ARTe nr. 10

: e RT

a p hi

co tori

ac Redga Solyom

ef:

rş acto

or t a r bo

Kin

n oma C a Red Mihaerabile.ro Roxan ă Tivd edu v i a t l a niti ihae M n@i o i . a aell i: Ivan r mih a o rp n t ac ldea Ele ă Ka l d i e d ă R ex Bo e.ro ia B n e Al urabil Eug ed v i t uran a nitia i D e i l @ e a r dea And ria Gbile.ro .bol a x e l M a ura n la Io

ived

at initi

ea@

al ria.g

ori: ascale t c e or aP

e ach o r t e lia P bile.r

du tive a i t i in

e rach t e p a.

iuli

adu R a an le.ro

ogd

rabi

vedu

ati initi

du@

n Vîrla

ian

rg Geo M

la ihae

Ion ran

Du drei

An ona oo.com m a r: e ia-R ria@yah n r g a a m esi Biţin lae d Ana lananam u t c i ou ndreea vir a N bile.ro y n i a t L na - A Cris tivedura a a l a Io initi c @ n e iore ta .ro la V S u c n i i i re abile m a.n r And Cos istin a.ra

ioan

tanc

i.s ndre

tive

ita @in

upra a as e r e tarii und mna răsp e s te. ă , te um rma a s fi c i a l a i r ş ub celo nu î or p în tori cţia olel ă c a i z ţine t d n b r u o a Re p i a s . tulu ii ră fără ului ţinu unic utor use a d d con o n a i r p şi a fi fi re ţiei stor pot dac ace e u r n a le iune cole rmis Arti e p l labi .ro prea bile lii: a a t r e u tru d ived Pen itiat

@in

arte

editorial Am lansat la începutul lunii octombrie o leapşă, “cum arată o zi perfectă pentru voi”. Am primit atât pe pagina de FaceBook a revistei, cât şi pe adresa de mail mai multe posibile zile perfecte, şi mi-am dat seamă că acest gen de leapşa este cea mai bună metodă de a cunoaşte cititorii noştri. Am aflat că vă place să săriţi, vă place să iubiţi, vă plac amintirile din copilărie şi că sunteţi nişte oameni ai naturii fie ea şi de betoane. Toate pozele pe care le-am primit sub titulatura “O zi perfectă pentru mine” sunt postate în revistă ca un prim premiu adresat participanţilor. Eu mă identific cu vreo 4 fotografii trimise şi tare aş vrea să am talent în scrapbooking ca Veronica. Voi cu câte poze, colaje vă identificaţi? Să nu-mi spuneţi cu niciuna că nu vă cred! Să-mi spuneţi ce părere aveţi de ele atât pe mail, cât şi pe facebook-ul revistei. Acum e rândul meu, o zi perfectă pentru mine arată astfel: închipuiţi-vă un foişor într-o curte imensă, o ceaşcă mare de ceai de mentă, un şezlong şi o umbreluţă, şi muzică bună la mp3. Sună puţin boem, dar aceasta este o zi perfectă pentru mine dacă ar fi să trăiesc în mijlocul naturii. Mă mulţumesc în schimb cu o zi în Bucureşti: un concert fain, o carte bună citită în metrou, un vernisaj şi, de ce nu, o întâlnire cu prietenii. Şi ca ziua să fie perfectă aceeaşi ceaşcă de ceai de mentă de mai sus. Cum nu mă pricep să fac fotografii, de obicei cele reuşite sunt realizate doar de aparat, nu o să ataşez nicio poză, vă las să vă imaginaţi aceste două posibile zile perfecte. Gândiţi-vă la o pictură de-a lui Arthur Verona pentru prima variantă şi la un Nicolae Comănescu pentru cea de-a doua.

edi t o orial 3

ARTĂ

CUpR

12 - Criza transgresivă a artei 18 - Miralda: de gustibus non disputandum 24 - Icoana pe sticlă: geneză şi semnificaţii 28 - Drumul strâmtorat al artistului independent: Interviu cu Ioana Dobroiu 38 - Sintel - arta “pe gratis” 42 - Ce judecăţi de valoare aplicăm asupra artei contemporane? 46 - Graffiti-ul: între vandalism şi valoare culturală

54 - Pozar de weekend 60 - Poveştile urbane ale Elenei Ivan: 60 - “După-amiază leneşă” 62 - “Gătită-i viaţa” 64 - “Geamul plin” 66 - “Bucureştind” 68 - “Se rupe cerul”

72 FILM

72 - Metropolis 78 - Recenzie: Morgen

54 82 FOTO

POEZIE

82 - Andrei Duran 84 - Eugenia Bădilă Karp

RINS

88 - Cronică de sfârşit de vis 90 - Limbajul tinerilor încotro? 92 - Fotografie sau radiografie? 93 - Nisipuri mişcătoare

m i n e

IDEI

e t en

4 decembrie - 28 februarie 2011

Expoziţie Margareta Sterian- Retrospectivă, Muzeul de Artă, Timişoara

12 ianuarie - 20 februarie 2011

Expoziţie foto EXDECO, Centrul Reduta, Braşov

1 februarie 2011

Depeche Dance cu Răzvan Mazilu, Teatru Naţional Timişoara

4 februarie 2011

James Walsh, The Ark, Bucureşti

12 februarie 2011

Concert Tribut Nine Inch Nails, Club Fabrica, Bucureşti

4 februarie 2011

Ed Solo &JFb, Club Fabrica, Bucureşti

7 martie 2011

Nicu Alifantis & ZAN Chanson pour mon amour? Cinema Patria, Bucureşti

5 5

Leapsa ART - cum arat達 o zi perfect達 -

Andreea Oltean

Mihaela Tivda

arcu

Irina M

TE Adinush

t ris

va I a

e Amalth

suribika Su

Delia

Veronica Svanstrรถ

a Velahe

Sor

iovi C a n a

idei & c & p

[ spread

ARTA ]

Artă 89

12 |

artã

CRIZA

transgresivă a artei | Roxana Coman

Arta “îşi rezolvă numai atunci sarcina ei cea mai înaltă când s-a situat pe sine în sfera care–i este comună cu religia şi filosofia şi când ea nu e decât un mod de a înfăţişa înaintea conştiinţei şi de a exprima divinul, de a exprima cele mai profunde interese ale omului, cele mai cuprinzătoare adevăruri ale spiritului”. (Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Despre artă şi poezie)

Desprinse din spirit, operele de artă se recomandă pe sine ca primii intermediari conciliatori între ceea ce este pur, pur exterior, sensibil, trecător şi cugetarea pură între natură, realitate mărginită şi infinita libertate a gândirii conceptuale. Opera de artă este făcută pentru simţurile noastre şi face apel deseori la sentimentele umane în procesul de apreciere estetică (gustăm opera de artă doar dacă rezonează cu anumite standarde ale esteticului ce pot fi subiecte şi variază de la o persoană la alta); poate produce sentimentul de catharsis, spunându-se despre o operă de artă că este sublimă. Căutând un sentiment şi un simţ particular al frumosului, format prin cultură, reflexia îl dezvoltă sub forma gustului care va trebui susţinut de raţiune în aprecierea operei de artă. Produsul artistic este creat printr-o activitate productivă spirituală, în care imaginaţia are un rol destul de important, iar opera de artă nu este altceva decât adecvarea unui anumit conţinut ideatic la o anumită formă. Deşi opera de artă este creată în sine şi pentru sine, face totuşi parte din realitatea umană, situată bineînţeles pe o treaptă mai înaltă deasupra realităţii cotidiene, banale, şi este plasată în faţa noastră, a publicului pentru a fi judecată, gustată, apreciată.

O operă de artă presupune un conţinut ce se exprimă prin intermediul unei forme, prelucrând materia şi înzestrând-o cu spirit. Modernitatea de care era posedat spiritul european în secolul al XIX-lea insuflă artiştilor “descătuşarea” de formele de exprimare a conţinutului ideatic ce ajunsese să depăşească, să se simtă strangulat de constrângerile formale, de ceea ce Anthony Julius numeşte regulile artei. Autorul lucrării Transgresiuni. Ofensele artei decelează între cele trei tipuri majore de sfidare a limitelor artei ce caracterizează epoca modernă. Astfel, există o primă categorie şi, poate cea mai importantă, a artei care forţează propriile reguli ale sale în căutarea unor noi şi originale forme de expresie ale unui nou conţinut ideatic; cea de-a doua este arta care sfidează normele morale şi tabu-urile societăţii, ultima fiind arta care atentează la autoritatea statului.

