revistaa-nr-4 by academia pamantul viu

Cuprins:

Halucinații consensuale Hippie cu poeme

Despre viata si teatru cu actrita eliza noemi JuDeu si regizorul gHeorgHe Balint

ornamente astronomice în arHitectura caselor Din Bucovina timpul se face mănuncHi De versuri De ce sunt nașpa Diminețile De luni

Dorul existențial De alte Dimensiuni mit

Dansuri traDiţionale româneşti: Hora şi Brâul stigmat

fiziologia Durerii creDință

file De Jurnal

multe lucruri neînțelese

Dumnezeu iar a tras perDeaua De stele spre rai! mutilare

plăcere Definitivă ingroapa

iuBesc,iuBeşti,iuBesc…

Halucinații consensuale De câțiva ani relația celor mai mulți nativi digitali cu mediul online seamănă cu un exil într-un spațiu despre care nu putem spune dacă este un teritoriu în lumea generală socială, dacă se intersectează parțial cu aceasta, sau dacă este doar o lume independentă, o insulă imaginară colectivă în care distincția public-privat este pe cale de dizolvare. refugiul virtual într-o realitate paralelă sau alternativă devine pentru utilizatorii de internet o formă de respingere a banalității cotidianului, la fel cum prin muzică și filosofia de viață, generația hippie a refuzat societatea pe care o considerau în derivă. „omul conectat la internet este un hippie al zilelor noastre”, spunea florian pittiș. comunitățile existente în zona online sunt astăzi forma nonviolentă de protest a generației hippie. revoluția informațională digitală continuă, la un nivel mai mare și cu un alt limbaj ceea ce începuse revoluția rock în anii ’60, cultivarea necesității omului de a se întâlni cu omul, cu propriile gânduri și libertăți. în filmul Woodstock, michael Wadley, organizatorul festivalului, spune că muzica îți dă cele mai clare informații despre ce se întâmplă acum în lume, prin armonii, sau lipsa armoniei și prin ritmuri. în acea perioadă, concertele rock erau cam singurele manifestări care reușeau să strângă mulțimi de oameni și să le transmită mesaje. astăzi, cetățenia digitală, cu toate dilemele ei etice, este o nouă formă de identitate socială și doar judecând lucrurile din această perspectivă putem înțelege viitorul și putem anticipa forma societății în care vom trăi.

Fetcu Mihai Cristian

Hippie cu poeme “O stranie lume sonoră pusă sub semnul insolitului,nu lipsită de un aparte dramatism , o expresivitate ce se refuză banalului , locurilor comune ... o plăsmuire de străluminări și umbre înnobilată de farmec poetic , cu ecouri de blues levantin și aluzii la country western,dezvăluind o dinamică a nuanțelor gradată de la imperceptibilitatea șoaptei la paroxismul strigătului” Florian Lungu călin Dănilă: V-am văzut în concertul din primăvara aceasta de la Fălticeni. Extraordinar. Este o întîmplare faptul că sunteți a treia oară la cafeneaua Thales?

mike godoroja: nu este o întâmplare faptul că suntem a treia oară la cafeneaua thales. în primul rând revenim pentru că este un public foarte înțelept și doritor de a primi arta pe care noi o împărtășim, în al doilea rând pentru faptul că managerul acestui club are capacitatea de a fi o gazdă cu totul aparte și ne

face să ne simțim bine și în al treilea rând pentru că orașul este foarte frumos, e pozitiv, e luminos, e cvasipatriarhal, are o istorie a lui aparte și ne face plăcere să venim.

călin Dănilă: Mai mult decât un concert, evenimentul de la Thales a fost o adevărată poveste. Cum organizați un astfel de eveniment?

mike godoroja: spectacolele noastre seamănă cu o poveste, dar nu sunt realmente derularea literară a unei acțiuni de poveste, este mai degrabă un mesaj pe care noi vrem săl transmitem, și anume că în muzica ce ne înconjoară în zilele noastre există o nedreaptă delimitare, și destul de abruptă, între ceea ce se propagă prin promovare și ceea ce nu se promovează la vedere. ceea ce se aude la radio, la tv și ceea ce se promovează în prima ligă de interes, pe internet este o imensă cantitate de “fast-food muzical”. tot ce este de tipul acesta se consumă și se uită. ca atare, încercăm să implementăm publicului nevoia de a se autoinforma, de a se ralia unor grupuri de informații unde ei pot găsi calitatea . călin Dănilă: În timpul concertului se

vede cum vă exprimați bucuria de a fi în mihai cristian fetcu: Care sunt contact cu publicul. Vorbiți-ne despre acest sursele de inspirație pentru muzica feeling și despre muzica live. dumneavoastră ? mike godoroja: publicul este șansa noastră de a exista artistic. publicul e motivația pentru care ne trăim traiul artistic. nu există în filosofia artei vreun pasaj care să arate că artistul nu are nevoie de public. De la compozitorul care stă în intimitatea camerei lui de lucru, până la interpretul care se desfășoară pe scenă există nevoia de a fi în contact cu publicul, de aceea eu sunt extrem de dependent de reacția publicului. nu în sensul laudatiumului, ci în sensul unui contact sufletesc. cred că avem de-a face, în cazul spectacolelor în care gruparea Blue spirit alături de mine le fac, cu un soi de comunicare ce transcende zona de petrecere, zona facilului și intrăm într-o zonă în care se îmbină o comunicare înțeleaptă cu buna dispoziție sufletească. mihai cristian fetcu: Mai sunt astăzi muzica și poezia o mișcare de rezistență, așa cum se întâmpla în anii ’70 - ’80?

mike godoroja: o mișcare de rezistență arta prin ea însăși se reprezintă a fi, pentru că arta nu este altceva decât rezistența în fața gunoiului din jurul nostru, ca o necesitate de consum. este foarte evident că trebuie să acceptăm consumul ca o definiție a existenței umane, în special a celei aflate sub imperiul capitalismului, pentru că a aduna capital presupune a executa consumul. De altfel, consumul e un indicator economic al bunăstării unei economii, a unei țări, a unui popor, dar acestui consum întotdeuna i se va opune un alt tip de consum, care ține de spirit și cum oamenii au din ce în ce mai puțin timp să se ocupe de suflet, atunci artiștii au acest rol, de a fi parte din mișcarea de rezistență, în fața unui consumism barbar și de a aduce omului în scurtul lui răgaz bucurie sufletească, înțelepciune și înălțare de spirit.

mike godoroja: sursa de inspirație este viața pe care o duc. când deschid ochii în jurul meu se continuă peisajul, un real al visului meu existențial. fiecare dintre noi vede același lucruri altfel, fiecare dintre noi are o percepție personală asupra realității. ca atare, sursele mele de inspirație provin din lumea în care exist și ele sunt ambalate și încărcate artistic de muzica pe care în mod special o ascult, de la Duke ellington la miles Davis, de la led zeppelin la robert Jonson. mihai cristian fetcu: Mike Godoroja și Blue spirit e un grup sau concept? Cum a avut loc această întâlnire?

mike godoroja: proiectul mike godoroja și Blue spirit a început în 1997 și întotdeauna în existența lui a însemnat o permanentă luptă cu monotonia, cu ceea ce se numește blazarea, cu repetarea, cu ceea ce se numește palierul creațional. în permanență am vrut să mă mișc în zone care să mă surprindă și pe mine. este un proiect creativ care pleacă din blues și survolează teritorii care îmi sunt dragi, cum ar fi muzica rock inteligentă, muzica folk, country, funk, soul.

interviu realizat de: Călin Danila Fetcu Mihai Cristian

Despre viata si teatru cu actrita Eliza noemi Judeu si regizorul Gheorghe Balint intrăm abrupt într-un subiect despre omul de teatru și lumea lui cu regizorul gheorghe Balint și actrița luiza noemi. fără nicio țintă precisă ne aruncăm într-un joc de trăiri,stări și tensiuni unde cuvintele se lansează singure printre priviri ,cafele și fum dens de țigară. în continuare luiza noemi ne răspunde la o întrebare nepusă de parcă ne-ar fi citit gândurile. - Luiza noemi ... iar teatrul îți arată complexitatea omului: cât poate fi de

mârșav,cât poate fi de sublim,cât poate fi de tandru,de arogant. suntem. așa suntem.

oamenilor le e frică să meargă la teatru pentru că undeva în adâncul ființei se vor regăsi iar teatrul tocmai asta scoate la iveală. exiști.ești o individualitate. omul de teatru este conștient că este creație divină,complexă,majoră,minunată și își vrea identitatea.îmi vreau identitatea. plâng,râd,sufăr, sunt. sunt orice și prin teatru mă cunosc,mă recunosc ,încerc să mă regăsesc și să ating sublimul. Fetcu Mihai Cristian teatrul este o formă de responsabilizare. Luiza noemi libertatea înseamnă a fi

foarte responsabil. ne-a fost dat cel mai mare dar,liberul arbitru. De asta ne e cel mai frică. De ce? pentru că trebuie să-ți asumi responsabilități,pentru că atunci când iei o decizie trebuie să-ți asumi consecințele. când știi să dai piept cu consecințele te numești un om liber.

