Etica noilor tehnologii I
Rămâne natura umană inalterabilă în cotextul atâtor schimbări, uneori chiar drastice, din tehnologie, medicină, cultură? Vorbim despre cea mai mare provocare apărută odată cu dezvoltarea noilor tehnologii. Inovațiile aduse în limbajul scris și vorbit, în medicina modernă [“inovaţii” şi „modern” în aceeaşi frază dau denzaţia de pleonasm] și în domeniul calculatoarelor au un impact profund nu doar asupra felului în care oamenii își trăiesc viețile, dar și asupra a ceea ce sunt în esența lor. „Tehnologia nu este neutră. Aceasta ne determină faptele, gândurile și stilul de viață“, a arătat [mai bine „a afirmat” decât „a arătat”?] un participant la o reuniune din cadrul proiectului ETICA găzduită de Parlamentul Europen. Singură, superinteligența artificială poate invalida percepțiile ortodoxe ale viitoare [?] în care vom trăi. Această perspectivă este foarte apropiată. Se consideră că atât hardware-ul cât și software-ul necesare unei superinteligențe artificiale cu o gândire și o rețea neuronală proprie, capabilă să depășească posibiltățile creierului uman în aproape orice domeniu de la inteligența practică, creativitate științifică, până la deprinderile sociale, vor putea fi dezvoltate în următoarele decenii ale acestui secol. Vor avea și aceste superinteligențe artificiale predispoziții puternice către violență, rasism, egoism, excluderea altor grupuri și obținerea de foloase fără efort? Vor fi ele virtuase - generoase, binevoitoare, oneste, curajoase - dar și pline de vicii? Ce vor însemna aceste constante ale umanității în conștiința acestor superinteligențe? Într-una dintre nuvelele sale, Runaround, Isaac Asimov făcea publice Cele Trei Legi ale Robotilor, codul moral după care se conduceau mașinăriile inteligente în lumea imaginară a viitorului, lume pe care, în vizunea autorului, ființele vii o împărțeau cu creaturile artificiale robotice, devenite o prezență obișnuită în acest univers. Astăzi, trăim într-un ev al progresului tehnologic accelerat, în care realitatea se apropie amețitor de rapid de viziunea lui Asimov. Roboții fac tot mai mult parte din viața noastră, tot mai inteligenți, tot mai autonomi, mai capabili să inițieze singuri acțiuni, să „gândească cu capul lor”, să treacă dincolo de condiționările impuse de controlul uman. În aceste condiții, un robot poate face mult bine și la fel de
mult rău. Prin Carta de etică a roboților guvernul coreean plănuiește să fixeze câteva linii directoare referitoare la rolurile și funcțiile roboților, dat fiind că aceștia din urmă vor dezvolta o inteligență puternică în viitorul apropiat se menționa într-un comunicat al Ministerului Comerțului, Industriei și Energiei. Este neclar dacă un cod de etică ar putea fi programat eficient într-un robot, crede Max Lungarella, cercetător în robotică la Universitatea din Tokyo. Rămâne un mister cum mașinile vor fi capabile să înțeleagă etica precum oamenii. Binele și răul depind de contexte, de situații. O problemă este să programăm roboții să funcționeze în siguranță, iar cu totul altă problemă este a face roboții să știe ce e rău și ce e bine, ori a crede că aceștia pot acționa pe baza unui sistem de valori comun și intrinsec. Până se va ajunge la acesată etapă a evoluției, singura sursă a tuturor dilemelor etice rămâne interacțiunea om - tehnologie. Mulți roboți programați pentru diverse servicii vor deveni companioni ai ființelor umane. Oamenii ar putea deveni dependenți de interacțiunea cu roboții, la fel cum utilizatorii de internet sunt dependenți de lumea virtuală. Această formă de interacțiune merge dincolo de simpla problema a acoperirii unor nevoi ale societății contribuie la reformarea ei și ne provoacă să regândim moralitatea așa cum (nu) o știam noi până acum. Societatea devine produsul acestei interacțiuni, iar noi nu suntem pregătiți moral pentru viitorul pe care l-am construit pentru noi înșine.
Fetcu Mihai Cristian
Cuprins
Etica noilor tehnologii I Accidentul
Calendarul MARA.
Metamorfoză
Senzaţional! Extraordinar! Breaking news!
