ARTe nr. 12

Mamă, m-au exmatriculat (partea 1) Gog (nuvelă)

Discursul regelui

: e RT

a p i h

ip Ech

ă: rial

ito d e a

Ion

la ihae

Mih actor ş red ia

ore

rig la G

Ang

Ion aela ef

Mar

ri:

to rec

nca

A lorin

ai F

Mih

a Gale e rach

Pet a i l Iu

ut ayo

uran

D drei

ţur a Pi

Sim

Că

rod lin P

iţin

aB Ioan

Ilc rina

er:

n esig

fi:

ra tog

Ian drei

lae

ico an N

niţ

a Rom

trac e P lia

icola

nN niţa

pra asu a e r tarii nde co mna spu e ă ate. s r , foto te firm mă a a c u i l r s a lo ub u îşi ri ce or p e în olel zăto bţin ţia n c c n o i t a u r a sp lui. ia Red fără ii ră toru tulu e c i u u s n a n u i u ţ d a con epro fiind ei şi t fi r ora acţi t Te: o d s p e e r ac a AR ea e e nu t n l a u e t i l vi co rmis acti Arti il pe pre b s e.ro a e l d abil lii r a prea t u e o ived tru d ile.r Pen itiat rab ă: pert

a Rom

@in

arte

lla.i

ae mih

edu

ativ

iti @in

CUPRINS Incursiune temporală pe străzile Zurichului De la kinetoscop la DVD Retrospectiv

10 24 26

Discursul regelui de Oscar

Şi atunci ne-au terminat Floarea de drobiţă Scorţiduşii liberi

36 40 44

Gog (nuvelă) Locomotiva Poezii Mamă, m-au exmatriculat

50 53 62 64

Fotografiile lui Romaniţan Nicolae Alba Iulia de Andrei Iancu

72 79 3

Editorial Am reuşit să realizăm împreună şi ARTe 12, şi da a ieşit nemaipomenit (nu spun asta doar pentru că sunt mai mult decât implicată în proiect), dar nu puteţi să spuneţi că nu este un număr foarte bun. Vreau să vă mulţumesc pentru articole, pentru fotografii, pentru criticile constructive - sunt mai mult decât binevenite şi pentru că nu vreţi să renunţăm la acest proiect. Mulţumesc Iulia Petrache pentru toate mailurile de încurajare şi de grăbire a procesului de realizare a revistei, mulţumesc Maria Galea pentru implicare, Andrei Duran pentru poezii şi nuvele, Călin Prodea pentru recenzii, Simina Piţur pentru articole. De asemenea corectorilor pentru că mereu ne muştruluiesc pentru greşelile de scriere şi pentru că observă acolo unde greşim. Şi bineînţeles Ioanei Biţin pentru layout şi pentru că este out number one fan. Nu vreau să uit pe nimeni aşă că mulţumesc întregii echipe editoriale ARTe şi echipei AIDA. Nu este o ocazie specială pentru mulţumiri, poate este o ocazie specială pentru mine: numărul 12 îmi este drag mie. Şi acum a apărut ARTe 12. Vă mulţumesc pentru că este iunie, că ne sunteţi alături, şi pentru că ne citiţi cu drag.

Revista Atelierul nr.10, număr aniversar Haideți să facem o mică incursiune prin paginile numărului 10 al revistei Atelierul. Acest număr este unul cu totul special – celebrăm un an de existență cu cele mai frumoase articole de până acum și nu numai. Începem cu ponturi pentru organizarea biroului și a spațiului personal de lucru, apoi răspundem la întrebarea Ce parabeni se ascund în cosmeticele pe care le folosim? Cum știm că îți place să faci cercetări și să înveți mereu lucruri și tehnici noi, avem pentru tine recenzia unei cărți cu totul aparte. Urmează un pic de marketing sub forma unui ghid de fidelizare a clienților și pentru că ne plac literele și cifrele îți arătăm cum le poți folosi pentru a-ți decora căsuța cu ele. Ne place să trăim colorat, așa că avem pentru tine și un pic de teorie cromatică, după care vorbim despre acele lucruri indispensabile oricărei femei – perlele și rochia. Fie că încă mai studiezi sau deja ți-ai început cariera de om mare și de succes sunt unele lucruri care se dovedesc indispensabile chiar și după absolvire. Avem si un interviu captivant cu un designer talentat – Eoliana, care cu siguranță va fi spre încântarea ta și te va inspira. Cum vei avansa înspre ultimele pagini ale revistei, îți prezentăm produsele care au câștigat concursul aniversar Atelierul și te răsfățăm cu două rețete minunat illustrate. Un an de Atelierul, un an împreună cu voi! Sperăm la mai mulți, la fel de frumoși. Revista poate fi citită de pe site-ul www.revista-atelierul.ro

‹

lectura placuta! www.revista-atelierul.ro

dei 8

opinii 9

! e T R Gruzi, A

Incursiune

temporalÄ&#x192; pe strÄ&#x192;zile Zurichului... | de Iulia Petrache

C gie.

ând mă gândesc la Zurich îmi analizez de fapt propria “esenţă” culturală. Mă regăsesc în fiecare colţisor al acelui oraş şi de fiecare dată când îmi reamintesc clipele petrecute acolo mă umplu de ener-

De ce am ales Zurich-ul ca atracţie turistică şi culturală pe care să o prezint cititorilor ARTe? Simplu, ca iubitor de artă şi frumos: printre obsesiile mele se numără: ceasurile, ciocolata şi istoria, şi unde altundeva (?!) puteam eu să găsesc ceasul gigant al omenirii, decât pe străzile pline de artă, cultură şi istorie din Zurich.