Fetcu Mihai Cristian există intradevăr frica asta de a te întâlni cu tine ,dar și mai mare este frica de a nu ști ce vei face cu tine după ce te-ai regăsit. Luiza noemi Da, poate fi prea mult , poți să înebunești ,să ajungi la ospiciu. Dar ne dăm seama de asta și trebuie să jucăm teatru pentru că ne place la ospiciu. Călin Dănilă Jucați teatru,vă întoarceți la ospiciu în „femei singure”,un rol uriaș în care creați un univers de una singură.care ar fi relația cu regizorul?

Luiza noemi la această întrebare vă poate răspunde domnul Balint. Gheorghe Balint nu știu,habar n-am cum lucrăm spectacolul. spectacolul stă teribil de mult în mîinile elizei. pentru mine,ca și femeia,povestea cu actoria rămâne un mister. Habar nu am ce se întâmplă în mintea,în capul și în hormonul actorului. e o minune. eu îi stârnesc ,restul se construiește de la sine într-o permanentă căutare. Luiza noemi vine geo și-mi zice: fii umană,există. în timp am învățat că este cea mai prețioasă indicație pentru că teatrul devine cea mai frumoasă formă de existență ,o trecere dintr-un spațiu intr-altul,din uman în inuman. a alege actoria înseamnă a fi om prin excelență.

Fetcu Mihai Cristian Călin Dănilă

Ornamente astronomice în arhitectura caselor din Bucovina în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, semnele de pe casele bucovinene mi-au atras atenția prin aspectul lor bizar. nu mi-am putut explica de ce meșterii acelor timpuri au apelat la astfel de simboluri, care păreau a fi mai mult decât simple ornamente. Dorința de a afla resortul care stă în spatele acestui fenomen, a unit colectivul redacției într-un mic proiect, concretizat în câteva hoinăreli fotografice prin Bucovina. căutând pe internet și prin cărțile de etnografie semnificațiile acestor simboluri, ajungem la un studiu scris de Dimitrie olenici. citind articolul domnului olenici ne-am acordat propriile presupuneri la ipotezele de lucru propuse și de alți etnografi înaintea lui. fiind convinși că o discuție directă cu autorul studiului va lămuri și mai mult lucrurile, am pornit la drum (nu înainte de a face câteva fotografii ale simbolurilor de pe pereții „galeriei oamenilor de seamă”) împreună cu „furia portocalie” și cu câțiva prieteni ai academiei de aventură pământul viu spre locuința lui din satul Horodnic de Jos. întâlnirea cu frații Dimitrie și Dionizie olenici a fost o incursiune într-o lume mișcător de simplă aflată în amurg, cea a păstrătorilor de rost. Demult, orice om știa să-și facă singur o sărăriță, o lingură, un fus, un căuc de lemn pentru apă, un vas de aghiasmă. toate aceste obiecte aveau rostul lor în viețile oamenilor de atunci. oamenii erau mai buni, înnobilau lemnul, nu-l iroseau. aceasta a fost prima și cea mai puternică impresie pe care am avut-o când am privit vasta colecție etnografică a domnului Dionizie olenici aflată în șura familiei. într-un spațiu alăturat, Dimitrie olenici a amenajat un mic observator astronomic din care nu lipseau: un aparat de proiecție a bolții cerești, un telescop, o colecție bogată de cărți și harți astronomice și o replică a pendulului lui foucault pe care l-a și pus în funcțiune sub privirile noastre. ore bune s-ar fi scurs plimbând-ne prin acest spațiu miraculos, dacă semnele de pe pereții exteriori ai casei și calendarul expus în curte nu ne-ar fi amintit de motivul pentru care venisem de la fălticeni. povestea domnului olenici este așa... Lucrând la observatorul astronomic din Suceava, am studiat modelele și reprezentările fenomenelor astronomice pe care le-am recunoscut în

simbolurile de pe casele din Bucovina. Comparându-le cu studiile etnografilor privind ornamentele solare, am ajuns la concluzia că romburile, cruciulițele, cercurile și cercurile tăiate în patru, pictate mai întâi și reproduse mai târziu în stucaturi pe case, sunt simboluri solare. cele mai multe seamănă cu o eclipsă de soare, (inserezi simbolurile) iar oamenii le-au folosit ca semne apotropaice, mai întâi pe amulete, pe statuiete, apoi au devenit ornamente pe obiectele de uz gospodăresc (ouă, linguri, ceramică, pe ie, pe covoare, pe tașca de vânătoare) și pe pereții exteriori ai caselor. nu se știe cum au ajuns aceste semne la noi, cert este faptul că sunt aproape identice (ca semnificație și formă) cu cele întâlnite pe plăcuțele de la tărtăria, cu cele din egipt, din irak și de pe calendarele chinezești, japoneze și coreene. în comuna ciocănești, după al doilea război mondial, la inițiativa primarului de atunci, aceste ornamente au fost reprezentate și pe case atribuindu-li-se doar o valoare decorativă. astfel de ornamente au cea mai mare densitate în Bucovina, dar ele au fost întâlnite în cimitirul de la săpânța și pe pereții mănăstirilor și caselor din toată țara. multe dintre aceste simboluri nu mai însemnă nimic pentru noile generații, motiv pentru care nici nu mai sunt păstrate în arhitectura (eu aş fi folosit „decorul”) caselor. în ultimii douăzeci de ani au dispărut multe astfel de case pentru că nu s-a gândit nimeni să le includă în activitatea turistică și în patrimoniul cultural național, așa cum s-a întîmplat în comuna ciocănești. inițiativa lui Dimitrie olenici de a valoriza aceste simboluri s-a concretizat în realizarea unei planșe tematice (vezi fig.) pe care a prezentat-o în cadrul unei întruniri la paris dedicată anului internațional al astronomiei, apoi la cea mai importantă conferință astronomică de la sediul unesco. Dimitrie olenici a purtat cu el prin călătoriile sale o colecție de fotografii cu aceste motive, ștergare, ouă încondeiate și a organizat câte o mică expoziție în turcia, în china, în insulele maldive și în india în cadrul unor conferințe pe tema eclipselor de soare. cel mai recent proiect al domnului olenici este realizarea unui atlas care să cuprindă toate aceste simboluri pe care le-a fotografiat în ultimii douăzeci de ani.

Text: Fetcu Mihai Cristian și Călin Dănilă Fotografii:Alma ioana Gavril ursache și Fetcu Mihai Cristian

The Sun and solar eclipse in Romanian traditional ornaments

Dimitrie Olenici*, Maria Olenici**, Thomas Goodey***

1. General presentation The Sun, as the source of the material and spiritual life of humanity, has deeply

Stylised solar motifs eclipse, and the central point a sunspot.

influenced human culture and civilization down through the ages.

In Romanian villages, similar ornaments are found so often that some houses

Symbols which represent the Sun can be found in all the ancient civilizations:

almost seem to be solar temples of ancient Egypt transferred to our era. This is

Egyptian, Chinese, Indian, Mayan, etc..

not accidental. Similar symbols have been seen on a burnt clay tablet

For example, Mithra the Sun God was worshipped with prayers at the winter

discovered in a Tartar village in Transylvania.

solstice, and with a festival at the summer solstice.

Romanian peasants do not consciously follow Tartar models when decorating

The ancient Egyptians considered the Sun as being the eye of Horus, which

their houses or possessions, but these symbols have descended down through

later became the "eye of the Lord", and nowadays in a certain style of

time for six thousand years, from one generation to the next.