Oul misterios
JURNAL DE TABĂRĂ
Accidentul
Chira deschide noul plic venit prin poştă. A fost acceptată în rolul principal la un serial care se anunţă a fi un succes mondial. Nu este atât de încântată pe cât ar trebui. Alte fete ar face moarte de om pentru o asemenea distribuţie, însă acele fete nu au fost în prim planul mass-mediei în ultimul an. Chira a ajuns cunoscută în special pentru frumuseţea ei. S-a obişnuit cu ideea că totul i se cuvine. Îşi ia geanta de pe masă, şi pleacă într-o plimbare cu maşina. Şi merge, kilometrii trec, gândurile se inmulţesc, muzica se dă mai tare, Chira se detaşează psihic de drum... BUM! A doua a zi, Chira se trezeşte. Alb, perfuzii, oameni necunoscuţi, agitaţie. E într-un spital. Nu se poate mişca, nu poate vorbi, corpul ei e pe aparate. Ceva o nelinişteşte, nu se simte bine în pielea ei. Să fie de la accident? Da, a avut un accident. La o intersecţie nu a acordat prioritate şi un tir a ciocnito, iar maşina ei a intrat sub roţile acestuia. După două zile, Chira este decuplată de la aparate şi are voie, de fapt este chiar sfătuită şi obiligată să se ridice din pat. Se ridică uşor, tot simţindu-se în neregulă. Până îşi vede mâinile. Îşi verifică picioarele şi apoi tot corpul. Nu mai este acel model care uimit pe toată lumea cu înfăţişarea ei, ci o persoană cu cel puţin 50 de kilograme în plus. Se duce la oglindă şi începe să ţipe. Ce se reflectă în ea, nu este imaginea Chirei, ci, o femeie de patruzeci de ani cu câteva riduri şi multe nopţi nedormite. Cineva intră în salon. Un barbat. Acesta o strigă Samantha. Samantha?! Ori e o glumă proastă, ori…
În momentul în care a avut loc impactul Chirei, Samantha, o profesoară de patruzeci de ani, a fost atacată pe stradă de un hoţ şi împuşcată. Amândouă au ajuns la hotarul unde trebuiau să fie repartizate. Rai sau Iad? Chira, neputând să-şi accepte condiţia, a apăsat butonul de întoarcere. Aici a apărut eroarea, ea întorcându-se în corpul Samanthei. Astfel prietenii Chirei nu ştiu că aceasta trăieşte, iar cei ai Samanthei nu ştiu că aceasta este moartă. Nu trebuie divulgat secretul. Chira, care acum este Samantha, a primit un înger păzitor să o supravegheze în cazul în care nu mai poate rezista, şi vrea să spună adevărul. Totul se întamplă cu un motiv, aşa încearcă Chira să se îmbărbăteze şi să spere la miracole în viaţa Samanthei.
Ciongic Adnana
Calendarul Este ora 06:13. Se aude vocea ceasului deşteptător.
Aşezat pe patul său, domnul F deschise ochii, îi mişcă stânga-dreapta să se asigure unde se găsea, apoi, se ridică de pe perna sa imaculată. Mintea îi zbură aievea, iar cu privirea seacă îşi căuta papucii care se găseau în acelaşi loc, aşa cum îi lăsase de fiecare dată înainte de culcare. Nimic nu se schimbase! În cameră era încă întuneric. Lumina dimineţii nu-şi făcuse simţită prezenţa. Era linişte. Bâjbâind, cu mâna stângă deschise o uşă, iar cu cea dreapta pe cealaltă şi… se opri. Privirea i se fixă pe cifrele 1, 2, 3 până la 31, ce-i apăruseră înaintea ochilor. Se gândea din nou. Rămase fix şi-şi spuse: -Suntem în 28 astăzi! Privirea i se mută către oglindă. Privea… se gândea la ceva nostim, căci muşchii feţei se mişcară pentru o clipă. Cu o voinicie nemaiîntâlnită traversă camera, deschise uşa şi ieşi. ***
