numarul-2

www.pamantulviu.ro NR. 2 / MARTIE 2014 www.revista.pamantulviu.ro

Terra Dacica Aeterna Interviu cu tenorul Teodor Ilincăi

Lyceum

Centrul de Artă Ceramică Suceava

contact: purplehaxen@gmail.com www.revista.pamantulviu.ro

CULTURĂ ȘI ATÂT Nu are cultură. E incult. Acestea sunt prejudecăţi prezente în limbajul comun care încearcă să rezume superficial problema indiferenţei faţă de fenomenul cultural. Dacă rămînem la acest registru al exprimării, probabil vom asocia actul cultural exclusiv cu gestul achiziţiei cărţilor, a biletelor la piese de teatru, concerte, muzee sau cu privitul unui film, cititul cărţilor şi ascultarea albumelor. Cultura nu este o marfă iar nivelul de cultură al unei persoane nu poate fi măsurat ţinîndu-se cont doar de frecvenţa unor gesturi mecanice. Angajamentul profund al gîndirii, al emoţiilor şi trecerea din planul lui a face în cel al lui a fi sunt indispensabile actului cultural.

Conştiinţa culturii nu o mai avem şi o dată cu ea am uitat exerciţiul dialogului cultural exprimat prin voluntaritatea de a asculta argumente şi a le pune în circulaţie într-o piaţă liberă a culturii. Acest tip de dialog este creator de opinii şi propune o alternativă la monologul care ne defineşte cel mai adesea stările de trăire.Văd acest dialog cultural ca o permanentă reactualizare a experienţelor neliniştii omului transmise prin tradiţiile artistice, religioase şi filosofice şi ca o regenerare a conştiinţei propriei culturi.

Parafrazîndu-l pe Constantin Noica îndrăznesc să notez că reactualizarea este de fapt punerea în discuţie a valorilor contemporane prin prisma tradiţiilor.

Aici se află sursa libertăţii care permite în continuare dezvoltarea individului şi exprimarea propriei continuităţi şi identităţi în spaţiu, în timp şi în societăţile universale, cum scria Eugene Ionesco în Un homme en question. Cultura este poate singura care ne uneşte într-un mod interior în angoasa nostră comună, care constituie singura noastră fraternitate posibilă, într-o uitare deplină de noi înşine, ne dezvăluie nouă înşine.

A ne trăi cultura înseamnă a o integra în viaţa de zi cu zi ca pe o şcoală a demnităţii şi a bunei cuviinţe.

Cultura ne provoacă să gîndim pe cont propriu, să ne schimbăm, să ne dezvoltăm o dată cu ea şi apoi să oferim comunităţii produsele acestor procese. Cultura ne este indispensabilă pentru că prin ea ieşim din starea de nedefinit de simpli indivizi într- o comunitate. Viaţa cotidiană putea fi depăşită sau oricum era mai uşor de acceptat în Roma antică datorită grijii deosebite pe care edilii o acordau spaţiului public cu monumentele sale,pieţele mari, sculpturile expuse şi serbările somptuase.Cred că acesta este unul dintre cele mai bune exemple de solidaritate cu mediul cultural pe care istoria l-a lăsat.

Mihai Cristian Fetcu

Nr.

2 / Martie 2014

Intelectual, caut spaţiu cultural Interviu cu tenorul Teodor Ilincăi Angoasa heideggeriană

Mămăliga în viziunea călătorilor francezi (secolul al XIX-lea)

Oameni altfel

Terra Dacica Aeterna

Lyceum Recidivă Adio

Frontierele ficţiunii

A fi sau a nu fi........extraterestru

Jurnal călătorie

Jurnal de călătorie 2009

Scrisoare de la prieteni Feedbook

Variaţiuni Enigmatice

Rubrica lu’ Ben

Centrul de Artă Ceramică Suceava

Expuneri

„Pentru mine orice spectacol reușit reprezintă în sine un apogeu”

Întâia oară l-am văzut pe micile ecrane atunci când

își croia o cale spre lumea artistică. Personal l-am

întâlnit cu ocazia lansării primul volum de versuri,

Cromatisme. Un moldovean mândru de originile sale,

tenor de succes pe marile scene europene, Teodor Ilincăi ne propune o incursiune într-o altă scenă, una scriitoricească.

„Eu i-aș sfătui pe tinerii artiști să nu înceteze nici o clipă să creadă în înzestrările lor…”

Loredana Larissa Sofron: Despre Teodor Ilincăi

mulţi dintre noi am aflat prin intermediul televizorului.

Te-am urmărit nu cu mult timp în urmă ca invitat în platourile TVR. Care este sentimentul ce te încearcă

atunci când păşeşti pe platourile unde publicul te-a văzut pentru prima dată?

Teodor Ilincăi: Mă întorc întotdeauna cu drag și emoție la TVR, îmi amintesc de băiatul timid, dar plin

de energie și încredere care cu mulți ani în urmă cultural naţional în comparaţie cu alte societăţi? ajungea în semifinale la „Ploaia de stele” și câștiga T.I: Din păcate, mai sărac. Interes din partea „Bravo Bravissimo”.

publicului există, însă autoritățile sunt cele care pun o

L.S: Cât de importantă a fost acea emisiune concurs stavilă în calea unui mers firesc al culturii românești, pentru parcursul tău artistic? prin neacordarea de fonduri și prin faptul că nu-i

T.I: Foarte importantă, acolo m-am descoperit și am sprijină pe cei care merită cu adevărat. Important este evoluat ca artist complex pentru prima oară, în special ca noi, cei angrenați în diverse domenii culturale și în ceea ce privește descoperirea vocii de tenor.

artistice să punem umărul, fiecare după posibilități, să

de încurajare şi cultivare a talentului?

să ne facă cinste. Dacă vrem să ne merităm locul în

L.S: Are nevoie tânărul artist de asemenea manifestaţii

ridicăm cultura românească la un nivel european care

T.I: Eu i-aș sfătui pe tinerii artiști să nu înceteze nici Europa, trebuie ca și pe plan cultural să îndeplinim o clipă să creadă în înzestrările lor și să și le cultive, anumite condiții, nu numai în plan politic. Presa și să înmulțească talantul, indiferent de costuri. Răsplata vine mai târziu…

televiziunile au o forță incredibilă, însă de cele mai

multe ori folosesc această putere în scopuri personale

L.S: Eşti plecat mult timp din ţară, cum vezi spaţiul sau pentru can-can. Publicul în final acceptă ce i se dă,

deci să-i dăm cultură!

emisiuni educative. Dispariția sa a fost pe criterii

L.S: Ce poţi să spui despre spaţiul cultural local, natal? politice, asta denotă cât de mult țin politicienii la T.I: La Mălini întotdeauna au existat activități educația acestui popor... culturale, în special legate de tradiții, eu însumi am

L.S: Cânţi pe marile scene europene, care sunt

facut parte din ansamblul artistic cu care ne mândream planurile tale de viitor? Care ar fi apogeul carierei tale la diverse festivaluri de artă și tradiție populară și ca muzician? întotdeauna am fost primiți cu entuziasm și căldură.