Biserica Sf. Petru

mi voi începe brusc istorisirea şi voi mărtusi că prima atin-gere a tărâmului ceasurilor a fost îndreptată cu paşi repezi către Biserica Sfântul Petru (cu ceasul gigant al omenirii – cel mai mare ceas construit vreodată) la poalele căreia am stat ceva timp, până când, mi-am revenit din reveria ce mă cuprin-sese. Am hotărât atunci să le povestesc tuturor de acest ţinut verde, viu şi plin de poveste.

urich este un oraş al contrastelor. Dacă în esenţă totul este nou şi modern la tot pasul te întălneşti cu diverse amprente pe care istoria, mai ales cea culturală, le-a lăsat asupra oraşului. Pentru început, trebuie să admit că de oriunde te-ai fi poziţiona în oraş privirea întotdeauna îţi era întâmpinată voios de către emblema naţională a Confederaţiei Helvetice: steaugul roşu cu crucea albă în mijloc (a cărei poveste datează încă din secolul XII şi este strâns legată de landul Zurich) şi de către cele mai vigilente embleme ale temporalităţii: ceasurile - impunătoare şi pline de poveste. Incursiunea noastră pe străzile din Zurich porneşte din faţă Gării Centrale: Hauptbahnhof (o adevărată capodoperă arhitecturală atât pe din afară, cât şi pe dinăuntru), pe Bahnhofstrasse, bulevardul central - proiectat asemeni străzilor impunătoare din Parisul interbelic, mărginit de o parte şi de alta de tei. Îi dăm astfel un „Gruzi“ (modul de salut al locuitorilor landului Zurich) acestei incursiuni în necunoscut şi o luăm la picior, tot înainte. De pe Bahnhofstrasse ajungi cu uşurinţă oriunde ţi-ai dori în Zurich, la Biserica Sfântului Petru în primul rând, dar şi la celelalte două mănăstiri arhicunoscute de către turiştii Zurich-ului: Fraumunster (unde putem admira vitraliile pictate de Marc Chagall) şi la Grossmunster (mănăstire de călugări renumită pentru faptul că Huldrych Zwigli – liderul reformei protestante din Elveţia, a fost pastor). Grossmünster sau “marele călugăr” este o mănăstire în stil romanic ce a jucat un rol extrem de important în istoria Reformei Protestante Elveţine. Este una dintre cele trei mari biserici din Zurich, şi a fost construită pe vechea biserică de la poalele Limatului aflată sub stăpânirea lui Carol cel Mare (catolic), şi declarătă de către acesta biserică imperială. Grossmunster se află la doi paşi de Fraumunster, mânăstirea de maici din Zurich, fondată de către Louis “Germanul” pentru copila sa, Hildegard, în 853, şi dizolvată de Zwingli în 1524, pentru că reprezenta o emblemă a catolicismului european. Astfel, doi mari formatori de opinie cultural-religioasă, stau astăzi unul în faţă celuilalt, fiind despărţiţi doar de un braţ al Limmat-ului – răul Zurich-ului. Zwingli (pastor al Reformei Protestante pe care îl regăsim predicându-ne încă de la intrarea în Grossmunster, acesta fiind transfigurat în bronz cu mare măiestrie de către Otto Munch) şi Chagall (marele modernist evreu de origine francezo-rusă, a căror vitralii încântă priviriile tuturor celor care trec pragul mânăstirii). Înaintând cu paşi grăbiţi pe Bahnhofstrasse, exact în dreptul numărului 31, întâlnim un mic semn de circulaţie, care ne îndeamnă să ne orientăm privirea spre dreapta, către magazinul Beyer, înghesuit la

colţ de stradă, dar a cărui ceas impunător aflat la intrare nu are cum să treacă neobservat. În incinta magazinul Beyer, şi anume, la subsolul acestuia, se află Uhrenmuseum Beyer (Beyer Watch and Clock Museum), unul dintre cele mai răvnite muzee de către cunăscătorii în ale orologiei. Aici, în mica cămăruţă construită de către Theodore”Teddy” Beyer, un pionier al colecţiilor de ceasuri vechi, putem să ne clătim ochii (şi cu permisiunea celor de la Beyer, chiar să tragem nişte poze repede – repede) cu ceasuri ce acoperă toate epocile şi toate colţurile lumii, începând cu cele premecanice (solare, bazate pe tehnica sticlei de nisip sau a celoi de apă şi foc), terminând cu adevărate capodopere ale secolului XX. Colecţia este destul de bine alcătuită în ceea ce priveşte ceasurile din vechi timpuri, incluzând şi cătreva piese din perioada gotică sau renascentistă, cât şi ceasuri maiestoase şi originale, construite cu migală pentru diverşi monarhi ai vremi.

eşi o parte din piese sunt împrumutate de regulă altor muzee (aşa cum ne spun cei de la Beyer) datorită unicităţii şi rarităţii lor, ce merită expusă peste tot în lume, niciodată nu vom putea şimţi lipsa acută a unuia dintre piesele de rezistenţă pentru mult timp, acestea reîntorcându-se rapid pe piedestalul unde a fost urcată. Pentru cunoscătorii în ale orologiei, trebuie să spunem că această colecţie deţine unul dintre primele cronometre marine construite de către Ferdinand Berthoud, o pendulă sympathique de Breguet, un ceas de mână cu indicatori astronomici de către Auch, o serie de ceasuri bespoke din secolul XX de George Daniels, cât şi o serie de reproduceri ale ceasurilor tip astrarium de Jacopo şi Giovanni De Dondi.