Christian religious painting this appears as a circle inside a triangle

Clay tablets like the Tartar ones have been found in Knossos, in Crete, and at

surrounded by rays.

Jemdet Nasr in Iraq. Specialists in the field consider the symbols on these

In ethnographic studies it is assumed that circles, rings, lozenges, small

tablets as being the first form of human writing.

crosses, and certain other signs found in embroidery, on ceramics, on painted

Initially, these symbols were put on houses or equipment both for artistic

eggs, and used in architectural decoration are representations of the Sun.

reasons and to serve as a protective talisman. Only the artistic aspect has

Moreover, certain more complex images appear to be representations of solar

persisted down to our times.

eclipses.

In the Christian world the cross became the protective symbol, and this itself is

The typical example consists of a circle intersected on each sides by a circular

an ancient representation of the Sun.

arc, with three rays projecting downwards, and with three curves above it.

Over time these symbols have become modified to such an extent that

Sometimes another smaller circle can be found in the interior of the circle;

sometimes it is not easy to distinguish the solar eclipse underlying what

sometimes, a small point.

superficially appears to be a bunch of flowers or a magnificent ornamented

To decipher this image which has very ancient roots, it may be said that the

cross.

circle represents the solar disk, the side arcs the Moon as it passes in front of

In this poster we present a small part of the huge collection of Romanian solar

the Sun, the upper arcs the solar prominences which can be seen during a total

symbols maintained at Suceava Planetarium.

2. Solar ornaments on domestic objects

3. The Sun - The Divine Eye that heals and protects

4. Solar motifs on gateposts, doors and funeral monuments.

5. Various representations of eclipses of the Sun

Timpul se face mănunchi de versuri căutându-ne drumul către o nouă aventură în masivul rarău, l-am întâlnit pe rapsodul popular nicolae Dârțu. întâlnirea a fost ca “ o transă arhaică și amăruie, în care, încă de la început vorbele se topesc în versuri... vorbește, și o mie de amintiri i se încâlcesc în miros de smirnă”. cât ne-am însoțit în drumul nostru comun, timpul a zvâcnit și ne-a dezvăluit o mai veche măsură a lucrurilor. cât mi-a fost viața de lungă n-am iubit ca(cât) să-mi ajungă pe dușman nu l-am iubit pe străin nu l-am primit pe flămând n-am săturat pe cel gol n-am îmbrăcat pe bolnav n-am căutat la cel din închisoare De ce nu m-am dus eu oare? iaca sunt bătrân de tot să fac fapte nu mai pot, mă apropii de chindie altul tre’ să-mi facă mie. mi-am dus viața fără rost, și nimej? n-am adăpost așa viața mi s-a dus și n-am iubit de ajuns

cei care citiți în astre pe deasupra țării noastre, spuneți, n-ați zărit cumva, pe lângă luceafăr să stea chipul eminescului figura poetului

că-n lume cât a trăit luceafărul a-ndrăgit Dedicând din poezie cu a sa mare măiestrie chiar și maicii preacurate i-a scris versuri delicate Dintre noi dac’a plecat poate Domnul s-a ‘ndurat poate îngerii l-au dus colo sus,mai sus ca norii să vegheze scriitorii

nicolae Dârțu

pagină realizată de: Fetcu Mihai Cristian Fotografii și text: Fetcu Mihai Cristian

De ce sunt nașpa diminețile de luni

O zicală veche spune că: “lunea nici iarba nu crește” . Nimic mai adevărat, aș zice. pentru mine, diminețile de luni sunt cele mai nașpa, din toată săptămâna. Să vă dau ca exemplu, dimineața asta. Mă trezesc la ora 6.30, după ce am dormit aproximativ 5 ore, pentru că am avut de făcut 1 kg de hârtii pentru instituția la care, cu onor, lucrez..... și aici o să spuneți: “Dar ieri a fost dumininică, n-ai putut să-ți faci hârtiile? “ “Ba da”, aș răspunde eu, “numai că, mai sunt și treburi rămase de sâmbătă de făcut pe lângă casâ, și nu știu când a trecut timpul” și uite așa, m-a prins noaptea cu laptop-ul in poală. Dimineața, începe coșmarul. și nu sunt numai eu. toți celalți trag de mine ca de gumă: “unde - mi sunt cărțile ? ” “Trebuie să-mi cumperi caiete !” “Ce mâncăm azi ?” “Nu uita să iei săpun !” “ești acasă la amiază ?” “unde mi-e geanta ? ” și așa mai departe..... Cu toată nebunia asta, și contra cronometru, trebuie să ramân calmă(și zâmbitoare, dacă se poate) și să ajung și la timp la școală. Trec peste faptul că mă îmbrac în fugă, și de-abia reușesc să mă spăl pe dinți în timp ce rezolv problemele de dimineață ale celorlați membri ai familiei. nici cafeaua n-am putut s-o beau. las’ că beau una la școală, de la „tomberon”. Pe stradă, constat că mă bate o cizmă de mă ustură la inimă. În graba plecării nu am avut timp să caut încălțări potrivite, așa că am luat prima pereche la îndemână. Am să văd eu ce fac, când ajung la școală! Când oi ajunge..... Pe stradă, ca lunea, trafic intens. Să scap de zgomot, îmi pun căștile, să ascult nițică muzică, să-mi revin. De unde fericire, că MP3-ul e descărcat. Așa că mă „consolez’ cu zgomotul infernal al mașinilor care trec pe lângă mine în viteză. pe la jumătatea drumului, nu mai rezist. Intru în parc, să aflu de ce mă bate așa de tare cizma. Mă așez pe o bancă și mi-o scot, să văd ce se întâmplă. Când ridic privirea, măturătorul de dimineață se uitră la mine ca la un aurolac, întrebându-se probabil ce e cu nebuna asta de se descalță dimieața în parc. așa că încetișor, mă încalț(cu grijă că frige) și o iau încet spre școală. Pe drum mă întâlnesc cu două colege care au chef de vorbă(nu că eu aș avea). Bâlbâi o scuză că mă grăbesc și o tai la școală mai repede, deși degetele mă ustură de mor. las’ că ajung la școală, măcar o să-mi beau cafeaua. Ajung, ce fericire incredibilă, cu 5 minute mai devreme. Timp de-o cafea. Scot bancnota aferentă, stau la coadă și când ajung în sfârșit să-mi cumpăr fericirea, hait!, s-a terminat cafeaua! Să-mi spună mie mutu’ că diminețile de luni nu-s nașpa!

ramona Dănilă

Dorul existențial de alte dimensiuni e o discrepanță majoră între vremea furtunoasă de afară și lăfăiala din cearșafurile albastre. în

această situație mă găsesc ca un prezicător al meteorologiilor interioare și analizez datele obținute, ca să văd în toată matematica asta unde mă mai situez. între timp, ceaiul alb se dă cu barca printre papilele gustative și mă îmbie spre întoarcerea la sine...

astăzi am stat de vorbă cu singurul bijutier din fălticeni, alin, fost angajat al armatei și povestitor

desăvârșit. Dincolo de minuțiozitatea muncii, omul știe să-și spună povestea și să te facă atent la dibăcia mâinilor. e mare lucru să găsești dedicare într-o meserie destul de depășită într-o societate înclinată spre consumerism și ,mai ales, spre arun-

catul la gunoi a lucrurilor încă utile. mai mult, tânărul bijutier a furat meseria de la mama lui și, deși a plecat

la constanța, s-a întors aici de dorul

liniștii pe care ocupația asta i-o oferă. povestea lui alin m-a pus pe

gânduri...mă întrebam câți dintre noi

reușesc să țină în viața lor calea pe care o găsesc justă, în contextul în

care singularitatea și refuzul compro-

misului sunt niște hilarități, niște himere. a nu se interpreta greșit: nu

cred că suntem puțini, dar suntem

dispersați și asta crează impresia refuzului de eliberare din corsete și căști de protecție. știu totuși că tot

produsul gândurilor și amânărilor noastre vine din raportarea la timp, capcana pe care marin preda o

vedea ca pe o resursă unde răbdarea este epuizată/epuizabilă. Dar ce e timpul altceva decât frica de a crea veșnicie? involuntară e întrebarea retorică, dar călăuza veșniciei suntem noi!

propun, așadar să ne dezbrăcăm de toate gândurile statice și să facem veșnicia mai ușoară. să

strângem toate cv-urile și dovezile de iQ ridicat și să le punem într-o valiză. apoi, să le ducem la reciclat

și în timp ce identitatea noastră birocratică se face fâșii în fața noastră, să stăm în cerc și să ne mai în-

trebăm care ne mai sunt obsesiile dătătoare de fericire. să ne amintim că dorul de viață este firesc și că

avem tot dreptul să alegem tricoul în locul cămășii, meditația în locul calculatorului, pe noi, în fața

societății.

