un service de motociclete drept alibi, membrii clubului fac trafic ilegal de arme şi deţin un studio de filme porno. Din cauza unor neînţelegeri, săvârşesc mai multe crime, de care reuşesc printr-un mod ingenios să îşi ascundă vina. Poveştile de dragoste şi familiile fiecărui „fiu” fac ca toată

povestea să pară mai umană. Jax Teller, interpretat de actorul Charlie Hunnam, este eroul seriei TV. Tatăl său natural fiind unul dintre cei „First 7”, întemeietorii MC-ului. Katey Sagal, pe care cu siguranţă o ţineţi minte din faimosul serial „Familia Bundy” (Original: „Married with children”), trece de la rolul de mamă sexy din trecut, la cel de mamă care ascultă rock, este plină de tatuaje şi suferă o operaţie pe inimă. Deşi este o schimbare radicală, la o vârstă înaintată, actriţei îi stă mult mai bine în acest rol, al Gemmei, pentru care îşi descoperă şi un nou talent, cel de cantautor. Drept pentru care, o mare parte din soundtrack-ul serialului este interpretat de ea, la care se adaugă şi melodii de la: The Forest Rangers, The White Buffalo, Skid Row, Johnny Cash şi alţii. Un alt personaj principal este cel de-al doilea soţ al Gemmei, Clay Morrow, jucat de Ron Perlman, care de-a lungul celor şase sezoane ajunge de la preşedintele clubului, la prizonierul închisorii şi bătaia de joc a

negrilor. Fiecare personaj are povestea sa, care îmbină perfect suferinţa cu bucuria şi viaţa cu moartea. De apreciat este devotamentul celor care fac parte din club, prietenia pe care şi-o poartă indiferent de acţiunile fiecăruia şi felul în care cooperează cu cei din exterior pentru a-şi atinge scopurile. Zgomotul motocicletelor, muzica rock şi poveştile de dragoste, fac serialul să nu fie potrivit pentru oricine, dar pentru împătimiţii genului, acesta este un „must see”. Elementele de dramă cu cele de thriller, crimele şi romance-ul, fac ca acest serial să nu te lase să te dezlipeşti de monitorul televizorului sau al calculatorului.

Alma Gavril Ursache

Jurnal de călătorie 2008

Pe verticală plateau d’Assy Alpii Francezi 2008

Jurnal de călătorie 2008

Puntea suspinelor Plateau d’Assy Alpii Francezi 2008

TraversarePlateau d’Assy Alpii Francezi 2008

Jurnal de călătorie 2008

Uriașul din umbră Alpii Francezi 2008

Pe ger și pe zăpadă Rarău 2008

Jurnal de călătorie 2008

Jurnal de cﾄネﾄフorie 2008

Fantasme ﾃｮn zare Rarﾄブ 2008

Început iarnă Rarău 2008 LaLa Început dede iarnă Rarău 2008

Jurnal de călătorie 2008

La sfârșitul călătoriei Rarău 2008

Sadoveanu inedit Zilele trecute, m-a rugat o prietenă să scriu cîteva rânduri despre Sadoveanu. Simplu la prima vedere, infinit de complicat în fapt. Despre Sadoveanu s-a scris cam tot – şi de bine şi de rău – mai ales de rău în ultima vreme. Că e comunist, că era pescar şi vînător şi n-avea permis, că mînca mult şi pe gratis, că era zgîrcit, ba într-o seară de-alde Condurăţeanu - după ce, cu graţia obişnuită am fost pupată pe suflet, - l-a categorisit ca băsist (sau basist - poate baptist - nu mai reţin). Ne oprim momentan aici, motivat de faptul că lucrez unde lucrez pentru a stabiliza o piatră la statuia lui Sadoveanu, nicidecum să demolez. De fapt, cei care îndrăznesc a spune oarece despre conu Mihai, nu prea poate fi bănuit a fi şi cititor al operei. Marele maestru e prea complex pentru a fi judecat de fitecine. Într-un cuvînt, românul face ce ştie mai bine - datul cu părerea (cu mai mare sau mai mic succes). Am să încerc în cele de faţă să aduc în faţa publicului o latură neexplorată a marelui scriitor (nu că ar fi imperios necesar, cît pentru faptul că oricum am promis a scrie cam o pagină) – aceea de soţ gelos. Da, nu e o greşeală, se presupune (cu un oarece probatoriu) că Sadoveanu era gelos. Toţi care l-au cunoscut, recunosc fără tăgadă că Sadoveanu era un taciturn, (fiica sa Profira – spunea că „i se scot cuvintele cu cleştele”), astfel încît ar fi puţin probabil ca marele scriitor să lase cumva urme ale „îngrozitorului” păcat la care facem referire. Cert este că nu există martori ştiuţi care să scoată în evidenţă „cumplita” tară. Da, nu există martori, dar e îndeajuns a citi cât de cât stufoasa-i operă (98 de titluri, peste 9 500 pagini în cele 17 volume de OPERE) pentru a ajunge la concluzia de mai sus: da, Sadoveanu era gelos şi modul de exprimare era în modul pe care îl cunoştea cel mai bine – în scris. Multe dintre lucrările lui abundă – prin exemlificare – de pedepsirea cruntă a nestatorniciei femeii (de cele mai multe ori prin „soluţia finală”- vezi Hitler). Ca să nu lungim inutil vorba, exemplificăm cu povestirea „Două firi” din volumul „Crîşma lui moş Precu” publicată în 1904, în care e vorba despre doi ocnaşi, unul dintre ei fost profesor într-un orăşel de provincie: „... Fără multă vorbă, uriaşul mă întrebă cum s-a întâmplat cazul meu. Şi eu i-l spusei foarte simplu. Cum eram profesor într-un orăşel, în provincie; cum mă logodisem c-o fată bună şi frumoasă,