“Arta nu este aplicarea unui canon al frumuseţii, ci ceea ce instinctul şi creierul pot concepe dincolo de orice canon” (Picasso) De cele mai multe ori, tocmai lucrările artistice care sunt cel mai uşor de recunoscut drept capodopere ale epocii moderne încalcă regulile în adevăratul sens al cuvântului, obligân du-ne să recunoaştem drept picturi lucrări ce ies din graniţele definite de către suma picturilor existente. Ele mai degrabă violează canonul decât îl extind. În Prelegerile de estetică Hegel face în felul următor distincţia între artistul de geniu şi artistul talentat: „talentul e capacitatea specifică, iar geniul este cea universală”. Artistul talentat este capabil să producă opere de artă bune care vor fi apreciate de epocă, dar care vor fi depăşite în valoare de cele ce vor urma pe când artistul de geniu este creatorul unor opere ce vor transcende limitele temporale şi vor fi apreciate peste secole. Arta denumită tradiţională reprezintă o cronologie, o succesiune de stiluri care au apărut, s-au dezvoltat, au cunoscut un apogeu de manifestare după care s-au dizolvat, cedând în faţa altor curente care îşi justifică prezenţa în spaţiul cultural prin negarea şi condamnarea operelor create anterior. Astfel, se ajunge la un întreg proces de înnoire continuă şi de forţare a limitelor artei până când se ajunge la concluzia că arta a murit, Silvia Pintilie

că “apoi nu au mai putut apărea iarăşi picturi noi” conform lui Wilhelm de Kooning . Se consideră că arta moare pentru a renaşte; că finalul poveştii, aşa cum îl vede Arthur Danto, reprezintă, de fapt, începutul vieţii, dând exemplul cuplului, care după multe încercări prin care trec ajung să se căsătorească, de abia atunci începând cu adevărat să trăiască. Prin acestea, Hans Belting vede arta ca un bildungsroman, ca un proces istoric de devenire a operei de artă, mergând pe aceeaşi linie ca şi biografiile artiştilor realizate de Giorgio Vassari care observă că arta renascentistă reprezintă apogeul dincolo de care nu se mai poate crea nimic original. Aceeaşi organicitate a procesului parcurs de opera de artă este divizat de Hegel în ceea ce numeşte forma clasică a artei, forma romantică şi forma simbolică. Refuzând participarea la istoria artei, artiştii se detaşează de tradiţie, atât artistul, cât şi istoricul de artă pierzându-şi încrederea în acest proces raţional şi teleologic al istoriei artei, evoluând spre negarea conceptului însuşi de artă. Hans Belting analizează calea pe care arta contemporană, explicând transgresiunile regulilor artei ca pe o regândire, un moment de repaos.

Silvia Pintilie

Simona Vilău

Opera de artă reprezintă concilierea ideii cu forma şi o adecvare a formei la un anumit conţinut ideatic. Pornind de la aceasta, artistul contemporan începe să rechiziţioneze cu aviditate obiectele din realitatea imediată, din banal, nemaicautând să înfăţişeze lumea, ci să o confişte şi să o transfigureze. Astfel, Claus Oldenburg ajunge să exclame “sunt pentru o artă care se amestecă în rahaturile zilnice şi totuşi se ridică deasupra lor”, opera de artă însemnând o victorie asupra materialului din care a fost creată, importanţă având ideea ce însufleţeşte acea bucată de realitate luată din concret.

“ toate regulile, toate canoanele artei vomită moarte”

“sunt pentru o artă care se amestecă în rahaturile zilnice şi totuşi se ridică deasupra lor”

Silvia Pintilie

Anthony Julius aduce în discuţie un interesant tip de transgresiune şi, anume, arta care violează tabuul artei, care pune la îndoială însuşi conceptul de artă care urmăreşte să inducă publicului o anxietate estetică şi testându-i capacitatea de a recunoaşte arta de nonartă. Gestul lui Duchamp din 1917 de a lua un pisoar şi de a-l plasa într-o sală de expoziţie este dat ca exemplu de artă interogativă ce provoacă judecata de gust a publicului. Dacă receptorul acceptă Fântâna lui Duchamp drept artă atunci graniţele domeniului aritstic sunt extinse până în punctul în care existenţa artei este ameninţată (“dacă arta poate fi orice, atunci nu este nimic în sine”), iar dacă este respins în calitate de obiect de artă, judecata publicului este condiţionată de restricţii. “ Când am descoperit obiectele ready-made, m-am gândit să descurajez esteticul. Le-am aruncat în faţă rafturile pentru sticle şi urinoarul, iar acum ei le admiră pentru frumuseţea lor estetică” explică Duchamp subliniind regretul resimţit când acţiunile sale au fost normate drept artă.

Atacarea artei cu opere de artă este o tentativă de transgresare a limitelor şi de protest sortită întotdeauna eşecului deoarece ea nu va fi niciodată înţeleasă drept o provocare interogativă, ci ca pe ceva care vrea doar să şocheze, să facă tabula rasa cu definiţia tradiţională a operei de artă. Dacă discursul despre arta contemporană şi provocările sale porneşte de la ideea lui Hans Belting că este vorba doar de un temporar interval de pauză de care artiştii profită pentru a experimenta noi mijloace de expresie artistică, întrebarea ce se iveşte este dacă aceste transgresiuni şi negări ale operelor de artă anterioare nu fac altceva decât să secătuiască şi să abată de la esenţa conceptului de artă. În schimb, dacă afirmăm ca şi Arthur Danto că arta a murit interogaţia presupune cum numim şi cum receptăm ceea ce se creează după moartea artei? Cum facem distincţia între artă şi non-artă dacă totul poate fi artă? Răspunsul ambelor situaţii presupune ideea de criză, de căutare, dar o căutare mult prea agresivă ce consideră că soluţia optimă este de a împinge graniţele conceptului de artă şi de a le subţia până aproape de dispariţie, creând confuzii între ce este creaţie înzestrată cu spirit şi ce nu. imagini: Silvia Pintilie şi Simona Vilău

“ o n

Simona Vilău

“daca arta poate fi orice, atunci nu este nimic în sine”

Simona Vilău

18 |

art達

Miralda: de gustibus non disputandum | Cristina Niculae

“Miralda a ales să se revolte printr-un caustic simţ al umorului”

intre parcurile madrilene, Retiro este întotdeauna în fruntea listei. Motivul? Sculpturile, statuile, porţile monumentale, îngrijitele grădini franceze, lacurile reuşesc să atragă permanent pe cei dornici de a ieşi pentru puţin timp din agitaţia cotidiană a Madridului. În inima parcului se iveşte dintre pomi o clădire care imită celebrul Palat de Cristal din Londra, însă decorată cu celebrele azulejos, o marcă specific spaniolă. Numită Palacio de Velázquez, clădirea aparţine Muzeului Reina Sofia (muzeu campion în arta modernă şi contemporană), şi este gazdă permanentă pentru expoziţii de artă. În perioada 24 iunie şi 11 octombrie, palatul este rezervat unei expoziţii retrospective inedite a artistului spaniol Antoni Miralda (Tarrassa, Barcelona, 1942). Fiind reprezentant al unei noi forme de exprimare artistică numită community art, toate operele lui Miralda sunt dialoguri între artist şi societate. Perioada anilor ‘60 şi ‘70 este ideală din acest punct de vedere, întrucât societatea occidentală se afla în cumpănă: striviţi între problema războiului şi a consumerismului, oamenii s-au revoltat. Unii prin LSD, alcool şi muzică, alţii prin artă, religie, filosofie şi film. Poate că Miralda s-a revoltat prin toate, dar ştim, însă, că arta a fost principalul său mijloc de exprimare. Mai mult decât atât Miralda a ales să se revolte printr-un caustic simţ al umorului. Operele lui Miralda sunt mărturii ale căutării ritualului din spaţiul profan, intimului din monumental şi universalului din particular. Titlul expoziţiei, inspirat din faimosul proverb latin, ne avertizează că Miralda doreşte să elimine prejudecăţile şi ideile preconcepute despre artă. Deşi actuala expoziţie are loc într-un spaţiu muzeal, artistul spaniol a fost printre primii care s-au debarasat de constrângerile spaţiale ale muzeelor şi studiourilor. El şi-a expus operele pe stradă şi în alte locuri neconvenţionale. În 1972, a făcut „París. La Cumparsita”, alături de Benet Rossell, un film în care Miralda ajută un mare soldat (în realitate, o statuie a unui soldat) să-şi găsească piedestalul pe străzile şi pieţele publice ale oraşului.