Alexandra Ceornei

Mit

eşti un mit. în sfârşit am descoperit ceea ce reprezinţi! un mit. pentru că mitul este religios sau poetic. pentru că mitul nu se ştie dacă este adevărat sau fals. şi eu sunt tot un mit. pentru că mitul are o structură legendară. şi pentru că miturile intră în raport unele cu altele alcătuind o mitologie. ce mitologie...? anti-mit orice mit poate fi demolat, orice mit poate fi distrus, orice mit poate fi combătut. tu prin ce metodă ai putea fi uitat? sau... ai uitat că pentru mine eşti un mit?

Gavril-ursache Alma-ioana

Dansuri tradiţionale româneşti: hora şi brâul Dansul se practica de către români din cele mai vechi timpuri. Dansul folcloric dezvăluie într-o manieră sinceră şi directă aspiraţiile şi sentimentele oamenilor, el este strâns legat de viaţa şi istoria popoarelor, fiind însoţitor fidel al omului atât în momentele sale de bucurie cât şi în cele de mâhnire. Deşi dansul popular românesc se manifestă într-o mare varietate de aspecte regionale, el reprezintă totuşi caractere comune esenţiale care unesc toate formele de expresie coregrafică ale poporului român într-un stil naţional specific. un dans tradiţional românesc este hora, dans ce reuneşte într-un cerc mare întreaga adunare. Dansatorii se ţin de mână, făcând trei paşi în diagonală în faţă, stâng-drept-stâng, urmaţi de bătaie cu dreptul, apoi în spate, trei paşi drept-stâng-drept, bătaie cu stângul, totodată învârtind cercul, în principiu invers acelor ceasului. participanţii cântă cu toţii versurile cântecului, fiind acompaniaţi de instrumentişti. ţambalul, vioara, viola, acordeonul, contrabasul, saxofonul, trompeta sau chiar naiul sunt instrumente care acompaniază de obicei hora. De-a lungul istoriei, dansurile tradiţionale româneşti nu au trecut neobservate nici călătorilor străini. în principatele române erau două dansuri naţionale, consemna voiajorul ubicini, hora şi brâul. Hora, mărturisea publicistul francez, „aminteşte întrutotul carul roman aşa cum este văzut pe basoreliefurile antice. Dansatorii, bărbaţi şi femei, se prind de mâini şi formează un cerc în mijlocul căruia se află muzicanţii; apoi se rotesc, legănându-şi braţele şi îndoind un picior în timp ce cu celălalt fac un pas, fie în faţă, fie înapoi, se apropie, rând pe rând şi se îndepărtează de centru pentru a strânge sau lărgi cercul”1. caracterul acestui dans era unul „de indolenţă şi fatalitate”2, fapt ce era în deplină armonie cu specificul melancolic al poporului român. un alt dans, tot atât de viu şi rapid, pe cât era hora de lentă şi monotonă, era jocul numit brâu: „dansatorii se ţin toţi cu mâna stângă de brâu, iar mâna dreaptă se sprijină pe umărul vecinului lor; ei încep mai întâi încet şi puţin câte puţin cresc măsura la o iuţime de neînchipuit”3. Brâul este deci un dans românesc de virtuozitate, jucat mai ales de bărbaţi şi răspândit aproape în toată ţara. melodia instrumentală este însoţită deseori de strigături. ceea ce înveselea atmosfera prin sate erau cele două tipuri de orchestre, atât cea formată din ţigani ce aveau ca instrumente, vioara, naiul şi cobza, cât şi cea alcătuită din simpli săteni, ce foloseau buciumul, fluierul şi flautul.

Luisa Tanase

Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, serie nouă, vol. v, (1847-1851), vol. coord. de Daniela Buşă, editura academiei, Bucureşti, 2009, p. 282 2 Ibidem, p. 282-283 3 Ibidem, p. 283 1

stigmat suntem unicate pe acest pământ. eu am un picior de lemn. așa m-am născut. ai mei au prins între ei o ghindă când mau conceput. au vrut să-mi dea din puterea stejarului și acum, îmi port stigmatul peste tot. în suflet am o grămadă de ramuri pe care mai cocoţ câte o idee și, când sunt mulțumită de rezultat, o scot la lumină prin nări. câteodată, frunzele îmi mai gâdilă nasul și strănut alte idei, încă necoapte, dar, cine mă mai bagă în seamă, pe mine, care am un picior de lemn. cu părul am probleme la pieptănat. îmi smulg frunzele prea des și trebuie să am grijă să nu rămân cheală. avantajul este că îmi schimb culoarea fără prea mult efort. iarna, nu mai contează, am căciulița mea cu care rup gura târgului.o știți, nu? nu puteți să o uitați! oamenii, în majoritatea cazurilor, mă apreciază. îmi spun că am sufletul verde. De-ar ști ei că piciorul meu este de lemn...oricum nu vă spun care din ele este. să muriți de curiozitate...că doar n-o să mă căutați sub fustă!! e tare bine să fii un om-copac. ieri am ieșit în ploaie și am lăsat-o să se prelingă pe pielea mea. picurii se împleticeau în frunze, îmi scormoneau trupul, acolo, întinsă pe asfalt. ce deliciu să beau din apa cerului, cu buzele deschise, căutând să nu scap nici o fărâmă din adevărata viață. De atunci stau și privesc soarele, luna. piciorul meu a prins rădăcini și tot așteaptă să resimtă efervescența nebună a ploii. voi, ce fel de secrete ascundeți?