după o dragoste mare despre care se putea scrie un roman întreg; cum în ajunul nunţii îmi prinsei logodnica cu o canalie, cum pe dânsul l-am scuipat şi l-am dat afară, iar pe dânsa am ucis-o ca pe un pui de găină...” Mai mult ca sigur că taciturnul maestru, (în paranteză fie spus - maestru în ale şahului) a dat spre citire bunei sale soţii, (după ce a hrănit copiii şi i-a culcat), spre eventuală corectare – fragmente „edificatoare” asupra eventualelor sale intenţii, dacă madam Sadoveanu ... Ne oprim aici din mai multe modive – în principal din lipsă de spaţiu. Promitem a reveni cîndva.

Ana Nazarov Dan Baldazar

Iustin Moisescu, starețul Mănăstirii Neamţ

Mihail Sadoveanu

Rădăşenii

Fără îndoială, satul Rădăşeni este una din cele mai apreciate localităţi aflată în imediata apropiere a Fălticenilor. Un coleg, proaspăt rădăşan, îşi exprima la un moment dat entuziasmul vis-a-vis de modul filozofic în care se deplasează prin localitate bătrînii satului: tăcuţi, cu mîinile la spate, cu ochii în pămînt, gîndind la cine ştie ce probleme ale filosofiei globale. După un timp, a constatat cu stupoare că acest fenomen se petrece numai toamna şi respectivii caută – cu febrilitate de fapt, printre frunzele îngălbenite, nuci. Deoarece, mulţi dintre fălticeneni au fost locuitori ai localităţii mai sus menţionate, redăm mai jos povestioara publicată de Mihail Sadoveanu în anul 1940 în volumul „Vechime”. Dan Baldazar

RĂDĂŞENII

Aşezarea despre care vreau să vorbesc se găseşte în nordul Moldovei la trei kilometri de Fălticeni. Interesul ce se leagă de satul Rădăşeni este deosebit de cel care ne mână către pitorescul munţilor şi plaiurile noastre; frumuseţea de aici e rezultatul muncii neîncetate şi al dragostei omului pentru colţul său de lume; în Rădăşeni mi-a plăcut întotdeauna să văd o nădejde a viitorului în ceea ce priveşte satul nostru în general; livezile lui de fructe, gospodăriile-i frumoase şi oamenii lui ridicaţi la un nivel apreciabil de conştiinţă şi demnitate miau proiectat în viitor posibilităţile populaţiei noastre rurale; în asta am regăsit un reconfort sufletului meu între năcazurile şi tristeţile timpului. În ceea ce priveşte trecutul acestei aşezări, ne aflăm în faţa unei taine. Istoria neamului nostru a fost aşa de tulburată, invaziile repetate au provocat atîtea mutări şi dispariţii ale aşezării omeneşti încît ţăranul nostru a fost îndreptăţit să spuie că viaţa părinţilor noştri a avut „liniştea apelor şi hodina vîntului”. Totuşi, în numele acestui sat, în numele oamenilor lui, în rînduielile pe care şi le-a păstrat, în amintirile puţine care i-au rămas, este ceva ce mă determină să-l socotesc sat de neamuri. În general, în Moldova, neamurile, adică mazilii şi răzeşii, au o viaţă mai ridicată decît cealaltă populaţie. Ţăranii de rînd, „vecinii”, au fost oameni de clacă şi robot, veniţi de peste graniţă, atraşi de belşugul pămîntului şi de anumite