După ce fascinaţia pe tema războiului piere (1965-1963), Miralda explorează o nouă pasiune: ceremonialul (1967-1973). Aspecte care în mod continuu sunt trecute cu vederea din procesul de creaţie artistică (cum ar fi mâncarea ca experienţă artistică şi participarea audienţei la actul creativ însuşi) sunt utilizate de artist într-un mod ingenios. Ceremonialele şi evenimentele ritualizate bogat expuse de Miralda celebrează, de fapt, viaţa. Mâncarea nu înseamnă doar satisfacerea unei nevoi fiziologice, ci o oportunitate de a oferi, primi, împărtăşi, comunica şi sărbători. Paleta gastronomică a unei ţări ne dezvăluie caracteristicile oamenilor care o locuiesc. Toate aceste idei sunt ilustrate în expoziţile „Banchet patriotic”(New York, 1972), „Texas TV Dinner” (1977), sau „Sabores y Lenguas”/„Gusturi şi limbi” - FoodCulturaMuseum, din 1997, Istanbul, ultima menită să devină un proiect multidisciplinar de înregistrare a memoriei culturii gastronomice.

S-a considerat că arta lui Miralda se apropie de spiritul dadaiştilor de la începutul secolului al XX-lea. Opera sa este cât se poate de contemporană şi în acord cu ritmul occidental. Expoziţiile sale organizate la Paris, Statele Unite ale Americii – New York, Miami, Houston, Istanbul şi, în final, în Spania, Madrid, exprimă ceea ce a spus Pierre Restany, un critic de artă şi prieten al lui Miralda: „Cu blândeţea sa implacabilă, Miralda va continua să demonstreze că jocul este esenţa lumii şi că sărbătoarea este gherila permanentă a libertăţii”. Pe scurt, îl exprimă pe el însuşi. foto: Cristina Niculae

“Cu blândeţea sa implacabilă, Miralda va continua să demonstreze că jocul este esenţa lumii şi că sărbătoarea este gherila permanentă a libertăţii”

24 |

artã

Icoana pe sticlă:

geneză şi semnificaţii

| Roxana Coman

Ce este icoana? Considerată unul dintre produsele artei ţărăneşti, icoana este şi un important obiect de cult în biserici şi mănăstiri. Icoana bizantină mai târzie, ca şi cea românească, este un portret idealizat (termenul de ikon fiind o denumire pentru cuvântul portret). Chipul reprezentat în icoană este reprodus după criterii precise, impuse de dogma religioasă, nu orice pictură cu subiect religios poate fi sfinţită, nu orice chip poate fi reprezentat. Pictorul nu caută să se exprime pe sine, ci învăţătura Bisericii. În ceea ce priveşte rolul icoanei, acesta constituia, aşa cum am mai afirmat, parte din recuzita religioasă, alcătuind fie ansambluri sub forma iconostaselor sau tâmplelor, fie singulare plasate pe tetrapoduri. Imaginile religioase alcătuiau uneori decorul bisericilor din lemn, înlocuind pictura murală. Credinciosul primeşte la botez icoana sfântului al cărui nume îl poartă, la căsătorie, părinţii binecuvântează pe tinerii soţi cu

icoane, iar la înmormântare, în fruntea cortegiului funerar este purtată icoana primită la botez sau la cununie şi cea a Sfintei Fecioare. La plecarea în călătorie, creştinul ia cu sine o icoană de dimensiuni mai mici pentru protecţie. Când intrăm în biserică, aprindem lumânări şi sărutăm icoanele în semn de respect deoarece icoana oferă suportul pentru meditaţie, pentru contemplarea celor nevăzute (este fereastra către divinitate). Caracteristic pentru structura icoanei este spiritul narativ în condiţiile în care procentul de ştiutori de carte era destul de mic. Omul de rând cunoştea întregul ciclu cristologic, marile sărbători, viaţa unor sfinţi, întregul sinaxar, scene din Vechiul Testament prin intermediul imaginilor pictate din biserică. Din punctul de vedere al lui Dionisie Areopagitul, biserica trebuie considerată o imagine a Bisericii Cereşti.

Apariţia icoanelor pe sticlă Primele icoane din spaţiul românesc au fost pictate pe lemn, dar din cauză că materialul devenise prea scump şi datorită răspândirii tehnicii pictării pe glajă (adică pe sticlă) au apărut şi s-au răspândit icoanele pe sticlă. Existenţa centrelor de fabricare a glajei în secolele XVIII şi XIX, numite în Germania Glasshuten este una din premisele apariţiei icoanelor pe sticlă. În urma influenţei austriece asupra Transilvaniei, ca parte componentă a Imperiului Austro-Ungar, şi datorită faptului că sticla era mai ieftină decât lemnul această nouă tehnică de pictură a fost adoptată şi în spaţiul intracarpatic ( există anumite similitudini între compoziţii din centrul ardelean de la Nicula şi unele tablouri din Sandl). O legendă povesteşte că în bisericuţa satului Nicula se afla o icoană pe lemn, înfăţişând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe care a început să lăcrimeze în prezenţa unui grup de ofiţeri şi soldaţi germani aflaţi în biserică. Evenimentul a produs reacţii diverse inclusiv în oraşul învecinat, Gherla. Nicula devine în urma acestei întămplări un important centru de pelerinaj, iar icoane din Europa Centrală sunt aduse în sat şi vândute ca suveniruri, dar curând niculenii preiau meşteşugul de la străini şi încep să picteze ei înşişi. La început, iconarii niculeni au folosit acelaşi şablon cu majoritatea tablourilor din străinătate, după care şi-au creat propriile izvoade, iar meşterii au avut grijă să nu repete modalităţi şi motive de reprezentare; fiecare atelier, familie imprima icoanelor o anumită notă specifică deosebită. Există cicluri de motive cu nenumărate variante în funcţie de preferinţele stilistice şi viziunea plastică a meşterului, meşterii încercând de fiecare dată să aducă o nouă interpretare a temei. Unele motive sunt comune cu cele bizantine, cu Occidentul sau cu Orientul Apropiat, de exemplu “Pomul Cunoştinţei”, “Adam şi Eva”, “Buna-Vestire”, “Sfântul Ion în faţa Irodiadei”, “Cina cea de taină”, dar ele au fost asimilate, autohtonizate şi integrate spiritului popular. Icoanele s-au răspândit uşor, multe dintre ele fiind destinate comercializării la târg,

