ARTe nr.11

(

, ISSN 2068-2867

Gog (nuvelă) de Andrei Duran The Black Swan sau dublul malefic Jocul limitelor cu Cătălina Vasilescu

Asociaţia pentru Iniţiative Durabile Alterrnative

: e RT

a p hi

i Ech

la ihae

Mih urabile ed

tiv

trac e P Iulia

vdă

Ti aela

Mih

iţin

aB Ioan

rlan

Vî aria

Ana

ne g i s e

ou Lay

ran i Du

And

lae

icu N a n

Cris

nca

A lorin

ai F

lea a Ga

Tivd

Mih

Mar

igo a Gr

Ang

Ion a l e a .ro

nitia

i on@ i . a l ael

mih

lă: a i r ito

d pa e

or t c e or

pra asu rea e d tarii un mna răsp e s te. ă , um rma ate s fi c i a l a i b u îş or or p i cel a nu e în olel ător c acţi i z t d n bţin r e u o a R p i a s u . tul ii ră fără ului ţinu unic utor use a d d con o n a i r i p ş a fi fi re ţiei stor pot dac ace e u r n a le iune cole rmis Arti e p l labi e.ro : prea abil talii r e u d tru ived Pen itiat

@in

arte

S N I R

ARTA

Oscar Kokoschka Jocul limitelor cu Cătălina Vasilescu Robert Crumb, artistul ilustrator satiric Desenele Angelei Grigore La Bohème de Giovanni Puccini Francisco Goya. Picturile negre. Filosofia disperării.

12 20 24 28 32 34

FILM

Rabbit Hole Crazy Heart The Black Swan sau dublul malefic Splendoare în iarbă

40 42 45 50

CARTE

Il Barone Rampante sau printre “copaci” cu Italo Calvin Gog de Giovanni Papini

56 50

POEZII

P CU

Fallen are we all Poezii - Andrei Duran Gog (nuvelă)

62 70 72 3

Vernisaje, expoziţii, artişti, muzee şi … artă contemporană “Thank you facial hair for making men men” este ultimul vernisaj (de la Atelier 35) la care am fost. Lea Rasovszky a realizat peste 15 lucrări destinate acestui subiect, barba şi mustaţa. La prima vedere mi s-a părut un subiect interesant, iar la vernisaj mi s-a părut extraordinar. De ce? Simplu. Un subiect pe atât de simplu a reuşit să se prezinte într-o manieră mai mult decât complexă şi cursivă. Pozele de mai jos sunt folosite pentru a vă convinge mai mult asupra celor exprimate. Sunt o dependentă de vernisaje, şi nu ezit cu nicio ocazie să invit prietenii cu mine la un astfel de eveniment cultural. După ce am luat (de bună voie şi siliţi) mai mulţi prieteni la vernisaje, aceştia au prins drag de ele şi nu cred că este doar datorită mie, cred că artiştii contemporani şi curatorii realizează expoziţii din ce în ce mai bune. Şi să nu uităm în fiecare săptămână sunt câte 3-4 vernisaje. Avem de unde alege. Aşa că pentru următoarele 3 săptămâni vă recomand, atât vouă, cât şi celorlalţi prieteni de-ai mei dependenţi de vernisaje : 18 martie – 6 aprilie, Răzvan Boar, Now What, la Alert Studio, Bucureşti 17 martie-22 aprilie, Zoltan Jedlicska, la Galeria Konstant, Oradea 18 martie-14 aprilie Întâlnire cu desene/fresch drawings/2006-2011, LC Foundation, Bucureşti 11 martie- 25 mai, Berszán Zsolt, Betuker István, Veres Szabolcs, Galeria de artă BÁZIS, Cluj-Napoca

! a t r a e d e l i i r e l a g n i r p m e Ne ved 5

Numărul 8 al Revistei Atelierul este dedicat iubirii. De aceea, răsfoind paginile revistei, veţi găsi articole despre ce iubim, de ce şi cum sărbătorim acest frumos sentiment. Revista poate fi accesată de la adresa: http://www.revista-atelierul.ro/atelierul/ sau http://issuu.com/atelierul/docs/atelierulno8 Am scris despre cum sărbătorim dragostea şi respectăm mediul în acelaşi timp - chic şi eco, aşa vă prezentăm noul concept Nunta Verde. De asemenea, pentru iubitorii modei avem un articol despre unul dintre acele lucruri care ne fac viaţa mai frumoasă – clasica rochie neagră. Iar pentru cei care se află într-o relaţie cu blogul lor, veţi afla cum acesta vă va ajuta în strategia de marketing. Se spune că dragostea trece prin stomac, nu? Într-un interviu cu totul special care vă va inspira cu siguranţă, veţi afla cu ce se mănâncă dragostea. Apoi, îi veţi cunoaşte pe Valentin şi Valentina, împreună cu multe alte proiecte numai bune de încercat acasă. Printre paginile cu inimioare roz şi roşii, am scris despre iubire, despre lucruri frumoase şi tot aici găsiţi produse create cu mult drag pentru a încânta. Şi pentru că ştim cât de mult vă place să dăruiţi şi să primiţi ceva special, organizăm un nou swap şi astfel vă invităm să sărbătorim frumos sosirea primăverii.

Spor la răsfoit!

Echipa Atelierul

Destinul evreilor în Romania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

[

Expoziţia Taberei de Pictură 27 - 13 februarie 2011 Muzeul Ţăranului Român

Studium center

”

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)

rta

oscar kokoschka reprezentant al expresionismului austriac | Ana Maria VĂŽrlan

Este dificil să se vorbească despre un expresionism specific austriac, dar atmosfera intelectuală a Vienei antebelice prezenta unele particularităţi ce vor deosebi arta Austriei de aceea a Germaniei. Revolta generaţiei expresioniste vieneze s-a produs ca un atac la fenomenul „belle epoque” ce se desfăşura la acea vreme în capitala Austriei, fenomen ce părea că dă naştere unui nou Biedermeier de sfârşit de veac, care culmina în superficialitatea estetic-decorativă a operetelor lui Richard Strauss, Franz Lehar şi Emmerich Kalman. Expresionismul, conform definiţiei date de Dan Grigorescu în Dicţionarul avangardelor se caracterizează prin folosirea deformării şi a exagerării pentru a exprima o emoţie foarte puternică şi a o transmite privitorului sau cititorului. În sensul larg al cuvântului, expresionismul se referă la orice operă care ridică intense trăiri subiective, reprezentând mai degrabă viziunea artistului asupra realităţii decât realitatea obiectivă, decât imaginile pe care le vede el în jur. Linia şi culoarea sunt tratate cu o emoţie copleşitoare pentru a da sens „teribilelor pasiuni ale omului”(Jean Leymarie). Expresionismul a înflorit în Germania cam între 1905 şi 1930 prin intermediul grupărilor Die Brucke şi Der Blaue Reiter. Practica expresionismului s-a născut ca o reacţie violentă la adresa academismului, naturalismului şi realismului, artiştii expresionişti dorind să dea importanţă propriilor sentimente şi refuzând să imite, să repete, să reproducă lucrurile din lumea reală. Acestea explică dinamismul, dislocările imaginii, discontinuitatea ideilor şi a acţiunii. Unii expresionişti austrieci, precum fostul ofiţer Alfred Kubin care le vorbea soldaţilor săi despre Bosch, Goya şi Ensor, vor trece graniţa şi se vor ralia unor grupări germane. Alţii, însă, vor rămâne departe de manifestările colective, cul-

tivând expresionismul ca modalitate de a-şi releva propriul univers sufletesc. Oskar Kokoschka a fost unul dintre aceştia. Kokoschka a fost influenţat de dramele lui Schiller, de expresioniştii secolului al XVIII-lea şi de arta epocilor mai vechi în care a descoperit nebănuite legături cu înţelegerea modernă. El însuşi afirmă: „Am fost înzestrat, fără ştirea mea, cu o moştenire barocă. Ea se înfăţişa ochilor mei uimiţi de copil care cânta sub bolţile catedralelor austriece; acolo am văzut picturile murale ale lui Gran, ale lui Kremser-Schmidt şi ale celui care reprezenta, în grupul lor, poziţia extremistă: Maulbertsch. Mi-au plăcut în mod deosebit operele acestui artist: dispunerea super-cubistă a spaţiului şi a volumelor la Maulbertsch mă fascina. Emoţiile lui au trezit în mine premisele unei întelegeri clare a problemelor picturii. Am luat, mai întâi, cunoştinţă de cvasi-urâţenia realităţii comparate cu culoarea magică a iluziei, născută în imaginea dezlănţuită a maestrului; îndată

după aceea, mi-am dat seama de nesupunerea acestui artist al barocului austriac faţă de convenţiile armoniei stabilite de clasicii italieni. Aceasta m-a câştigat cu totul. Destinul meu a fost să împărtăşesc lipsa lor de atractivitate faţă de contemporanii mei care nicăieri în Europa nu voiau să audă vorbindu-se despre viziune în artă.”

Confesiunea artistului cuprinde două semne ale unei atitudini estetice foarte precis conturate: respingerea clară a convenţiilor stabilite de clasicii italieni, ceea ce ar echivala, după cum observă Herbert Read în Histoire de la peinture moderne, cu “transcendentalismul expresiei gotice” , şi accentul pe care-l capătă viziunea artistică. Încă de la începuturile ei, opera lui atât de bogată care cuprinde piese de teatru, picturi, afişe, ilustraţii de carte, sculpturi, panouri decorative, se întemeiază pe aceste principii. În portretele pictate în anii 1908-1914, precum şi în peisajul intitulat Dent du Midi, dincolo de unele inflexiuni fauviste, Kokoschka îşi prevesteşte evoluţia expresionistă. Unele portrete, de pildă Frau Hirsch, cu tonurile sale delicate, cu formele alungite şi cu contururile aproape caligrafice, îl amintesc pe Picasso din perioada albastră. Dar peste toate pluteşte o nelinişte, prevestirea unei catastrofe inevitabile, a Furtunii, cum îşi intitulează el cel mai faimos tablou, pictat în 1914. Două personaje sunt purtate de valuri pe o mare fără sfârşit; femeia se sprijină de umărul bărbatului, în vreme ce el priveşte neputincios peste prăpastia de ape. Fantasticul şi realul se întrepătrund (cele două personaje sunt artistul şi iubita lui), suferinţa pictorului capătă dimensiuni cosmice şi întretaie, în acel an de început al războiului, traiectoria suferinţei întregii umanităţi. Puterile elementare ale naturii, aerul şi apa, pictura şi vegetaţia domină întreaga compoziţie. Chipurile celor doi au şi ele o privire stranie, înscriu o prezenţă maladivă, închid o taină pe care pictorul nu vrea să o clarifice. Artistul îşi începea orice tablou fără vreun desen sau

schiţă preliminară. El depindea foarte mult de capturarea acelei clipe unice, acelui sentiment întrezărit o fracţiune de secundă în licărul ochilor unei persoane. Căuta să surprindă un moment, o umbră rămasă pe retină după ce imaginea a dispărut. Culorile utilizate, tonurile reci de albastru şi verde, griurile bizare aduc aminte de tablourile lui El Greco, pe când tuşele ferme, compoziţia dinamică, adâncimea creată prin contrastul lumină-întuneric sunt semne clare ale expresionismului. Forma se sfărâmă în valuri, cutremure, vârtejuri. Războiul îl obseda ca o aberaţie a istoriei şi a omului. Încă din tinereţe, Kokoschka îl asimilase cu cele mai bestiale manifestări ale instinctului josnic. Dramele sale ascundeau, sub simboluri psihotice, un dispreţ agresiv faţă de tot ceea ce este subuman în condiţia umană. Încă de prin 1911, arta lui anunţa o viziune extatică, o hipersensibilitate aproape vicioasă. Mai târziu, pasiunea pentru Alma Mahler îl îndepărtase de efectele neobişnuite, de volutele desenelor de altădată, de atmosfera sfâşietoare ce vroia să sugereze nefericirea universală, îndreptându-l spre o expresie afectivă, mai puţin intravertită. Regimul cromatic câştigase şi el o anume strălucire, clarobscurul conferind picturii mai multă profunzime.