T.I: Să fiu sincer, nu am avut și nu am neapărat un

calea spre inițiere într-ale poeziei. Asta nu înseamnă

ca și până acum și momentele importante vor veni de

Să nu uităm de Labiș, care reprezintă pentru mălinari plan, important este să mă perfecționez în continuare că ceilalți poeți sau scriitori sunt mai puțin importanți, doar că Labiș, asa cum e normal, ocupă un loc special în inimile celor din Mălini și împrejurimi.

L.S: Are nevoie artistul de suport în media pentru a-şi

face cunoscută opera sau creaţia artistică?

T.I: În ziua de astăzi nu

există promovare la nivel național

și

de

ce

nu,

internațional, fără suportul

mass-media, dar așa cum spuneam,

presa

și

la sine, asa cum s-a și

întâmplat. Apogeul carierei e greu de prezis, pentru mine orice

spectacol

reușit

reprezintă în sine un apogeu.

„Se spune că românii știu să facă de toate, însă luați la bani

mărunți, nu aprofundează cu

adevărat nimic din ceea ce știu.”

L.S: Pe partea muzicală ai o

poziţie, eşti un tenor cu reprezentaţii la nivel înalt, pe

partea cealaltă, scriitoricească, cum ţi-ai defini stilul?

T.I: E greu să mă încadrez de

televiziunile se canalizează pe cu totul altceva, de ce unul singur într-un stil, am încercat să scriu cât mai a disparut TVR Cultural, de exemplu?

divers, să cuprind o paletă largă de stiluri și stări, sunt

artistică?

psihanalist, dar mai presus de toate sunt sincer și cred

L.S: Cum este văzută dispariția postului în lumea când fatalist, când nostalgic ori satiric, filozof sau T.I: Continuarea de după întrebarea retorică în cu tărie în ceea ce am scris.

legătură cu dispariția TVR Cultural e cuprinsă în ceea L.S: Cărui tip de public i se adresează cartea ta?

ce am spus mai înainte, dar dacă se simte nevoia de

T.I: Tuturor, dar în special celor care iubesc poezia și

continuare, ar putea suna așa: TVR Cultural era unul celor care se regăsesc în ea. I-aș menționa și pe curioși,

din cele mai urmărite posturi TV, dacă se face sondaj, sunt sigur că mulți se întreabă cum scrie poezie un

cred că un procent semnificativ al populației va tenor, știți că se fac multe glume pe seama tenorilor în

răspunde că dispariția sa a fost o mare greșeală, era un mod GH D LQIRUPD lumea Fu privire la evenimente

lumea operei, cum că ar fi mai...să spunem aparte.

L.S: Am observat unele motive predominante în

culturale importante, spectacole din țară și străinătate, poemele tale: natura cu cerul şi muntele, ideea de

acasă cu locul natal şi dragostea de mamă. De ce generatii”, eu aș fi fericit să fiu măcar o gură de aer aceste motive? Ce semnificaţie au?

proaspăt în atmosfera autohtonă socială poluată cu

T.I: Așa mi-am exprimat eu dorul de casă, de mamă lucruri nesemnificative și dăunatoare.

și frați, de locurile natale, unde așa cum spuneam în L.S: Dacă ar fi să încurajezi tinerii artişti, care ar fi poezia „Acasă”, „am învățat să strig, să zburd, să zbor

primul sfat pe care l-ai transmite?

și să visez/ cai verzi, mălai sau praznice...”. Orice T.I: Le-aș spune să fie echilibrați, să se distreze și să întoarcere în Mălini și împrejurimi e ca o porție bună studieze în egală măsură. Să nu vrea totul dintr-o dată, de spanac pentru Popeye Marinarul.

L.S: Care este poezia ta preferată din volum?

fiecare lucru la vremea lui, nu se pot sări etape în evoluția unui om. Succesul vine pe neașteptate pentru truditori...

L.S: Eşti muzician, poet, ce-i mai pregăteşti publicului tău?

T.I: Important e să mă bucur de ce am realizat până

acum, nu aș vrea să fac multe lucruri doar ca să demonstrez cât de capabil sunt. Se spune că românii știu să facă de toate, însă luați la bani mărunți, nu

aprofundează cu adevărat nimic din ceea ce știu.

Deocamdată aprofundez arta vocală, pe plan secund e poezia și după...celelalte lucruri, fiecare cu importanța T.I: Pentru că sunt ale mele, îmi plac toate.

lor.

L.S: Ai văzut în lansarea acestui volum o completare a artistului Teodor Ilincăi?

T.I: Cred ca e doar o completare parțială, mă cunosc relativ bine, pot face mult mai multe lucruri, doar voința să nu mă părăsească.

L.S: Te-ai gândit atunci când ţi-ai lansat cartea că publicul se va raporta la scrierea ta făcând apel la

Nicolae Labiş? Mă gândesc că provenind din aceeaşi comună aşteptările sunt mari.

T.I: Nu pot spune că nu am avut o strângere de inimă

atunci când am decis să public poeziile, gândindu-mă nu numai la Labis, dar și la Eminescu, Alecsandri, Bogza, Minulescu, Pann, Blaga, Macedonski, Stănescu, Sorescu și toți marii noștri poeți, așa de mic

mă simt când le citesc capodoperele...asta nu înseamnă că noi ceilalți nu avem ceva de spus. Criticul Eugen

Simion l-a supranumit pe Labiș „buzduganul unei

Loredana Larissa Sofron

Angoasa heideggeriană Impersonalul „se”- locul comun, spaţiul public, cotidianul - o realitate adânc înrădăcinată în fiinţă, căreia oamenii îi neagă existenţa prin cuvintele lor dar o confirmă prin preocupările lor. Este spaţiul în care omul se refugiază abandonându-se preocupărilor de tot soiul care îi ţin fiinţa ocupată cu sensurile elementare ale locului comun. Oamenii sunt înspăimântaţi de ziua în care se vor trezi singuri şi obligaţi să acţioneze ei înşişi. De aceea fug în spaţiul public pentru a se pierde în neautenticitatea preocupărilor zilnice. Dacă ceea ce li se întâmplă lor este marca celor mulţi, lucrul acesta le va aduce acea siguranţă tihnită, care fiind a tuturor este a nimănui. În acest spaţiu impersonal al liniştii şi siguranţei omul poate fi apelat de angoasă, o trăire interioară şocantă care-l pune faţă în faţă cu lumea şi cu propriul fapt de a exista.

Spaţiul public - supremul pragmatism - este măturat de noaptea angoasei, având ca rezultat efectul unei dezmeticiri devastatoare, restituindu-i omului darul întreg al fiinţei. Luând distanţă de propria lui fugă în locurile comune, omul nu mai poate fi captat de preocupările lumii, fiind ţintuit în faţa purului fapt că există. În această existenţă lumea se surpă, pierzându-şi semnificativitatea, făcând loc simptomului unei putreziciuni care va deveni solul fecund al individualizării. „Stau la marginea unui lac cu un singur mal/Osul frunţii mele”(Nichita Stănescu) Angoasatul se descoperă singur, nud, opunându-se unei lumi care îşi pierde sensul, plasat cu fiinţă cu tot în faţa unui spectacol terifiant „care vine de nicăieri”. Angoasa nu este comparabilă cu nici o altă experienţă cotidiană. Asta înseamnă să te aşezi în acel loc inconfortabil, cu nervii stând să-ţi plesnească sub presiunea sinelui impersonal, vibrând în faţa purului fapt că exişti.