Suzana Ilie

datorită circulaţiei meşterilor. Icoanele ofereau prilejul unor pelerinaje, târguri anuale: ţăranii din Maramureş şi din Năsăud se întâlneau cu cei din părţile Sucevei, Bistriţei şi Neamţului, iar cei din Nordul Olteniei treceau munţii pentru a ajunge la Prislop, Nicula şi Radna . După Nicula, în urma succesului înregistrat de acest tip de icoane, s-au creat şi alte centre, cu precădere în interiorul arcului carpatic. Situat în Nordul Transilvaniei, centrul de la Iernuţeni se deosebeşte prin prezentarea monumentală a sfinţilor, decorativismul coloritului, fondul alcătuit în întregime cu foiţă de aur, presărat uneori cu flori multicolore în formă de stele. Temele abordate frecvent sunt relativ puţine: Arhanghelul Mihail, Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Iisus învăţător, Sfânta Troiţă şi altele. Din cauza supraproducţiei, mulţi dintre meşterii iconari niculeni au plecat pentru a se stabili în alte părţi, cum ar fi Şcheii Braşovului, care devine un centru important focalizat în jurul bisericii Sfântul Nicolae. Iconarii veniţi de la Nicula se adaptează cerinţelor unui anumit mediu unde încăperile caselor erau mult mai mari şi exista predilecţia pentru un decor viu şi bogat. Ca rezultat, se supradimensionează

mărimea icoanei, desenul este mai schematic, se folosesc pigmenţi de provenienţă industrială, iar cromatica nu concordă cu conţinutul spiritual. Tematica restrânge ciclul cristologic în favoarea portretelor de sfinţi, iar Maica Domnului apare frecvent bogat înveşmântată cu maforion roşu, coroană purtată de îngeri şi i se adaugă o salbă din bani de aur (aşa cum poartă ţărăncile avute din Ţara Românească). Icoanele din Făgăraş, Ţara Oltului, au creat o adevărată şcoală în cadrul căreia s-au manifestat două curente distincte: cel al zugravilor profesionişti de pictură murală şi cel al artiştilor populari, al ţăranilor care au moştenit meşteşugul din tată în fiu. Astfel pictura pe sticlă a devenit o tradiţie de familie: familia Popp (unul din membrii acestei familii este autorul imaginii Sfintei Troiţe într-un singur trup, care simbolizează ideea trinităţii într-o singură persoană), familiile Grecu şi Tămaş. Tema întâlnită cu predilecţie în icoanele din Ţara Oltului este Sfântul Ilie, având în vedere că este o regiune agricolă, dar mai apar şi scene din ciclul cristologic, iar subiectul preferat de Ana Deji, descendenta zugravului Tămaş, era Maica Domnului Jeluind. Au existat şi meşteri care au deprins meşteşugul picturii în diverse centre, după care au lucrat individual, atrăgând la rândul lor şi discipoli. Unul din aceşti iconari este Savu Moga, despre care se spune că a învăţat meşteşug la Gherla sau la Nicula,

Matei Purcariu Muzeul Ţăranului Român

dar se stabileşte în Arpaşul de Sus, unde se căsătoreşte. Icoanele sale închipuiesc o lume aparte, în care nu pătrunde viaţa înconjurătoare, concepţia sa fiind mai apropiată de heratismul icoanelor bizantine, iar cromatica pe care o foloseşte este potrivită subiectului abordat. Matei Purcariu, zis Ţâmforea, este unul din cei mai importanţi meşteri iconari transilvăneni care a moştenit meşteşugul de la tatăl său. Unicitatea operei sale constă în aspectul narativ al icoanelor sale, cu multe detalii, pe mai multe registre, cu un evident sens moralizator şi un ascuţit simţ al dreptăţii (din cauza situaţiei sociale speciale a românilor din Transilvania). Imaginile erau reprezentate cu multă imaginaţie, deşi nu a părăsit niciodată satul de origine. Spre deosebire de Savu Moga, Ţâmforea a asimilat elemente din viaţa de zi cu zi a satului în icoanele sale. Veneraţia adusă icoanei este veneraţia adusă arhetipului, a chipului reprezentat. Datorită asemănării, icoana este legată în mod spiritual de arhetip, concepţia identităţii explică stricteţea cu care iconarii repetau chipurile din icoane. Tema şi simbolismul icoanei nu ţin de artist şi nu sunt rezultatul intelectului, ci icoana este o mică parte din realitatea duhovnicească. Există şi un simbolism secundar: detaliile majore ale icoanei, mişcarea mâinilor care indică rugăciunea, martirii care ţin o cruce în mână, simbol al mărturiei de credinţă. În secolul al XVIII-lea o icoană era un obiect preţios datorită conţinutului său spiritual şi a semnificaţiei pe care o avea pentru ţăranul simplu, neştiutor de carte, dar care a reuşit să creeze după priceperea sa o imagine concretă a logos-ului. Ţăranul a învăţat ceea ce înseamnă religia din icoanele sau picturile murale din biserică, unde se adunau toţi membrii comunităţii pentru a celebra marile sărbători sau evenimente importante: naşterea unui copil, botezul, formarea unei noi familii sau dispariţia fizică a unui membru al comunităţii. Rolul icoanei atunci era cu mult mai important cu cât mentalul şi valorile societăţii erau cu totul altele decât azi, se acorda o mai mare apreciere conceptelor religioase.

www.irinuka-painitings.blogspot.com

Studium center

”

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)

28 |

artã

Drumul

strâmtorat al artistului independent Interviu cu

Ioana Dobroiu | Iulia Petrache

Motto: “Cel ce nu-şi lasă ochii umpluţi de sclipici rămâne nebunul, ce observă detaliile şi cunoaşte mecanismul” Ioana Gabriela Dobroiu Ioana Gabriela Dobroiu are un suflet şi o mână de artist. Cel ce doreşte să înţeleagă neînţelesul sau cel ce doreşte să-şi afle culorile sufletului trebuie doar să vorbească cu Ioana, şi după să-i consulte ultimele creaţii pentru a afla ce doreşte să ascundă despre sine. Ioana este un artist amator al cărui peisaj ne aminteşte de lumea Fridei Kahlo, plină de culoare, pasiune şi realism, cu puţină tentă neo-gotică precum cea a lui Goya şi puţin nebunesc temporal ca al lui Salvador Dali. Ioana a acceptat să ne dezvăluie motivul pentru care ea vede lumea prin alţi ochii şi să ne demonstreze variaţiile pe care le poate avea orice lucru, printre care nebunia, frumuseţea, cunoaşterea, societatea şi arta.

Ioana Dobroiu

1. Ioana, când ţi-ai văzut prima creaţie artistică, ce ai ţintit să exprimi? Prima creaţie artistică, ce pot spune, ar fi fost prima linie trasată cu creta de 1 iunie pe pavajele din oraş sau a fost prima Sailor Moon desenată cu poftă de viaţă stârnită de vălul obsesiv anime? Ce să spun, “prima creaţie artistică” se repetă la fiecare desen făcut şi impregnat de acelaşi sentiment de: “nu se poate să fi ieşit din mâinile mele o astfel viziune”, sentiment uşor ruşinat de umbra de critică, ce-mi şopteşte mereu ,,se poate şi mai bine”. Încă nu am urcat la stagiul de lucrare bine definită de ordin social, mă lupt încă să acumulez suficiente detalii tehnice pentru a-mi infuza creaţiile bizare cu suflul structurii artistice. Dar, serios vorbind, printre toate aceste stări, singura creaţie pe care o văd drept de natură cu adevărat artistică este: Nisi Infora (tradus din latină niciun simbol), deoarece ochiul artistic ce surprinde detaliul observă exagerarea unor simboluri de varietate religioasă şi chiar mundiană în acea creaţie. După ce am terminat lucrarea am avut senzaţia că am terminat o lucrare importantă, am spus că lumea în care trăim, lume îndesată de simboluri, din cauza excesului semnificaţiilor acestora, devine de fapt lipsită de simboluri. 2. Crezi că societatea secolui XXI are o faţă artistică diferită de ce au experimentat în trecut marii artişti? Găseşti arta postmodernă mult mai realistă ca Realismul în sine? Părerea mea despre trecutul artistic este că a fondat şemineul spiralic de la baza piramidei modernismului şi postmodernismului..Trecutul artistic a construit dezordonat baza modernului, tehnica, chiar şi tactica, poate chiar şi oglinda socială a ideii de artist şi a operei plastice. Realismul este după mine redarea foto-scenică a unui decor compus în photoshopul trecutului. Poze sociale ce se derulează pe bandă în cinstea ,,personalităţiilor mondene şi politice”, precum cel mai bun exemplu se regăseşte până azi la Palatul Royal din Monte Carlo unde roialitatea pictată de mână ,,realistă” străluceşte în cele mai înstelate scene colore ale pânzelor anonimiilor ce au construit onoarea altora cu mânile mânjite de vopsea. Realismul pe când era realism, nu era de fapt deloc realism, ca tehnică da, redarea realităţii în cele mai bune forme, dar la nivel conceptual era o realizare a unei realităţi istorice în cele