Gara CentralÄ&#x192;

De asemenea, vom găsi şi ceasuri de mână enamel, cât şi ilustraţii destul de exacte ale istoriei pendulului Neuchâtel, cât şi ceasuri ale ceasornicarilor locali, de tradiţie: Bachoffner, Liechti şi Ochsner.

ici, însă nu se ştie dacă vom regăsi şi celebra marcă elveţiană Swatch, ce a apărut aşa cum bine ştim la finele secolului XX, în 1985. Swatchurile sunt destul de rare în Zurich, având pe Bahnhofstrasse doar o singură reprezentaţă, care pune în vânzare modelele cele mai noi, cele mai vioi, cele mai casual casual şi cele mai ieftine (chiar şi pentru buzunarul românilor), acestea aducând la un preţ ce variază între 40 şi 100 CHF, adică maxim 80 de euro. Printre micile “particularităţi” pe care ar trebui să le ştim este că pe 1 martie 1983, în Zurich au fost introduse pentru vânzare pentru prima dată primele 12 modele Swatch şi au fost testate pe market-ul “de acasă” pentru a se pune în vânzare, dupa, şi world-wide. Luând-o agale, de data aceasta, pe Bahnhofstrasse, putem să admirăm şi “cultura” şi arta ieşită în/la stradă. Pentru început trebuie să amintim impactul pe care l-au avut schimbul cultural şi poziţionarea geografică a Zurichului, care a fost benefică pentru prezenţa pe teritoriul landurilor elveţiene a unor nume ca : Zwingli, Goethe, Churchil etc. De asemenea, deliciile sănătoase: brânză, ciocolată, legule şi fructe, sunt la tot pasul în Zurich, în pieţe amenajate în locuri deschise, şi de mare atracţie turistică. De asemenea, la fiecare pas, printre teii impunători şi băncuţele, construite cu scopul unui popas autohton la umbra teilor, observăm ghivece imense, pictate în arta graffitty-ului, reprezentând nu numai scene şi personaje de zi cu zi, cât şi un manifest al artei underground care, se pare că, în Zurich este apreciată şi ridicată la adevărata ei valoare. Aceste ghivece pline de viaţă sunt însoţite în manifestul lor şi de tramvaiele ce străbat Bahnhofstrasse, colorate vioi şi tansmiţând un îndemn la cultură (operă, teatru, expoziţii autohtone). Arta ce iese în stradă ne este şi nouă românilor cunoscută….

Ne amintim mişcarea culturală cu vacuţele multicolore aflate peste tot în Bucureştiul, de acum ceva vreme, însă ceea ce nu ştim este că mişcarea aceasta vine de aici, din ţinutul land-urilor şi al poveştilor, şi că celebra Cow Parade a fost iniţial aici, în anul 1998. Văcuţele elveţine, însă, nu mai pot fi văzute acum decât ornamental pe balcoanele nostalgicilor din cartierul vechi, în Niederdorf, cartierul micilor alei pline de restaurante şi magazine pitoreşti, pline cu delicatesele elveţiene (diverse sortimente de ciocolată, brânză, vin etc.), cât şi magazine cu vestitele ceasuri cu cuc sau de mână – made in Switzerland, cât şi librării de poveste, unde, spre marea surpiză a românului, îl întâlneşti nu numai pe Mircea Eliade (în traducere germană şi franceză), dar şi pe Mircea Cărtărescu.

u uităm însă să îi acordăm o şansă şi istoriei Confederaţiei Elveţice, şi ne îndreptăm şi către Muzeul Naţional Elveţian: Landesmuseum, aflat strategic lângă Hauptbahnhof, gara centrală din Zurich. În comparaţie cu măiestria cu care este construită gara centrală din Zurich, Landesmuseum este însă mai “modest” arhitectural, fiind contruit în stilul chateaus de către Gustav Gull, în stilul renascentist francez.

Muzeul NaĹŁional

Dar şi acest Chateau plin cu istorie îşi are farmecul, fiind împodobit cu o duzină de turnuleţe, curţi interioare spaţioase şi demne de cavalerii medievali, cât şi cu un parc pe o insuliţă între ramurile răurilor Sihl şi Limmat. Întâlnim aici expuse obiecte din Antichitate, cât şi Evul Mediu, chiar până în secolul XX. Remarcăm însă secţiunile de artă gotică, cavalerism, sculpturile liturgige din lemn, cât şi caleaşca de secol XV, de la intrarea în muzeu.