scutiri şi foloase; au fost străini care au primit legea morală şi limba localnicilor în decursul vremii; însă neamurile, oameni liberi în epocile cînd ţara se ţinea slobodă sub domnii ei, sau apărat de amestecurile de sînge cu veneticii şi vecinii. Aceiaşi rînduială cu neamestecul cu satele vecine o practică rădăşenii; încuscririle lor le fac numai cu unele aşezări din partea de nord a Moldovei, între altele cu Baia - cetate veche de la descălecare, şi cu Bosanci, mare şi frumos sat bucovinean. Aceste legături cu Baia şi cu Bosanci ar mai putea arăta că rădăşenii ar putea veni de la acele mătci cu care încă păstrează contact. În adevăr, pământul pe care s-au aşezat şi l-au valorificat aşa de spornic, îl găsim în documente ca fiind moşie mănăstirească a Slatinei. Dacă deci rădăşenii n-au uric de moşie din vechime pentru vatra lor, au – ceea ce e mai însemnat - rînduiala economică şi morală a vechilor neamuri de care a fost legată tăria şi rezistenţa Moldovei. De la Folticeni, adica de la satul lui Foltic, apuci în sus, spre miazănoapte-apus, pe lîngă vechea răzăşie a Buciumenilor, care-şi mai păstrează hârtia domnească a lui Popa Bucium de la Alexandru Vodă-Bătrânul, prin marginea Oprişenilor, adică aşezarea lui Opriş, şi nu umbli pe jos decît o jumătate de ceas pînă la dealul ce se cheamă Horbaza. Treci printr-o regiune de grădini şi de frumoase gospodării. De pe dealul Horbaza se vede în stânga valea Moldovei, şi dincolo de valea Moldovei, munţii cu codri de brad sub pâcle uşoare. Şoseaua cea mare de la Mihalache Sturdza se duce în susul râului spre Bucovina şi Cernăuţi. Rădăşenii e sub deal, într-o căldare ce se deschide sub şesul Şomuzului. E un cuib apărat de vederea prădalnicilor de altădată şi de urgia vânturilor de miazănoapte. Cât vezi cu ochii grădini de pomi şi gospodării mândre cu case albe acoperite cu şindrilă. Grădinile, bine închise cu garduri înalte, porţi meşteşugite, acareturi largi. Râpele văii, de marnă fărâmicioasă, fixate de şiraguri de sălcii. Ici-colo, în cotloanele mai adâncite ale livezilor, heleşteie (râmnice, cum li se spune aici), care răsfrâng în luciul lor peisagii tihnite şi poetice. Izolaţi în căldarea lor ca într-o depărtare, rădăşenii ţin şi astăzi să trăiască o viaţă aparte, ca în vremea bătrânilor. Ogoarele lor, bine cultivate, sunt cele mai multe la Şomuz; întracolo au drumuri şi poteci numai ale lor. Cele de pe platoul de unde se vede Moldova, au şi ele scurgeri adăpostite, aşa încât trecătorii şi megieşii rămân în afară şi străini de viaţa intimă a acestui stup. Drept deasupra satului, unde râpa e mai abruptă, botul de deal de unde vezi depărtările în patru vînturi, după cât mărturisesc săpăturile a fost staţiune preistorică. În orice caz a fost o strajă (de aceeia şi azi localnici îi spun „Cetăţuia”), sub privegherea căruia oameni vechi, care n-au lipsit niciodată din valea aceasta mănoasă şi prielnică, îşi duceau viaţa bine şi strict rânduită. Din câmpia Şomuzului, care are acces uşor spre Suceava, sunt trecători ascunse spre Baia şi spre Moldova. În vremea veche, datorită pădurilor, aceste trecători erau adevărate tainiţi. După mărturia bătrânilor, a mai rămas până astăzi în satul lor, drumul lui ŞtefanVodă, pe unde au venit oştile Domniei în iarna invaziei lui Matiaş Corvin. Au stat sub Horbaza şi sub Cetăţuie, după aceea, într-o noapte, au pălit năprasnic tabăra de la Baia a regelui supunînd-o unei cumplite înfrângeri. Localnicii mai păstrează în amintirile lor şi numele lui Ştefan Tomşa-Vodă, care ar fi învăţat carte la o şcoală veche de aici. Sunt şi alte amintiri şi poveşti cu care rădăşenii s-ar putea mândri; însă această meteahnă a răzăşilor ei n-au păstrat-o. Rădăşenii sunt oameni zgârciţi la vorbă şi serioşi; muncitori neobosiţi şi gospodari practici; îndărătnici întru a ţine rânduielile vechi şi legea particulară a vieţii lor. Amintirile şi poveştile îi încântă puţin; preferă fapta şi banul cu chipul măriei sale.