mai bune forme şi când spun în cele mai bune forme mă refer la înbunătăţirea realităţii prin tehnica picturii realiste. Arta postmodernă desfăşoară realitatea cea mai crudă, pecetea zilelor de azi şi anume realitatea interioară (psihologică, sentimentală, intelectuală ca redare a conceptelor sociale şi morale ale lumii înconjurătoare). Aici nu mă refer la două linii trasate între un punct şi o virgulă ca sfidare a rigurozităţii tehnice, ci mă refer la depăşirea pragului terorii interioare de a-ţi recunoaşte proprile temeri, de a le pune pe o coală, iar în cel mai favorabil caz, a reda prin ele psihoze şi dureri sociale sau chiar politice. Deoarece cele din urmă constituie coaja oricărui individ social, coajă ce presează şi păstrează miezul nostru, al tuturor. Scenariul artistic de azi, în România nu-i prea des surprins, asta nu înseamnă că nu există, ci doar fie că este răsfirat, neglijat, marginalizat sau respins din start ca dezavantaj, pentru mulţi este unul predominant în ţări vestice. Unii însă îl acceptă doar în aparenţă: ,,ah iate uită un talent !”, e văzut ca o pasăre exotică, fiinţă care mai bine s-ar retrage în ţările calde spre iarnă, că n-ar subzista greutăţiilor. Chiar dacă am deviat de la iniţiala întrebare răspunsul comprimat este că: scena de azi şi cea de atunci se întrecuprind şi se întrepătrund, deşi prima a pus bazele pentru cele ce au urmat, toate au fost reacţiile şi evidenţele cele mai clare culturale ale societăţii, mentalităţii şi spiritualităţii perioadelor cărora li se cuvin.

Ioana Dobroiu

3. Care crezi că sunt caracteristicile unui artist contemporan ? Pentru mine nu există caracteristici clare ale artistului postmodern, pentru mine independenţa este unul dintre caracteristiciile pe care oricare artist, trebuie să le deţină, nu mă refer la aroganţă exagerată sau ignorarea criticii deconstructive sau constructive, ci doar abilitatea de a-ţi prezenta imaginea fără a fi influenţat direct de diverse medii, de persoane sau de mijloace. Recunosc că nu cunosc tehnică artistică, dar deţin talent şi idee, iar cei mai buni ce deţin tehnică sunt cei ce reuşesc să-i dea o formă nouă acesteia: Revoluţionarii. Mediul în care trăim este mereu în schimbare în aşa fel trebuie să fie şi ideile noastre, pe acest princiupiu cred în sintagma: “Viitorul se inventează, nu există”. Sunt jurnalişti care scriu ce văd şi apoi analizează văzutele, astfel ar trebui să arate o pânză creată de un contemporan, să descrie produsul gata digerat al unei reacţii la mediul înconjurător. Căci doar acesta poate lovi ochiul privitor şi să-i atragă atenţia, explicaţia urmează, dar nu va fi niciodată în stare să redea impulsul creaţiei, acela ce se vede doar în tuşele sale pe foaie.

Ioana Dobroiu

4. Te vezi în pielea unui creator contemporan ce vrea şi insistă să-şi exprime opinia punctual despre secolul XXI? Până a-mi dobândi aceste “acte în regulă” mai am un drum lung de strabătut, însă a mă exprima punctual, nu mă pot gândi decât la semnificaţia acestui exprimări, anume trebuie să fie vocea ce întregeşte tăcerea din jur. Părerea mea este că toţi cei ce ţintesc să se exprime în secolul XXI, trebuie să critice posibilele defecte ale societăţii în care trăiesc pentru a putea gândi o schimbare în mediul social de azi. Fără critică nu există, evaluare, iar fără evaluare nu există evoluţie.

5. Care sunt motivaţiile pentru care continui să desenezi, să scrii şi să doreşti să contribui la fenomenul artistic? Motivaţiile mele sunt condiţionate de dorinţa mea de a încuraja oamenii (mai ales cei ce au pasiune faţă de muzică, de artă sau de literatură) să exprime idei critice privind frustrările lor privind societatea, care odată expuse pot fi mai uşor de acceptat. Arta trebuie să fie un felul întâi al meniului cultural, iar în România nu se poate vorbi de o astfel de consideraţie. Trendul, brandul, marketingul prost preluat domină încă piaţa din România, respectul pentru cultură se manifestă doar prin marşul, poate cu puţină tentă parvenită spre teatru sau film artistic. Pentru toate acestea trebuie să existe o pregătire, un interes îndelungat manifestat, chiar nu ţintesc să aduc injurii la adresa nimănui, ci doar să detaliez un comportament cultural care a devenit similar cu mersul la sală al sportivilor pentru comunitarea culturală. Sunt proiecte care au pornit bine în România, unele cluburi pe muzică (Control, The Ark, Underworld etc), proiecte ce urmăresc să motiveze individul banal să acţioneze şi să ia parte la manifestări artistice. Pe artă am auzit de proiecte de teatru experimental (ce m-au încântat), pe film însă nimic nou sub soare, televiziune, nici măcar nu merită deschis subiectul, iar pentru artă nu-mi dau seama unde se termină trendul, preluarea şi unde începe esenţa, unde se termină superficialul şi unde intervine cuvântul artistului. Acest gen de dezordine îmi provoacă dezamăgire, pe de altă parte mă motivează, deoarece mă face să-mi dau seama câte idei critice au rămas neexprimate, pe de altă parte sunt convinsă că nu sunt singura. Lucrurile trebuie să fie întoarse, arta trebuie să fie un domeniu autonom fără să fie filtrată de celelate domenii, fără zguduieli şi negări îndelungate.Urmăresc să trezesc mai mulţi tineri la viaţă, să le dau o voce în muzică şi pentru muzică, pentru artă şi prin artă. Urmăresc să dau naştere unui radio ce va pune bazele exprimării pentru artă şi muzică, prin simplul fapt că vocea vorbitorului va unii imaginea cu sunetul, nu o să vă prezint cum se va realiza acest radio în acest interviu, dar rămâne pe altă dată, poate într-un alt articol. 6. Cum vezi arta şi cultura în România şi în lume? Crezi că societatea, mai ales cea artistică se îndreaptă înspre bine sau înspre rău? Nu vreau să iau în considerare o înclinaţie negativă despre viitorul artistic, deoarece mi-ar da o notă de melancolie pentru planurile ce mi le-am propus, însă da, se prea poate, o înclinaţie negativă, dar în sensul de artă creată din impuls faţă de dezgustul faţă de contextul social deplorabil, o artă cu o tentă mai morbidă, mai întunecată, precum a fost pentru literatură romantismul negru (în Germania), ,,extraordinarul” îl văd oriunde este o iniţiativă dedicată din pasiune, o iniţiativă destul de puternică să răsune pentru o anumită perioadă, iar aici trebuie să-mi aduc aminte de piesa lui David Bowie ,,Heroes”, căci eu chiar cred cu adevărat că: ,,we can be heroes just for one day”. Poate dezvoltarea culturală viitoare n-o să fie ,,extraordinară”, dar dacă are mereu o opinie ce poate duce spre inovaţie, va fi una de natură eroică. Singurele creaţii memorabile umane sunt de natură artistică/culturală,