În laboratorul său, invenţia la care a lucrat aproape doi ani era aproape gata: o capsulă, sub forma unui ou gigantic cu ajutorul căreia puteai călători în timp. Înăuntru era loc suficient pentru o singură persoană, iar bărbatul spera că numai el avea să folosească maşinăria. Planul era stabilit până la cel mai mic detaliu: unde avea să călătorească, ce urma să facă şi domnul F. nu mai avea răbdare să păşească înspre viitor. Maşina timpului era gata. Domnul F. îşi fixă ceasul pe mâna stângă, se aşezase în maşinărie şi-şi spuse: -Voi crea o lume perfectă. După câteva secunde, se făcu nevăzut. ***
Era ora 06:13. Se aude vocea ceasului deşteptător. În cameră era încă întuneric, lumina dimineţii nu-şi făcuse simţită prezenţa. Era linişte. Bâjbâind, cu mâna stângă deschise o uşă, cu cea dreapta pe cealaltă şi… se opri. Privirea i se fixă pe cifrele 1, 2, 3 până la 31, ce-i apăruseră înaintea ochilor. Se gândea din nou. Rămase fix şi-şi spuse:
-Suntem în 28 astăzi! Privirea i se mută către oglindă. Simţi pe ceafă o respiraţie rece ca gheaţa. Un metal lipsit de omoplat îl făcu să tresară. Cu respiraţia tăiată, se întoarse şi văzu o fiinţă jumătate om, jumătate robot. Primele şi ultimele cuvinte pe care le auzi de la acea creatură au fost: -Felicitări. Ai creat haosul. Un sunet acut vibră în aer, corpul domnului F. amorţi şi căzu pe partea stângă iar calendarul peste dânsul. Fiinţa evoluată îl injectă cu ceva ce semăna a somnifer. Cu o apăsare de buton, cyborg-ul se teleportă şi domnul F. nu mai avea să-l mai vadă vreodată. Încetul cu încetul, afară se ivi soarele, lumina şi-a făcut loc în dormitor. Domnul F. se ridică cu greu de pe podea şi cu o durere cruntă în spate. Îşi spuse: -Probabil am fost somnambul. Se puse în pat şi intră într-un somn adânc. Ema Turcu
MARA.
Ea este prinsă între cele două lumi, între cer şi pământ, în raiul ei,unde zilele sunt la fel, neschimbate. Este prizonieră în propria-i lume, o stăpâneşte prezentul nesfârşit. În această lume, lucrurile sunt mai intense: tăcerea este vorbitoare, lumina oribitoare se-ntunecă, moartea-i cea mai bună plapumă când e frig. Nimeni nu i-a ştiut vreodată numele aşa că îi vom spune Mara.
Lumea în care ea trăieşte este creată de ea. Într-o zi, se plimba în locul ei preferat, o pădure cu pământ nisipos, unde toţi copacii se mişcă de bună voie, mutându-şi rădăcinele fără mari eforturi. Aici zânele apelor sunt picături care nu respect legile gravitaţiei, toate zânele îţi şoptesc vrute şi nevrute, nu le înţelegi niciodată pentru că misterul este prea frumos pentru a mai fi desluşit. În pădure, toate animalele care mor, sufletele lor trăiesc în continuare ca şi cum nu au fost separate de trup vreodată. Cerul este cenuşiu, niciodată de o culoare caldă, toate culorile sunt şterse şi neclare, această banalitate ascunde multe.
În timp ce mergea în locuri neexplorate încă, aceasta vede o lumină puternică, de-un albastru metallic. Ajunsă acolo rămâne şocată pentru ca vede ceva ce nu a mai întâlnit de când şi-a creat lumea, un om. Era un băiat, din care ieşea o lumină ciudată. Fata s-a uitat mai aproape şi a văzut că era o rană de glonţ. În lumea ei, când ceva se rănea, din rană ieşea lumină până când rana se vindeca foarte repede si uşor,sau ajutată să se vindece. Rana nu se vindeca deoarece glonţul nu era în abdomen.
După ce Mara a scos glonţul, rana s-a vindecat repede, iar băiatul sa trezit. Acesta era un băiat cam de 17 ani, cu ochi negri, plete ondulate ce-i curgeau pe spate, şi început de barbă. Acesta este foarte tulburat şi confuz pentru că nu ştie unde se află. Mara îi explică totul, iar acesta se linişteşte, şi se prezintă spunându-I că-l cheamă Cronos, ca a fost prins Intr-un război, a fost împuşcat şi s-a trezit aici.