În salbele fetelor lor se află colecţia completă de argint şi aur bătută cu chipuri de stăpânitori din veac. Acest nărav - de a aduna - îi face să adauge la gospodăria ogoarelor şi grădinilor lor negoţul cu fructe. După ce şi-au pus în hambare holda ogoarelor, în pivniţi rodul merilor şi în magazii prunele uscate, când se întorc cocorii spre sud, purced şi ei pe drumuri lungi în târgurile Moldovei, cu căruţe de fructe pe care le neguţează cu cântarul. Nu numai atât. Unii dintre ei lasă în sama femeii şi copiilor ogoarele şi, chiar din vremea verii, cumpără rodul grădinilor din felurite regiuni ale ţării şi depozitează în pivniţi prin târguri soiurile rezistente de mere şi pere. Negoţul lor sporeşte deci în afară de grădinile lor de pomi perfect îngrijite şi exploatate, îngăduindu-le să facă nu numai comerţ în amănunt în lunile de lene şi somn ale celorlalţi săteni, ci să adune cantităţi importante de fructe şi pentru export. Aşa se face că într-un sat aşa de populat, care continuă a-şi spori destul de bine fiii pe aceeaşi moşie, problema existenţei nu e privită cu spaimă. O mică parte din tineret se duce la şcoli. Ceilalţi au trecut instinctiv la cultura intensivă, la comerţ şi ocupaţii de iarnă, aşa încât bogăţia obştei creşte. Legea vieţii lor e destul de rigidă. Atît femeia cât şi bărbatul poartă o haină sobră, din care lipsesc podoabele de prisos. Cămaşa e albă, pieptarul neînflorit, minteanul negru sau cafeniu, cizma solidă. Acelaşi alb şi aceleaşi culori stinse obişnuiesc a purta şi femeile. Numai fetelor li se îngăduie la hori podoabe de flori artificiale la pieptănătura tradiţională şi salbe de bani vechi. Odihna e permisă numai la sărbătorile consacrate - şi asta numai în sat; căci cei duşi „în străini” cu negoţul, nu cunosc asemenea răgaz. În acele veri, munca se împarte la cîmp şi în grădini. Pomul e îngrijit cu vrednicie şi ales dintre acei ce dau roadă de preţ. Această roadă, la vreme anumită, e culeasă fruct cu fruct de tineret sub supravegherea unui bătrân; pentru asemenea operaţie se întrebuinţează scări uşoare şi înguste de felurite înălţimi. Căci pomul îngrijit îşi dă roada sa, dar e nevoie să-l culegi cu atenţie; iar după aceia fructele culese trebuiesc culese cu pricepere, căutate, alese, categorisite. Asemeni operaţii în cămări şi pivniţi se fac în toată vremea rece a anului. Gospodinele mai au, în vremea verii şi grija grădinilor de legume şi a vacilor cu lapte: din produsul acestora sunt oarecum obligate a scoate cheltuiala zilnică a gospodăriei, încât celelalte venituri ale exploatării să rămână rezervă şi seu. Feciorii mai au în samă cai de rasă - „cai de măsură”, cum le spun ei, cu care fac armata la cavalerie sau pe care-i vând. Comunitatea a avut de la stat sprijin pentru îmbunătăţirea animalelor lor. Mulţi dintre crescători de acolo obţin premii, însă le adaugă cu plăcere la agoniseala lor. Pe când partea bărbătească se îndeletniceşte cu ale sale, în vremea iernii femeile şi fetele ţes pînză şi scorţuri, împletesc horbote, panere şi coşuri. E adevărat că nu prea spun poveşti şi şezători au puţine. Veseliile cîşlegilor sunt destul de discrete; regimul lor alimentar nu e prea strălucit; crâşmarii nu fac avere în localitate. Despre rădăşeni se spune că păzesc roada pomilor cu prăjina şi alungă pînă la hotar cioara care a furat o prună şi, dacă pînă acolo paserea n-a lepădat furtişagul, rădăşanul se opreşte şi se închină: - Să fie de sufletul mamei şi a tatii şi a tuturor morţilor mei ! La toate cârtirile de acest fel ale altora, rădăşanul se mulţumeşte, drept răspuns, să zâmbească. Ceea ce dovedeşte că avem de-a face cu oameni de caracter. Taină a trecutului acestei frumoase aşezări mai rămîne şi hramul bisericii vechi de la Vodă Tomşa şi mai demult. Se află în sat două biserici: una nouă şi monumentală, ale cărei clopote le-a cumpărat soborul femeiesc rădăşan şi alta veche durată din lemn. Patronii acestei bisericuţi umilite şi interesante sunt Sfînta Ecaterina, a cărei zi cade pe 25 noemvrie şi Sfîntul Mercurie, cu praznic a treia zi de Paşti, care e totdeauna o miercuri. Acest sfânt Mercurie, zugrăvit deasu-