Pus în faţa nimicului lumii, cel aflat în angoasă va lua o hotărâre radicală, activându-şi acele posibilităţi ale fiinţei care-l vor conduce în cele din urmă către individualizare. Păstrând constant în memorie această dispoziţie, angoasatul îşi activează libertatea „de a se alege pe sine”. Spre această alegere înaltă este condus în mod paradoxal „cel care era deja ajuns aici”. Astfel, intră în posesia posibilităţilor autentice doar cel posedat de angoasă. Întrebările şi răspunsurile care bântuie locul comun al dispersiei mundane se vor dizolva în spaţiul angoasei, unde omul îşi întâmpină fiinţa „din locul sosirii sale”, ca în parabola creştină: „nu Te-aş fi căutat dacă nu Te-aş fi găsit!” În opoziţie cu sinele impersonal - spaţiul tuturor şi al nimănui - angoasa reprezintă întoarcerea la proprietatea absolută.

Ca un acrobat pe sârmă, cel hotărât îşi eliberează puterile creatoare, mergând constant împotriva a ceea ce este dobândit obişnuit.

Bucată scrisă la o cafea la crâşma Thales P.S. „Lumea este aşa cum este şi ca dânsa suntem noi” (Petre Ţuţea)

Călin Dănilă

Mămăliga în viziunea călătorilor francezi (secolul al XIX-lea) Venind după o întunecată epocă fanariotă, Moldova a parcurs în timpul domniei lui Ioniţă Sandu Sturdza acea etapă a revigorării spiritului românesc.

Totuşi, încă de la primii paşi pe care îi făceau călătorii străini în Principatele Române erau surprinşi dureros de starea de sărăcie în care se aflau ţăranii, cu toate că, arăta Poujade, „ei nu mai sunt şerbi…şi ei nu mai au nimic cu boierii lor”1.

Starea de sărăcie în care se aflau ţăranii în prima jumătate a secolului al XIX-lea este oglindită şi în alimentaţia lor. Hrana ţăranului era foarte simplă.

Considerată mâncarea ţăranilor, mămăliga2, era des folosită ca substitut pentru pâine sau ca aliment de bază. Motivul pentru care mămăliga era atât de populară la români este faptul că otomanii puneau bir numai pe grâu, porumbul rămânând alternativa cea mai hrănitoare.

Călătorii francezi care au trecut prin Moldova şi Ţara Românească au surprins în însemnările lor şi unele informaţii referitoare la mâncarea ţăranilor, mămăliga. Hrana de bază era, după relatarea lui Ubicini, „o fiertură groasă, făcută din făină de porumb, numită mămăligă, care ţine loc de pâine”3. Însă, precizează Ubicini,

„trebuie să fii obişnuit încă din copilărie de a frământa mămăliga între degete şi a o mânca apoi în loc de pâine, împreună cu ridichi sau ceapă crudă”4. În zilele bune, ţăranul mai adăuga la masă puţin lapte, unt sau smântână.

Mămăliga, ca hrană de bază, a fost pomenită şi de J. D. de Bois-Robert, cel care din momentul în care a pus piciorul pe pământul Ţării Româneşti a fost întâmpinat cu multă bucurie de ţărani. Acest lucru l-a determinat să afirme că „ospitalitatea ţărănească întâmpină pe călător cu mămăligă şi prazi, pe care el îi aseamănă cu acei «poireaux de la Picardie» bine cunoscuţi lui”5.

Ca un adevărat român, domnul Moldovei6, introdusese obiceiul ca la masa domnească să nu lipsească de lângă fiecare tacâm câte o măsuţă în miniatură cu trei picioare, asemenea celor de la sat, pe care se răsfăţa tradiţionala mămăligă, şi asta pentru că, în accepţiunea domnului, de la masă nu trebuia să lipsească hrana de temei a moldoveanului.

Prof. Dr. Luisa Tanase N. Iorga, Istoria românilor prin călători, Ediţie îngrijită, studiu introductiv şi note de Adrian Anghelescu, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 585-586 2 Mămăliga este denumirea în limba română a unui fel de mâncare preparat din făină de porumb (mălai).

3 Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. V, (1847-1851), vol. coord. de Daniela Buşă, Editura Academiei, Bucureşti, 2009, p. 275 4 Ibidem.

5 N. Iorga, op. cit., p. 564 6 Ioniţă Sandu Sturdza 1

Am fost un copil obişnuit al Fălticenilor acelor vremuri.

Născut în 1980, mi-am petrecut copilăria parţial şi în perioada comunistă, când nu aveai multe programe TV, telefonie mobilă sau internet. Socializarea se făcea prin întâlniri directe, cu gaşca de nebunatici din cartierul meu.

Inevitabil, încercând să ne dăm cât mai mari, existau diferite forme de măsurare a calităţilor noastre, să vedem “care e mai tare”. Care arunca mai departe cu piatra, care dă mai multe goluri, care are curaj să facă una sau alta.

Se ajungea şi la obişnuitele lupte din ianuarie, când lumea arunca la gunoi brazii de Crăciun, şi noi ne întreceam să îi recuperăm, să le rupem crengile şi să ne facem arme din trunchi cu care să ne “batem” cu cei din cartierul vecin. Totul se lăsa cu unele răni, majoritatea julituri, dar aia era copilăria acelor vremuri, şi n-o regret deloc.

Nu am fost de când mă ştiu un iubitor al istoriei. Şcoala primară nu reuşise să îmi inoculeze acest “virus”. Totul s-a schimbat odată ce am îmceput să colecţionez monede şi bancnote vechi. Nu a fost de ajuns să le strâng, fiecare piesă avea o poveste, pe care am vrut să o aflu: cine a emis-o, în ce perioadă, prin ce s-a remarcat acel stat sau conducătorul lui în perioada când s-a emis moneda/bancnota.

Încet-încet, istoria a început să-mi intre sub piele. A depăşit limitele impuse de colecţia de bani şi am ajuns să citesc cărţi despre orice perioadă istorică, şi să devin un destul de bun cunoscător al istoriei, totul reflectându-se şi in pasiunea cu care învăţam la acest obiect în anii de liceu.

Am ajuns astfel să dezvolt o preferinţă clară pentru istoria antică în general, şi în special pentru cea a ţării mele. Mă fascinau dacii şi romanii, cu civilizaţiile lor şi conflictul major care i-a pus faţă în faţă. Nu am dat imediat după liceu la facultate, dar eram hotărât să dau la istorie. Dar nu la orice fel de istorie: nu m-a atras în mod special să devin profesor, aşa că am ales “istoria aplicată”, adică arheologia, care se preta mult mai bine la pasiunea pentru istoria antică.