Războiul îl obseda ca o aberaţie a istoriei şi a omului. Încă din tinereţe, Kokoschka îl asimilase cu cele mai bestiale manifestări ale instinctului josnic. Dramele sale ascundeau, sub simboluri psihotice, un dispreţ agresiv faţă de tot ceea ce este sub-uman în condiţia umană. După aceea, formele vor deveni din nou agitate, răsucindu-se într-un spaţiu fără dimensiuni. Picturile sale vor avea ceva din intensitatea barocului, din dematerializarea personajelor lui El Greco. Edith Hoffmann afirma despre operele lui Kokoschka: “Pictate într-o singură tonalitate, dar bogat modulată, construite spre puternice contraste alb-negru, într-o nelinişte dramatică…aceste opere pot fi

declarate culmi ale artei moderne.” Kokoschka va prelua din tehnica expresionistă mai ales tratamentul formei; rareori culoarea va mărturisi şi ea familiarizarea cu estetica acestui curent. Mai târziu, între 1924 şi 1931, în timpul călătoriilor sale prin ţările Europei, prin Africa de Nord şi prin Orientul Apropiat, se va apropia de o realitate pe care o respinsese până atunci: natura. Sunt desigur, reminiscenţe ale impresionismului şi ale lui Cezanne, ale peisajelor senine pictate cândva de Caspar David Friedrich şi ale priveliştilor incendiare pictate de Van Gogh; dar înscrierea în spaţiu, exaltarea emoţiei nimicitoare a omului aşezat în natură sunt de origine expresionistă. Citadelele pictate de Kokoschka sunt mai curând reprezentări ale atitudinii artistului faţă de aceste privelişti concrete, decât peisaje în înţelesul clasic al cuvântului. El compune imaginea, aşezând contururile oraşului la o distanţă la care ele apar ca nişte embleme, aşa cum făceau şi pictorii barocului. Intimismul impresionist e înlocuit cu o construcţie dinamică, compusă de obicei pe diagonală, tăind astfel tabloul cu o linie plină de forţă. Odată cu venirea naziştilor la putere, Kokoschka a fost nevoit să plece în exil, aceştia considerându-l „şef al artei degenerate”. De data aceasta, va realiza un ciclu de satire anti-naziste, adevărate pamflete, compuse cu un sentiment nobil de ură împotriva asasinilor Europei. Era împlinirea firească a înţelegerii rosturilor active ale artistului care a înţeles că lumea nu există doar pentru un om şi nu se mişcă doar pentru noi.

cu Cﾄフﾄネina Vasilescu | Mihaela Ion

ARTe: Mi-au atras atenţia lucrările din ciclul „Între esenţă şi aparenţă” în care ai integrat sculptura picturii, de unde a pornit această idee? Cătălina Vasilescu: Pornind de la subiectul intimităţii şi tot ce e legat de relaţiile între persoane, m-am gândit că această zonă este cel mai bun pretext de a da startul unui proiect. Astfel, am ajuns la o idee simplă: la moştenirile lăsate de familie, simbolice şi vii. Moştenirile, însemnând bunurile materiale, care au valoare mai mult afectivă. Iniţial tema includea toate formele în care se găseşte kitsch-ul însă, am considerat că cele mai reprezentative ale acestuia sunt bibelourile. Pentru a schimba lucrurile, a le exagera chiar pentru a susţine mai bine ideea, am ales cele mai încărcate, colorate şi migălite figurine şi anume bibelourile baroce care epatează prin detalii. Am vrut să transform bibeloul din kitsch în obiect de artă. De unde vine şi paradoxul, obiectul industrial care capătă valoare artistică. Eu nu vreau ca lucrările mele să fie luate drept satire sau ironii. Am pictat obiecte care nu lasă nicio urmă de îndoială şi nu pot fi înţelese altfel decât ceea ce sunt. Cu toate că este la limita dintre kitsch şi artă consider că rezultatul susţine exact opusul a ceea ce unii l-ar încadra mai mult în zona kitsch-ului. ARTe: Multe din lucrările tale au ca subiect central o imagine din cotidian, mă refer aici la Trecerea timpului, Look again, Jocul limitelor. De ce ai ales să-ţi îndrepţi atenţia asupra acestor subiecte? CV: Da, toate lucrările mele pornesc din cotidian. Mă interesează tot ce mă înconjoară şi care, implicit, mă şi afectează. Lucrările din seria Look again şi Jocul limitelor se referă la locuri care mă trimit la o anumită stare, care-mi amintesc de un anumit moment. Eu nu vreau să ilustrez acţiunea în sine ci, să reduc toată informaţia la intensitatea unui background. Vreau astfel ca spectatorul să intre în decorul respectiv şi să-l pun în faţa unor întrebări la care să răspundă cu ajutorul sentimentului. ARTe: Care este statementul tău artistic în momentul de faţă? CV: Zona mea de cercetare nu este atât a „cum reprezentăm” imaginea artistică, prin ce mijloace ci, mai degrabă „ce reprezentăm” şi în ce scop? Eu urmăresc ca lucrările mele să relaţioneze cu privitorul la nivel afectiv; să se simtă stăpân pe situaţie şi să-şi folosească intelectul şi sufletul pentru a le descifra mesajul. Consider că arta mea are responsabilitatea de a afecta omul, de a-i trezi într-un fel curiozitatea şi de a-l pune mereu să-şi dea singur răspunsul la întrebarea „ce se întâmplă aici?”; astfel jonglez cu imaginaţia, memoria şi trăirile acestuia. Pentru mine privitorul este subiectul din înăuntrul-înafara lucrării. ARTe: Realizezi lucrări în acuarelă, în acrilic. Care dintre ele consideri că este mai potrivită sau, mai bine spus, care sunt avantajele unei lucrări realizate în tehnici diferite? CV: Eu ştiu că îmi aleg tehnica în funcţie de ce urmează să fac, de ce se pretează subiectului ales. Fiecare tehnică fascinează prin efectele sale şi astfel datoria mea e să le cunosc bine pe toate pentru ca atunci când vreau să transmit ceva să ştiu exact care e mijlocul cel mai potrivit pentru a face asta. Nu pot spune că am încercat tot ce se poate, dar am pictat, m-am jucat un pic şi cu animaţia şi acum vreau să fac assemblage. Nu, nu consider că prin tehnică ar trebui să definim şi să recunoaştem un artist ci, prin stilul acestuia, care este unic şi care face ca toate lucrările sale să aparţină aceleiaşi personalităţi.

ARTe: Ce este acest joc al limitelor în lucrările tale? CV: Tot timpul a existat motivaţia pentru care faci o fotografie sau o pictură. Problema care pe mine mă interesează este ca imaginile să nu aibă nimic în acest sens. Urmăresc numai ce e accidental şi periferic. Jocul limitelor se referă la sugestiv versus descriptiv. Lumina care poate fi invazivă, interogatoare şi orbitoare dar, totodată, închisă interpretării am ales-o pentru că am vrut ca obiectele să fie în primul rând recognoscibile şi, de ce nu pentru unii, chiar familiale. Întunericul, pe de altă parte, împiedică sau frustrează abilitatea de a vedea şi descifra imaginea. Lucrările întunecoase cer o relaţie mai puternică cu publicul, o relaţie de intimitate şi de angajament, pentru că o persoană este mai degrabă interesată de o imagine ce implică imaginarul decât de una care relatează totul. Astfel, oamenii încep să se „proiecteze” în acel spaţiu şi relaţionează cu imaginile cu ajutorul memoriei afective. Emoţionalul şi mentalul, relaţia dintre aceste elemente antitetice fac ca totul sa fie un joc al limitelor, al extremelor.

ARTe: Care sunt artiştii, curentele estetice care te-au influenţat în definirea stilului tău? CV: Iniţial Jeff Koons şi Pop Art-ul au fost punctul de cercetare şi inspiraţie însă, acum, mă interesează arta conceptuală. În special îmi plac Gerhardt Richter, Michael Borremans, Anthony Gormley şi Joseph Cornell. ARTe: Am găsit multe lucrări de ale tale pe site-ul galeriei de artă Danart. În ce alte spaţii de consum de cultură mai putem găsi picturile tale? Sau, mai bine spus, unde ai expus şi unde vei expune? CV: Da, într-adevăr, pe site-ul galeriei Danart sunt prezentate câteva lucrări mai recente şi altele mai puţin recente. Acum lucrez la un proiect tot legat de subiectele anterioare, pe care vreau să-l termin până în vara aceasta, după care va urma şi o expoziţie, bineînţeles.

ARTe: Cum a fost experienţa culturală de la Accademia di Belle Arti di Carrara? CV: Sunt multe de zis dar, pe scurt, a fost o experienţă interesantă şi plină de senzaţii pe care n-o să le uit niciodată. Lumea artistică din Carrara, în special, se învârteşte în jurul sculpturii, fapt pentru care am învăţat mai multe din zona aceasta decât din cea a graficii. Am călcat pe unde a fost Michelangelo şi am vizitat locurile de unde-şi alegea cel mai bun bloc de marmură. Am cunoscut studenţi de pretutindeni, pentru că orăşelul este populat mai mult de străini decât de italieni, de la care am învăţat practicile lor artistice specifice ţării din care proveneau. În ceea ce priveşte facultatea, mi-a plăcut că am putut să-mi aleg exact cursurile care mă interesau şi, astfel, să mă concentrez numai pe acel domeniu. Au nişte ateliere incredibile, nişte spaţii expoziţionale minunate - de fapt toată academia era un muzeu - care mă inspirau numai prin faptul că eram acolo. ARTe: Ce face Cătălina Vasilescu în timpul ei liber? CV: … mă uit la foarte multe filme, de la scurtmetraje la documentare, pentru că mă fascinează şi pentru că se află în zona mea de interes. Plăcerea mea de a viziona filme a crescut odată ce am văzut regiile lui Greenaway, Tarkovski şi Kusturica. Nu există film care să nu mă influenţeze sau cadre care să nu mă inspire. ... iar al doilea lucru pe care-l fac cu plăcere este să lucrez şi să pictez cu copii care îmi oferă foarte, foarte multe satisfacţii şi de la care învăţ enorm de multe lucruri.

t a s r o t a r t s u l i artistul

Robert Crum | Maria Galea

tiric

Ceea ce mă atrage la artistul ilustrator Robert Crumb este felul său simplu de a fi şi ilustraţiile geniale, satirice, subversive şi erotice. Robert Crumb este un tip calm, liniştit, normal şi interesant, care ştie foarte bine cum să-şi exprime ideile. Este foarte clar în gândire (şi asta se vede în ilustraţii), este direct, onest şi haios. Desenele sunt o reprezentare a temerilor sale, a plăcerilor fizice, spirituale şi a obsesiilor sexuale. Crumb este fondatorul american a comics-urilor underground începând cu anii ‘70. Cele mai cunoscute desene sunt “Keep on truckin ” (1968, care au avut un succes real, deşi artistul niciodată nu a ştiut de ce au fost atât de apreciate), “Fritz the cat” (1965, desen după care s-a făcut o ecranizare în 1972, regizat de Ralph Bakshi) şi “Mr. Natural” (1967, un guru mistic care detectează aforisme în lumea modernă rea şi care crede că salvarea se regăseşte în misticism şi natură). Ilustraţiile sale sunt frumoase datorită originalităţii artistului, căruia nu îi este frică să exploreze tehnicile de desenat, ideile nebune, temele imorale şi indecente. Se joacă lejer cu imaginaţia, cu diversitatea imaginilor, creând un ambient nou comics-urilor.