pra uşii de la intrare, lîngă soaţa sa mirată, e Mercur - zeul negustorilor, cu toiag în mână şi aripi la picioare. Sfînta mucenică Ecaterina pare mai mult un adaos cuviincios al bunilor acestor creştini, căci ziua de 25 noemvrie se serbătoreşte cu destulă modestie. Adevăratul patron, sărbătorit cu un entuziasm şi un belşug aş putea zice păgân, e Mercurie. Localnicii numesc ziua aceasta „Mercorea”. Dis-de-dimineaţa tot satul e într-o fierbere sărbătorească mult mai îmbelşugată decît în zilele albe ale Paştilor. La fiecare casă e gata praznic pentru oaspeţi: vin oaspeţi mulţi din satele de aproape şi mai de departe. Vin soli de la Baia şi de la Bosanci. În mijlocul satului se învârt scrânciobele; sau improvizate de către negustori străini - corturi de răcoritare - limonăzi şi bere; tarafuri de lăutari cântă în două sau trei locuri; la ceasul hotărât, după sfânta slujbă de la bisericuţă, vor porni horele legănate şi domoale ale satului, care nu sunt atât coregrafice cât expoziţie de fecioare frumoase şi feciori rumeni, în costumele lor tradiţionale. În vederea Sfîntului Mercorie, la bisericuţă, în şoproanele lungi, se rânduiesc mesele mişeilor. Toţi cerşetorii din nouăzeci şi nouă de sate s-au adunat şi-şi aşteaptă rând la acest ospăţ. Unii pleacă, alţii vin. Căldări enorme de sarmale, vestitele sarmale de Rădăşeni, „legate cu aţă”, forfotesc la vatra cu jar. Într-un ceaun, în proporţie cu mulţimea şi foamea calicilor, patru haidăi mestecă mămăligă cu un dispozitiv de pari îngemănaţi, fixaţi pe partea de sus în furca unui copac bătrân. Mămăligi gata şi oale cu sarmale sosesc, adaos din sat de la gospodari binevoitori. O bute de vin aşteaptă ca să dreagă gustul prăznuitorilor care ies de la rând. După ce a sorbit şi vinul din cănăţuie, străinul sărman îşi face cruce şi zice: „Bogdaproste”. De-acu la anul dacă mai poate îndrăzni a veni la pomană; căci gospodarii aceştia din Rădăşeni n-au vreme să se îndeletnicească cu milostenia în alte zile ale anului. O dată şi bine, ca să fie tuturor şi viilor şi morţilor pe un an. Sfântul Mercorie zîmbeşte enigmatic dintre semnele creştinismului său. Prieteni, cunoscuţi, neamuri prăznuiesc la toate casele satului. E o voie-bună unică în adevăr, mai ales cînd aureşte soarele şi se bolteşte cer albastru peste toate livezile înflorite. Vin, lăutari, haz şi uitare pînă în amurg. Atunci rânduiala cere ca fiecare să se întoarcă la ale sale: oaspeţii pe drumuri către dealuri, gospodarii la hodină după atîta strădanie şi mai ales cheltuială. Am auzit pe un cunoscut al meu spunând o vorbă potrivită la sfîrşitul unei asemeni Mercorii: – Prieten mi-a fost cine a fost la mine ş-a ospătat, iar cine m-a uitat, mi-a fost frate.

” Cultura este o formă de îndărătnicie; aceea de a visa.” Eduard Zalle