uzeul Naţional de Istorie este şi o “parcare” a bicicletelor localnicilor (mijlocul de transport cel mai întâlnit în Zurich, după celebrele tramvaie care străbat tot oraşul), dar şi un loc de întâlnire a celor care doresc să poată îşi îndrepte paşii către centrul shopping-ului din Zurich: Bahnhofstrasee şi străzile aferente acestuia care duc spre cheiul Limmat-ului, sau către centrul vechi, în speranţa unui loc la umbra cafenelelor pline cu delicatese internaţionale (italieneşti, greceşti, nemţeşti etc.), aflate toate în aer liber. Înainte însă de a ne înfrupta cu delicii elveţine suntem decişi să adoptăm tradiţia locală şi să considerăm vaporul un mijloc de transport, din care putem să admirăm împrejurimile Zurich-ului, într-o excursie de lux, care durează cam 2-3 ore (excursie, care pentru localnici este cum am spus mijloc de transport de zi cu zi), putându-ne oprii în oricare din districtele Zurich-ului şi luând vaporaşul din orice loc, fără să plătim un alt bilet (probabil o mică bucurie a românului…). Din vaporaş putem astfel admira nu numai întinderile verzi ale landului Zurich, cât şi munţii Alpii, impunători în depărtare şi cuprinşi de ceaţă deasă, cât şi Opernhaus Zurich (Opera din Zurich), renumită pentru faptul că aici şi-a centrat focusul artistic Richard Wagner, în timpul “exilului” său din Germania; dar şi o panoramă superbă a monumentelor impunătoare ale Zurich-ului: cele trei biserici: Fraumunster, Grossmunster şi Sfantul Petru.

Opera din Zurich

upă o asemenea plimbare Zurich-ul ne oferă şi o delectare culinară şi culturală, pe Limmatquai, într-una dintre cafenele istorice ale orasului, ce şi-a deschis uşile pentru prima dată în 1912: Café Odeon, patronizată de figuri din istorie ca : Einstein, Puccini, Lenin şi Trotsky, Mata Hary, Thornton Wilder, Mussolini, James Joyce etc. şi care reprezintă punctul de atracţie a Centrului Vechi din Zurich. Am făcut astfel, împreună cu voi, cititorii ARTe, o mică incursiune temporală în Zurich-ul de astăzi…. Am străbătut oraşul în lung şi în lat, i-am arătat „culorile“ şi i-am dezvăluit atracţia vouă, cititorilor ARTe. M-am oprit, însă, brusc pentru a vă invita să păşiţi afară din postura de cititori şi să treceţi în postura de turişti şi iubitori de artă şi frumos, în Zurich-ul drag mie. Bucuraţi-vă de Zurich oricând, pentru că oricând se va ridica la nivelul aşteptărilor noastre rafinate de artă, cultură sau istorie!

de la

Eu nu sunt un cinefil de mulţime. În oraşul în care am crescut nu ajungeam în sala de cinematograf decât după lungi exerciţii de persuasiune, în faţa casei de bilete, în ploaie, cu părinţii mei tineri, rugându-ne de străini să intre cu noi în sală, că suntem numai trei, domnule, doamnă, ştiţi, nu dau drumul la film decât la minim cinci spectatori şi uitaţi, copilul vrea aşa mult să vadă...

kinetoscop la dvd | de Simina Piţur Experienţa mea cinematografică a fost, deci, dintotdeauna casnică, imediat la îndemână şi spontană. Mă simt confortabilă în modul covrig pe canapea, cu ochii insiropaţi aţintiţi spre televizor sau spre calculator. Chicotesc cât de tare vreau şi nu-mi vede nimeni expresiile feţei când îmi place sau nu ce văd. Casc. Plâng. Muşc pumnii. Asociez filmul cu genunchii amorţiţi şi pernele dezechilibrate de pe fotolii, cu un oarecare control pe care îl am asupra lui şi lipsa totală de control asupra mea - şi cu felul în care pot intra direct în viaţă după ce s-a terminat. Nu e nimic sacru în asta, nu - sunt tipicuri, nu ritualuri. Aşa cum mai aud că rugăciunea comună e mai puternică, mă gândesc şi că experienţa cinematografică e mai puternică din scaunul numerotat. Într-adevăr, am râs mai bine la The General al lui Keaton înghesuită la Comedy Cluj în oameni care îşi sincronizau – sau nu, în amândouă cazurile muşchiul râsului îmi era bine stimulat – ropotele de hohot, decât decernând click-uri în dreapta şi-n stânga pe tot soiul de butoane şi butonaşe (...e adevărat că la fel de bine un public apatic, dezinteresat sau mitocan îţi poate distruge complet experienţa asta superbă, dar să spunem că în general lucrurile nu se întâmplă aşa). Bun. Dar nu pot fi de acord cu ideea absurdă că filmul în sine este făcut să fie văzut pe marele ecran şi mă angajez aici să iau apărarea tuturor celor care încep filmul cu un click pe FullScreen şi cu un insistent Load Subtitles. De ce sunt aşa vehementă? Fiindcă zilele trecute am văzut o poză cu un kinetoscop. Şi mi-am dat seama că filmul n-a început lăfăindu-se pe un cearceaf, ci rotindu-se cuminte sub nasul spectatorului solitar, care tocmai a plătit 25 de cenţi. Iar nasul spectatorului cere în continuare aceeaşi satisfacţie intimă, chiar şi după ce s-a mutat mai aproape de cuibul său. Aşadar, nu e vorba de comoditate, dragii mei, ci de un alt tip de plăcere. Eu una voi continua să zornăi în buzunare cei 25 de cenţi.