Între timp, aceştia au devenit foarte buni prieteni, şi în această prietenie minunată, sentimentele lor s-au intercalate rezultând o poveste de dragoste minunată. După câteva săptămâni petrecute în ciudata lume, Cronos sa decis să se întoarcă dar cu tot cu Mara. Ea i-a explicat faptul că ea aparţine acestei lume şi că în lumea de afară nu se poate integra. După multe insistenţe, Cronos şi-a dat seama că nu o poate convinge, şi i-a cerut să-l trimită înapoi în lumea lui. Acest lucru i-a frânt inima şi deşi nu dorea acest lucru, aceasta l-a trimis înapoi în lumea lui şi a decis să-şi petreacă eternitatea în abisul minţii ei, care a creat această lume. Se spune că şi acum, Mara îl aşteaptă pe Cronos. Murariu Cornelia-Elena
Metamorfoză Când soarele şi-a lăsat pentru ultima oară razele să încălzească pământul, ceaţa a început să se aştearnă uşor peste întreaga pajişte, conturându-i o dâră nisipoasă pe creştet. Natura moare, ca desprinsă de cotidian şi dispersată aşteaptă... aşteaptă apariţia conducătorului nocturn.
E linişte, teamă şi nesiguranţă. Din orizontul neclar, nonculorile se unesc într-o mare de lumini şi urcă în vârful cerului, emanând o forţă paradisiacă. Sclipiri ca de diamant se sparg într-un foc de artificii, lăsând să apară supremul întunericului. Forma sa de ochi se pierde în mărime, culorile se intensifică, iar strălucirea sa învie natura moartă pentru o secundă. Prin forţa sa de conducere, magia se impregnează în ţesutul vieţii şi continuă a lumina, treptat, pajiştea.
Liderul devine un obiect de iluminare al Universului, înlăturând proaspăta noapte şi creînd o lume paralelă, în care forţa magnetică să atragă navele spaţiale şi obiectele extraterestre atât de mult căutate de oameni. Forma sa de bec, alcătuit din metale, din recompunere de materie, cu picături de aur, de vegetaţie şi de timp, îşi propulsează frumuseţea şi devine stins, dur şi necruţător. Ceaţa dispare, şi cu ea întreaga pajişte îşi doarme somnul de veci întârziat. În locul liderului a rămas doar o floare carnivoră ce macină delicateţea tăcută, adormită, cu dinţii ei metalici, fieroşi şi duri. Parcă prea duri pentru omenire şi zei.
Metamorfozat, astrul devine centrul magic şi suprem al Universului adormit de fantastic, dar treaz prin lumina şi frumuseţea puterii de frumos şi de conducere. Acest astru stă în creaţie şi în natură proprie, aşadar el stă în sufletele noastre de fier şi de culori
AlexandraAna-Maria
Diaconița,Colegiul Național Nici Gane.
Senzaţional! Extraordinar! Breaking news!
Numai la noi puteţi afla despre apariţia Elodiei. Se pare că Elodia nu a fost omorâtă. Nu, Elodia a fost răpită de extratereştri. În cursul acestei dimineţi, în jurul orei 7 şi 15 minute, în apropierea oraşului Ploieşti, un Obiect Zburător Neidentificat de formă asemănătoare unui ou a fost descoperit de către şeful de post din comuna Balta-Doamnei. În interiorul acestui ou era ascunsă o fiinţă umană. Şi nu orice fiinţă umană, era Elodia, personajul principal, deşi figurant, al sutelor de emisiuni de pe OTV. Oamenii au fost terifiaţi. Nu numai că nu le venea să creadă că Elodia este încă în viaţă, dar se întrebau mai ales de ce au aleso extratereştrii tocmai pe ea. În interiorul oului de metal era şi o scrisoare din care cităm: “Luaţi-o înapoi, iam făcut experimentele, IQ-ul ei este mai mic decât al oricărei fiinţă de pe planeta noastră. Nu ne foloseşte. Pe lângă asta,
nici măcar nu ştie să facă sarmale. Voi cum coexistaţi cu astfel de fiinţe de sex feminin?”. Şeful de post, domnul Ixulescu, ne-a declarat: “Eram înspăimântat. Oul ca oul, dar
Elodia?! Cine ar fi crezut că este încă în viaţă?!” consemnăm de asemenea că poliţistul a fost internat mai apoi de urgenţă la Spitalul Judeţean Ploieşti în urma unui atac de panică, dar acum situaţia lui este sub control, fiind în afara oricărui pericol.