Aşa am ajuns să merg pe șantiere arheologice, să iau contact direct cu dovezile materiale ale acelor vremuri, artefactele, şi cu intrebările care apăreau în legătura cu ele: cum au fost confectionate, la ce foloseau,

cum arătau variantele mai vechi sau mai noi ale acelui artifact, de ce au dispărut sau nu au dispărut până azi?

Am ajuns astfel la arheologia experimentală, prin care în ziua de azi se încearcă recrearea unor obiecte prin metodele folosite în acea perioadă, şi descoperirea functionalităţii.

Tot datorită arheologiei am ajuns în judetul Salaj, într-o localitate unde se afla în antichitate un castru de frontieră roman numit Porolissum. Acolo se organiza (şi încă se organizeaza) în fiecare an “Festivalul Zilele Romane”. Şi aici am văzut pentru prima dată o trupă de reenactment, venită din Ungaria: Legio XV Apollinaris, după numele antic al trupei care staţiona în antichitate în oraşul lor.

Pe loc am rămas profund impresionat de ce făceau: prezentare de costume, instrucţie, lupte regizate. Mi-au revenit ca o avalanşa în minte amintirile din Fălticeni, şi atunci mi-am dat seama cum ar trebui să fie prezentată istoria astfel încât să ajungă să fie îndrăgită.

Aşa am ajuns în anul 2007, când am aflat de la un coleg arheolog de iniţiativa unor oameni din Cluj Napoca de a înfiinţa o asociaţie ce dorea să reînvie dacii şi romanii şi să facă ceea ce am văzut eu la Porolissum.

Pe loc m-am decis să fac parte din acest proiect.

TERRA DACICA AETERNA este prima asociaţie din România care se ocupă cu reenactment-ul legat de perioada antică. Reenactment-ul (cuvânt de origine engleză, pentru care nu există un echivalent exact in limba româna, cel mai aproape fiind “recreare”) este o modalitate prin care istoria este “retraită” la propriu, prin confecționarea de îmbrăcăminte, arme, unelte, locuinţe, pe care pasionaţii de reenactment (reenactorii) le folosesc în cadrul unor momente mai mult sau mai puţin regizate. Confecţionarea echipamentului se face în urma studierii izvoarelor istorice legate de perioada de timp care se doreşte a fi “reînviată”, astfel încât totul să fie cât mai aproape de realitatea acelor vremuri. Echipamentele create sunt folosite, pentru a încerca să aflăm cât mai multe date despre funcţionalitatea lor. Noi şi publicul participant în cadrul acţiunilor asociaţiei aflăm astfel, pe o cale ce stimulează curiozitatea şi dorinţa de descoperire existentă în fiecare din noi, piese din puzzle-ul care este istoria antică a civilizaţiilor dacică, romană şi sarmata. Metodele folosite de către asociaţia noastră sunt altele decât cele convenţionale, folosite în şcoli. Credem ca pentru o însuşire mai adecvată a trecutului nu este de ajuns doar istoria din manuale pe care o primim la şcoală. Astfel, asociaţia noastră are ca obiectiv familiarizarea publicului larg cu istoria antică prin intermediul arheologiei experimentale

şi al reenactment-ului. Cu ajutorul arheologiei experimentale, membrii asociaţiei au recreat echipamente, unelte, construcţii antice, folosind pe cât posibil metodele şi uneltele existente în acea vreme. Istoria învăţată la şcoala este astfel completată de cea traită pe viu. Experienţa din aceşti ani ne-a arătat că foarte mulţi din cei prezenţi la evenimentele noastre au devenit real interesaţi de istoria antică, lucru pentru care simpla predare din şcoli nu a fost de ajuns.

Perioada istorică aleasa de noi pentru a fi prezentată publicului este cea în care s-au desfăşurat conflictele militare dintre daci, romani şi sarmaţi, adică aproximativ secolele I i.Hr – II d.Hr. Astfel, în cadrul asociaţiei sunt prezente trei mari grupări: dacii, romanii şi sarmaţii. În afara de aceste grupări, în asociaţie sau recreat şi echipamente ale unor aliaţi ai acestor popoare, cum ar fi celţii, burii, palmyreenii, batavii. Sunt recreate atât momente din istoria militară a acestor popoare precum şi cele din viaţa civilă sau religioasă.

TERRA DACICA AETERNA s-a înfiinţat oficial la 1 iunie 2007 la Cluj Napoca, la iniţiativa unor pasionaţi de istorie antică. Chiar de la început în rândurile membrilor asociaţiei s-au aflat istorici-arheologi specializaţi pe perioada antică, sau studenţi care urmau acest drum. Astfel s-a început studierea documentaţiei istorice legate de echipamentele antice, căutarea modalităţilor efective de recreare a acestora, precum şi observarea fenomenului de “reenactment” în restul lumii, acolo unde acesta este o metoda efectivă de predare a istoriei. Apar astfel în cadrul asociaţiei noastre primele replici după echipamente romane din România, precum

şi primele replici dupa un echipament complet de dac din lume.

La ora actuală, Terra Dacica Aeterna are in jur de 70 de membri din toată ţara. Sediul oficial al asociaţiei este în Cluj Napoca, iar două filiale au fost înfiinţate în Constanţa şi Deva. Până în prezent, asociaţia a fost prezentă în peste 100 de manifestări legate de prezentarea istoriei antice de pe acest teritoriu. Pe lângă spectacolele desfăşurate în România, am mai avut reprezentaţii în Ungaria, Bulgaria, Italia, Polonia, Turcia, Republica Moldova şi Austria.

Concret, asociaţia participă la festivaluri de reenactmen, unde desfăşoară un program după un scenariu prestabilit, iar în paralel, în tabăra (amenajată astfel încât să arate ca una antică) se desfăşoară activităţi cu publicul, aşa-numitele ateliere (bucătărie, metalurgie, olărit, ţesătorie, pielărie, jocuri antice, trageri cu arcul, aruncarea suliţei).

În afară de prezenţele în festivalurile de reenactment, asociaţia noastră a dezvoltat conceptul de “Ora de Istorie Vie”: membrii asociaţiei merg în şcoli echipaţi în costumele antice, şi prezintă într-un mod interactiv istoria antică din perioada daco-romană.

Un plus faţă de “Orele de Istorie Vie”, din punct de vedere al logisticii, îl prezintă atelierul făcut de noi în satul Costeşti (com. Orăştioara de Sus, jud. Hunedoara), la poalele cetăţilor dacice din munţii Orăştie. Am construit aici o replică după un cuptor roman de ars ceramică şi o forjă metalurgică. Aici organizăm, în colaborare cu Direcţia Judeţeana pt. Tineret Hunedoara, tabere tematice. Sub coordonarea membrilor asociaţiei, cei prezenţi vor fi ghidaţi la monumentele din zonă, vor putea încerca replicile după costume, arme şi unelte antice şi vor experimenta diferite meşteşuguri sau tehnici de luptă antice.

În ce priveşte viitorul, sperăm ca România să se alinieze cu ţările Europei Centrale şi Vestice, dezvoltând această modalitate de a învăţa istoria. Festivalurile de reenactment sunt deja o tradiţie acolo, au un impact extraordinar la public şi beneficiază de sprijinul autorităţilor. În plus, această metodă alternativă de predare a istoriei este acolo inclusă in programa şcolară. Angajaţi ai muzeelor de istorie predau lecţii de arheologie experimentală la muzeu sau direct în şcoli.