Cristina Melinte

rebuie, nevoie, cunoaÉ&#x2021;tere

6H SDUH FÄ&#x2020; H[LVWÄ&#x2020; vQWRWGHDXQD XQ ÂľWUHELHÂľ É&#x2021;L R ÂľQHYRLHÂľ vQ FHHD FH SULYHÉ&#x2021;te Ego â&#x20AC;&#x201C; ul; É&#x2021;i, desigur, negreÉ&#x2021;LW ÂľFXQRDÉ&#x2021;WHUHÂľ Trebuie Âľ7UHEuLHÂľ HVWH GRDU VWDUHD DEVROXWÄ&#x2020; D (JRX-lui fiind (JR (VWH XQ ÂľWUHEXLHÂľ É&#x2021;i este la puterea lui PD[LPÄ&#x2020; XQ LPSHUDWLY QLPLF QX SRDWH IL vQDIDUD OXL HO WUHEXLH VÄ&#x2020; ILH unicul singurul, FHO PDL EXQ (JR WUHEXLH VÄ&#x2020; DDLEÄ&#x2020; Nevoi Egou â&#x20AC;&#x201C; ul, are, de asemenea, É&#x2021;i nevoi Ă?QDLQWH GH WRDWH HO DUH QHYRLH VÄ&#x2020; ILH UHFXQRVFXW FD HJR GHVLJXU vQ VHQVXO GH D IL DFFHSWDW DSUHFLDW DGRUDW SHQWUX FHYD FH HO É&#x2021;L QXPDL HO HVWH Ă?Q DFHODÉ&#x2021;L WLPS HO DUH QHYRLH VÄ&#x2020; aparÄŚLQÄ&#x2020; SULQ FRQH[LXQH GH FHYD VÄ&#x2020; JÄ&#x2020;VHDVFÄ&#x2020; XQ rol pe care trebuie VÄ&#x2020;-O DLEÄ&#x2020; YD IL PHUHX FHYD DFWLY vQ FDUH HO WUHEXLH VÄ&#x2020; VH LPSOLFH HO QX SRDWH IL SXU É&#x2021;L VLPSOX 'DU WRFPDL din cauza lui (a rolului) 'O (JR DUH QHYRLH VÄ&#x2020; ILH VLPXOWDQ XQLF Egou â&#x20AC;&#x201C; ul nu se va contopi nicioGDWÄ&#x2020; FX QLPLF DOWFHYD SHQWUX FÄ&#x2020; vQ DFHO PRPHQW DU vQFHSH VÄ&#x2020; ILH (fiinÄŚeze) É&#x2021;L DU vQFHWD VÄ&#x2020; PDL ILH HJR (O DUH QHYRLH VÄ&#x2020; ILH VHSDUDW GLVWLQV HO (JR (O DUH QHYRLH VÄ&#x2020; ILH singurul, alesul, â&#x20AC;&#x17E;XQXO vQWU â&#x20AC;&#x201C; ul milionÂľ É&#x2020;i GRDU SULQ FRQH[LXQL É&#x2021;L JÄ&#x2020;VLQGX-É&#x2021;i rROXO XQLF vQ FRQWH[W vQ UHÄŚea, e capabil a-É&#x2021;i trasa graniÄŚHOH IRUPD CunoaĐŽttere Ego are cunoaÉ&#x2021;WHUH KDEDU QX DYHP GH XQGH DUH WRDWÄ&#x2020; FXQRDÉ&#x2021;WHUHD SHQWUX FÄ&#x2020; HO QLFL PÄ&#x2020;FDU QX H[LVWÄ&#x2020; 'DU HO DUH FXQRDÉ&#x2021;tere (ori, cel puÄŚLQ HO DUH QHYRLH VÄ&#x2020; R DLEÄ&#x2020; VDX FUHGH FÄ&#x2020; DUH FXQRDÉ&#x2021;tere) É&#x2021;L vQWUDGHYÄ&#x2020;U HJR É&#x2021;tie tot ceea ce É&#x2021;WLH SHQWUX FÄ&#x2020; HO HVWHâ&#x20AC;&#x153;singurul care É&#x2021;tie ceea ce É&#x2021;tie, SHQWUX FÄ&#x2020; VLQJXU Hl, É&#x2021;tie ce É&#x2021;tieÂľ 3UREDELO FÄ&#x2020; DFHDVWÄ&#x2020; XOWLPÄ&#x2020; IUD]Ä&#x2020; SDUH VDX VXQÄ&#x2020; VWXSLG vQVÄ&#x2020; vPL SDUH FÄ&#x2020; HVWH GHRSRWULYÄ&#x2020; FKLDU portretul, chiar el, al Ego-XOXL â&#x20AC;ŤÜ&#x2021;â&#x20AC;Źi asta are, cu siguranâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;ŹÄ&#x2020; PXOWH vQ FRPXQ FX LGHHD GH XQLFLWDWH GH VHSDUDUH FDUH HVWH LQFRQWHVWDELOÄ&#x2020; DGHYÄ&#x2020;UDWÄ&#x2020; UHDOÄ&#x2020; â&#x20AC;&#x201C; cu toâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;Źii suntem mici fii unici â&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;Źi speciali de Iahve; singura diferenâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;ŹÄ&#x2020; HVWH FÄ&#x2020; LQ ILLQâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;Źare asta nu PDL FRQWHD]Ä&#x2020; GHIHO GH YUHPH FH VXQWHP FX WRâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;ŹLL XQX vQ WLPS FH LQ HJR H GRDU HJR

H WRW PDL OXPLQÄ&#x2020; â&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;Źi e tot mai greu pentru FÄ&#x2020; PXOâ&#x20AC;ŤÜ&#x160;â&#x20AC;Źi dintre noi,de altfel QRL vQâ&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;ŹLQH FKLDU SOHFÄ&#x2020;P XQLL PXOW SUHD GHYUHPH vQWU-XQ ORF GH XQ vQWXQHULF DEVROXW cei UÄ&#x2020;Paâ&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;ŹL QH FKLQXLP VÄ&#x2020; UÄ&#x2020;]EDWHP OD OXPLQÄ&#x2020;, prin vQWXQHULFXO FHO PDL GHVÄ&#x2020;YkUâ&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;ŹLW FkQG XQLL GLQWUH QRL WUDJHP vQDSRL vQ QLPLF OXPLQD H GLQ FH vQ FH PDL RSDFÄ&#x2020; PDL JUHX GH UHIOHFWDW â&#x20AC;ŤÜ&#x2021;â&#x20AC;ŹL Ă&#x2026;QRLÂľ UÄ&#x2020;PkQHP DLFL VÄ&#x2020; GXFHP SRYDUD PDL GHSDUWH vQJUHXQkQGX-ne umerii â&#x20AC;ŤÜ&#x2C6;â&#x20AC;Źi de singuratatea pe care le-DP GÄ&#x2020;UXLW-R

‫܇‬i tot a‫܈‬D FKLDU DFXP XQGHYD vQ OXPH XQ EĆUEDW DOJHULDQ v‫܈‬L IDFH GUDJRVWH QHYHVWHL OXL FDUH vO DVFXOWĆ vQWU-o diminea‫܊‬Ć vQ FDUH V-D vQWRUV OD HD D‫܈‬WHSWkQGD HD VOHLW GH VXIOHW GXSĆ R QRDSWH DWkW GH QHDJUĆ vQJUR]LWĆ GH ‫܊‬LSHWH vQWU-o noapte cu multe profe‫܊‬LL vPSOLQLWH IĆUkPH 8QGHYD vQ OXPH FKLDU DFXP XQ EĆLDW IXUĆ SULPXO VĆUuW DO XQHL YLUJLQH ‫܈‬i tot a‫܈‬D XQ EĆWUkQ PRDUH vQ bra‫܊‬ele femeLL OXL VWUkQJkQGX-L PkLQLOH vQ FHD PDL JHQWLOĆ PkQJkLHUH ‫܈‬oSWLQG ´QX PDL SRW µ

(Solo, AmstHUGDP MRL DXJXVW WkU]iX

YD FRQWLQXD

Credință soarele era destul de puternic în acea zi splendidă de vară, în ciuda faptului că după-amiaza era pe sfârșite, iar laura se așeză pe treptele casei bătrânești a bunicilor, alături de Bruno, câinele ei, care dormea liniștit cu capul pe labele din față. își luă păpușa în brațe și o mângâie protector pe părul încâlcit în urmaacelei superbe zile de joacă în grădină. începu să-i cânte încet, precum o mamă care își dezmiardă copilul, ținând-o cât de strâns putea și cât mai aproape de inimă. Bunica ieși din tindă și-i aduse un pahar de limonadă, mângâindu-i părul bălai. -să nu mai stai mult, iubire. vino în casă să te odihnești puțin, îi șopti femeia și o sărută pe creștet. era o copilă atât de gingașă și de frumoasă! un trup slăbuț, mult prea firav pentru sufletul mare pe care i-l putea intui oricine încă de la această vârstă fragedă. părul îi era lung, mătăsos, de culoarea aurului și strălucea aproape ca o stea în lumina soarelui, precum o aureolă ce-i conferea aerul unui înger, a unei mici sfinte. niște ochi mari, de un albastru pur, intens, sticleau puternic în vârful capului, trădând un suflet bogat, o voință și o dragoste de viață de neînchipuit. acei ochi mari superbi obișnuiau să privească cerul în fiecare noapte din cerdacul bunicilor, întrebându-se ce minuni le mai ascunde lumea asta mare... tot acei ochi de peruzea priveau cu uimire și candoare cum bunica facea cozonaci, cum împletea mănuși sau șosete pentru ea sau cum bunicul tundea oile și mulgea vacile. niște sprâncene subțiri, firave, de culoarea spicului de grâu umbreau cele două minuni ce luminau capul fetei, iar buzele îi erau de un roșu intens, nu prea groase dar nici prea subțiri, lăsând să se întrevadă niște dinți albi, desăvârșiți, ce ofereau lumii un zâmbet de înger, venit parcă din altă lume. laura purta astăzi o rochiță roz, diafană, cu câteva dantele și trandafirași în păr, ce o făceau parcă să arate ca o domnișoară distinsă și care se potrivea perfect cu înfățișarea lui Bruno de câine protector, cu blana deasă și capul mare, cu un nas umed, jucăuș, cu doi ochi ageri, căprui și niște urechi ascuțite care stăteau pleoștite mereu, mai puțin atunci când alerga sau asculta ceva atent. se întinse și-și cuprinse în brațe mica ei comoară îmblănită, care îi ținea companie în fiecare minut al zilei, îndiferent de situație, de vreme sau de alte condiții, îl sărută cu tandrețe și își așeză capul pe pântecele lui. între ei se formase o legătură deosebit de puternică, magică chiar, în special de când părinții ei muriseră într-un tragic accident de mașină. Bruno era acum sprijinul fetei, mergea cu ea peste tot, indiferent de cât de obosit era, o însoțea chiar și la școală, în sat, iar ea îl iubea sincer, atât de sincer pe cât poate iubi un suflet inocent de copil. fetița se uită în zare. satul arăta grandios acum, aproape de asfințitul soarelui, când o atmosferă idilică, presăsară parcă de un praf roșu, magic, plutește peste acoperișurile caselor, peste lanurile de porumb, peste biserica din centrul satului sau peste sufletele țăranilor care încă mai lucrează pământurile. printre frunzele dese și verzi ale copacilor se vedea un soare roșu, impunător, ce păstra o aureolă de culori splendide, o paletă de nuanțe ce pornea de la alb sau roz și se sfârșea cu cea mai inedită nuanță de orange.