[ Fritz Bugs Out ]

Influenţat de alţi ilustratori precum Billy De Beck, Rube Goldberg, Sidney Smith, E.C. Segar (Popeye), Bud Fisher, cât şi de administrarea de droguri LSD, Crumb şi-a perfecţionat stilul de desenat şi viziunea artistică. Robert Crumb este un artist aclamat şi iubit de mulţi fani ai comic book-urilor, dar în acelaşi timp este criticat pentru ipostazele obsecene şi impudice în care se regăsesc personajele feminine şi pentru stereotipurile faţă de afro-americani. Însă, în ciuda tuturor criticilor, Robert Crumb şi-a menţinut acelaşi statut, acelaşi stil grafic şi aceiaşi fani. Crumb dezbate teme sociale (transformarea societăţii, tehnologizarea rapidă a lumii, schimbarea vieţii cotidiene), teme personale (relaţii, iubire, micile plăceri sadice din copilărie), teme religioase, teme umane (superioritatea nejustificată a unor oameni, rasism, confuzii şi disensiuni între prieteni). Însă, tot ce abordează, abordează inteligent şi atacă prostia umană, hoţia, societatea care se dezintegrează atât de rapid, ura stupidă între oameni şi multe alte teme interumane. Robert Crumb este un artist deosebit, care s-a remarcat datorită modului său specific de creaţie, talentului indiscutabil şi datorită schimbării benefice pe care a adus-o în lumea comics-urilor. Robert Crumb este un om modest, dar un desenator lipsit de inhibiţii, un libertin.

[ BigAss comics ]

[ Mr. Natural ]

[ Weirdo ]

[ Keep on Truckinâ&#x20AC;&#x2122; ]

[ Weirdo ]

[ Brombo the Panda ]

Pe Robert Crumb îl puteţi cunoaşte mai bine urmărind un mini documentar numit Confessions of Robert Crumb, îi puteţi citi biografia pe site-ul oficial http://crumbproducts.com/

[ Robert Crumb ]

sau puteţi parcurge o prezentare a lucrărilor sale pe http://www.crumbproducts.com/history/timeline.htm.

natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro

A BOHÈME Interpreţi: Rodolfo - Hector Lopez Mimi - Tina Munteanu Musetta - Dorina Cheşei Marcello - Vicenţiu Ţăranu Schaunard - Ionuţ Gavrilă Colline - Mihnea Lamatic Benoît - Paul Basacopol Alcindoro - Ştefan Schuller Vameşul - Adrian Ionescu Parpignol - Constantin Negru Dirijor: Vlad Conta Regia: Ionel Pantea Scenografia: Ştefan Caragiu

operă în 4 acte de G. Puccini | recenzie de Iulia Petrache

Motto: „… Ma i fior ch’io faccio…” (Mimi) Sâmbătă, 5 februarie 2011 – sala mare a Operei Naţionale Bucureşti. Spectatorii, aşezaţi de mai bine de jumătate de oră pe scaune, aud din ce în ce mai des gongul care anunţă începutul spectacolului „La Bohème” – unul dintre cele mai iubite creaţii pucciniene. Deasupra tuturor, în momentul în care luminiile încep să pălească şi rumoarea sălii să se domolească, se întrezăreşte proiectat motto-ul din seara aceasta: „… Ma i fior ch’io faccio..”, care va călăuzii spectatorii timp de 3 ore, amintindu-le constant faptul că, deşi este pauză şi aplauzele înflăcărate pentru interpreţii lui Rodolfo, Mimi, Musetta sau Marcello s-au potolit, încă sunt şi vor rămâne ancoraţi în poveste pe tot parcursul acestui spectacol.

Povestea celor 4 personaje se desfăşoară de-a lungul a patru acte – perfect interpretate, puse în scenă, regizate şi documentate, în care observăm nu numai patosul, remuşcările şi trăiriile pe care le simte orice îndrăgostit dar şi, aşa cum spune şi regizorul Ionel Pantea în paginile programului, „înrădăcinarea, de-a lungul anilor a unor tradiţii devenite clişee goale, desuete şi prăfuite”. Astfel, după mai bine de două secole de când a fost jucată pentru prima oară la Turin, pe 1 februarie 1896, în sala Teatrului Regio, La Bohème încântă astăzi spectatorii Operei Naţionale Bucureşti, mult datorându-se faptului că în distribuţie îi avem pe marii cântăreţi de operă: Tina Munteanu şi Hector Lopez, „deosebit de receptivi” la ideile regizorului Ionel Pantea, aşa cum afirmă însuşi acesta. În ceea ce priveşte acompanientul muzical, acesta este adus la viaţă prin măiestria dirijorului Vlad Conta, care transformă opera lui Puccini într-o adevărată capodoperă fascinată şi nemuritoare. Aşa cum şi titlul ne sugerează, opera ne oferă o viziune boemă a unor artişti cărora viaţa în Cartierul Latin din Paris nu le prieşte din punct de vedere artistic şi umano-financiar, reducându-le condiţia la nevoile

primare; arta transformându-li-se în scrum asemeni primei scene din mansardă, când Rodolfo dă foc propriei creaţii pentru o clipită de căldură. Prin simplu fapt că artistul – poetul, pictorul, muzicianul, filosoful – căzut în desuetudine se îndrăgosteşte de sufletul unei ţesătoare de flori moarte – fără vlagă, dar frumoasă asemeni celor reale, de altfel, şi ea cu un suflet de artist, plin de poezie; se defineşte şi mai mult pragul dintre artă şi burlesc, în care cade până la urmă orice artist care îşi dă arta pe o bucată de pâine, asemenea filosofului Colline, prieten cu cei doi, Marcelo şi Rodolfo: artistul, ajunge în final să îşi caute în buzunar arta … Această antiteză dintre artă şi burlesc este scoasă la iveală, până la urmă, în actul 3, când cei patru îndrăgostiţi se ceartă din cauza geloziei – un sentiment uman, care se transformă, pe deoparte, în poezie şi, de cealaltă parte, în spectacolul degradării umane. Deşi Mimi şi Rodolfo par a fi în pragul despărţirii, îşi duc povestea de iubire în continuare, în triluri suave şi demne de poezie, pe când Musetta şi Marcelo, căzuţi deja în „umanitate”, au în paralel o dispută demnă de străzile întunecate ale Parisului, unde destrăbălarea, poezia şi dezumanizarea au luat aceeaşi formă – a culorii străzii. Pentru cei patru prieteni ceea ce mai contează în final este: Addio dolce svegliare alla mattina! (Adio, dulce trezire a dimineţii!), anticipând nu numai finalul tragic al lui Mimi care, deşi doar cu sufletul de artist ajunge să preconizeze tragicul destin al artistului fără suport financiar, dar şi lupta pe care toţi artiştii o dau cu răsăritul soarelui, când finalul se întrezăreşte din ce în ce mai aproape. Noaptea îi este propice actului creativ, deoarece odată cu răsăritul soarelui arta dă în stagnare, degradare şi refuz. La Bohème este, prin excelenţă, una dintre cele mai revelatoare creaţii artistice ale ultimelor două secole, care nu numai că rămâne veşnic în sufletul celor care urmăresc cu emoţie jocul de pe scenă ci, este şi o adevărată fişă umană a vieţii boeme pe care orice artist o trăieşte, atât din punct de vedere spiritual, cât şi material. Vă recomand cu căldură, să luaţi parte alături de marii cântăreţi, Tina Munteanu şi Hector Lopez, pe scena Operei Naţionale Bucureşti, pentru a trăi alături de ei viaţa de artist în Parisul plin de culoare, emoţie şi vivacitate artistică.

Francisco Goya

Picturile Negre. Filozofia Disperării.

| Ana Maria Vîrlan

Un artist aflat la intersecţia veacurilor, Francisco José de Goya y Lucientes (1746-1828) şi-a făcut apariţia în scena picturii spaniole într-o vreme în care aceasta trecea printr-o acută criză, când ea nu mai cunoscuse de la Velazquez niciun artist în stare s-o reprezinte cu demnitate. Opera lui Goya, pe cât de vastă, pe atât de complexă şi contradictorie, iar adesea ezoterică şi plină de mister, a refuzat formulele prestabilite. Modernitatea lui Goya, atributul cel mai des folosit de exegeţii lui, reprezintă o constantă a întregii sale opere, o operă cu un traseu presărat de frământări. Goya a avut o conştiinţă foarte puternică a propriului timp; ştia perfect că o epocă se apropia de sfârşit în timp ce alta se anunţa cu toate necunoscutele şi însuşirile ei contradictorii. După cum afirmă Giuliano Serafini, el a fost artistul de “graniţă”, un interpret al trecerii dintr-o lume în alta, dintr-un sistem politico-social în altul. Astfel, în timp ce conştiinţa politică europeană se confrunta cu trecerea de la regimul monarhic la ideea de naţiune, în acelaşi fel arta abandona stilul înalt, de curte, pentru a se recunoaşte în imaginarul societăţii burgheze aflate în plin proces de formare. Goya a trăit o “revoltă” creatoare sfâşietoare, plină de intuiţii. După ascensiunea sa ca pictor la curtea spaniolă, după contactul cu aristocraţia şi marii intelectuali ai timpului, la sfârşitul secolului, Goya a suferit de o boală rămasă necunoscută, care i-a influenţat tot restul vieţii. Artistul a rămas surd, lucru ce l-a determinat să devină retras. Ulterior, tablourile vor deveni mai încărcate, influenţate de frământările interioare ale artistului. În perioada recuperării, Goya a pictat o serie de opere întunecate, motivate simbolic de dictonul “somnul raţiunii naşte monştri”. Operele acestea pictate pe o perioadă de 4 ani, ce reflectă motive ca teama, tristeţea, alienarea socială, sunt grupate sub numele de “fantasía e invención” (fantezie şi invenţie).