Metoda cea mai bună de a intra în pielea personajelor antice şi de a le înţelege viaţa sunt arheoparcurile.

Prezente în Europa Centrala şi de Vest, în România arheoparcul e un deziderat de mai mulţi ani al grupului nostru. Practic, se construiesc în teren replici antice dupa clădiri: case, fortificaţii, ateliere, amfiteatre. Turiştii iubitori de istorie vin şi se cazează la acest arheoparc, se costumează după moda antică şi îşi trăiesc viaţa după metodele de atunci. Oamenii reuşesc astfel să se deconecteze de la problemele cotidiene.

Cei ce doresc informaţii mai multe despre Terra Dacica Aeterna pot accesa site-ul www.terradacica.ro, sau grupul nostru de pe Facebook, https://www.facebook.com/groups/237081633246/ .

Andrei Mihai, aka Oroles, vicepresedinte Terra Dacica Aeterna, responsabil cu recuzita şi comandant al grupului de daci

Recidivă Viața chinuie. Viața chinuie și ne spulberă, ne rupe din rădăcini ca toamna, ca un uragan la absurdului.

Nu mai putem face nimic. Nu mai e nimic de făcut. Trebuie să trecem mereu, prin aceleași etape ale omenirii, care ne duc la creare, la maturitatea apogeică, iar mai târziu la moarte, la ruină. Suntem niște frunze într-un arbore al eternului. Nu reușim a ne desprinde fără a ne durea, nu reușim a pleca fără a lăsa măcar amintiri Devenim indispensabili, chiar atunci cănd aproape ne cunoaștem sfârșitul. Ne e dor de timp, de lumină și căldura soarelui. Plângem în fața icoanelor cerând îndurare și rămânem pe loc, mereu. Mereu rămânem pe loc și așteptăm; nu facem nimic fără aprobare, nici măcar să ne privim în oglindă în ultimul ceas.

Aș vrea să întâlnesc oameni care în ceasul morții conștiente să ceară o oglindă și să-și privească chipul pentru o ultimă dată. Să-și pipăie fruntea, obrajii și ochii, acolo unde mama dădea pruncului săruturi. Ochii noștri sunt de cer, de frunze și de pământ. Ochii noștri sunt natură încă din veacuri.

Rădăcina noastră de arbor este sădită de Însuși Dumnezeu. Ramurile sunt veacurile existenței noastre pe pământ, iar frunzele suntem noi, oamenii. Toamna, mereu se formează un covor din ce în ce mai plin de frunze. Mai bogate, mai unice, mai puternice în ființa lor de hârtie uscată.

Dacă frunzele sunt rudele stelelor?

Dacă cu fiecare suflet plecat se naște o stea, și în același timp o frunză?

Dacă ar fi doar suflete pe cer, nu ar mai exista noaptea. S-ar uni două forțe planetare, doua forțe ale concentricului, iar noi am fi orbiți.

Orbiți de minciuni, de frumusețe, de lumină. Ne-ar fi dor de întunericul temerii. Am plânge. Am fi singuri și ne-am pierde în lumină. Un paradox… să te pierzi în lumina care ar trebui să te călăuzească. Ar fi un labirint uitat.

E contagioasă lipsa aceasta de susținere. Devenim singuri în propria noastră viață, plutim singuri, și ne desfacem pământul, tot singuri. Părul nostru devine frunze, brațele noastre devin ramuri, iar trunchiul nostru se

transform în tulpină, însă nu mai avem rădăcina. Ne-am pierdut-o prin sacrificiul suprem al omenirii de a căuta într-o continuă negăsire, de a călători în necunoscut, în neant. Ne-am depărtat în orizont de propriile noastre credințe, de propriile noastre neajunsuri și vise. Nu mai deținem nimic, nici măcar iubirea sau dăruirea. Devenim arbori prin regenerarea ființei ce am fost, ce nu mai suntem și ce nu vom mai fi niciodată. Devenim amintirile unor oameni care vor fi și ei la rândul lor, doar amintiri. Ne spulberăm în nisipul din clepsydra așa numitei vieți.

Nici pământul nu mai e ce-a fost. Nu ne mai vrea, nu ne mai primește. L-am dezamăgit în dorința de a-l merita. El nu a vrut să îl merităm, el a vrut să fim meritați, iar majoritatea dintre noi am trăit doar pentru niște idealuri spulberate pe muchie de timp. Nu am făcut nimic bun, am murit ca să nu mai trăim într-o lume vicioasă. Aprecierea a fost cerința hazardului morții. Acum, dacă pământul nu ne mai vrea, ne vrea cerul…

Ne face să dispărem fără a ști când și în ce circumstanțe am murit. Ne ia sufletul fără a ne mai da ocazia de a ne vedea trupul. Cine se mai vede ultima oară, închis în patru scânduri? Nimeni. Nu mai vrea nimeni să-și lungească starea de regret și de pururi durere.

Cine suntem noi? Pentru ce am ajuns a locui în această lume? Care e scopul nostru pe pământ, acum, când desfrânarea e de neoprit, ca o religie păcătoasă și ireversibilă, ca un vierme?! Nu mai găsim ce ne dorim.

Nu mai găsim liniște. Trăim, într-un continu vals de frunze, dirijat de vânt. Nu mai suntem proprii noștri stăpâni.

Suntem controlați de forțele diabolice ale lumii, de conducători bazați pe improvizație. Rănim ca lama unui cuțit ascuțit. Rănim în inimă, în suflet, în dor. Rănim ca atunci când tulpina ne e rănită de jurăminte ale unor îndrăgostiți incapabili de a sesiza maturitatea. Ne desprindem de putere ca atunci cănd Dumnezeu ne sesprinde de pâmănt, ne taie rădăcinile. Cădem. Nu mai suntem ai lui Dumnezeu. Nu-l mai avem în această lume, în fața noastră ca martir. E undeva în spatele nostru și ne privește lăcrimând. Îl renegăm pentru că nu ne mai seamănă, pentru că nu-l înțelegem.

Suntem egoiști si nu ne mai iubim. Ne acoperim cu un covor de frunze putrezite să îngrijim ceva ce nu ne mai aparține. Nu mai acceptăm ploaia să ne mângâie chipul, vântul să ne bată obrajii, iar soarele să-i dezlege. Trăim într-un cavou, fără rădăcini, fără lumină. Doar întuneric și frunze. Frunzele noastre, frunzele noastre pierdute… se duc să moară.

Alexandra Ana-Maria Diaconița

Clasa a XI-a J, Colegiul Naţional Nicu Gane

Adio Nu-mi pasă de tine! Nu vreau să ştiu dacă eşti bine s-au nu şi în nici un caz nu am de gând să te caut în această viaţă....... probabil că asta ai vrut să-ţi spun. Probabil crezi că dacă tu ai decis să mă laşi în urmă, eu aş putea avea vreun drept să mă agăţ de sufletul tău şi să te imobilizez undeva în subsolul casei mele. Am dreptate, asta gândeşti?