-Haide, Bruno, să mergem înăuntru, spuse laura cu un glas adormit, moale și deosebit de cald. câinele se ridică și porni pe urmele fetiței, până în casă, unde se așeză ascultător pe pat, la picioarele acesteia, îmbrățișând amândoi o dulce și liniștită odihnă de seară. anii au trecut precum clipele, minutele sau orele pe care nu le mai putem recupera...anotimp după anotimp, clipele s-au succedat cu repeziciunea unor stele căzătoare, iar totul s-a schimbat atât de rapid...laura a crescut și a devenit studentă, iar Bruno a îmbătrânit ușor, legătura dintre cei doi fiind acum mai puternică ca niciodată. Doar satul a rămas același... aceeași atmosferă idilică, aceleași case vetuste, aceiași țărani sârguincioși care împărtășesc același destin: nemurirea, căci țăranul autentic român trăiește în fiecare dintre noi, hărnicia și voința lui supraomenească dăinuie încă în noi, urmașii unui neam ce s-a făurit prin multe lupte și râuri de sânge...laura era acum studentă la arte și visa să devină o artistă celebră. numai cu dorul de casă nu se putea împăca prea ușor. îi era dor de bunici și de Bruno, pe care nu îl putuse lua cu ea la facultate, căci nu avea unde să-l țină. într-o zi, însă, se trezi cu bătrânul câine în fața căminului. îl îmbrățișă uimită cu tandrețe, îl mângâie încet și îi șopti vorbe de alint, încercând să-l facă să înțeleagă că nu poate sta cu ea deoarece nu erau permise animalele în cămin. Bruno se uitase la ea cu niște ochi calzi și umezi și păru că a înțeles ceea ce îi explicase stăpâna. atunci, laura îl lăsă acolo, în campus, după ce îi aduse ceva de mâncare și plecă grăbită la cursuri. Din acea zi, în fiecare dimineață avea să-l găsească pe Bruno în fața căminului, așteptându-și răbdător porția de mancare și de mângâieri duioase. seara îl plimba puțin prin oraș sau prin parc, apoi își luau la revedere până a doua zi. în dimineața următoare, Bruno era tot acolo, în același loc, lângă un tei mare, stând cuminte, tolănit pe iarbă și așteptând ca stăpâna lui să apară cu o pungă de mâncare și cu brațele ei subțiri ce-l primeau de fiecare dată ca întrun ciub al iubirii și al loialității, căci dragostea nu durează o vreme, ci durează atât cât vrem noi să dureze, atât cât suntem capabili să arătăm celor din jurul nostru că ne pasă...numai că, într-

o zi, laura nu a mai apărut, nici în ziua următoare, nici în următoarea și nici în cele ce au urmat. realitatea era că zglobia, frumoasa și enigmatica laura avusese un accident de mașină, asemeni părinților care plecaseră acum mult timp și care au chemat-o lângă ei mult prea curând... sufletul atât de mare și iubitor al fetei s-a ridicatliniștit spre înaltul nemărginit al cerului, spre o lume eternă, unde ființa ei va deveni deplină... Buncii au fost răpuși de durere, lacrimi au curs neîncetat pe obrajii lor ridați de trecerea timpului necruțător, iar inimile lor nu au putut să accepte niciodată pierderea celei mai dragi ființe... Bruno însă a continuat să aștepte în fiecare dimineață, pe ploaie, vânt, soare sau ninsoare... nu a încetat să-și aștepte stăpâna. zilele treceau, iar studenții începuseră să-l ajute, îl tratau cu tristețe, compasiune și mărinimie, îi dădeau mâncare, veneau să-l mângăie sau să-l strângă în brațe și îi aduceau pături dacă era frig afară. Doi ani a continuat Bruno să-și aștepte îndrăgita stăpână, îngerul care a venit, în cele din urmă, într-o dimineață de primăvară, îmbrățășându-l în sfârșit, după atâta timp, și chemândul cu o voce caldă lângă ea, în înălțimi... astfel s-a încheiat povestea laurei, îngerul care a zburat prea curând dintre noi și a lui Bruno, câinele care și-a așteptat stăpâna timp de doi ani, în vânt, ploaie sau ninsoare, până când și-a dat ultima suflare sub același tei sub care obișnuia să aștepte zilnic ca ea să deschidă ușa căminului și să se apropie de el zâmbind... Dragostea lui necondiționată, devotamentul și încrederea în ființa care l-a crescut și l-a iubit până la moarte l-au făcut puternic, i-au dat forța și răbdarea de a aștepta până în uitimul moment al vieții sale, până când a închis ochii pentru totdeauna, în speranța unei regăsiri eterne... Dacă toți oamenii ar fi capabili de o iubire atât de puternică pe care a dovedit-o acest animal, lumea ar deveni un loc mult mai bun, în care nu totul se învârte în jurul banilor,al puterii şi al averilor, căci viaţa ne poate oferi atât de multe!cât de valoroasă este o prietenie adevărată și sinceră, cât de puternică este magia unei îmbrăţisări sau cît de mult contează o vorbă bună!ce dulce este bucuria unei regăsiri sau câtă dăruire punem în visele şi speranţele noastre!cât se specială şi uimitoare este puterea de a dărui, de a ajuta,de a arăta că ne pasă!toate aceste lucruri sunt atât de importante pentru că ele conturează de fapt acest drum lung si sinuos al vieţii noastre trecătoare...

palade Ștefana

File de jurnal 1 iunie 2000

Dragă jurnalule, astăzi este prima zi de vară, însă eu sunt trist pentru că nu pot ieși din această cameră care mă ține captiv.sunt trist pentru că nu pot vedea cerul și soarele. sunt prizonierul acestor patru pereți, care parcă se lasă grei, peste ființa mea, sufocându-mă. sunt închis dintotdeauna în acest orfelinat. nu mi-am cunoscut părinții și nu știu care a fost motivul pentru care m-au aruncat în acest loc blestemat. nu îmi amintesc să fi văzut vreodată cum arată viața dincolo de aceste ziduri vechi; nu îmi pot imagina cum ar fi să trăiesc acolo, afară, să am o familie, să merg la școală, să am o mamă care să mă iubească. îngrijitoarea nu ne dă voie să ieșim afară. ne spune că lumea nu are nevoie de noi, că nu suntem doriți...poate are dreptate; poate că nimeni nu vrea să aibă de aface cu noi, niște bieți orfani, niște copii slabi și murdari. tu ce crezi? am încercat să mă cațăr pe un scaun pentru a ajunge la mica fereastră prin care puteam privi afară, spre lumea de dincolo de zidurile acestei clădiri, însă nu am reușit să zăresc mare lucru din pricina gratiilor dese. mi-ar plăcea să pot merge și eu afară să mă joc cu alți copii, dar, din nefericire, nu pot. nu mă pot bucura de libertate. sunt inchis. însă cu toate acestea, când am privit afară, razele calde ale soarelui m-au învăluit în lumina lor sfântă, mângâindu-mi obrajii palizi, în timp ce din ochi au început să-mi curgă lacrimi fierbinți, martorele suferințelor mele. am început să plâng, să strig de disperare! poate ca nu voi avea niciodată ocazia să pășesc pe porțile acestui orfelinat, să părăsesc acest loc, să merg afară, să fiu liber...am coborât de la fereastră și m-am ghemuit pe podeaua rece, lângă ceilalti copii, fiind copleșit de gândul că nu voi putea simți niciodată adierea blândă a vântului , atingerea firelor de iarbă sau picăturile unei ploi răcoritoare de vară. sunt speriat, mi-e frică să respir, mi-e frică să privesc în jurul meu, mi-e frică să privesc acele chipuri de copii triști, acele fețe împietrite, acele chipuri care odată au fost vesele, dar care astăzi nici nu mai pot zâmbi. mi-e groază să mă uit la durerea și suferința întipărite pe acele fețe de copii nevinovați. mi-e groază să îmi imaginez că așa e și chipul meu, un chip trist și murdar, un chip deznădăjduit. nu pot face nimic. mi-e teamă că nimeni nu ne poate scăpa din acest infern. pot doar să privesc neajutorat prin mica fereastră cu gratii, așteptând fară speranță salvarea din acest loc îngrozitor, o salvare care poate nu va veni niciodată. sunt sigur că aștept în van. zi de zi...aștept în zadar. nimeni nu va veni după mine... zilele au început să fie monotone, la fel de triste și la fel de crude. nu se întâmplă nimic deosebit, totul decurge conform programului zilnic