În 1819 s-a produs evenimentul care a marcat trecerea artei lui Goya la faza sa finală. Artistul a cumpărat la San Isidoro, în apropiere de podul de la Segovia, pe malurile râului Manzanares, o casă pe care locuitorii din zonă au denumit-o la timpul respectiv “La Quinta del Sordo” (“Casa surdului”). Aici s-au născut cele mai puternice opere. Coşmarul şi halucinaţiile au devenit oaspeţii săi frecvenţi. Cei mai mulţi cercetători, printre care şi Lionello Venturi sau Giuliano Serafini au considerat suita pictorului din „Casa Surdului” fantezii demonice, produse onirice ale iraţionalului, halucinaţii, un cântec inepuizabil al tenebrelor, veritabilă filozofie a absurdului şi a disperării. Melancolia, durerea, anxietatea se transformă în mintea sa într-un convoi de viziuni fantastice, bizare, care o rup cu realitatea nemijlocită, deşi au pornit de la aceasta. Goya dăruia astfel picturii dreptul de a nu mai vedea în realitate decât punctul de pornire. Cele paisprezece uleiuri murale, inegale ca dimensiuni şi diferite ca format, fiind dispuse iniţial şase la parter şi opt la etaj (în 1873 au fost desprinse de pe perete şi mutate pe pânză), formează capela profană absolut privată a artistului, operă în sfârşit numai “a lui”, pe care, teoretic, nimeni nu ar fi trebuit sa o vadă. Pinturas negras au fost denumite astfel datorită cromaticii întunecate, unde chiar negrul, cu griurile noroioase şi pământii, dă sens întregului registru al paletei. “Goya a avut o conştiinţă foarte

Studiile cu raze X care s-au făcut au permis desco- puternică a propriului timp; ştia perfect perirea unor alte picturi neterminate dedesubt. Ace- că o epocă se apropia de sfârşit în timp stea erau în general mult mai luminoase, cu peisaje şi ce alta se anunţa cu toate necunoscutele figuri mici, mult mai potrivite să decoreze o casă de la şi însuşirile ei contradictorii.” ţară. Nu se ştie când Goya a pictat peste ele, păstrând anumite părţi şi transformând complet altele, schimbându-le astfel sensul. Nu există un consens între istoricii de artă cu privire la semnificaţia subiectelor reprezentate; apar subiecte luate din mitologie, din viaţă sau pur şi simplu fanteziste, apar şi scene care nu au nimic fantastic. Lumina care înainte reprezentase condiţia în sine a operei lui Goya a fost înlocuită de întunericul în interiorul căruia totul pare că este absorbit şi sfâşiat de străfulgerări care înfăţişează scene de sacrifcii umane, ritualuri satanice, levitaţii neliniştitoare, exorcisme. Ceea ce se vede nu este descris, ci “apare”. Sunt apariţii subliminale care nici măcar nu reuşesc să se manifeste alegoric, ca în viziunea tulburătoare din Asmodeu, unde presupusul zeu persan îşi ridică prada pentru a o duce în vârful stâncii care domină un cer galben. În Saturn, ritualul ancestral al antropofagiei îşi pierde contactul cu mitologia pentru a încarna bestialitatea înţeleasă ca o categorie, ca o suma a tuturor ororilor de care a fost capabilă umanitatea: războaie, tâlhării, abuzuri. Lucrările lui se deosebesc în fond de mituri, dar pleacă totuşi de la ele.

În temele care au stat la baza acestor picturi aflăm o critică a instituţiilor precum Inchiziţia, referinţe critice asupra violenţei şi asupra anumitor obiceiuri cum ar fi atmosfera care era pătrunzător de grea şi sumbră. Aceasta atmosferă părea să coincidă cu vârsta şi boala artistului ce devenise serioasă în ultimele luni ale anului 1819 – şi cu starea de spirit a artistului. El a dedicat timp acestor picturi pe care probabil nu l-ar fi avut dacă ar fi fost complet absorbit de îndatoririle sale de pictor de curte. El şi-a exersat critica în relaţie cu instituţii ca Inchiziţia care a fost abolită în martie 1820, într-un moment de mare speranţă pentru liberali care l-au forţat pe Ferdinand al VII-lea să jure supunere Constituţiei din 1812. Acestora trebuie să adăugăm şi faptul că aceste picturi au fost concepute ca ”reflexii (picturale) generale”, nu ca reprezentări ale individualului sau anecdote concrete. „Picturile Negre” pot fi văzute ca un rezultat al unui proces de generalizare determinat de evoluţia evenimentelor politice şi de situaţia personală şi profesională a artistului. Acest proces nu este limitat la înregistrarea unui eveniment sau al altuia, ci este crearea unui nou mod de a privi a lumii, un fel de a privi care este tragic în esenţa lui. Însă ceea ce a creat în “La Quinta del Sordo”, picturile negre, nu a fost doar o satiră acidă la adresa societăţii, ci şi un mod de a “se comunica”. Nevoia de izolare, ruptura de societate urmate de o nouă boală gravă l-au determinat să realizeze între 1820 si 1823, în cele două etaje ale casei, testamentul său spiritual. După afirmaţiile lui Lionellor Venturi, „prin opera sa Goya a răsturnat canoanele de frumuseţe moştenite de la pictura secolului al XVIII-lea, atât prin forma sa îmbunătăţită, impresionistă, cât şi prin culoare, făcută din contraste mai curând decât din nuanţe, şi prin idealul său-care devine valoarea eroică a poporului, a vulgarului, a urâtului. Este o ruptură evidentă de ceea ce-l preceda.” Deşi fără discipoli direcţi, în opera lui Goya se vor găsi sugestii pentru dezvoltarea ulterioară a artei. Romanticii francezi, realiştii din a doua jumătate a secolului XIX, impresioniştii, expresioniştii şi chiar suprarealiştii îi datorează câte ceva. Tablourile lui trec de la vehemenţă la eleganţă rafinată, de la real la fantastic şi grotesc, de la clarobscur la tonurile luminoase prevestind impresionismul. Mare parte din arta lui Goya provine de la Velazquez, aşa cum o parte din arta lui Eduard Manet şi Pablo Picasso provine de la Goya. Influenţa lui Goya asupra culturii contemporane este confirmată de istoriografia tradiţională care defineşte opera artistului ca punct de referinţă pentru evoluţia stilului ce a ajutat la definirea artei secolelor XIX şi XX. Dintre toate lucrările lui Goya picturile negre au poate cel mai mare impact vizual. Goya nu a primit nicio comandă să execute aceste picturi. Au fost făcute pentru el însuşi, ca o reflexie vizuală asupra condiţiei umanităţii şi a lumii. Influenţa lor asupra expresionismului şi a suprarealismului a fost foarte puternică. Viziunea lui Goya despre absurd, despre violenţă şi irealitate, a devenit o trăsătură dominantă a culturii moderne.

ilm

rabbit hole | Maria Galea

Rabbit Hole (2010) Regia:

John Cameron Mitchell

Distribuţie:

Nicole Kidman Aaron Eckhart Dianne Wiest Sandra Oh

Moartea unui copil este întotdeauna îngrozitoare, iar durerea care se abate asupra părinţilor este copleşitoare. Părinţii nu pot explica ce simt şi le este dificil să treacă peste un astfel de eveniment. Îşi doresc să îşi continue existenţa aşa cum o făceau în mod normal, însă totul se schimbă, se năruie, iar absenţa copilului trebuie să fie acceptată, mai devreme sau mai târziu. Aceasta este drama cuplului Corbett, Becca şi Howie. Copilul celor doi moare într-un accident de maşină. Ce le rămâne lor este să facă faţă situaţiei tragice. Însă în realitate este mult prea greu. După şedinţe de consiliere şi după schimbări în casa familiei Corbett (măsuri nu foarte radicale), Becca şi Howie ştiu că

memoria băiatului e încă prezentă. Golul din casă nu poate fi încă acoperit sau înlocuit. Frumuseţea filmului constă în relaţia soţilor Corbett şi rezolvarea stării triste, irevocabile, sfâşietoare şi destructibile în care se află. Atât Becca, cât şi Howie sunt două caractere puternice, sensibile, compatibile. Nu sunt perfecţi, dar sunt calculaţi, au valori personale individuale solide. Sunt asemănători, îşi comunică reciproc temerile şi neînţelegerile, dar fiecare trăieşte diferit durerea pe care o împart. În timp ce Becca nu vrea să i se reamintească, în mod constant, de băiatul său, încearcă să îndepărteze lipsa lui, să şteargă majoritatea amintirilor, Howie e cel care vrea să păstreze vii memoriile fiului său. Becca e sătulă de întrunirile săptămânale, unde nu se simte deloc bine. Se simte din ce în ce mai distantă şi nu împărtăşeşte aceleaşi viziuni cu ceilalţi părinţi îndoliaţi. Nu crede în aceste şedinţe şi nu vrea să împartă amărăciunea ei cu restul. În schimb, Howie continuă să asiste la întrevederi. Pentru el, întrevederile reprezintă o uşurare sufletească, este modul său de a nu-i da drumul fiului său decedat. Crede că este o altă modalitate de a păstra intact imaginile fiului său. Chiar dacă Becca şi Howie se pierd (pentru o perioadă) ca iubiţi şi nu mai au puterea de a comunica eficient, găsindu-şi pace în alte persoane, cei doi nu se despart. Din contră, ajung să fie mai puternici, să se redreseze, ajung să fie legaţi unul de celălalt. Împreună trec peste ce e mai greu, acceptă regretul şi mâhnirea. Ceea ce face ca filmul să fie unul obişnuit şi comun, este jocul actoricesc şi regia simplă, “cuminte” a lui John Cameron Mitchell. Filmul nu şochează, nici nu impresionează în stil cinematografic privitorul. Este o proiecţie liniştită, salvată mai degrabă de poveste şi de naturaleţea actriţei Kidman. Actorii îşi interpretează rolurile fără a se remarca, parcă au potenţial, dar nu-l folosesc îndestul. Diane Wiest (mama Beccăi) este aceaşi femeie docilă, suspusă, sensibilă şi inteligentă ca în toate filmele sale. Aaron Eckhart (Howie) este bărbatul fidel, soţul înţelegător, dar nu foarte convingător. Este jumătatea spirituală a Beccăi care ar fi putut să o completeze şi să dea dovadă de o prestanţă scenică deosebită (filmul ar fi fost mai savuros). Singura care dă filmului fermitate, o tărie proprie, este Nicole Kidman (Becca). Nicole Kidman impune o autoritate (deloc jignitoare) ce se transformă într-un atu. Iar când finalul peliculei se apropie, spectatorul realizează că atenţia a fost îndreptată mai mult asupra ei şi nu asupra cuplului, deşi drama este a amândurora şi nu doar a soţiei. Rabbit Hole e frumos de vizionat pentru că, până la urmă, sensibilizează privitorul şi arată că Becca şi Howie înţeleg că a merge mai departe nu înseamnă uitare. Existenţa fiului lor nu mai este fizică, dar este spirituală, este în suflet, în priviri, prieteni, familie, înţelegere şi în iubire.

Recomandări:

“The woman in the window” (1944) Fritz Lang

“Four Lions” (2010) Christopher Morris

“Black Swan” (2010) Darren Aronofsky

| Maria Galea

“Crazy Heart” (2009) este povestea stereotipă a cântăreţului depăşit de noile trenduri muzicale şi gusturile schimbate ale fanilor, care se străduieşte să îşi câştige existenţa din banii puţini şi concertele modeste la care participă doar câţiva admiratori bătrâni. Aceasta este povestea lui Bad Blake (Jeff Bridges), cântăreţul country aflat la vârsta a doua, care mai încearcă să câştige câte un ban, având concerte ocazionale în diverse baruri locale, americane. El este solistul care nu şi-a pierdut niciodată farmecul, în continuare fiind curtat de femei şi pasionat de muzică. Însă ce şi-a pierdut Bad este notorietatea şi sănătatea. Bad Blake este alcoolic, falit la 54 de ani şi nu are idee încotro se îndreaptă. Este depăşit pentru gusturile fanilor şi pentru viziunea acestora legată de noii cântăreţi. El este maestrul care a fost depăşit de discipolul Tommy Sweet (Colin Farell), în umbra căruia acum trăieşte, deşi cândva lucrurile erau exact invers. Tot ce i-a mai rămas este să nu-şi plângă de milă şi să accepte situaţia.