Uite, ca să ştii şi tu, dacă măcar o singură dată te-ai gândit în felul ăsta la mine, atunci află că eşti o persoană fără pic de capacitate de analiză psihologică. Nu mă întrerupe şi nu-mi spune că nu înţelegi ce zic!

Chiar nu am de gând să te împotmolesc în termeni dificili, ca mai apoi să mă acuzi că nu mi-ai înţeles ideile şi sentimentele, deoarece am fost prea abstractă. Doar ca să ştii, fiecare cuvânt al meu înseamnă ceva simplu deşi tu spui că ai nevoie de un dicţionar la fiecare frază a mea. Aici chiar ai fost răutăcios şi nu am de gând să răspund la aşa ceva. Pur şi simplu nu vreau.

Totuşi, revenind la ceea ce dorem să-ţi spun, tu nu ai înţeles nimic din tot ce sunt eu şi nu o spun de parcă aş vrea să mă urc pe un piedestal şi să te privesc de sus.Pur şi simplu am descoperit, după tot acest timp, că tu nu ştii când un om este sincer şi când nu. Ai apelat la artificii, la flori frumos aranjate, la parfumuri ce-ţi taie răsuflarea şi eu am căzut în plasă fără să conştientizez. Am căzut lin, fără vreo şansă de a mă ridica, în timp ce tu te înălţai tot mai mult. Chiar e nevoie să te transformi şi tu într-un artificiu? Nu înţeleg. Dacă aveai de gând de la început să uiţi numele meu, atunci de ce te-ai mai deranjat să încerci să mă cunoşti? Chiar ai crezut că nu vei lăsa cicatrici în inima mea? Nu, nu-mi răspunde la asta. Tot încerc să trăiesc cu falsa impresie că măcar am reuşit să descifrez puţin din personalitatea ta rece aşa că nu-mi distruge acest gând. Chiar nu vreau să cred că am petrecut tot timpul ăsta gândindu-mă la un străin care de fapt nici nu exista!

Mă doare că înainte de a fi sincer cu mine ai fost cu oricine altcineva şi mai mult decât atât, că m-ai minţit. Asta este tot. Nici nu cred că mai este nevoie să-ţi descriu sentimentul de trădare care mă face să-mi simt corpul ca şi cum ar fi tăiat cu cioburi de sticlă, aşa că..... Ei bine, cred că aş putea să spun că mi-aş fi dorit ca tu să nu fi apărut în viaţa mea, dacă asta te face să nu simţi vreo urmă de remuşcare. Asta îţi doreşti? Dacă da, să ştii ca o voi face, cu toate că deşi sufletul îmi pulsează de durere, nu vreau să arunc cu noroi în tot ce ai însemnat pentru mine. Este un paradox – adică ceva ce se contrazice în mintea mea, nu te mai întinde după dicţionarul ăla! – în sensul că toate intenţiile mele de autoconservare îmi spun să te rănesc şi eu la rândul meu, dar totuşi o parte din mine nu mă lasă să te fac să suferi.

Acum, la final, aş vrea să-ţi ofer un obiect mie nu-mi va mai trebui – jurnalul meu. Dacă-l vei deschide, vei putea afla că am păstrat în memorie toate momentele fericite sau triste în care ai fost alături de mine, iar la final ţi-am lăsat şi o dedicaţie, celui care ai fost lângă mine mereu şi care acum m-a uitat, scumpului meu prieten şi duşman, Timpul!

Spinare Crina Maria Clasa a XII-a F, Colegiul Naţional Nicu Gane

A fi sau a nu fi........extraterestru Extraterestru: nepământean, ființă(şi nu numai) care se află în afara globului terestru Îmi aduc aminte şi acum de prima carte despre (posibila) existenţă a extratereştrilor pe care am citit-o; aveam vreo 14 ani şi vreau să vă spun că nu am dormit câteva nopţi, gândindu-mă că s-ar putea să mi se întâmple şi mie vreunul din lucrurile teribile descrise acolo. Cartea avea poze alb-negru şi pentru acea vreme, era foarte bine documentată. Nu mai ţin minte nici titlul cărţii şi nici autorul, dar încă mai păstrez în amintire sentimentele şi fiorul pe care mi le-a lăsat.

De atunci am citit multe alte cărţi pe această temă, am văzut filme şi documentare, dar nici unul dintre acestea nu a mai avut un asemenea impact asupra mea. Tema extratereştrilor a apărut odată cu omenirea; începând cu epoca modernă, a fost dezbătută şi întoarsă pe toate părţile, de n-a mai rămas aproape nimic de descoperit sau discutat. Ce încerc eu să fac aici nu e să aduc argumente pro sau contra existenţei vieţii extraterestre, nici să îngroş rândurile specialiştilor în domeniu, pentru că nu am pregătirea necesară; nu, ce vreau eu să fac este să vorbesc despre acest subiect la nivel personal şi mai mult sau mai puţin romantic.

Până în momentul de faţă, nimeni nu a produs o dovadă incontestabilă şi general acceptată a faptului ca nu suntem singuri în Univers. De aceea, a crede sau a nu crede în existenţa extratereştrilor este, în cele din urmă, o opţiune personală, care ţine de nivelul de educaţie, de imaginaţia şi de entuziasmul fiecăruia dintre noi. Nu voi încerca să vă schimb convingerile şi credinţele. Nu într-un mod radical.

Pentru inceput, mă voi situa pe poziţia de mijloc, a scepticului.

Chiar dacă nu există nepământeni, se poate observa că începând cu a doua jumătate a secolului XX, interesul pentru fiinţele din alte lumi aproape s-a transformat într-un fenomen social, care a căpătat aspecte mai mult sau mai puţin ridicole: dincolo de miile de aşa zise “cazuri” de întâlniri cu extratereştri sau de apariţii de OZN-uri, o adevarată industrie “extraterestră” a fost pusă în mişcare, care exploatează la maximum dorinţa noastră de a consuma “alieni”.

Cărţi, filme şi seriale SF, jucării, mesaje publicitare, jocuri pe calculator, toate acestea au transformat extratereştrii în adevărate legende comerciale ale secolului XX şi XXI, deviind adevărata semnificaţie a fenomenului. Ne-am îndrăgostit de ei, chiar dacă le negăm existenţa, așa cum ne îndrăgostim de reclamele Coca-Cola de la Crăciun. Chestii fictive, dar “trendy” (uneori dureros de profunde), care ne fac sa visăm frumos (sau să avem coşmaruri) şi să păcălim realitatea.

Eu una, însă, nu sunt sceptică. Nu aş avea cum. Alături de alţi mii de nebuni, impostori sau exaltaţi, fac

parte din clubul celor care (cred că) au avut experienţe legate de extratereştri şi nu mi-e ruşine să recunosc asta. Nu vă voi plictisi cu povestea mea, pentru că vi s-ar putea părea ridicolă sau, în cel mai bun caz, neverosimilă.