stabilit de îngrijitoare. De aceea cred că însemnările mele se aseamănă, dar sper să nu te deranjeze asta. așadar, am să-ți povestesc cum a decurs restul zilei de azi. în primul rând, vreau să-ți mărturisesc că noaptea trecută am visat ceva foarte ciudat; am visat o femeie, o tânără foarte frumoasă, care mă privea cu ochii ei albaștri pătrunzători și care parcă mă chema la dânsa. mam trezit strigând: “mamă! mamă!”.să fi fostaceafemeie mama mea?tucezici? cred că, la fel ca și mine, toțicopii de aiciîșidorescsăaibă o mamă, o ființă care săaibăgrijă de ei, care săîiiubeascășisăîiîngrijească. însăsituațianoastră, a copiilor din orfelinate e tristă, e copleșitor de tristă.artrebuisăvezișitu cum, înfiecarezi, de fiecaredatăcând vine o îngrijitoarenouăsau o persoanănecunoscută, copiii cu chipuriletriste se agață de fustaacesteiașiîntreabă cu o voce sfâșietoare: “mama? mama? tu ești mama mea?”. e atâta durere în aceste câteva cuvinte...ți se rupe inima când auzi un astfel de glas. nu îți pot descrie suferința ce răzbate din glasurile acestor copii. fiecare dintre noi speră în adâncul sufletului că mămica lui nu l-a abandonat, că va veni și îl va lua înapoi, lângă dânsa. fiecare dintre noi visează la viața pe care ar putea să o aibă înafara acestor ziduri reci. la ora 6:00, la micul dejun am primit, ca de obicei, niște varză călită pe care a trebuit să o mâncăm, cu toate că era foarte acră. însă după cum ți-am mărturisit, am ajuns la concluzia că trebuie să mănânc ceea ce primesc dacă nu vreau să pățesc ca mihai, băiețelul care a murit de foame zilele trecute. nu am ce face. trebuie, totuși, să îmi păstrez puterile pentru a putea îndeplini sarcinile date de supraveghetori. Deși câteodată mă gândesc că ar fi mai bine dacă aș muri...măcar așa aș fi liber...După ce am mâncat am fost trimiși să ne spălăm rufele. însă eu nu am reușit să le spăl pe toate pentru că apa era foarte rece. era înghețată! am încercat să țin pasul cu ceilalți, să spăl în apa aceea rece , dar nu am reușit. în continuare cred că poți ghici ce s-a întâmplat: m-am ales cu o bătaie zdravănă. am fost dus în bucătărie, unde doamna îngrijitoare m-a certat rău, m-a bătut cam jumătate de oră, apoi m-a pus să îmi termin de spălat hainele, amenințându-mă, totodată, că nu voi primi cina. lacrimile fierbinți îmi curgeau pe obraji, în timp ce simțeam că nu mai am vlagă, că nu mai am putere să mă ridic de jos, din colțul în care m-am refugiat. îmi era frică să respir. am așteptat așa încă vreo zece minute, după care am încercat să mă ridic și să plec de acolo cât mai repede. încep să cred că am devenit înt-un fel imun la aceste pedepse, cu toate că rănile sunt din ce în ce mai dureroase. în fiecare zi suntem bătuți și amenințați fără un motiv anume, iar noi nu avem la cine să ne uităm pentru ca să ne salveze, nu avem pe nimeni care să ne privească cu compasiune, cu milă, nu avem pe nimeni care să ne spună “stai liniștit, totulva fi bine. nimeni nu îțipoate face rău”, nimeni care să ne aratecaleaceabună. suntem singuri în această lume! nu avem o persoană pe care să o putem numi “mamă”…nimeni nu vreasă ne întindă o mână de ajutor…absolut nimeni care să ne mângâie și să ne iubească...tu ești singurul meu sprijin, singurul pe care mă pot baza, singurul meu prieten. copii de aici, din orfelinat, nu sunt prea prietenoși; sunt foarte speriați, le e frică să vorbească unii cu alții, le e frică să se joace sau să râdă...fiecare se gândește doar la cum ar putea evita pedepsele și bătăile zilnice. așa e, nu există zi în care să nu fie cineva bătut. în fiecare zi se aud plânsete din bucătărie și pe coridoare. ți se rupe inima, dar am început să cred că îngrijitoarele noastre nu au o inimă, nu au milă. cei de aici sunt de părere că bătaia face parte din educația noastră, că e un mod bun și constructiv de a forma un copil, însă eu, ca și mulți alți copii de aici, nu cred acest lucru. cred că bătaia e un lucru oribil. Bătaia ne face rău, ne face săi urâm pe oamenii din jurul nostru, dar cel mai cumplit este faptul că bătaia ne învață să devenim violenți unii cu alții. așa cum am spus mai devreme, azi nu am primit cina drept pedeapsă că nu am ascultat ordinele îngrijitoarei, așa că la ora 7:00 m-am dus la culcare cu stomacul gol. îmi era foarte foame, dar nu prea aveam ce face. nu puteam încălca ordinele, deoarece riscam să fiu pedepsit

mai aspru. astfel s-a mai dus o zi din viața asta tristă și mohorâtă, iar fiecare copil s-a băgat în pat cu gândul că mâine va fi o nouă zi, poate o zi mai bună, mai frumoasă, în care va scăpa din acest loc mizerabil. fiecare dintre acești copii a pus capul pe pernă, intrând în lumea viselor, trăind visul cel mai frumos. la fel ca și mine, aceste ființe neajutorate visează că în ziua ce va veni vor fi luați de aici, vor fi adoptați de o familie blândă și iubitoare care îi va alina și îi va îngriji, dar mai ales îi va iubi. fiecare copil simte nevoia de afecțiune pentru că aici, la orfelinat, nimănui nu-i pasă de noi, nimeni nu ne spune o vorbă bună, nimeni nu ne iubește... un vis frumos, prea frumos pentru a fi adevărat, dar care ne redă la toți speranța și puterea de a înfrunta mai ușor necazurile care ne așteaptă. știu că Dumnezeu ne iubește, că e milostiv și se va îndura de noi, sufletele chinuite care îi cer ajutorul. el ne va ajuta și împreună vom trece peste toate greutățile și suferințele.eu nu mi-am pierdut speranța. cred că nici tu nu ar trebui să o pierzi, prietenul meu drag, căci eu voi fi mereu alături de tine. pe maine!

ioana palade

Multe lucruri neînțelese multe lucruri neînţelese, îmi fac o parolă, îmi aduc aminte de copilărie, şi hoinăresc pe acolo, o călătorie în timp, super educativă, nu ştiu ... un e-mail trimis în viitor, neînţeles, necunoscut, iarăşi spun, poezia secretă, Din trecut, am greşit o literă, limba roz poezie intergalactică incep să prind, un pătrat, o framă, o răcire, a barierei maneliste, e prea nebun, un judecător, poet, clasic, cel mai puternic cuvant: poet, maestrul cuvintelor, ce naiba, prea mult, o recitare.