Ca orice dramă siropoasă, filmul ascunde mai mult decât arată de fapt. Astfel, se subliniază ideea că orice om are dreptul la o a doua şansă, la o încercare, şi la o viaţă mai frumoasă, indiferent de greşelile sau păcatele pe care le-a făcut. Problemele interioare cu care Blake trebuie să trăiască în fiecare zi sunt legate de eşecul muzical, de singurătate, dependenţa de alcool şi de firea rebelă, greu de schimbat, care-i îngreunează relaţiile cu femeile. Cu toate acestea, în spatele cântăreţului neîmplinit se ascunde o fire emotivă, puternică, grijulie şi iubitoare, care aşteaptă să fie descoperită de cineva special. În momentul în care persoana apare, lucrurile se schimbă semnificativ şi viaţa lui Bad Blake pare să se îndrepte pe o cale normală. Deşi la început nu se observă transformarea radicală, ea apare totuşi la sfârşitul filmului, aşa cum numai un film tipic hollywoodian ar putea s-o facă. Dragostea pentru Jean Craddock (Maggie Gyllenhaal) arată sensibilitatea incurabilului Blake şi determinarea pentru un nou început. Afecţiunea pe care o poartă tinerei iubite îl mobilizează pe Bad în a face lucruri pe care singur nu le-ar fi făcut. Drama lui Bad Blake nu este destul de concretă încât privitorul să trăiască naraţiunea cu aceeaşi empatie şi nu are succesul unui subiect inedit. Jeff Bridges joacă un rol asemănător lui “The Dude” din “The Big Lebowski” şi este singurul actor care îşi interpretează bine rolul. Este talentat şi rămâne dedicat personajului său pe tot parcursul filmului.

Însă nu se poate spune acelaşi lucru despre Colin Farell: solistul de succes Colin Farell nu pare a avea nicio legătură cu povestea sau rolul său. Îi lipseşte definiţia cântăreţului country. Nu are idee cum ar trebui să arate sau să fie reprezentat unul. Vremea când lui Farell i se potrivea acel look de bărbat atrăgător, rebel, împlinit este de mult trecută. Are nevoie de o maturizare actoricească dacă vrea să fie luat în serios şi apreciat. Cât despre Maggie Gyllenhall, se poate spune doar că nu este pe măsura unei adevărate colege de muncă, aşa cum ar trebui să aibă Jeff Bridges. Actriţa cunoaşte doar două trăiri: beatitudine sau tristeţe. Acesta ori este demoralizată, ori este fericită. Privitorul nu poate distinge când Gyllenhall încearcă să interpreteze şi alte sentimente. Din punct de vedere regizoral, “Crazy Heart” se remarcă prin câteva imagini panoramice şi atât. Regizorul Scott Cooper nu îşi concretizează personajele şi nu le personifică suficient. El creează un film previzibil şi obişnuit, al cărui final trist rămâne totuşi banal.

I’ve played sick, drunk, divorced, “ Son, and on the run. Bad Blake hasn’t missed a goddamn show in his whole fucking life. (Bad Blake)

“

The Black Swan sau dublul malefic | Mihaela Tivda

Durată: 110 minute Gen: Dramă, Thriller Regizor: Darren Aronofsky Scenariu: Mark Heyman, Andreas Heinz Distribuţie: Natalie Portman, Mila Kunis Vincent Cassel Winona Ryder Barbara Hershey Anul producţiei: 2010

Zilele acestea mi-am propus, încântată, să merg să văd un frumos film despre viaţa unei balerine. Cel mai mult şi mai mult mă frapase, de fapt, afişul filmului: privirea sticloasă a personajului mi-a pătruns în minte şi mi se părea fascinantă de-a dreptul. Fără să mai văd trailer-ul, cum fac de obicei atunci când aleg un film, am mers după instinctul meu care-mi tot „şoptea în ureche” că o să văd o poveste emoţionantă despre o „tanti” balerină... ei bine, nimic mai fals. Se pare că de fapt, „tanti” balerina este o tânără cât se poate de frumoasă şi talentată (că doar vorbim de Natalie Portman) care este surprinsă într-un moment dificil din cariera sa: luptă să obţină rolul principal în producţia Lacul Lebedelor, fiind nevoită să le interpreteze simultan atât pe Odette (lebăda albă) cât şi pe Odile (lebăda neagră). Dacă primul rol îl joacă cu excelenţă şi în viaţa reală, nu doar pe scenă, cel de „lebădă neagră” îi este total necunoscut, pentru început, personajului nostru.

Asistăm cu toţii la o ieşire a sinelui din sine. Nina, până atunci o fată cât se poate de banală, cu vise şi speranţe încă nerealizate, trăieşte într-o lume introvertită, în care şi-a ascuns toate spaimele, frustrările pe care acum nu le mai poate controla cu aceeaşi uşurinţă ca în trecut. Crescând în umbra unei foste balerine de al cărui sfârşit de carieră este frecvent învinuită, Nina Sayers este aparent copilul cel bun şi fragil pe care mama sa (Barbara Hershey) îl domină şi-l controlează după bunul plac. Dar această fragilitate nu este numai una fizică ci, mai degrabă, şi una psihică. Ea mimează cu succes o anume stare de aparentă normalitate la începutul filmului, pentru ca spre final, să fim puşi în faţa unei serii de evenimente iraţionale, confuze prin care trece actriţa. Cu cât urmăream filmul, cu atât mă simţeam ca într-o povestire de-a lui E. A. Poe în care gradul de suspans creşte treptat, atingând paroxismul spre final. Personalitatea fisurată a Ninei se prăbuşeşte odată cu pericolul apariţiei rivalei sale, Lily (Mila Kunis), care este, de fapt, doar o faţadă a propriului dublu malefic. Lily este aparent ceea ce Nina nu poate fi niciodată: libertină, dezinvoltă, lipsită de griji şi de complexe, ea este partea lipsă dintr-un întreg: fiinţa Ninei. De aceea, pentru a-şi ascunde deficienţele, Nina îşi maschează bulimia, imperfecţiunea corpului (pe care şi-l auto-disciplinează / auto-flagelează deoarece îi pare că i se împotriveşte dorinţei de a atinge perfecţiunea coregrafică) îşi reprimă dorinţele sexuale şi îşi maschează

fisura lăuntrică prin crearea unui univers propriu, al camerei sale în care se simte protejată şi în care poate visa în voie la ceea ce nu este încă – o balerină exemplară – Prinţesa Lebădă. Izolarea în sine este periclitată de Lily, practic cea care o impulsionază să-şi dorească şi mai mult să atingă perfecţiunea scenică. Însă, goana după faimă, după desăvârşire/sublim, aduce după sine şi pedeapsa hybris-ului care este cruntă în cazul de faţă. Nina va plăti cu propria viaţă preţul succesului ca balerină. Într-o scenă emoţionantă, când deja s-a produs schimbarea radicală a fiinţei sale, mama (care nu-i înţelege revolta) o întreabă ce s-a întâmplat cu fata ei dulce şi înţelegătoare? Răspunsul vine tăios şi rece: SHE’S GONE! Aşadar, odată debutată schimbarea sinelui, nu mai există cale de întoarcere. Doar Thomas Leroy (Vincent Cassel) îi oferă o portiţă de scăpare: singura persoană care-i stă în cale, spune el, nu este Lily ci, chiar ea şi o îndeamnă să se piardă în / pe sine (loose yourself!), să înceapă să trăiască viaţa lipsită de griji şi de frustrări. Însă, odată înrădăcinată în minte această obsesie, pierderea de sine devine tot mai iraţională şi nu mai are cale de întoarcere. Implozia dinăuntru dezorganizează chiar şi exteriorul, generând un haos incredibil în jurul său. Interesantă este şi tema oglinzii – care distorsionează realitatea – în care se contemplă de cele mai multe ori dansatoarea şi în care face cunoştinţă cu partea sa malefică, întunecată. Ultimele urme ale conştiinţei iau forma unor monstruoase colaje – imaginile vorbitoare din camera mamei sale – care amintesc de grotescul portret al lui Dorian Gray. Chiar dacă în acest caz nu este vorba de imaginea proprie, ele au impactul dorit. Portman joacă exemplar rolul femintăţii duale: pe de o parte este angelică, delicată şi fragilă, plină de suferinţe fizice şi mentale (lebăda albă) şi de cealaltă parte o vedem demonică, sigură pe sine, senzuală şi plină de plăceri fizice (lebăda neagră). Metamorfoza are loc pe nesimţite, iar în secvenţele de început nimeni nu este conştient de existenţa ei, nici publicul, nici personajele din film. Lebăda neagră devine dublul Ninei care se confundă şi, în final, se identifică cu ea. Ca orice dublu malefic care se respectă, apare la început, ca o umbră, de-abia sesizabilă, ca o confuzie mentală a personajului central, pusă pe seama stresului cauzat de ambiţiile profesionale nerealizate. Treptat, însă, el devine consubstanţial cu propriul corp (impresionează secvenţa în care îşi scoate din piele penele lebedei negre). Momentul căderii din timpul spectacolului coregrafic, când partenerul de scenă o scapă din braţe în timp ce o interpreta pe Odette, este extrem de important. Nina îşi dă seama că, odată dezumanizarea produsă, are loc o

coborâre de pe scara valorilor umane pe cea a regnului animal: transformată într-o lebădă neagră se lasă pradă răului, dublului malefic pe care îl şi ucide. Închisă în cabina ei, se luptă cu Lily, pe care o înjunghie cu un ciob de oglindă. Triumfătoare, îşi joacă apoi rolul de Odile ca la carte, primind ropotele de aplauze şi faima mult visată. Revenind în „pielea” lebedei albe sesizează că, de fapt, n-a ucis dublul care trebuia. Trezirea la realitate, luciditatea îi sunt readuse printr-o simplă bătaie în uşă. Degeaba tresare când o vede pe Lily „cea reală”. Este prea târziu pentru ea! De aceea, continuă să se machieze şi să joace ultimul act exemplar, pentru a fi perfectă în ambele roluri: IT WAS PERFECT! Este ultima frază a „lebedei” înainte de moarte.

Am apreciat faptul că regizorul se joacă cu un spaţiu greu controlabil: mintea umană; şi-i creează personajului stări psihice complexe pe care Portman le interpretează memorabil, drept pentru care „tanti” balerina e recompensată şi cu un Oscar. Care strat al realităţii este cu adevărat cel real? Răspunsul se întrevede spre sfârşit, dar până atunci, personajul pendulează continuu între interiorul şi exteriorul propriei fiinţe. Filmul mi-a plăcut dar, asta nu înseamnă că aş vrea să-l revăd prea curând, în sensul că e mult prea tulburător şi ai nevoie de timp să-l „digeri” aşa cum trebuie şi cum merită de fapt. În caz că vă hotărâţi să-l vedeţi şi voi, nu pot să vă spun decât: vizionare plăcută!

final act. Your final “ The dance! You’ve tasted

your dream. Touched it! Only to have it crushed. Your heart is broken. Wounded! Your life force fading. The blood drips. The black swan stole your love! There is only one way to end the pain. You’re not fearful, but filled with acceptance! And you look down at Rothbart and then at the Prince. And then yes, and the audience! And then you jump!