La câtva timp dupa ce mi-au trecut entuziasmul(şi spaima) iniţiale, am incercat să mă gândesc mai bine la ce mi s-a întâmplat şi am ajuns la concluzia ca acea “apariţie” a avut, cel putin in cazul meu, un impact similar unei revelaţii. Întâmplarea, combinată cu ceea ce citisem până atunci despre extratereştri, mi-a întărit convingerea referitoare la existenţa acestora şi m-a făcut să-mi schimb din rădăcini viziunea asupra Universului.

Aşa că, am incercat să găsesc un răspuns(găsit de alţii înaintea mea, dar pe care îmi place să-l consider şi al meu), la întrebarea: “De ce să credem mai degrabă că extratereştrii există, decât că nu există?” De ce? Pentru ca Universul este infinit. Iar asta înseamnă că undeva în această infinitate trebuie să existe atât alte fiinţe careşi duc viata după instincte şi nevoi primare, la fel ca animalele de pe Pământ, precum şi fiinţe inteligente, care au constiinţa faptului că există, cât şi a Universului în care trăiesc, la fel ca noi, oamenii. Dacă nu ar mai exista alte fiinţe inteligente undeva în Univers, atunci infinitul ar fi mărginit, ceea ce este un nonsens.

Acum, că am stabilit(oarecum), că aceşti extratereştri există, apare o nouă întrebare: cum arată ei? Lăsând la o parte subiectivismul martorilor oculari, nivelul intelectual al acestora, mediul cultural, profilul psihologic, religia, etc, aproape toate descrierile converg spre apariţii aproximativ asemănătoare, ce impart extratereştrii în două mari categorii principale: 1. Imaginea consacrată din zilele noastre a unui extraterestru “real” este aceea a unei creaturi asemănătoare unui fetus, firavă, cu cap supradimensionat, ochi mari şi migdalaţi(ce par să nu clipească niciodată) de un negru absolut, cu puţine sau fără nici o altă trăsătură facială şi cu extremităţi subţiri. Dimensiunile acestor extratereştri “clasici” rareori le depăşesc pe cele ale unui om de statură medie, variind de obicei între 1 şi 1,7 metri. Lor li se adaugă constituţia slabă, acoperită de costume strânse pe corp, de obicei gri sau argintii, de unde şi denumirea acestora de “omuleţi gri” 2. A doua poziţie pe listă este ocupată de fiinţele cu trăsături aparent umane, îmbrăcate în general, în costume dintr-o bucată şi care vorbesc şi se comportă asemenea oamenilor.

Aceştia sunt extratereştrii umanoizi care, în majoritatea relatărilor observatorilor se găsesc pe aceeaşi navă, cooperând sau, în alte cazuri, “omuleţii gri” fiind subordonaţi celor cu aspect uman.

Mai puţin întâlniţi în descrierile martorilor şi mai puţin credibili sunt extatereştrii reptilieni, cu aspect animalic sau robotic. Aceştia par să aibă rol de subordonaţi sau de instrumente pentru cele

două categorii de umanoizi, îndeplinind diverse sarcini desemnate de aceştia. Desigur, descrierile caracteristicilor fizice şi comportamentale ale extratereştrilor nu sunt rodul vreunui studiu stiinţific riguros, bazat pe interviuri, fotografii şi disecţii, ci, mai degrabă, o colecţie de relatări subiective ale celor care susţin că au fost martorii unor astfel de apariţii Descrierile din literatura de specialitate serioasă sunt, totuşi, mai sensibile la aspectele practice pe care evoluţia unor specii capabile de călătorii interplanetare le-ar presupune. Mai mult decât atât, zecile de ani de documentare asupra observaţiilor unor presupuse fiinte din alte lumi(vezi controversatul fenomen Roswell, care până în prezent pare cel mai credibil fenomen OZN) par să distingă ca dominante cele două specii descrise mai sus. În aceeaşi măsură, un studiu superficial al istoriei şi mitologiilor omenirii ne dezvăluie existenţa încă din preistorie a unor figuri stranii şi inexplicabile. Să fie oare, demonii, gnomii sau zeii, vizitatori de pe alte planete? Ori, poate, extraterestrul din zilele noastre reprezintă o tranziţie firească de la misticism la o cultură dominată de ştiinţă și de nevoia de a crede că nu suntem singuri în Univers. Incertitudinea în aceasta problemă va fi risipită, probabil, în momentul în care o navă din altă lume va apărea pe cer sau primul extraterestru va fi prezentat(în carne şi oase), pe toate posturile de televiziune din întreaga lume. Sau, de ce nu, amândouă!

Lăsând la o parte miile de cazuri de apariţii OZN, mai mult sau mai puţin credibile, dezvăluirile oficiale (sau mai pe şest) ale guvernelor lumii, zecile de experienţe de gradul I, II sau III, descrise de martori oculari, unii mai exaltaţi decât alţii, precum şi tonele de literatură de specialitate, pentru mine este suficient să văd o lumină ciudată pe cer noaptea, ca să ajung sămi închipui, cu un fior de spaimă şi de agitaţie(excitement, ar spune americanii!), că aceea este ziua(noaptea, de fapt) în care vin extrateştrii!

Ramona Dănilă

Mihaela Rusu Amsterdam, Olanda

Grădina cu creste

La limita ghetii

La portile cerului

Lungul drum spre Marmolada

Pastel cu crevase

Č˜apte zile printre pietre

Via ad caelum

Variaţiuni Enigmatice

Eric-Emmanuel Schmitt este un nume răsunător atât în Belgia, cât şi în întreaga Europă. Scriitor de ficţiune, teatru şi nuvele, doctor în filosofie, debutează în anul 1991 în literatură, acum fiind tradus în peste cincizeci de limbi şi jucat pe sute de scene. La cei cincizeci şi trei de ani ai săi, deţine o operă ce cuprinde: nuvele, eseuri, proză scurtă, autobiografie, piese de teatru şi traduceri. Traducătoarea pieselor lui EricEmmanuel Schmitt în limba română este Paola Bentz-Fauci, care a publicat aceste texte, în urmă cu câţiva ani, la Editura“Cartea Românească”. spune - iubirea este omniprezenţa care, cu sau fără de voie, instaurează necesităţi”[2] Tocmai de aceea, iubirea este şi va rămâne un invariabil în operele literare. Faptul că ne place să citim şi să scriem despre dragoste, asta face această temă nemuritoare. „Variaţiuni enigmatice” prezintă două ipostaze şi două opinii diferite despre iubire. Erosul, prezent în viaţa oricărui om într-un fel sau în altul, ne face inima să bată mai tare, durerea să pară mai uşoară, timpul devine un aliat, iar traiul fiecăruia devine mai frumos în adevăratul sens al cuvântului.

„Variaţiuni enigmatice” (original: „Enigma Variations”) este unul dintre titlurile sale de referinţă.