natin

Dumnezeu iar a tras perdeaua de stele spre rai! De două zile soarele a încetat să-şi arate măiestria, a încetat să mai lumineze chipul oamenilor. e o linişte mormântală în sat; din când în când mai răsună clopotele bisericeşti, asurzitor de reci, ca o atenţionare dumnezeiască a omenirii, iar bătrânele mai apar, în şorţuri murdare, cu ghete de cauciuc în picioare şi cu basmaua pe fruntea, ce mai că le acoperă şi ochii; pe la porţi îngânând un „tatăl nostru” plin de smerenie. livezile au îmbătrânit deja, se pare că tinereţea lor n-a durat prea mult; sunt pustii acum- nicio pasăre nu mai îngână zumzetul insectelor, nicio insectă nu-şi mai caută calea, şi până şi frunzele se desprind alene de crengile maronii, ca arse pe rug. e pustiu peste ruralitate. e pustiu fără viaţă. Drumul e ca un trup părăsit. Deoparte şi de alta a acestuia sunt gardurile strâmbe de lemn, cu vopseaua scorojită şi şipci neuniforme, prin crăpăturile cărora încă mai trec pisoii cu blană moale şi ochii ageri ai soacrelor. pe drum nu mai calcă paşii desculţi ai ţăranilor, nu se mai joacă mâinile cafenii ale copiilor şi nici un cal nu-i mai deranjează praful stătut. stă drept, nemişcat şi aşteaptă reînvierea, pe care doar cerul i-o mai poate oferi.

câte-o rază mai coboară din seninătatea acoperită, deranjând o frunză ce se desprinde lin ca o pană de pe creanga uscată de vară, ce cade pe o picătură de ploaie, prăfuită în geam, pentru a-şi face mai apoi loc pe pleoapele unui sugar ce gângureşte. e un circuit al vieţii, întunecat şi perturbat de lătratul unui câine lăţos, prins de gât cu un lanţ puternic, de gladiator ce se zbate.

încet, se prelinge ceaţa peste sat. Din locul în care sunt, pot vedea chipul caselor uscate, umbrite de falnicul munte, cum se resemnează. nu mai pot protesta, nu mai au cui. Din vârf de cer, răsare luna şi acoperă cu stele, cu suflete şi cu mister, întreaga paralizie tomnatică. acum şi clopotele au încetat să mai bată, insectele nu mai zumzăie, bătrânii îşi dorm somnul cel greu, iar câinii nu mai latră pe nimeni. muntele apără şi îndură tăcerea. îl simt că ar dori să vorbească cu propria voce solemnă, dar nu-i mai ascultă nimeni puterea. toţi dorm. pădurile au dispărut în întuneric; nu se mai zăreşte niciun brad, nicio colină. ce mi-aş dori să fiu un copac! să fiu o strajă pentru fălosul munte, să-l apăr cu crengile mele prelungi, de decenii crescute. Din ramurile mele să iasă aer, să iasă viaţă, şi să fie pline de cuiburi de păsări, de ciripituri. De aici, din vârf de deal, ţi-am spus, suflete, că Dumnezeu iar a tras perdeaua plină de stele spre rai, şi ne-a lăsat martori ai cerului, martori fără aripi calde, de argint strălucitor. ne-a lăsat singuri, să iubim- şi cum ai putea simţi mai tare iubirea decât în liniştea profundă a universului arhaic, medieval?! suntem vegheaţi de stele, de suflete plecate la cer, în jurul căruia tronează însuşi miezul existenţei noastre, sub formă curată, perfect rotunjită de iris atotvăzător.

e linişte, suflete! e linişte şi împlinire în mine, în raiul credinţei mele!

Alexandra Diaconița

clasa a Xii a

Colegiu național nicu Gane

Mutilare mutilat pe viaţă, am preferat să trăiesc în întuneric. să sufăr. să plâng. să ţip. De unul singur. nici pereţii nu mă mai ascultă. nimeni nu-mi mai răspunde. şi propria umbra fuge de mine. mintea-mi spune să deschid lumina, dar mai bine rămân în sumbrul colţ. sunt mutilat pe viaţă. mai mutilat ca niciodată. toţi m-au luat în râs mereu. şi-au bătut joc de mine. acum sunt măcinat de durerea cuvintelor lor. toţi spun să nu-mi pese. uşor de spus, greu de făcut. am pus mereu la suflet. prostie omenească. trebuia să învăţ să nu pun la suflet. acum e prea târziu. întunericul îmi mănâncă ultimul timp rămas. inima-mi bate apăsat şi rar. o aud pentru prima oară. mâna-mi tremură pe fierul ruginit. apăs pe trăgaci. o clipă nu mai simt nimic. inima-mi stă în loc, întunericul mă înghite. acum sunt perfect. acum nu mă mai judecă nimeni. mutilarea a luat sfârşit.

Teofana Damian

clasa a iX-a,

Colegiu național nicu Gane

pLĂCErE DEFiniTĂ îmi place cum îţi apinzi ţigara. o aprinzi aşa uşor, să n-o sperii. tragi încet din ea, cu delicateţe şi-mi place că tu nu o fumezi, ci o savurezi cu fiecare fum pe care-l tragi. Dă-ţi capul pe spate, ştiu că-ţi place. Hai, adu cafeaua că nu mai merge ţigara. ia oxigenul de sub nasul meu şi îmbibă-l în fum.mă face să plutesc. te uiţi la mine ca şi cum ai vrea să mă pui în tutunul din ţigară şi să mă fumezi, dar nu-i nevoie de asta ca să ştii că ţi-am devenit un drog. aproape ţi-ai terminat ţigara şi te uiţi la ea lung, ştiind că mai ai un singur fum şi o stingi lent. nu o striveşti, o roteşti uşor în scrumieră până când roşul devine gri, expiri ultimul fum, te mai uiţi încă o dată la scrumieră şi pleci.

Murariu Cornelia-Elena clasa a X a

Colegiul Tehnic Mihai Băcescu

Ingroapa

in pielea-mi frageda o clipa de nenorocire si jur c-am s-o prefac in agonia ce te-mbata atat de des cand ingerii tai cad cand demonii mei mor cand tu ucizi tacerea dulce si-mi inalti soaptele murdare, amare cand totul pleaca-n zare si eu raman trantita la picioarele dorintelor tale, bolnave al meu suflet.

ConĹŁu-Andone Georgiana clasa a X a Colegiul naČ&#x203A;ional nicu Gane

iubesc,iubeşti,iubesc… Iubesc tot ceea ce se înalţă

şi vise, şi gânduri, şişoapte a poeţilorcreaţie se înalţă şi o iubesc…

ale iubirii idealuri se înalţă şi le iubesc…

ale copiilor rugăciuni se înalţă şi le iubesc…

ca pasărea cerului e liberă iubirea

şi o iubesc…iubesc iubirea.vreau s-o înalţ sus, deasupra…pentru că o iubesc.

mâinile mele au sculptat falnica ei valoare suflul meu a pictat-o cu candoare. De pe vioară am descusut-o,

am destrămat-o şi iar am împletit-o. Dar cu ce folos?

ea se dispersează…se înalţă…dar nu pentru mine. Dar nu doar pentru mine…ci pentru toţi e e pură şiiubeşte.

se joacă cu ale tale zboruri de păsări se priveşte în oglinda lacului şiîţişopteşte…că iubeşte

şi pe mine, şi pe tine, şi pe toţi care iubesc tot ceea ce se înalţă.

raluca Gabriela Costea

Colectivul de redacţie Redactor şef: Mihai Cristian Fetcu Redactor adjunct: Ana-Maria Cojocaru Webdesigner: Constantin Lungu Tehnoredactor: Bogdan Leonte Editor: Ramona Dănilă Colaboratori: Călin Dănilă Nicolae Dârțu

Alexandra Ceornei

Gavril-Ursache AlmaIoana Luisa Tanase

Cristina Melinte Palade Ștefana Ioana Palade Natin

Alexandra Diaconița Teofana Damian

Murariu Cornelia-Elena

Conţu-Andone Georgiana Raluca Gabriela Costea