“

(Thomas Leroy)

în iarbă

| Maria Galea

Splendoare

Filmul “Splendoare în iarbă” (1961) a îndrăznit să dezbată o problemă des întâlnită în viaţa adolescenţilor americani, pe când alte filme au trat-o doar superficial. Elia Kazan pune în scenă dragostea a doi liceeni Bud Stamper (Warren Beatty) şi Wilma Dean Loomis (Natalie Wood) care se iubesc, dar care nu au curajul să meargă mai departe în relaţie. Deşi, atât Bud, cât şi Wilma îşi doresc mai mult de la relaţie, amândoi sunt constrânşi de sfaturile părinţilor. Sufocaţi de gândirile îngrădite ale acestora, cei doi iubiţi ajung mai mult să ia decizii nepotrivite şi să se îndepărteze în relaţie. Bud Stamper este bogat, chipeş, îndrăgostit de Wilma şi totuşi foarte derutat. Este copilul unui tată dur şi al unei mame sfioase. Tatăl, un om de afaceri perseverent, încăpăţânat, vrea cu tot dinadinsul ca Bud să ajungă un om de succes, să înveţe la o facultate de prestigiu şi să aibă o carieră lucrativă. Îşi impune de fiecare dată punctul de vedere fără să pună în balanţă dorinţele sau aspiraţiile fiului său. Mama, o femeie rezervată şi neputincioasă, este mult mai îngrijorată de sănătatea fiului ei, decât de frustrările sau sentimentele neclare pe care acesta le simte faţă de Wilma. Wilma este pudică şi fermecătoare şi se află într-o perioadă importantă a vieţii. Dragostea pentru Bud reprezintă un moment de maturizare şi de evoluţie, pe care nu ştie cum să-l trăiască. Mama Wilmei îşi dă seama de trăirile interioare ale fiicei sale, însă face tot posibilul să i le oprime. Niciodată nu este destul de sinceră cu fata sa şi nu îi oferă o educaţie sexuală corespunzătoare. Tatăl ei este mai mult ocupat cu afacerea familiei decât cu schimbările prin care trece Wilma. Este eclipsat de soţia dominatoare şi lasă lucrurile să evolueze de la sine.

Părinţii cuplului tânăr sunt deopotrivă limitaţi şi îşi cunosc copiii la un nivel superficial. Nici unul din ei nu face un efort în plus de a-i ajuta să-şi înţeleagă relaţia sau să le acorde libertatea de a face lucruri pe care ei le simt şi le doresc. Nici Bud, nici Wilma nu sunt destul de puternici încât să treacă împreună peste frustrările lor sexuale. Se lasă conduşi de părinţii dominatori şi se despart. Wilma ajunge să devină maniaco-depresivă, încearcă să se sinucidă, fapt pentru care va fi ţinută, timp de doi ani, într-o clinică de reabilitare, iar Bud trăieşte cu o altă fată, ceea ce voia să împartă doar cu Wilma. Bud intră la facultatea la care tatăl său insistă să meargă şi se căsătoreşte cu o italiancă cu care o să aibă un copil. Wilma reuşeşte să treacă peste obsesia relaţiei cu Bud şi acceptă căsătoria cu singurul bărbat care a vizitat-o şi a curtat-o în timp ce era închisă la clinică.

Filmul este bazat pe fapte reale. William Inge, scenaristul filmului, s-a inspirat din viaţa unor oameni cu care a copilărit în 1920 şi datorită cărora a decis să scrie un roman. Menţionându-i lui Elia Kazan despre povestea aceasta, au decis în 1957 că romanul ar fi o idee bună de film. Povestea lui Willian Inge şi transpunerea scenică a lui Elia Kazan vorbesc despre dragoste, frustrare sexuală, adolescenţi confuzi, despre neînţelegere şi pasiune, despre tinereţe şi oprimare.

“ Though nothing can bring back the hour of

splendor in the grass, glory in the flower, we will grieve not; rather find strength in what remains behind.

“

(Wilma Dean)

arte

IL BARONE RAMPANTE sau printre “copaci” cu Italo Calvino | Iulia Petrache

Atunci când numele lui Italo Calvino mi se iveşte după ani, nu am cum să nu-mi aduc aminte de momentele pe care le-am petrecut pe băncile liceului Neculce din Bucureşti când, ca şi Cosimo, eram pentru început strâmtorată să visez doar să fiu printre copaci şi să împart din înţelepciune celor din jur. Italo Calvino a rămas şi acum, peste ani, unul dintre scriitorii mei preferaţi, care mi-a marcat prin istorisirile sale nu numai adolescenţa ci, şi spritul de critic literar. După ce m-am „folosit” de cărţile scrise de Calvino pentru a-mi dezvolta aptitudinile de critic literar, am putut spune şi eu cu mândrie: „îl recomand pe Italo! Il barone e o capodoperă a literaturii universale”. Il Barone Rampante, sau în traducere „neculcistă”: „Puştiul din Copaci”, aşa cum am spus, mi-a încântat adolescenţă şi, de ce să nu rescunosc, şi ultimele 2 zile din 2010, când am optat şi eu pentru trend-ul bucureştean de a citi în metrou, în folosul reîmprospătării memoriei literare. Astfel, l-am reîntâlnit pe vechiul prieten Cosimo. Mi s-a părut neschimbat: plin de independenţă şi de dorinţa de cunoaştere. L-am întrebat,

bineînţeles, din nou, când are să coboare cu picioarele pe pământ şi, la fel ca lui Biagio, mi-a răspuns ferm că nu are de gând, şi până la final a reuşit iar să-şi ia „zborul”, ca o sfidare asupra legilor firii. Viaţa lui Cosimo este, de fapt, o fabulă la adresa existenţei omenirii. Sătui de reguli, de probleme, de constrângeri, ca şi Cosimo, şi noi ne supunem ataraxiei în felul nostru. Cosimo s-a decis să ne dea însă şi o lecţie asupra limitării condiţiei umane, deoarece el a decis să depăşească monotonia de zi cu zi, luându-şi drept refugiu o lume demnă de un Purgatoriu dantesc. Prin decizia de a se muta în copaci Cosimo nu se află încă nici in Infern, adică pe pământul presărat cu griji, dar nici în Paradis, şi anume la suprema formă de cunoaştere la care poate ajunge orice pământean ci, undeva la limită, undeva unde i se permite încă să-şi păstreze din inocenţa copilăriei şi gândirea raţională. Prin folosirea alegoriei la adresa omenirii care uneori „trăieşte printre copaci”, se doreşte să se evidenţieze faptul că orice om doreşte să nu i se interzică să fie el însuşi, original şi, de ce nu, indivizibil asemenea atomilor din care este construit, dar că deşi omul tinde spre fericire, nu o va obţine niciodată decât prin intermediul ataraxiei, şi anume prin intermediul izolării în sine.

Astfel, fragilitatea şi coruptibilitatea condiţiei umane este evidenţiată cu străşnicie literară de către Calvino prin intermediul ramurilor pomilor pe care Cosimo şi-a construit o altă lume. Ramurile sunt ca anii plini de încercări ai oricărui om şi, ca orice om, Cosimo poate să realizeze acest lucru în momentul în care este pus la încercări. Dar uneori fragilitatea ramurilor nu poate fi întărită doar prin intermediul voinţei lui Cosimo. Cosimo este un exemplu, nu numai de personaj literar construit exemplar ci, şi aşa cum am spus, o oglindă a sufletului uman: este puternic, încăpăţânat, introvertit şi morocănos dar, onest şi plin de dorinţa de a reuşi şi de a-şi depăşi condiţia, ceea ce-i asigură practic oportunitatea de a realiza şi fizic ceea ce îşi doreşte, în comparaţie cu omul obişnuit care se izoleaza rareori în sine pentru a avea timp pentru sine. El este un hibrid uman, pe deoparte are o viaţă normală printre ramurile copacilor: îşi urmează studiile, învaţă să vâneze, consolidează prietenii şi are şi o viaţă familială strânsă, deşi cam la distanţă, fizic vorbind. Cosimo este un hibrid prin natura sa stranie, dar fascinant tocmai pentru că reuşeşte să îşi depăşească fricile şi îşi urmează destinul, lucru ce-i conferă statul de om-din-copaci. Astfel, ca şi Cosimo, îmi păstrez şi eu promisiunea ce mi-am făcut-o după ce am terminat pentru prima oară cartea, îl recomand pe Italo Calvino tuturor, mai ales cititorilor ARTe, cei cu un simţ dezvoltat şi rafinat din punct de vedere literar.

Şi aşa am şi făcut... 57

GOG

de Giovanni Papini | Andrei Crisant Duran

“Gog” este un roman universal, o carte ce transcede graniţele unei singure literaturi, fiind o scriere de căpătâi în materia romanelor cu un puternic caracter antiuman . “Gog” este un roman care depăşeşte absurdul naturii umane şi care nu încearcă să nege omul, aşa cum se întâmplă în scrierile lui Emil Cioran, ci doar pune la îndoială sensul cuvântului “uman”, lăsând cititorului sarcina de a decide asupra normalităţii naturii umane. Chiar dacă a fost scrisă în 1934, cartea nu şi-a pierdut actualitatea, întrebările filozofice subtil inserate în cadrul capitolelor negăsindu-şi încă răspunsul. Sensul filozofiei ce reiese din aceste pagini este acela de a şoca, de a zdruncina din temelie pilonii pe care omenirea din secolul trecut, dar chiar şi cea de acum, îşi clădeşte societatea. “Gog” poate fi percepută la nivel de satiră, dar esenţa cărţii rezidă în puterea autorului de a insufla o oarecare sămânţă de nesiguranţă în sufletul cititorului atent, care meditează asupra simbolurilor creionate cu migală şi care se găsesc ascunse în fiecare poveste în parte. Antiumanul din “Gog” reiese a fi unul tacit, involuntar indus în conştiinţa cititorului, pe când cel din cărţile Marchizului de Sade este unul expres, menit să zugrăvească desfrâul şi degenerarea unei naţiuni. Sade nu ironizează metehnele oamenilor, ci descrie veridic şi cu obiectivitate atrocităţile unor fiinţe ce au pierdut orice contact cu umanul.

Multe lucruri pot fi învăţate de către cititor din paginile cărţii, lucruri care îşi găsesc aplicaţia în viaţa cotidiană şi care au rostul de a sublinia importanţa unor aspecte în detrimentul altora. Astfel, despre persoanele iubite, autorul afirmă : “Aţi încercat vreodată să trăiţi departe de o fiinţă iubită? De câte ori pe zi n-aţi dorit s-o vedeţi, să-i vorbiţi, fie numai şi o clipă! Există scrisorile, e adevărat, dar ele nu sunt persoana însăşi, ci doar un mic fragment din gândirea sa. Iar fotografiile sau portretele nu pot înlocui prezenţa sa dulce şi reală. Câteodată vă apare în vis, dar cât de nesigură e viziunea şi cât de tristă deşteptarea!”, iar paralela făcută între defecare şi mestecare, de la final, rezumă într-o singură frază geniul cărţii : “ Ies dintr-un imens restaurant de lux. Oribil! Nimic mai respingător decât toate acele guri care se deschid, acele mii de dinţi care mestecă...“ Imaginile şocante şi ideile excentrice ale lui Gog, aceste veritabile tehnici ale unei estetici a urâtului în proză, conferă romanului lui Papini muzicalitate şi poezie, plasându-l între marile opere ale secolului XX .

“ Gog este un roman care

“

depăşeşte absurdul naturii umane şi care nu încearcă să nege omul

P o r &P

oezii

Fallen are we all In the land of sky and cloud Where all time and space is now Whiter angels came unbound Singing notices to God: “Lord, we hear Your Jesus dear, Fled from Heaven For one year And he’s searching Everywhere For a woman Full of care, Pious soul, A Christian doll He can wed At Heaven’s door!” And the Lord with fire words Called upon his Angel lords: “Fighting hordes, Do grab your swords! Grab my speech, In purer chords! And deliver them To him Before he commits One sin, And he damns All of his kin.”