Ioana Dobroiu

deşi noi aici am uitat de ele şi le tratăm ca nişte vederi datate dintr-o perioadă mult uitată, cred că cei deşteptaţi pot pune mâna şi sufletul înspre a crea extraordinarul, evitând declinul în morbid, prin faptul că-l afişează şi-l depăşesc. Împreună putem schimba o opinie, o idee, ne putem exprima şi putem participa activ la ceea ce se numeşte evoluţie artistică. 7. Ce artişti crezi că te ţi-au insuflat pasiune, cunoaştere? Pentru mine totul este un demers subiectiv, care încearcă să se unească cu obiectivitatea altora pentru a fi împărtăşit, dar am citit despre artişti ce m-au impresionat prin modul lor de a definitiva şi reconstrui lumea. Sunt mereu în proces de cunoaştere, iată artiştii pe care-i apreciez: Kahlo, Dali, Goya, DaVinci, Boticelli. Dali a lucrat cu abstracul şi a reinventat percepţia asupra timpul şi măsura, Goya, a reinventat imaginea esteticii contemporane lui prin grotescul şi nudul său, DaVinci a revoluţionat, a studiat şi a schiţat, a inventat mecanisme, iar Boticelli a pictat în cinstea frumuseţii estetice timpului său realul înfrumuseţat, dar în decor i-a dat însemnătate conceptuală, oamenii din picturile sale erau idei : Adevărul, Răul, Urâtul. Aceştia sunt doar câţiva, a căror talent m-au marcat, la nivel perceptiv, deşi am evitat să nu-i copiez, un desen a copiat involuntar o variantă mai stâlcită a praştiei lui Dali. 8. Consideri un artist - un model? Nu, în niciun caz, dar o inspiraţie mereu, o atenţie, un punct fosfor într-o mare de gri, un reper, un dar. Nu este productiv dacă imaginea unui artist bântuie un altul ce încearcă să creeze, astfel este foarte periculos să se devieze de la imaginea iniţială la o copie a artistului, făcută din admiraţie desigur. 9. Ce mesaj ai vrea să împărtăşeşti cu cititorii ARTe? Să citescă în continuare revista, căci sincer mi se pare că merită, acordă voce şi şanse celor ce vor să înveţe şi să cunoască aspectele artei. Le-aş mai spune să participe activ la ceea ce văd, deoarece pasivitatea nu aduce avantaje, negarea şi aroganţa nu produc decât izolare, iar fără participarea lor, cultura este un deşert fără speranţă. Totul ar suna a discurs bolşevic dacă realitatea ce ne înconjoară n-ar fi atât de tristă. Nu arunc slogane de promovare şi scrisori de intenţie pentru nimeni, atrag atenţia asupra unor răni deschise şi neconsolate de ani de zile, poate de data aceasta după reacţie va urma acţiune. Sper să nu se mai critice tranşant acţiunea de a încuraja o schimbare şi să se ridiculizeze reacţia la schimbare pe acest domeniu, dacă se rămâne la acest nivel, stagnarea va fi singura rezoluţie. 10. Ce mai face Ioana Dobroiu a contribuii la lumea artei şi a culturii în afară de desenat şi scris? Aştept cu sufletul în dinţi lansarea radioului, care nu va fi o senzaţie, dar poate va fi unul din punctele de reper pentru toţi cei ce caută sprijin în exprimarea artistică (ideea apare puţin mai sus). În rest muncesc din greu pentru a strânge fonduri pentru scopuri generale, locul meu de muncă mă descurajează în fiecare zi, nu-mi oferă confort, dar nu mă va opri, ci mă va ajuta (financiar) să pun în practică radioul. (pe nume de Radioactivity/Radio.activitate). În rest încerc să fiu autodidact: încerc să învăţ editare de materiale audio-video, fotomanipulare. Cam atât despre mine.

Ioana Dobroiu

Pentru că am dorit să cunoaştem toate aspectele artistice ale Ioanei Dobroiu, o vom lăsa pe ea să ne analizeze şi nişte “cuvinte” şi “sunete”:

“

True Faith

de Ioana Gabriela Dobroiu

Azi vreau să vă vorbesc despre teme general sociale care au o oarecare tentă spre o critică politică. Aceste dileme le-am resimţit în versurile piesei True Faith a celor de la New Order care tinde să cuprindă sentimentul de cumulare al frustrărilor (subiective şi obiective) şi să-l explice. O să încep cu cea mai puternică piesă, ecoul căreia se lasă resmiţit la nivelul unei societăţi ce suferă de o dezvoltare deficitară, precum este România. Problema ce o discută această piesă este dihotomia libertate – opresiune, o dilemă nu doar pur subiectivă, dar generală. Dihotomia poate fi extrapolată la nivel social, spre exemplu un student obişnuit cu libertatea sa este forţat intr-un fel sau altul să se adapteze sistemului social în care trăieşte: “When I was a very small boy, very small boys talked to me / Now that we’ve grown up together / They’re afraid of what they see/ That’s the price that we all pay/ Our valued destiny comes to nothing / I can’t tell you where we are going / I guess there was just no way of knowing”. Iată dilema care confruntă orice tânăr ambiţios. Conformarea denotă de foarte multe ori sacrificul subiectiv, apăsat de condiţiile sociale insuficiente (criza economică, sărăcie, lipsă de educaţie etc.). Astfel orice absolvent ce vrea să-şi croiască drumul, ajunge la singura posibilitate rămasă, anume conformare – compromis – supunere. Relaţie absolut normală în aria unui sistem social reabilitat, modernizat şi organizat. Însă pentru cei ce trăiesc în ţări “în curs de dezvoltare” această relaţionare este dominată de o altă relaţie Lowlife – Brotherhood - Substance. Tradus: nivel de viată scăzut, frăţie (înfrăţire) şi substanţă. Ştim de nivelul de viaţă scăzut, ştim de “înfrăţiri” ca singurele şanse de colaborare, iar substanţa, esenţa este marginalizată, nu mai reprezintă nici macar umbra unei posibilităţi. “Lowlife, Brotherhood and Substance” este albumul celor de la New Order, de pe care vă propun piesa True Faith ca subiect de discuţie. La cele spuse până acum versul propice este: “ To the childhood I lost, replaced by fear … The chances are we’ve gone too far / You took my time and you took my money / Now I fear you’ve left me standing / In a world that’s so demanding” Iată cum poate să reflecte o piesă de acum 20 de ani cu uşurinţă o condiţie dintr-o societate presupusă contemporană. Ce-i rămâne ambiţiosului din România este True Faith (credinţă adevărată) după versul: “I used to think that the day would never come/ That my life would depend on the morning sun”. Libertatea ambiţiosului credul în substanţă rămâne soarele de dimineaţă. Poate pentru că acea credinţă este sprijinită de soarele dimineţii: o nouă zi, o confruntare proaspătă poate într-o zi descoperire unei noi Ordini (New Order), dar până atunci tot ce este esenţial rămâne în aria subiectivă (my sun): “My morning sun is the drug that brings me near to the childhood, replaced my fear….I feel so extraordinary/ Something’s got a hold of me / I get this feeling I’m in motion / A sudden sense of liberty”

Interior design

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation

38 |

artã

SINTEL -arta “pe gratis”| Iulia Petrache

Sintel mi-a atras atenţia iniţial, pentru că părea ceva ce, deja s-a mai adus pe ecrane, şi fiind un subiect utilizat până la refuz, şi anume: legătura mitică om-dragon. După ce am văzut short-filmul am decis că Sintel merită mult mai multă atenţie din partea mea, şi a tuturor fanilor geniului, atât din cauza profunzimii subiectului, cât şi artei din spatele subiectului. Sintel, cu numele de cod Durian, este un short-film animat pe computer de către Blender Institut, o parte a Fundaţiei Blender. Ceea ce şochează în prima instanţă este numele, “Sintel” este un cuvânt de origine olandeză şi se poate traduce prin “zgură” sau “cărbune”. Ton Roosendaal, producătorul filmului, menţionează chiar că în construcţia personajului Sintel, personajul principal al poveştii animate, regăsim trăsăturile cărbunelui, şi anume: străluceşte puternic, provoacă arsuri şi apoi devine cenuşă. Pentru cei interesaţi de o mai profundă analiză literară a personajului Sintel şi a omonimului acestuia, Scales, micul dragon, se poate observa că cei doi sunt de fapt una şi aceaşi entitate, care se regăseşte pe sine la umbra pomului vieţii, unde îşi decide destinul. Sintel, marcată de trecerea timpului şi de faptul că de abia la finalul vieţii realizează că regnurile nu se pot amesteca, se alege cu o mântuire din partea vieţii, i se dă şansa să aibă ea însăşi rolul de “răpitor” involuntar. Întrebarea ridicată la final este: va accepta Sintel provocarea destinului şi îşi va asuma propriile ei fapte ce au marcat destinele personajelor?