Corespondenţii noştri au reuşit să poarte un dialog şi cu persoana în cauză. Doamna Elodia declară: “Ce să va spun, sunt un fel de oameni, marea diferenţă este că ei au nişte odăi mari, mari de tot, în care se închid de obicei seara şi practică nişte chestii foarte oculte. Din rafturi pline, scot nişte teancuri de foi legate-ntre ele, acoperite cu alte foi, mai colorate, şi stau cu nasul în ele până când, probabil, se plictisesc. Nu ştiu, dom`le, ce au acolo, câteodată mai ridică ochii din foile alea şi rad sau se uită aşa, în gol, la tavan, de parcă cine ştie ce s-ar întâmpla, câteodată chiar şi plâng, mă jur.Extratereştri, ce să le ceri?!” Nu rataţi următorul articol, în care va vom prezenta o descriere mai amănunţită a vieţii pe care a dus-o Elodia în aceşti ultimi ani. Va mulţumim pentru atenţie, o zi bună!
Gavril-Ursache Alma-Ioana
Oul misterios
Este seară. Decid să fac o scurtă plimbare deoarece Moş Ene a cam uitat de mine. Alături de câinele meu, un ciobănesc german, plec în păduricea de lângă casa mea. Îmi aprind frontala. Este linişte. Nimic nu mişcă. După ce am hoinărit zece minute, îmi caut un loc bun de unde să privesc stelele. Cerul era mai frumos ca niciodată. Era atât de linişte şi de frumos. Chiar mă gândeam să-mi aduc cortul. Decid să-i dau drumul din lesă lui Lord. După cinci minute, acesta a început să latre. Mai că nu se oprea. Încerc să îmi dau seama unde se afla. L-am chemat, iar în mai puţin de zece secunde a venit lângă mine. Văd o chestie. N-aş putea să o descriu. Avea forma unui ou. Cobora din cer. Mi-am luat câinele, şi m-am ascuns după nişte copaci. Acel ou începuse să lumineze. Roşu, galben, albastru, verde, violet... Toate culorile. Şi, deodată, ies nişte fiinţe care se asemănau cu meduzele. Lord a început să latre, dar când să încerc săl opresc ( nu voiam ca acele aşa zise „meduze” să ştie că sutem acolo), acesta a sărit de după copaci şi a alergat la meduze. Speriată, am fugit după el. Nu mai era nimic acolo. M-am panicat. Am început să mă gândesc dacă mi-am imaginat tot ce s-a întâmplat. N-avea cum să nu mai fie nimic. M-am învârtit pe acolo. Poate deveniseră invizibile. Nimic. M-am aşezat jos. Încercam să-mi explic ce se întâmplase. Căţelul sa pus cu capul pe lăbuţe şi a început să se holbeze la mine. După două minute m-am ridicat şi am plecat spre casă. La câţiva metri de locul cu pricina era o poză. O poză cu acel ou. Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă aş fi spus ce-am văzut. Am luat poza, am îmboţit-o, şi am aruncat-o într-o gropă plină cu nişte ambalaje. N-am dorit să-mi bat capul cu asta, aşa că mi-am continuat drumul. Totuşi ce se întâmplase nu-mi dădea pace. Dacă mă aflam acolo din întâmplare? Dacă a fost intenţionat? Nu-mi explicam ce se întâmplase. M-am pus în pat şi am încercat să adorm. Spre surprinderea mea, am adormit în mai puţin de cinci minute. A doua zi am mers iar în acel loc. Nu era nimic anormal. Din ziua aia, n-am mai păşit în acolo.
Diana Văcărița
JURNAL DE TABĂRĂ
Imaginile sunt, povestea o scrieți voi!
Colectivul de redacţie Redactor şef:
Mihai Cristian Fetcu
Webdesigner:
Constantin Lungu
Editor:
Ramona Dănilă
Redactor adjunct: Ana-Maria Cojocaru Tehnoredactor: Colaboratori:
Bogdan Leonte Călin Dănilă
Ciongic Adnana Alma Gavril Ema Turcu
Cornelia Murariu Diana Văcărița