Thus the angels were set off To the mortal land of Noth And they journeyed seven days Till they found a roof of hay There a sheep relieved of fleece Was in torment without cease. Then the angel Michael spoke: “What is this? You awful folk! How come is this sheep alive? All blood drained and hollow eyes… And the sounds it makes the thing, Makes my heart shrivel and shrink! Have you all no fear of God He, that made us, who’s so grand?

| Dana -Florentina Nicolae (2009)

He, that rules over this land, And forbids the devilish hand?” Then the family came to pray: “Master, please! We’re not astray! And we serve our lord each day Lambs and wine, children, our soul… We give it to god, it all! But the sheep you have in sight Was an offering to Christ!” “This I see and understand Christ is roaming on this sand! Old man, we’ll stay here tonight And be off at morning light.” “Master, please! If I may speak We can’t offer what you seek This house here is awful small I can’t hardly room you all!” “Father, he can use our bed…” “Shut up child! Lowered head, Covered hair and Godly dread Or else you will never wed!” Then he took her on the side And he stared into red eyes: “Take your sisters, go inside Never speak to Heaven’s kind!” Michael then came to the man, And the girl, she quickly ran. “If you talking is, then, done We will all sleep on the land.” “Master, please1 there is no way That you all be soiled with hay!” “This is what we all have said Now it’s dark, go to your bed! And remember, pray to God Who is master of your land.”

“This is but a cup of tea!” “Women’s dress is lowered down!” “But this is my knighting gown…” “this is what a harlot shares, Not a Christian woman wear And if your soul I should spare Go repent my viewing pain!” “Well then, Master! Go to Nare! And never return from there… We did not attend to clothes ‘Cause we hoped to help our Lords. We spent hours boiling tea And the room got heated, see So we said: <<Who’ll check us out?>> And we took our clothing off By the time it was all done We forgot to put them on!” “There’s no piety among you And the end will be here soon! If I do not find the son, Your soul will be burnt and gone The gift you give, it is a sin, That aroma tempts my kin! Child, please! Repent you deeds! And listen to all my heeds!...” Meantime, Whiter angels sang: “Lord Almighty We are back We have spied From low-above On your son’s Sought after love. And tough he tried It fairly seems She was not impressed By deeds Nor by lies Nor by his cry Nor by lesser human lines. And we think She’ll never be

Relieved of her chastity.” The Lord said: “You all be blessed All in Heaven And in sands All in Ether Between lands…” “But Lord wait, By Your good sake We have other news Today This is what We have to say, Michael, The most shining One Landed at Lucifer’s Fall And there They have spent the night And we fear They’re not all right!” “I will send Sea Angels then To aid Michael Yet again, And to guide him In my name; You go back To my son’s dame, After all The Land of Noth Where by Jesus She was sought Is very near Lucifer’s Fall. Sadly, there, He’s a no one.” In the morning, Michael woke And he saw a densely smoke All the angels in his keep Were now feasting on that sheep. From beside them, the old man: “You can eat too if… you can.” “I don’t feast on mortal meat Nor the Sacreds in my keep!” “But they do, just look at them You were lucky when you came They were starving! Yes, they were Weren’t fed since they were born. Come join us! Just take a seat! And you’ll eat delicious meat And drink from our winter vine, Choose a girl which seems refined…

Eat with us and we’ll all pray!” “No! Be gone! I will not stay! Army Angels, tis’ now day, Get up! All of you, I say!” And they all rose from the hay And they all went on their way. The old man said not a word For he feared lord Michael’s sword. After their depart: “Tis’ fun! Mara, my daughter, is gone…” Near that house there was a lake “Michael, listen! By Lord’s sake!” Said some thousand whisper, shrieks All spoke once: “Jesus you seek!” Then they paused in fainted sounds For a second, then spoke back Whispers: We will take you to land Noth Shrieks: Where by Jesus she was sought. “What say you? This is not it?” “You landed in Lucifer’s Pit And by God, it is not late Jesus hasn’t sealed our fate!” “Angels of the sea go forth, Guide me like you did before And pray that we reach the Noth Where by Jesus she was sought Before Jesus losses cloth. Back in Heaven, Silvans came And they sang off key their pain: “Lord, we’re here And we fear For our souls And our goals… In the woods The lovers touched Beneath hoods They kissed and such And the Whiters From above Cannot touch Forest of Noth So, they let us There, in charge

They’ll aid Michael In his march.” “This is blasphemy, Be damned You and all The creatures round! This! My son, A thorn in chest He won’t leave me To my rest. At least Michael And his keep Will make sure That I’ll rest deep!” “But Lord wait, White Angels said That a girl Followed their trail.” “And this girl, Where is she from?” “She is of Lucifer’s Born!” “And our Michael Doesn’t know, What she is And what she knows? Can’t the Whiters

To him sing? Can’t Sea Angels Scream some thing?” “Oh, our Lord, They cannot so He is deaf Forever more And the last Message he got Was that he Was not in Noth; But within The cursed walls Where they sing Lucifer’s Calls. Still, the Whiters They will fight Along Michael Guide his might!” “So he’s heading For my son…” “Yes, they are They left at dawn.” “Then it’s good Now, Silvans go Guard our Jesus! Guard our foe!”

Michael could not hear the words But he still could see the Lords Whiters flew above his head “Guiding us to Noth!” he said. Whiters looked like eagle ghosts And they rarely left their posts Low-above, in clouds the hid Casting eyes on peasant deed. Snakish Sea Angels did swim They were long shiny and slim And beside the Keep they swam In a river hid from man. Michael knew that their display Meant man’s punishment and pain. Then some Silvans shortly came Furry creatures, strong, but tame And their fingers made of roots Buried killers in the woods. “We will sleep right here tonight In the woods until it’s light!” Michael’s keep slept in the caves, Sea Angels floated on waves, Whiters stretched across the trees And the Silvans dozed as leaves. And as if by God’s own grace The girl followed on their trail, Even though there was no print

Not a broken leaf of mint. At the moment she arrived She saw Michael and she sighed. As she gently ventured on She noticed the beasts around. Then she sees the angel sleep And she whispers: “Rest you deep!” And he heard her in his dream His first dream as it did seem… “My, oh, my! You wretched thing Why’re you speaking in my dream? “Oh, my Lord! Of dreams you speak When your burning touch I seek.” “Foolish child, do you think For your sake that I shall sink? Leave me, child, return home I was made t be alone.” “But you see, I can be help, I can find Jesus myself.” “We all know where Jesus is It’s the girl we should dismiss.” “But with that too, I am good I know all the tricks of woods I know plants above, beneath I know spells, potions and drinks. And if love you wish to part I’ll make venom for the heart. Might I ask what will be done Upon meeting Foe and Son?” “I will strike the woman dead And the Son to Lord I’ll take. “But you’ve never stopped to ponder That after… he’ll seek another Is it not a better deal That we smother what they feel?” “He may seek one even so.” “No, my magic, it is strong. What I’ll bind will never break That by ma good Father’s sake Son’s endeavours will get brief And won’t ever cause you grief.” “But it is against my Lord Scary things will then unfold, Potions and all wicked charm, Those can only bring us harm.” “No, they won’t! What is your choice Be a slave to divine voice Or never exist no more And be shunned from all his love?” “I don’t know, I do not know Either way now seems so wrong…” “I for one wish for your life But away from Godly strive,

For some things you do not know Like the curse of honest love; I will tell you blatant truths Of my father’s reckless moves And our Lord’s elusive jig With a human woman’s meat; Have you ever stopped to think, How did Jesus come to breathe? Christ is born of mortal flesh Now rotten as it was fresh, And he is the Son of Lord Father raised this to his board As did others there among But our God said he was wrong: How could he endanger them, And mix sacred seed with men? Such a thing would mean the end Of both Heaven and the sands. This, my father could not get So, one day Heaven he left And flew to the mortal lands, Stole a shoe, some raggy pants, Even soiled his face with mud Then went to some bar around. And there he felt a passing glee As a singer sang to him… And that night he sealed his fate For a mortal woman mate. Did the sky fall on our heads? Did the waters burn to shreds? Did you sense the planet’s wheel? Or a bit of pinching feel? No, you didn’t! None went mad, All the curse fell on my dad. From their Union I was born And my dad still serves the Lord For he knows that all his life

All his children and his wife And his frail and drifting fears He owes them to God, he speaks.” “And if Jesus, he exists And if Lucifer still lives Then the Lord did cheat his kin Openly denying sin However it’s not my place To be questioning his Grace I was sent to get Son back And I’ll only do just that! As for you and loving me Why you’d hurt them with such zeal? Would you not regret your deed, Crushing on what you do feel?” “No, my Lord, it is thy face I can’t see beyond its grace! As for you not loving me Of that, in time, we both shall see. I am called by many names But Mara just seems to stay.” “Well then Mara, it is light I can see the sun in sight It is time for you to leave Before they awake from sleep!” “I won’t leave, I’ll stay right here And be with my Angel dear!” “Woman, have you lost your mind? You can’t be with Heaven’s kind!” “Yes, I can, my mother could You can too and love you should…” “This is crazy! They’re awake Listen to the fuss the make.” Whiters flew right through the girl And the Silvans round did purr The Sea Ones above her head Were ready to strike her dead.

“Stop you all, do clench your jaws, And you Silvans, hide your claws; She does not have moral flaws For she now has joined our cause.” “So… you’ll use my wicked tools?” “Yes, I will! For I’m a fool…” “And… you know you’ve saved my skin.” “Well you look so pale and thin, I just couldn’t let you die You are pretty when you sigh If I’d say I hate your eyes Then that would just be a lie.” “Well then, we are allies thus Who’d have thought… two things like us…” Then she smiled, winked at him He just paused and tried to grin. “Look at that, we’ve reached the Noth Where by Jesus she was sought And I see them, there they are!” “I see too, they’ve gone too far1 Do prepare your potion now.” “It has been prepared, look down! See this flower blue and sweet? Tis’ its juice that we will need. Send a Silvan while they sleep To pour it into their drinks!” After it was done, the Son Started hating on his One. She was now no longer fair She was but a crone with her Who know nothing, nothing much And she wasn’t good with touch And the food she cooked all day Tasted like the porker’s clay. As for Foe, she was upset His riches she could not get. And they fought for a full night… Jesus then yelled at the sky: “Fine! you’re right! Just take me back Before her head I will hack! My, such lovely things they seem Till they whisper in your dreams!