“în construcţia personajului Sintel, personajul principal al poveştii animate, regăsim trăsăturile cărbunelui, şi anume: străluceşte puternic, provoacă arsuri şi apoi devine cenuşă”

Inovaţia acestui film stă însă nu numai în tehnicile literare utilizate: poveste în poveste sau final deschis, ci şi în tehnica artistică, deoarece filmul a fost făcut prin utilizarea Blenderului, o aplicaţie software gratuită pentru animaţii. Blender este o aplicaţie de grafică 3D gratuită, ce poate fi utilizată pentru modelare, texturare, rigging, simulare de apă şi fum, skinning, animare şi orice alt gen de tip animaţii, necesare la crearea de aplicaţii interactive 3D, precum jocurile video, filmele de animaţie sau efectele vizuale. Blender a fost lansat ca software gratuit sub GNU General Public Lincense şi este disponibil pentru un număr mare de sisteme de operare, inclusive pentru GNU/Linux, Mac OS X şi Micorsoft Windows. Pentru mai multe detalii despre Sintel şi programul Blender, vă invit să accesaţi pagina proiectului: http://www.sintel.org/

42 |

artã

Ce judecăţi de valoare

aplicăm asupra artei contemporane? Cine are dreptate artistul, criticul de artă sau publicul? | Mihaela Ion

Arta contemporană este fundamentată pe două direcţii ale experienţei, prima este o tentativă a unei experienţe controlate şi generate de o activitate raţională şi cealaltă conform cãreia creaţia devine o aventură liberă a creatorului, o trãire unică ce aparţine exclusiv artistului. Contemporaneitatea propune fenomenul de mutaţie culturalã, astfel se realizează trecerea de o estetică a permanenţei bazată pe credinţa într-un ideal de frumuseţe clar definit la o estetică a tranzitoriului şi a imanenţei, fundamentată pe ideea de nou-noutate şi de trans-formare a fostelor concepte artistice în unele considerate noi. Artistul se foloseşte de formele istoriei artei şi creează lucrãri pe care le prezintă publicului drept noi opere de artã. Emaciparea spectatorului, privitorului de artă apare în momentul în care provocãm opoziţia între a vedea şi a acţiona, privitorul de artă contemporană are posibilitatea de a observa, de a selecta, de a compara şi mai ales de a interpreta lucrarea. Asupra artei postmoderne, respectiv asupra celei contemporane nu se mai aplica criterii de judecată clare şi coerente, nu mai este aceeaşi delimitate coerentă între artă şi non-artã. Conform lui Luc Ferry, activitatea artistică depinde în cea mai mare mãsură de viziunea subiectului uman, de subiectul substanţã, iar valorile sunt propuse în funcţie de raţiune,

sentiment, imaginaţie. O operă de artă nu poate fi urâtă în sine, ci în comparaţie cu lucrări asemenea sau complet diferite de ea este definită ca fiind non-frumoasã. Karl Rozenkranz, în prefaţa lucrării sale, prezintă o alternativă estetică la frumosul armonios propus de grecii antici şi reluat de curentele estetice ulterioare: „O estetică a urâtului? Şi de ce nu?.” Ideea este preluatã, adaptată şi aplicată de cãtre artiştii contemporani care concep lucrãrile lor într-o manieră insolită în care se folosesc de ambele categorii estetice: frumosul şi non-frumosul, la care adãugă kitsch-ul. Arta contemporană practică şi pune în valoare urâtul, prin diferite forme de exprimare: apar non-esteticul în modul de concepere a unei lucrări prin nerespectarea unei singure reguli de realizare, non-frumosul subiectului abordat cât şi urâţenia pe care însuşi artistul o aplică asupra trupului sãu pentru a denunţa atrocităţile fizice şi psihice, violenţelor neîntemeiate cãrora le este martor. Statement-ul artiştilor de negare şi de renegare a unui sistem politic, a unei idei, a unei ideologii este definit prin artã. Mişcarea corpului uman realizată aidoma unui idei prestabilite, unui plan clar devine o nouă formă de manifestare artisticã. Mutilarea voită a artistului devine manifestul sãu cultural. “o operă de artă nu Marina Abramovic realizează de trei ori performance-ul ” poate fi urâtă în sine, ci Thomas Lipps” atât în anul 1975 în Galeria Krinzinger, Innsîn comparaţie cu lucrări bruck, cât şi în anii 1993 şi 2005 în cadrul Muzeului Guggenheim, din New York pentru a (re)denunţa, pentru a (re) asemenea sau complet condamna atrocitãţile aplicate în timpul comunismului asu- diferite de ea este definită pra cetãţenilor Iugoslaviei. Corpul ei nud devine suportul pe ca fiind non-frumoasã.” care se creează opera, se produce transferul între noţiunea de creator şi cea de creaţie. Opera de artă nu poate exista ca atare fãră suportul material găsit în trupul artistei, iar creatorul nu este recunoscut cu statutul de artist fãră existenţa lucrării pe care o „încorporează”. Frumosul şi non-frumosul sunt ambele prezente în „Thomas Lips”, privitorul este în faţa unei opere ce include ambele categorii estetice, trupul artistei este armonios bine proporţionat, iar mutilarea voită reprezintă urâtul, inesteticul, astfel atât spectatorul emancipat cât şi cel neaviz este incapacitate de a aprecia Art-Action-ul printr-un unic criteriu de judecatã. Performance-ul cuprinde mai multe etape: consumarea unui kilogram de miere de albine ulterior a unui litru de vin roşu. Din ce în ce acţiunea devine violentă, artista sparge paharul din care a băut vinul şi cu un ciob îsi mutilează trupul, însemnând prin tăiere pe pântecul său o stea cu cinci muchii. Cu referire la tema christică, artista se aşază pe o cruce de gheaţă. În timp ce spatele îi este îngheţat, cãldura redirecţionată pe pântec face ca aceasta să sângereze mai mult. După 30 de minute în care rãmâne întinsă pe crucea de gheaţã, artista este ridicată de persoane ce nu mai suportă dramatismul propus. Artista, pe lângă faptul că prezintă diferenţa între intern şi extern, încearcă să atenteze la integritatea corpului sãu, vrea sã-l facă pe privitor conştient că trebuie să aleagã: fie o lasă pe crucea de gheaţa, fie o „salveazã” ducând-o într-un loc. Clement Greenberg, critic de artă al modernismului prezintă o metodă prin care se poate diferenţia o judecată de valoare valabilă propusă de un critic de artã, de una acordată de un simplu privitor neavizat. Cei care nu produc niciun fel de artã, nu fac niciun efort minim pentru a o înţelege într-un mod clar, nici nu o experimentează nu au privilegiul de a se pronunţa asupra formulei estetice artistice, îşi pierd dreptul de a oferi o judecată de valoare credibilã. Ceea ce încearcă Marina Abromovici este tocmai această implicare a publicului în artă atât pentru a o înţelege într-o oarecare mãsurã, cât mai ales pentru a deveni conştient de prezenţa ei în viaţa cotidianã. Spectatorul trebuie să se emancipeze.

Pentru arta contemporană nu se mai poate pretinde un universalism al judecãţilor estetice, criteriile de apreciere asupra artei actuale se realizează ţinând cont de experienţele estetice ale oamenilor în diversitate. Diversitate şi de aici relativismul care merge spre absolut împiedicând instituirea unor judecăţi de valoare care să fie general valabile aidoma celor aplicate asupra artelor „clasice”. Privitorul de artă afirmă că îi place sau nu îi place o lucrare contemporanã, dar nu mai are o teorie estetică clară şi coerentă de care se poate folosi în momentul în care aplicăjudecãţi de valoare asupra imaginii pe care o are în faţã. Aprecierea întodeauna relativă a operei de artă contemporană trebuie să se realizeze având în vedere cei trei factori: subiectul abordat, obiectul realizat şi publicul. Sensibilitatea estetică de care dă dovadă privitorul de artă depinde de gradul în care acesta reacţionează la imaginea, la spectacolul ce îi este prezentatat, de capacitatea imaginativă de a înţelege într-o manieră completă ceea ce îi este sugerat, cât şi de simţul selecţiei spontane, emoţionale sau novative. Prima reacţie pe care o are privitorul neempacipat, neavizat în faţa unei lucrãri contemporane insolite este de retragere ca urmare a unei asimilãri deficiente a noutãţii prezentate. Criteriul de judecată folosit fiind acela bazat pe experienţa cotidianã, comună neaplicabilă asupra aprecierii unei lucrãri de artă ce nu are nicio valoare practică şi utilă pentru banalitate. Privitorul învaţă lumea imaginilor prin intermediul inocenţei oculare corespunzătoare unei experienţe pe care şi-a format-o în timp prin observarea realităţii sale banale. Criticul de artã are nevoie de o experienţã a experienţei pentru a putea oferi judecăţi de valoare clare şi corecte, pentru a putea caracteriza drept artă o lucrare creată. Inocenţa oculară a unui spectator emancipat trebuie sã corespundă unei experienţe bine definite, altfel privitorul sã nu fie în situaţia de incogniscibilitate între realitate şi non-realitatea prezentată de un autor.