Retrospectiv | de Simina Piţur

Nu mă pot hotărî pe cine am aplaudat la sfârşit: pe Paganini, Vioara sau pe Alexandru Tomescu? Şi asta pentru că nu a fost nimic grandios, nimic care să strige EU! în spectacol. Cele mai zgomotoase lucruri au fost aplauzele după Capriciul 20 şi cele mai ţipătoare blitz-urile telefoanelor. În rest, a fost un omuleţ cu o vioară (dimensiunile variau în funcţie de locul de pe bilet!), în colţul stâng al unei scene, lângă o găletuţă cu flori roşii care probabil nici nu miroseau, ţinând lângă obraz un instrument a cărei forţă, după mine, ar fi putut spulbera întreg Clujul. Judeţul, adică. Un om a stat în faţa mea în seara asta, făcând un lucru pe care niciunul din noi, cei din sală, nu îl puteam face. Mai mult, l-a făcut pentru noi. Eu cred că asta am aplaudat la sfârşit.

ilm

m 29

“Discursul Regelui” de Oscar | de Iulia Petrache

Asemenea zicalei: “nu tot ceea ce străluceşte e aur”, filmul Discursul Regelui, în regia lui Tom Hopper, pune sub lumina reflectoarelor nu numai o realitate istorică ci şi o adevărată artă de a stăpânii oratoria şi de învingere a aprehensiunii. Nu tot ce străluceşte, în cazul nostru: nu tot ce poartă un însemn regal, este implicit şi aur, şi mai exact perfect din toate punctele de vedere, lucru ce se poate evidenţia cu uşurinţă prin personalitatea Regelui Henric VIII, care în ciuda funcţiei sale, nu poseda darul cel de preţ al oratoriei. Printre punctele cheie ale filmului trebuie să menţionăm încă de la început acceptul pus pe felul în care discursul politic influenţează decizile, deghizează intenţiile şi de asemenea amorţeşte simţurile oricărei persoane care cade prins în vârtejul discursului politic. Ne vom opri astfel nu asupra contextului istoric cu măiestrie reprezentat, ci asupra punctelor cheie ale construcţie unei asemenea capodopere demne de Oscar. Ne vom opri astfel nu asupra contextului istoric cu măiestrie reprezentat, ci asupra punctelor cheie ale construcţie unei asemenea capodopere demne de Oscar. Secretul: un regizor cu o viziune limpede, pătrunzătoare şi lucidă şi o mână de actori de calitate întâi care transformă jocul actoricesc într-un adevărat spectacol demn de a transporta specatorii din zona de confort a scaunului din sala de cinema, în mijlocul acţiunii.

Din distribuţie: Colin Firth - Prince Albert, Duke of York (King George VI) Helena Bonham Carter - Elizabeth Bowes, Duchess of York Geoffrey Rush - Lionel Logue Guy Pearce - Edward, Prince of Wales (King Edward VIII) Michael Gambon - King George V Timothy Spall - Winston Churchill Jennifer Ehle - Myrtle Logue Regia: Tom Hooper

3131

Ceea ce marchează cu adevărat în acest film este însă diferenţa tonului discursului. Colin Firth îl interpretează pe Regele George VIII, care din cauza unei traume din copilărie, suferă de bâlbâială, lucru ce-l compromite din punct de vedere politic, ridiculizându-se pe sine, cât şi întreaga familie regală. Bertie, aşa cum este cunoscut şi în istorie, consiliat de către soţia sa, regina Elisabeth (Regina Mamă a Marii Britanii), după multe tratamente eşuate, recurge la ajutorul lui Lionel Logue, un logoped ne-certificat, care prin metodele sale neortodoxe transformă discursul de a vorbi în public, prin intermediul vocii regale, într-o artă. Unul dintre punctele culminante ale filmului surpinde nu numai un remarcant discurs politic, dar şi o relevantă mostră a diferenţei dintre Bertie, regele ce vrea să dea un exemplu de siguranţă propriului să popor într-o perioadă de restrişte, şi conducătorul suprem al discursului politic Herr Hitler. Hitler este prezentat printr-o secvenţă memorabilă în care deşi într-un mod aproximativ barbar şi demn de personajele din “1984” de George Orwell, ţine unul dintre agitatele şi convingătoarele sale discursuri propagandistice. Regele Angliei rămâne marcat de postura oratorică a lui Hitler, şi la întrebarea pusă de către Elisabeth, fata sa : “Tata, ce spune omul acela?!”, acesta dă singurul răspuns important nu pentru momentul istoric, ci pentru construirea caracterului său oratoric: “Nu ştiu, dar o spune bine!”. Vă invit astfel să vedeţi cum o spune unul din regii Marii Britanii interpretat cu măiestrie de Collin Firth.

arte 35

Cartea lunii

Şi atunci ne-au terminat (then we came to the end) de Joshua Ferris | de Călin Prodea