They want something before dawn Until noon they want it gone And at night they find that fun, And all day I am her pawn!” Michael then sent all the things To retrieve their Jesus dear But he stayed behind, surprised Just to stare in Mara’s eyes. “This, I take it, means you’re mine.” “This, I take it, is no crime.” “Come, I’ll take you to my woods Where we’ll feast on nature’s goods In my brown cinnamon nest What you say? Do you accept?” “Well, my job here, it is done And by God with you I’ll come “Son!” “My father, I am back But of Michael We’ve lost track” “Michael knows now He is free Just like you And just like me But you see I too, have been In love But my love, With skin so soft Did not share My yearn and care

Thus my being Was torn to shreds ‘Cause I clinged To mortal threads And if she Was not my One Why should others Tempt my Son? And if I Can’t sleep or weep And if I Can’t feast or bleed Then that is My curse to bear And my son’s burden As well! As for Michael He is gone Lucky him, He’s not my Son1 To him, my doors I will not close And heed me We’re not his foes But I doubt He’ll ever show

And leave what He now calls home.” Tis’ now dark and blackness falls On a house of brownish walls. Whiters are above its roof Waiting for some guilty proof Mara whispers: “Rest you deep Peacefully rest in your sleep!” “If you talk, how can I rest? Silence in the clouds was best!” “Oh! So you repent your deeds?” “No… I’ve seen you in my dreams And right here, naked on ground I will tell you what I’ve found: A paradise within thee, happier farr For passionate creatures, that’s what we are. As for the Lord Who’s watching above We’re fallen from grace And fallen in love.

| Andrei Duran

spume spume – valuri de săruturi – viermuieli de buze rupte azi n-apar decâ rebuturi . tu , poetă , domnişoară , pari soluţia de formă fondului ce-n sine strânge dragostea de tot diformă . eu apar impurul înger zămislit din propria-i artă doar o slovă să mai sânger pentru a mai arde-odată .

din cercuri şi puncte din cercuri naşti esenţe din dragoste nu naşti pe nimeni , din braţele deschise-orbeşte naşte-te măcar pe tine . puncte între sfere şi punctul prins de nimeni – din punctele stoarse de plăcere întrevede-te măcar pe tine .

o notă o notă muzicală – un Si bemol sau tristul Re – să taci , distinsă domnişoară , atâta-ţi cer . mă uit încolo cu gândul spre coroana buzelor ce-ţi luminează surdă colajul de speranţe şi dorinţe în care lumea te împresoar-absurdă .

savurând ne zdrobim visarea-n colţuri şi ne ciopârţim speranţa – unde-i moartea să ne poarte peste braţe pocăinţa ? ... am cedat teren durerii pârjolind din noi iubirea – totu-i sterp şi totul seacă oarbă devenindu-ne menirea . am zărit din depărtări atroce cum dispare reînvierea şi ne-am aşezat capul pe spate savurând din plin pierirea .

vorace vorace clote sufletu-n torace , precum şi sinea-ţi tace robind a se capta . priveşte spre a face – din ochiul fin dormind – trupul lin să se dezbrace de hainele impurei societăţi , de visele lehuzei cavităţi . doar vocea să cuprindă imperiul stins de note ca luminându-se-n derivă iubirea a o naşte .

| Andrei Duran

Gog

(nuvela)

“Adesea şi-o închipuia pe acea umbră argintie cu faţa albă şi păr de aur – căci toate idealele sunt blonde – şi parcă simţea mănuţele-i calde şi înguste în mânile lui, şi parcă-i topea ochii sărutându-i, şi parcă i se topea sufletul, fiinţa, viaţa, privind-o... vecinic privind-o. “ Sărmanul Dionis – Mihai Eminescu 1 Nu voi şti niciodată ce, din mine, a rămas captiv între ruinele cetăţii Sighişoarei. Niciodată nu voi afla ce bucăţi mocninde din sufletul meu au rămas arborate grotesc pe aleile tenebroase ale vechiului oraş medieval. Nu voi şti ce părţi din eul meu lăuntric au ales să rămână la stadiul de amintire şi şi-au descusut liţele din carnea mea. Toate gândurile acestea îmi răsună ca un epilog, punctul final al unei cărţi deja scrise şi nu prologul unor senzaţii şi trăiri dificil de aşternut pe hârtie. Nu ştiu nici cât la sută din ea a rămas captiv în mine şi nici cât la sută din mine a rămas captiv în ea. Pot doar să dibui, neavând niciodată certitudinea. Rememorez doar câteva mişcări de trupuri, gesturi de buze şi nişte acte tăcute de relaţionare. Totul pare şters de către un burete dur şi neverosimil; buretele scârbavnic şi implacabil al sorţii. Nu voi cunoaşte veridic şi real, palpabil şi acut, ce s-a întâmplat în acele seri de Sighişoara, din moment ce respir suita de întâmplări la un nivel imaginar, de reverie. Nu voi da niciodată peste monstrul sacru ce şi-a plantat odraslele în pântecele noastre, ca apoi să le lase să-şi crească fiinţele scârboase, devorând din carnea fragilă a sufletelor noastre. Trupul nostru, unit de-un sentiment aparte şi ciudat, apare acum scheletul sfrijit, potrivit desfrâului lor culinar. Din măduva oaselor iubirii noastre aceşti pui de monstru îşi vor culege seva existenţei. Şi ştiu că nu e nimeni să-i oprească, să pună o barieră întru ajutorul nostru. Ce monstru?

Ce odrasle? Ce vis macabru încă mă mai gâdilă prin gând? Nu ştiu şi nu pot să zugrăvesc răspunsul-paliativ cu ochi limpezi şi nici carnagiul de sentimente prin care am trecut. Rănile durerii încă mai supură din sferele noastre. Toată această obscuritate, ba chiar opacitate, a retinei sufletului pare izvorâtă din ceaţa cleioasă ce-a înconjurat ruinele pitoreşti ale cetăţii Sighişoarei; ruine ce au fost martore apogeului trăirilor noastre; ruine în care şi noi ne-am scrijelit începutul de dragoste cu fierul trupului înroşit în cuptorul pântecelor ei. Deja aud huruitul trenului cum îmi sparge timpanele timpului şi mă aruncă în vortexul trecutului. Goarna şuierătoare şi ascuţită a locomotivei îmi tresară prin suflet şi-mi răscoleşte ordinea în care-am pus aceste amintiri ce par că mă bântuie. Ciudat... Fantome sub formă de amintiri. Duhuri din trecutul nostru, venite să mă schingiuie prin inima deja oloagă de iubire . Ciudat... Nici măcar n-a trecut atât de mult. Dar timpul nu e darnic, ci vorace şi tot ceea ce îmi dă îmi va lua înzecit. Ce crud şi ce meschin! Electrica vibrare, a roţilor de tren pe şine, absoarbe foaia de hârtie, pixul cu care scriu, camera în care mă aflu, noaptea bucureşteană şi chiar fiorul ce mă înconjoară şi mă îndeamnă, obidit, să scriu. Totul, totul pare că se pierde. Imaginea din faţa ochilor devine neclară, nisipoasă ca fundul de mare răscolit de valuri. Lumea întreagă, ce şi-a ţesut existenţa în jurul trupului meu adamic şi sterp, pare că se repede într-un punct anost de materie, aidoma punctului de materie din piesa de teatru a lui Matei Vişniec . Caii gândului îmi nechează la fereastra prin care încă mai văd frânturi de amintire. Odraslele ce în trecut mi-au sorbit cu sete din piele şi din carne, din muşchi şi din apoasa consistenţă a ochilor par că încearcă să mă rezume într-un punct de existenţă. Goarna. Goarna trenului apare salvatoare, deşi lobii urechilor stau făcuţi ţăndări de sunetul timid şi crâncen ce vine de departe. Departe, departe, până devine asurzitor. Malaxoarele timpului mă varsă în necunoscut. * Dimineaţă răcoroasă în Gara de Nord. Sunetele îmi par adormite în ureche. Piuitul incandescent al lumii, aici pare absorbit şi molcom. Privesc în lungul peronului spre ciulinii ce-şi fac veacul printre terasamentul şinelor. Greoaie hoituri de tren se şerpuie în depărtarea peroanelor . E ora 6 şi ceva. La 7 pleacă trenul. Consemnez fiecare amănunt al acestei plecări. Poate dintr-o fixaţie latentă de-a mea, poate de emoţie. Stăm relativ depărtaţi: ea pe scaunele soioase de gară, eu murdărind peronul cu mucuri de ţigară şi scrum. O privesc cu jind şi sete. O sete bolnăvicioasă, de natură sexuală. Un jind apatic de animal resemnat, ce ştie că va fi răpus de buzele şi de carnea ei curată, de femeie. Sânii ei îmi joacă feste. Îmi zâmbesc, mă izgonesc. Acum dulci, puţin mai încolo amari. Nu-i înţeleg sau nu vreau să-i înţeleg; să-i înţeleg pâinea şi vinul cald de femeie. Buzele ei mă freamătă cu tactul lor modest şi lasciv. Ochii-i îmi apar deschişi şi sinceri, deşi accept că-n străfundul lor se află o cu totul altă fiinţă, chinuită de cine ştie ce demoni. Pare că mă soarbe cu privirea-i suavă şi misterioasă. Cu dragoste, cu confuzie, cu furie? Nu ştiu şi nici ea nu cred că ştie. Plutim în deriva necunoaşterii celuilalt; două catarge ce au acceptat să se mânjească în acelaşi ochi de apă. E prima noastră plecare. E prima oară când vom dormi laolaltă, frânţi de braţe, piei zdrobite împreună de somn şi de nesomn, de tensiuni şi de vise erotice

nesatisfăcute. Carne lângă carne. Carne peste carne . Sunt entuziasmat, căci e prima oară când voi avea ocazia să respir prin somn trupul unei femei. Căldura aşternutului impregnat de parfumul fiinţei sale. Sudoarea pernei la auzul foşnetului buclelor ei. Cum va fi? Ce fiori mă vor transfigura şi-mi vor corupe bătăile inimii? Cum i se va arcui pântecul la auzul huruitor al plămânilor ei respirând? Ce gust are buricul ei? ... Mă amuză aceste gânduri copilăreşti ce-mi înnobilează cuprinsul minţii . Mireasma inocenţei mă gânguie în scâncete revelatoare. Doar aşa voi putea gusta cum se cuvine pulpa acestui fruct numit femeie. Coaja cărnii va fi mult prea săracă în momentul în care mă voi delecta cu miezul personalităţii ei tumultoase şi în clipa în care voi ajunge să ating cu tentaculele fiinţei mele sâmburele ei intim şi pur, ce păstrează intactă chintesenţa unicităţii ei de om. Nu ştiu ce să cred despre mine. Sunt prea pueril? Sunt prea naiv? Sau sunt oare singurul capabil, singurul dornic să respire praful de flutur ce rămâne în urma oricărei femei? Nu înţeleg ce e de blamat, dacă vreau să resimt, să mă intoxic cu praful aripilor acestui flutur blond, acestei femei? De n-ar fi vorba de praful ăsta, eu nu cred că ar mai reprezenta ceva “zborul” femeilor prin lume. Ironic. Mai degrabă sarcastic. Sunt gânduri ce nu-şi au a căuta în trup de bărbat. Unde-mi sunt ieşirile atavice, dorinţele carnale pronunţate, discursurile îndobitocite, flasce şi rebarbative? Unde-mi este iluzia solidă, cu iz de credinţă, că am să mântui femeia cu sexul meu tare şi atoatecunoscător? Vocaţia mea masculă îmi interzice astfel de tresăriri de materie cenuşie . Imagini. Prea multe imagini mă caută prin minte. Ştiu. Ştiu că nu voi reuşi niciodată să descriu adevărata culoare a sentimentelor noastre sau a fiinţei sale. Ce culoare au bumbii sânilor ei? Ce nuanţă rozalie? Ce amestec ademenitor de carne roză şi carne movă? Ce gust are culoarea trupului ei? Ce tristeţe malignă se alfă captivă-ntre coastele ei ce par corzile unei harpe dulcege, vibrând ritmurile vrăjii sub care mă are supus? Cât la sută verde şi cât la sută albastru se află vărsat în oala inginerească din care-au izvorât sferele ochilor ei? Ce nuanţă de blond măsliniu au buclele ei? Imagini. Imagini ce îmi doboară pofta de a o descrie , căci ştiu şi regret că mereu o voi descrie stângaci şi infantil, incomplet şi desuet, tern şi mincinos... Un iz caduc de poezie mă cuprinde. Îl izgonesc cu furie şi calm, cu o răceală lombroziană. Sânii ei; doar sânii ei...