root2art.co.uk

Martin Kippenberger

46 |

artã

GRAFFITI-UL:

între vandalism şi valoare culturală

| Anamaria-Ramona Vîrlan

„ rta la zid” a fost o problemă dezbătută de multe ori până în ziua de astăzi. Graffiti-ul „vorbeşte” despre sex, droguri şi rock’n’roll; el pendulează şi în zilele noastre între legalitate şi ilegalitate. Dar reprezintă el o valoare culturală în scena artistică? Cum mai putem caracteriza o valoare culturală în contextul tabloului urban? În primul rând, trebuie să avem în vedere faptul că valoarea este o însuşire a unor lucruri, fapte, idei, fenomene de a corespunde necesităţilor sociale şi idealurilor generate de acestea. Astfel valoarea poate fi definită doar într-un context strâns, într-o anumită delimitare spaţio-temporală şi în raport cu factorul uman. Un anume timp istoric pune accentul pe o anumită valoare şi împinge în plan secund pe celelalte. Valorile culturale (acestea fiind valori estetice, artistice şi literare) se pot manifesta în nenumărate moduri şi combinaţii, ele contribuind în mod esenţial la definirea identităţii noastre.

V aloarea nu se naşte şi nu există decât în măsura în care există raportarea obiectului la o activitate omenească de cunoaştere sau raportarea unei activităţi omeneşti la un obiect cultural. Omul poate atribui unui obiect oarecare valori pe care acest obiect nu le încorporează prin destinaţia lui iniţială şi în cazul acesta valoarea este adăugată. Iar în alt caz, individul poate să nu recunoască valoarea în obiectul care-o încorporează în mod intenţionat (acesta fiind şi cazul unei bune părţi din arta modernă şi contemporană pe care omul mediu nu o recunoaşte ca valoare).

L uând aceste lucruri în considerare, putem afirma că pentru anumite categorii sociale graffiti-ul reprezintă o valoare culturală. Deşi în străinătate această formă de exprimare

artistică este deja un trend ce nu mai suscită foarte multe polemici, în România graffiti-ul este un curent în plină afirmare. Actuala identitate a graffiti-ului a început să se formeze în anii 1960. Istoria artei underground, cunoscută sub diferite titulaturi, cea mai comună fiind graffiti, începe în Philadelphia, Pensylvania la mijlocul anilor 1960. Acesta, în forma sa primară, era folosit de activiştii politici pentru a face declaraţii şi de găştile de cartier pentru a-şi marca teritoriul. Primii care au folosit astfel de exprimări ale artei şi-au scris numele în tot oraşul stârnind atenţia comunităţii, dar şi a presei locale. Curând, scrisul s-a mutat din stradă la metrou şi a devenit în scurt timp competitiv. La acest nivel, graffiti însemna tag-uri (semnături) şi performant era cel care făcea cât mai multe. După un timp, numărul celor care făceau graffiti a crescut foarte mult şi atunci aveau nevoie de ceva care să-i diferenţieze. Erau folosite personaje, fonturi şi efecte de culoare. De altfel, istoria se “colorează” încă, atât la metrou cât şi în cartier. Şi nu doar în Statele Unite, ci în întreaga lume. Însă toate stilurile de graffiti, indiferent de locul de provenienţă sau de mâna artistului, se înrudesc în sensul că scrisul şi textele trebuie sa fie cât mai neinteligibile cu putinţă. Şi, teoretic vorbind, să nu ţină cont de clădirea pe care sunt făcute. Tocmai de aceea se preferă locurile părăsite.

C urentul graffiti a patruns şi în România, dar este încă la începutul evoluţiei. Aici, curentul este văzut, în mare parte, ca act de vandalism, fiind făcut pe clădiri sau în anumite zone

fără autorizaţia proprietarilor. Multe persoane consideră graffiti-ul ca un act de vandalism costisitor, care necesită repararea proprietăţii vandalizate. Şi din această cauză nu poate evolua într-un ritm armonios pentru ca nu este văzut ca o expresie a artei, iar spaţiile special amenajate pentru aşa-ceva sunt aproape inexistente. Deşi la fel de puţin numeroase, există în România câteva evenimente la care participă artiştii graffiti sau competiţii dedicate lor.

Îşi nmaiconcluzie, se poate spune că graffiti-ul este şi va rămâne una dintre cele mai colorate vizibile laturi ale culturii urbane, o valoare a generaţiei post-comuniste. O valoare

a unei generaţii care comunică, se revoltă şi răspunde la asaltul junglei urbane prin propriul stil, prin propriul mod de comunicare. Pentru că, în fond, graffiti-ul reprezină tocmai acest lucru. Valul noii culturi urbane reprezintă o evoluţie şi o dorinţă clară de schimbare a unor mentalităţi învechite. Tensiunea dintre modelul „societăţii închise”, rigidă şi bazată pe credinţa în tabu-uri, întoarsă spre trecutul „vârstei de aur” şi „societatea deschisă”, mobilă este actuală, dând seama despre valori şi comportamente specifice. Schimbarea nu este posibilă fără intermedierea, subtilă, dar necesară a culturii. Iar graffiti-ul ca formă artistică este un proces de umanizare a ceea ce ne înconjoară, se constituie prin dialog activ cu lumea în urma unei acţiuni de individualizare, de personalizare.

foto: Alex Boldea

Ioana Biţin

fotograďŹ e

Pozar de

weekend

ALEX BOLDEA

fotograﬁe

După-amiază le

(Text: Elena Ivan)

eneşă

(Fotografie: Elena Moroşan – Şezătoare)

fotograďŹ e

(Text: Elena Ivan)

(Fotografie: Cristina Ivan â&#x20AC;&#x201C; Ca un fluture)

fotograďŹ e

(Text: Elena Ivan)

(Fotografie: Cristina Ivan â&#x20AC;&#x201C; Fisura)

fotograďŹ e

Bucureştind (Text: Elena Ivan)

(Fotografie: Elena Moroşan – La pas)

fotograďŹ e

Se rupe cerul

(Text: Elena Ivan)

(Fotografie: Cristina Ivan – De Bucureşti)

fotograďŹ e

Film

ﬁlm

MIHAELA TIVDĂ

ﬁlm

Maria Galea Recomandari Tokyo Sonata (2008) ******** You don’t know Jack (2010) ******* Merchant of Venice (2004)******** L’illusionniste (2010) **********

Poezie

poezie

Andrei Duran

poezie

Eugenia Bădilă Karp

Pasărea măiastră Mă iau la trântă Cu valul şi furtuna Şi pasărea măiastră Mi-aduce apă vie Puterea-mi se-nzeceşte Şi ochiul meu doboară Neliniştea din clipă , Uitarea, disperarea.

Voi zăbovi Voi zăbovi lângă Gândul tău Într-o seară De toamnă Când însingurarea Va creşte În ochiul meu Şi când păsările Nu vor mai putea Să zboare.

Regatul toamnei Mă aşez pe scaunul Înobilat rege E regatul toamnei Fără supuşi şi fără nobili ; Legile sunt doar Pentru vânt şi nori ; Fiecare frunză mă pierde În labirintul nervurilor ei.

Fărâmă Îti desenez umbra Pe retina sufletului , Din peştera ta Am luat O singură rază de lună ; Pe celelalte le-am strâns vreascuri Şi le-am dat foc ; Şi acum ai putea avea O fărâmă Din mine.

Idei, cronici si pareri

idei & c & p

Cronică de sfârşi Bogdana Radu

it de vis

idei & c & p

Limbajul tinerilor incotro?! Solyom Kinga

idei & c & p

Fotografie sau radiografie? Andrei Stanca

Nisipuri mişcătoare Andrei Stanca