Nu am să vă mai înşir multele motive pentru care ar trebui să citiţi. Şi nu am să fac acest lucru pentru că sunt sigur că voi citiţi. Daca citiţi revista ARTe, sigur citiţi. Citiţi cărţi evident, că doar la ele mă refer nu la altceva. Suntem înconjuraţi de informaţie pe care de cele mai multe ori o citim. Panouri publicitare, subtitrări la filme, reclame în băile cafenelelor şi pub-urilor pe care le frecventăm, bloguri, site-uri de ştiri şi nu în ultimul rând revistele şi ziarele din presa scrisă. Aşa este. Citim mult. Dar asta nu este literatură. E ca şi cum ai spune ca dacă îţi uzi plantele săptămânal, ai putea să ai grijă de o gradină. Eu citesc. Eu citesc atât de mult cât pot. E simplu să spui că nu ai timp, însă măcar înainte de culcare lăsaţi toate smartphone-urile, laptopurile şi păstraţi ce aveţi nevoie ca să vă faceţi lectura cât mai plăcută, mp3 playere, book readere sau cărţile în formatul clasic (până când nu o să scoată bookreadere cu miros de carte veche sau proaspăt tipărită, nu ştiu dacă o să fac pasul spre această tehnologie). Şi citiţi. 5 pagini, 10 pagini, 20 de pagini, oricât până vă ia somnul, dar citiţi! Eu dacă nu fac asta de câteva ori pe săptămână mă simt gol. Sper că şi voi. Ca disclaimer ţin să precizez că nu am încercat să fiu deloc obiectiv, iar tot ce este scris mai jos este plin de subiectivism. Obiectivitatea nu-şi are rostul atunci când prezinţi o experienţă personală cum este până la urmă şi cititul unei cărţi. Am să vă recomand o carte foarte frumoasă, povestită pe hârtie de un tânăr scriitor american, Joshua Ferris. Tânăr în comparaţie cu vârsta medie a scriitorilor consacraţi şi foarte tânăr dacă luăm vârsta medie a scriitorilor clasici din literatura universală (da, socotindu-i şi pe cei decedaţi).

Şi atunci ne-au terminat este cartea de debut a autorului. Şi ce debut. Cartea a avut şi are un mare succes atât în State, cât şi în restul lumii, fiind tradusă în peste 25 de limbi. Joshua Ferris a fost recompensat cu premiul PEN/ Hemingway pentru debut. Eu am făcut cunoştinţă cu această carte întâmplător, primind-o cadou. Un cadou foarte potrivit aş putea spune, mai ales că veneam după o lectură mai puţin placută şi greoaie, Viaţa pe un peron de Octavia Paler. Şi atunci ne-au terminat este o carte uşoară, amuzantă şi foarte sinceră, una din acele cărţi care îţi rămâne în memorie mult timp ce o termini de citit, de care îţi aminteşti cu plăcere. Și asta pentru că este despre noi toţi, fiind scrisă la persoana I plural. Este o carte contemporană care tratează problemele cu care ne confruntam cu toţii, toată acţiunea având loc într-o corporaţie americană, mai exact o agenţie de publicitate. Ne este prezentată viaţa de zi cu zi a angajaţilor, cu tipologiile clasice de la colegul care se înţelege bine cu toată lumea la semi sociopatul concediat care ar putea în orice clipa să vină să împuşte pe toată lumea, angajata care ştie tot ce mişcă prin agenţie şi cunoaşte toate barfele sau şefa rece şi dedicată muncii care poate părea din exterior un robot inuman şi fără sentimente. Ferris reuşeste să prezinte atât situaţiile vesele şi comice, cât şi pe cele dramatice cu o naturaleţe incredibilă, astfel încât toată acţiunea se desfăşoară liniar, fără să creeze momente de paroxism. Izbuteşte să-ţi imprime dorinţa de a continua să citeşti să aflii ce evenimente vor mai avea loc. Dacă doriţi să vă simtiţi bine în compania unei cărţi bune, Și atunci ne-au terminat este alegerea perfectă, mai ales că vine vara. O carte tocmai bună de citit la umbra unui copac în parc sau pe plaja. A nu se confunda însă, pentru că este o lectură uşoară, cu o carte gen din chic-lit. Este o carte uşoară, pentru că autorul a avut talentul să prezinte acţiunea cu mult optimism indiferent de situaţie. Până la urmă, indiferent care este motivul pentru care alegeţi să citiţi această carte, vă garantez că nu veţi regreta. În cazul meu, Și atunci ne-au terminat şi-a câştigat locul în lista cărţilor de suflet.

Și citiţi. Citiţi cărţi. Indiferent ce fel de cărţi pentru că în final, orice carte e mai bună decât nici o carte. 37

Mai multe detalii puteţi găsi pe următoarele site-uri: http://www.hachettebookgroup.com/features/twctte/twctte_022307/ index.html - site-ul de prezentare al cărţii, unde vă puteti face o imagine asupra biroului unde lucrau „noi”, personajul colectiv. Vă recomand să îl vizualizati ulterior lecturii, tocmai că să vă lăsaţi imaginaţia să creeze sediul, biroul, aranjarea cubiculelor ca în final să puteţi compara ce v-aţi imaginat cu situaţia imaginată de autor. http://en.wikipedia.org/wiki/Joshua_Ferris http://en.wikipedia.org/wiki/Then_We_Came_to_the_End http://www.humanitas.ro/humanitas-fiction – în general găsiţi cărţi bune în colecţia Raftul Denisei, fără nici o reclamă intenţionată. Dacă doriţi să o comentăm împreună vă aştept părerile la calin.prodea@ initiativedurabile.ro şi nu uitaţi: Orice carte e mai buna decât nici o carte.

natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro

Floarea

de drobita , | de Crina Ilca

Jean Genet este artistul, scriitorul , poetul, care prin opera sa, m-a făcut să-mi dau seama de subiectivitatea care mă caracterizează şi-mi înceţoşează gândirea.Urmărind filmul său, Un Chant D’Amour,am fost şocată. În momentul de faţă nici eu nu ştiu de ce am avut o reacţie de acest fel. Cred că am fost şocată de mizeria din închisoare, de slăbiciunea şi abuzurile poliţistului, de faptul că doi oameni au sentimente reciproce, chiar dacă sunt de acelaşi sex. Reacţia pe care am avut-o m-a determinat să revăd filmul, să citesc despre autor , să-i citesc lucrările, etc. Concluzia pe care am tras-o a fost următoarea: am reacţionat asemeni societăţii împotriva căreia lupta Jean Genet, o societate căreia îi este teamă să observe adevărul şi să-l accepte cu toată mizeria lui. Căci adevărul nu este curat, acesta cuprinde cel mai mare grad de urâţenie, iar fiecare dintre noi încercăm să-l machiem cu măiestrie. Dar acest artist a avut curajul să afirme adevărul despre el, despre identitatea lui de hoţ, despre orientarea sexuală , despre faptul „că a poftit trupeşte crima”. Jean Genet este un scriitor francez, născut la Paris în 1910, care s-a remarcat prin operele sale, considerate ca fiind elogii la abjecţie şi la rău. Acest scriitor nu a dorit niciodată să aparţină altui spaţiu decât cel din care provenea, refuzând scena intelectuală franceză şi alăturându-se acţiunilor celor renegaţi de societate, a rebelilor, a celor ce reprezentau partea obscură în societatea dată. A scris nenumărate opere, precum „Jurnalul unui hoţ” , „Duşmanul declarat” , „Notre Dame des fleurs” , „Le miracle de la rose”, etc.

Dar , totodată,s-a bucurat şi de o filmografie impresionantă: „Un Chant d’Amour” , ”Querelle” , ”The Balcony” , ”The Maids”,etc. În ciuda primei mele reacţii, am reuşit să observ poetul din Jean Genet şi frumuseţea prin care el îşi exprimă trăirile. Poate această frumuseţe este, oarecum, macabră, deoarece descrie zilele petrecute de Genet în ocnă, felul în care fura sau se prostitua. Pentru el, aceste acţiuni au devenit caracteristicile sale, au devenit sensul vieţii sale, deoarece el considera că acolo a fost menit să ajungă după ce societatea ,prin intermediul mamei sale, l-a abandonat şi l-a renegat. Deci, asemeni unei flori de drobiţă, singură în mijlocul altor plante sălbatice şi supusă tuturor capriciilor naturii, Jean Genet a trebuit să lupte împotriva vieţii, a reacţiilor celor din jurul lui şi, în special, a societăţii care i-a determinat soarta de hoţ. Această luptă s-a transformat treptat în iubire faţă de tot ceea ce urăsc oamenii obişnuiţi: hoţia , criminalitatea, cruzimea, mizeria , ocna, homosexualitatea. Aşadar, dorea să arate că societatea contra căreia lupta, era plină de ipocriţi şi oameni slabi, ce nu puteau să facă faţă adevărului, decât ascunzându-l:

“

Voi, care mă dispreţuiţi, nu sunteţi alcătuiţi din altceva decât dintr-o succesiune de astfel de mizerii , numai că nu veţi avea niciodată conştinţa acestora şi nici orgoliul , cunoaşterea, adică, a unei forţe ce v-ar permite să ţineţi piept mizeriei – nu propriei voastre mizerii, ci mizeriei din care este alcătuită lumea.

Ca şi rezultat, el a dorit să fie „o legendă” prin lirismul actului de a fura, considerat de acesta „o atitudine morală ” , „un act eroic”.

”

Opera sa, ”Jurnalul unui hoţ” , şi filmul, ” Un Chant d’Amour” sunt fără îndoială episoade ale vieţii unui ”sfânt”, după cum îl denumea Sartre. Dacă opera arată cele mai adânci detalii din viaţa lui, filmul este o sumarizare a acestei opere, în care personajele reprezintă rând pe rând persoanele importante din viaţa lui, precum şi pe Jean Genet însuşi. Chiar dacă în primă fază, nu am surprins poezia din spatele mizeriei sau , mai bine zis, poezia mizeriei, analizând mai în profunzime am fost impresionată de modalitatea de a descrie unele lucruri, de a le înfrumuseţa, dar fără a le ascunde. Genet mi-a oferit o altă perspectivă de a privi lucrurile din jurul meu, de a le accepta aşa cum sunt ele şi , totodată , de a nu mai simţi teamă când ar trebui să-mi exprim părerea.

În primul rând, Genet arată o măiestrie deosebită în a-şi descrie întâmplările pe care le-a experimentat. Tema florilor este foarte prezentă în mai toate operele sale, flori ce îndulcesc abjectul, moartea, murdăriei, conferindu-i un spaţiu metaforic. Încă din primele pagini din ”Jurnalul unui hoţ”, discuţia despre flori este prezentă. Doar că prin aceste flori scriitorul nu doreşte să exprime frumuseţea lor, ci felul cum este influenţat de acestea. Pentru Genet, florile nu aduc fericire, ci ele însemnează moarte, amărăciune, fragilitatea florilor fiind ”de aceeaşi natură cu cea brutală insensibilitate” a ocnaşilor. În primele secvenţe din filmul ”Un Chant d’Amour”, unul dintre prizonieri doreşte să-i ofere o ghirlandă de flori pe geamul celulei celuilalt prizonier. Pot să spun că acest act este foarte expresiv şi , în acelaşi timp, plin de semnificaţie. Ghirlanda de flori reprezintă un mod de comunicare dintre cei doi, un mod de a-ţi arăta sentimentele de iubire unul faţă de celălalt.Mai mult , această ghirlandă de flori poate reprezenta o nesupunere faţă de sistemul care le-a îngrădit libertatea, iar pe baza ei şi prin imaginaţie, aceştia pot evada din acel loc restrictiv. Pe de altă parte, aceste flori semnifică moartea, moartea prizonierului mai tânăr ce urmează să fie executat în următoarea zi. Aşadar sunt folosite şi pentru a exprima tristeţea celuilalt prizonier, ce ştie că dragostea lui nu va mai fi împărtăşită. Astfel îî oferă flori asemenea celor care se duc la mormântul celor dragi, ca un fel de omagiu în amintirea sa.