Fiind publicată în anul 1996, piesa se mai joacă şi astăzi pe scenele din Europa (România, Marea Britanie, Belgia). Ideea principală a piesei este amorul pe care îl resimt Eric Larsen şi Abel Znorko pentru aceeaşi femeie, numită “muzica rătăcită în carne”[1].„Temă, motiv, supratemă - oricum i s-ar

După ce piesa a fost pusă în scenă la Bucureşti, la „Teatrul Nottara”, în regia lui Claudiu Goga, avându-i ca actori principali pe Mircea Diaconu şi Alexandru Repan şi la Călăraşi, în regia lui Mihai Lungeanu, la Teatrul “Aurel Elefterescu” cu Cristi Dionise şi Ştefan Niţu, piesa a fost jucată şi pe scena Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi de către Emil Coşeru şi Octavian Jighirgiu în regia lui Liviu Manoliuşi scenografiaAxentiei Marfa (stagiunea 2012-2013). Liviu Manoliu, sucevean nativ, are experienţa a peste treisprezece filme, zeci de piese de teatru (atât ca regizor cât şi ca actor), dar şi emisiuni radiofonice (regizând a peste o sută de piese).

Scenografa Axenti Marfa, tulceancă la origini, a fost laureată a Galei UNITER 2013 pentru întreaga sa activitate în cadrul Teatrului Naţional “Vasile Alecsandri” din Iaşi. Emil Coşeru, pe cât este de iubit ca profesor, pe atât de admirat ca actor. Un actor pentru care spectatorii pot doar să aplaude, un profesor despre care elevii pot spune doar de bine. Octavian Jighirgiu, după turneele din S.U.A şi din toată Europa se întoarce pe scena teatrului din Iaşi pentru un rol care

i se potriveşte mai ceva ca o mănuşă.

Un text în care apare veşnicul cuplu Eros-Thanatos, al cărei diegeze se compune minuţios din defecte şi calităţi ale naturii umane. O serie de replici cu mult subînţeles, pe cât de simple, pe atât de complexe. Un text de o mare sensibilitate, ceea ce demonstrează ce era deja un fapt cunoscut lumii: bărbatul iubeşte cel puţin la fel de mult ca şi femeia, cu o puritate infatuabilă, deşi deseori ascunsă, cu patos şi suferinţă. Un joc actoricesc fără cusur, cu intonaţii bine alese şi gesturi de o mare concordanţă. Scenografia perfectă şi actorii aleşi pe sprânceană,asta fac din piesa “Variaţiuni enigmatice” o experienţă culturală unică şi de neuitat.

Am putea compara, într-o oarecare măsură, textul lui Eric-Emmanuel Schmitt cu “Nunta în cer” a lui

Mircea Eliade. Doi bărbaţi care iubesc aceeaşi femeie, dar într-un mod diferit şi la un moment dat în viaţa lor se întâlnesc şi îşi povestesc. Primul bărbat, un scriitor faimos, Abel Znorko, a fost laureat al premiului Nobel, preferă o iubire platonică, renunţând la prezenţa fizică a femeii pentru a şi-o putea păstra în gând, pentru a putea să-i scrie literatură şi să-i dedice volume. Al doilea, Erik Larsen, un bărbat normal din toate punctele de vedere, îşi leagă viaţa de a sa, iar după dispariţia acesteia, continuă, în numele ei, schimbul de scrisori cu scriitorul ca şi cum ea încă ar trăi.

O întâlnire între doi actori de mare talent, care,prin jocul lor, demonstrează încă o dată faptul că dacă pui doi bărbaţi îndrăgostiţi de aceeaşi femeie la aceeaşi masă sunt şanse nule să iasă bine. “Variaţiuni enigmatice” este, totodată, titlul unei piese muzicale a compozitorului englez Edward Elgar, al cărei motiv principal ritmează acţiunea piesei şi a spectacolului. Umorul şi nostalgia se împletesc arominios de-a lungul piesei astfel încât sumarizează gustul dulce-acrişor al vieţii.

Alma Ioana Gavril Ursache Bibliografie:

[1] – “Variaţiuni enigmatice” – Eric-Emmanuel Schmitt, editura Cartea Românească, traducere de Paola Bentz-Fauci, 1998, Bucureşti [2] –“13 paşi spre bucuria lecturii” – Noemi Bomher, Editura Universitas, Iaşi, 2002

Centrul de Artă Ceramică Suceava (PROPUNERE DE PROIECT)

Există la nivelul județului Suceava o istorie îndelungată în cea ce privește arta ceramică. Este suficient să amintim aici de zona Marginea renumită pentru ceramica sa de culoare neagră, sau de prezența unor familii de meșteri populari precum Colibaba, care au devenit un adevărat brand la nivel național. Totuși în ultimii 60 de ani au existat pierderi importante la nivel local și național. A existat o perioadă în care prezența unei roți de olar într-o gospodărie era considerată o infracțiune, doar în zona Marginea se presupune ca au dispărut peste 60 de meșteri populari.

Amplasarea muzeului pe strada Luca Arbore nu este una întâmplătoare, amplasarea ei fiind aleasă astfel

încât să creeze o legătură între ‘ruptura’ dintre centrul istoric al Sucevei și Cetatea de Scaun . Apare astfel o axă culturală pe diecția Curtea Domnească- Centrul de Artă Ceramică- Cetatea de Scaun.

Noua clădire se ridica ca o masa masivă, singulară ce urmează curbele de nivel, devenind o formă fluidă ce păstrează permanent legătura cu pământul, asemenea unui obiect de ceramică. Ea transcende dincolo de formele obișnuite ale unui obiect de arhitectură. Clădirea este dominată de o curte interioară ce asigura o fluiditate a mișcării nu numai în interiorul clădirii dar și la nivel urbanistic fiind elementul de legătura dintre centrul istoric al orașului și Cetatea de Scaun

Ben Lungu

Arhitecturi poetice Impulsul care stă la baza compunerii acestor imagini e mai greu de exprimat în cuvinte. Singurul sentiment pe care l-am avut în momentul în care mam gîndit la rostul acestei rubrici a fost cel al necesităţii exprimării propriilor emoţii în termenii poeticii fotografice dincolo de orice virtuozitate a tehnicii şi cromaticii fotografiei digitale.

Aşa cum orice muzician preocupat de calitatea propriei muzici işi acordează instrumentul ănaintea oricărui concert, la fel fiecare dintre noi este investit cu responsabilitatea aflării rezonanţelor spaţiului în care vieţuieşte şi cu datoria sacră a acordării acestora cu propriile tonalităţi sufleteşti.

Falsăm în spectacolul propriilor vieţi atîta timp cît ignorăm însemnătatea acestor rezonanţe.

Din păcate, suntem martorii recviemului tonalităţilor arhitecturale ale ultimelor două secole. Privindu-e, poate vom regăsi în noi vibraţiile acestei arhitecturi poetice.

Acorduri pe arcușurile grației

Recviem

Exercitiu de privire

Rime in linii și texturi

Mihai Cristian Fetcu

Colectivul de redacţie Redactor şef:

Mihai Cristian Fetcu

Webdesigner:

Constantin Lungu

Editor:

Ramona Dănilă

Redactor adjunct: Ana-Maria Cojocaru Tehnoredactor: Colaboratori:

Bogdan Leonte

Alma Gavril Ursache

Loredana Larissa Sofron Luisa Tanasă

Andrei Mihai, aka Oroles Spinare Crina Maria Călin Dănilă

Alexandra Ana-Maria Diaconița Mihaela Rusu