„Fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează” interviu cu regizorul Andrei Blaier (n. 15 mai 1933)
Despre regizorul Andrei Blaier se pot spune multe. Sau făcut dea lungul timpului numeroase cronici favorabile, dar şi articole negative pe marginea unor filme semnate de el. Dar cu toate acestea criticii de film recunoscuţi pentru concreteţea, obiectivitatea şi profesionalismul lor au apreciat creaţiile regizorului Andrei Blaier, care au încântat ani dea rândul generaţii de oameni, iubitori ai filmului românesc. Şi pentru că Andrei Blaier nu este genul de personaj avid de publicitate, fugind şi acordând peste tot interviuri, acesta şia trimis propriile creaţii pentru a vorbi în numele său. Şi o fac foarte frumos, dacă ne amintim, cronologic, de filme precum „Dimineţile unui băiat cuminte” (1967) „Ilustrate cu flori de câmp” (1975), „Prin cenuşa imperiului” (1976) sau de binecunoscutul serial de televiziune "Lumini si umbre" (19791982). După mai bine de opt ani de absenţă vă pregătiţi să reveniţi pentru cinefili cu o nouă creaţie cinematografică. Este un film care sper să nu fie ultimul, dar este ultimul pe care îl termin la ora actuală. Se numeşte „Dulcea saună a morţii”. Pentru străinătate are un alt titlu, „Singur contra mea” şi care sper să fie prezentat la Gala Filmului Românesc, pe 29 octombrie, în deschiderea Festivalului, apoi să fie rulat în cinematografele noastre. Este un film dur, greu, nu mia fost uşor săl fac, în care am o distribuţie extrem de bogată, cu 17 actori importanţi, în frunte cu Gheorghe Dinică, apoi Florin Zamfirescu, Mitică Popescu, Irina Movilă, Costel Constantin, Gheorghe Visu şi mulţi alţi actori de mare calitate care, sper să mă scuze că îi amintesc acum, dar pe care nu îi voi uita niciodată. Ce tratează filmul? Pelicula vorbeşte despre un tip care nu mai poate să omoare. Care este cauza? Problemele de conştiinţă apărute miraculos, întrun târziu neaşteptat? Ceva. Nici el nu ştie ce se întâmplă cu sinea lui, dar după 28 de ani, în care numai asta a făcut, la un moment dat nu mai poate face crimă. Bine, asta este o linie principală, dar filmul este plin de conotaţii care vorbesc despre această perioadă de tranziţie mult discutată, pe care o tot petrecem şi sper să fie un film care să intereseze toate generaţiile. Aştept cu multă emoţie prezentarea acestui film, la care ţin. Cred că este unul dintre filmele mele bune. Scenariul care mi sa propus, al lui Petre Sălcudeanu, mi sa părut ofertant şi am reuşit să fac, ceea ce nu a fost uşor, un film depolitizat complet, care se înscrie în stilul meu de lucru, în care nu am puncte de vedere prestabilite. Este un film care vorbeşte despre oameni – unii mai ciudaţi, unii mai puţin ciudaţi – aşa cum suntem noi toţi...şi dumneata şi eu...
Ce va determinat să faceţi acest film, ştiind faptul că vă doreaţi o ecranizare a romanului „Şatra” al lui Zaharia Stancu? Mio doresc în continuare, sper să mă ajute Dumnezeu să am sănătate îndeajuns so pot face. Dacă nu voi reuşi, acest film va rămâne făcut de dragul de a spune ceva despre timpul pe care lam trăit o vreme şi pentru că, după revoluţie am făcut şi filme de consumaţie, în fond nişte concesii care miau adus, de exemplu la „Crucea de piatră” peste 400.000 de spectatori, întrun timp în care filmele noastre erau văzute de oameni însumând aproape 10.000. Chiar dacă voi avea 8.000 de spectatori la filmul ăsta şi nu 400.000, consider că, totuşi, am spus ceva personal, pe lângă ce mia spus scenaristul şi actorii minunaţi pe care îi ador. Spuneam cândva că fiecare film pe care îl încep este un proces care mi se intentează şi, can orice proces ai nevoie de apărători. Avocaţii mei sunt actorii şi ţin foarte mult la ei, îi iubesc şi sper să mă fi ocrotit şi de data asta. Consideraţi că, din punct de vedere al capacităţii regizorale, acest film este unul împlinit? Eu nu pot să stabilesc asta. Nu poţi să ai acest orgoliu de a stabili tu singur, despre munca ta, cât este de împlinită sau nu. Asta o voi gândi după un an sau doi, când o sămi dau, poate, pumni în cap sau mă voi bucura, cum o fac acum legat de filme ca „Prin cenuşa imperiului”, „Ilustrate cu flori de câmp”, „Dimineţile unui băiat cuminte”, dar şi de serialul „Lumini şi umbre” sau alte câteva lucruri pe care leam mai izbutit, aşa, pe ici pe colo. Dar timpul va decide. Cum vaţi descurcat cu bugetul filmului, ţinând cont că, indiferent de demersul şi calitatea artistice, banii constituie problema cea mai arzătoare? Prost...prost. La ora actuală, formula asta inventată cea a creditului fără dobândă – este o formulă care nu mi se potriveşte. Este o formă mascată a unei subvenţii şi care a determinat pe mulţi dintre colegii mei, puşi în situaţii dificile, să încerce şi să reuşească să poată lucra din aceşti bani. Condiţia era să vină şi cineva din afară să te ajute. În situaţia mea, trebuie să recunosc cu bucurie şi cu plăcere că ma ajutat foarte mult Adrian Sârbu, care conduce Media Proul. Aveam un sprijin de 6,4 miliarde de lei şi filmul a costat cel puţin 25 de miliarde. Am 35, 36 de decoruri în film. Vă daţi seama că tot ce înseamnă asta: peliculă, echipă, deplasări, mijloace tehnice, toate mi lea oferit Adrian. Sper ca filmul să pătrundă şi să meargă şi prin străinătate. Sper. Pragul superior al speranţei este amăgirea. Cu ce film de până acum credeţi că aţi atins apogeul dumneavoastră de regizor? Nu ştiu. Nici nu pot să vorbesc despre apogeu. Dacă voi apuca cândva, din punct de vedere fizic, al sănătăţii, să văd mai bine decât acum, pentru că sunt destul de bolnav cu ochii, voi scrie o carte despre mine şi care se va numi „Filmele pe care nu leam făcut”. Aveţi regrete, păreri de rău în această privinţă? Fireşte. Întotdeauna orgolioşi şi veleitari, noi, toţi oamenii de artă, credem că ce nam realizat ar fi fost mai bun decât ceam făcut până acum. Vroiam demult să fac „Zahei orbul”, cu Dinică în patru roluri. Sper din toată inima să reuşesc. Naş vrea, însă, să fac un film care să se numească „Andrei orbul”. Un titlu sumbru, izvorât dintro imagine pesimistă. De ce „Andrei orbul”? Nu o duc prea bine cu sănătatea. Mam operat de curând, asta pentru că am citit peste 150 de scenarii, ca să ofer şi tinerilor nişte posibilităţi de afirmare. Am văzut, undeva,
întrun ziar scriind că juriul nu a citit scenariile. Eu, probabil, pentru că nu am citit scenariile nu mai văd foarte bine.