Filmul menţionat mai sus, precum şi cartea denotă o duritate specifică lui Jean Genet, precum şi duritate. În aceste două opere de artă sunt cuprinse părţile esenţiale din viaţa lui: închisoarea şi iubiţii săi. Florile, situaţia mizeră în care locuiau prizonierii, dansul acestora, un dans ritual şi de împerechere, abuzul poliţistului arată tragismul situaţiei. Personajele cuprinse în film pot fi pe rând anumite persoane din viaţa lui Jean Genet: prizonierul tânăr poate fi în acelaşi timp şi iubitul său Lucien, iubitul sensibil şi pudic , dar şi el însuşi. Ce este interesant de observat din nou este tatuajul de pe

braţul acestui prizonier, fiind extrem de sugestiv, deoarece Lucien l-a părăsit pentru o femeie. Celălalt poate fi oricare alt amant pasager de-al lui Jean Genet, dar se poate identifica cu Guy, hoţul din strada Flandre care în închisoarea La Sante i-a dăruit nişte chiştoace şi s-a masturbat pentru el. În cazul poliţistului putem identifica şi aici un personaj multiplu, deoarece putem vedea în acesta sistemul care îl opresează, dar , totodată, îl putem identifica şi cu Armand, un amant violent al lui Jean Genet. Mai mult, se poate identifica foarte bine cu vameşul de treizeci de ani care spiona pescarii şi marinarii care făceau contrabandă între Maroc şi Spania. Acesta îl exploata atât sexual, cât şi la alt nivel, trimiţându-l în fiecare zi să adune informaţii despre acei pescari. După cum Genet afirma: ”Fiecare din amanţii mei suscită un roman negru. Aceste aventuri nocturne şi periculoase, în care mă las antrenat de către sumbri eroi, reprezintă aşadar elaborarea unui ceremonial erotic , a unei împerecheri uneori de foarte lungă durată „. Descrierea pe care o face tuturor relaţiilor lui este estetică, dar nu orice fel de estetică, ci o estetică a poftelor, a instinctelor asemănătoare animalelor, a pericolului şi al temerii. Totuşi, Genet a afirmat că nu i-a plăcut filmul, deoarece ”a fost prea provincial şi nu a fost suficient de violent” şi nu ar fi vrut să potretizeze dorinţa homosexuală. În pofida faptului că şi-a recunoscut orientarea sexuală, intenţia acestuia era să surprindă lumea prin mai mult de atât. El dorea să submineze sistemul, să fure acolo unde acest lucru era interzis, să se alăture Panterelor Negre, deoarece acestea reprezentau partea obscură a societăţii, să fie aproape de tot ceea ce era contrar regulilor morale sau legale prescrise în interiorul acelei societăţi. A început să iubească şi să dorească acel mediu în care a fost aruncat, chiar dacă uneori se temea de el. A fost un rebel, un anarhist, un om căruia nu i-a fost frică să admită ceea ce a făcut şi nici motivele pentru care a întreprins acele acţiuni. Paşii i-au fost conduşi de o dragoste, pe care noi am numi-o bolnavă , dar care era sinceră.

– între ludic, livresc şi...politic (?!) – | de Iulia Petrache Am început să citesc Scoţiduşii liberi la recomandarea unui amic, al unui amic (sic!) care nu numai că deţine o foarte vastă cultură generală şi o pregătire literară excelentă, căruia, în momentul în care mi-a sugerat subtil citirea acestei cărţi, i-am oferit mult prea cunoscutul ridicat din sprănceană, demn de: “Nu crezi că am cam depăşit vârsta unei astfel de cărţi?!”… Însă, pentru a nu demonstra o lipsă vădită de flexibilitate literară, am decis să accept provocarea şi să îi dau o şansă lui Terry Pratchett . Mi-am procurat, astfel, de la amicul amicului, Scoţiduşii liberi şi am început să citesc în veşnicul drum spre şi de la serviciu. Am descoperit astfel că Scoţiduşii liberi este de fapt un amalgam de ludic, livresc şi aluzii politice, ce îmbină cu artă o groază de elemente care vor fi deliciul oricărui cititor al lui Terry Pratchett. Citindu-l am simţit o lipsă în copilăria mea (presărată cu basmele româneşti : Greuceanu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur… etc etc etc….) dar am simţit, de asemenea, şi o bucurie vădită deoarece mă pot delecta acum, la 24 de primăveri, de anumite subtilităţi pe care nu le-aş fi putut remarca când am fost copilă. Sunt astfel sigură că orice părinte care cumpără odorului său această carte (şi oricare alta al lui Terry Pratchett) se va delecta cu aviditate de scrierile pline de aluzii fine la evenimente şi personalităţi istorice sau politice.

Observăm şi un progres al literaturii post-moderne prin care personajele principale, ies din tiparul de basm şi îşi dezvoltă o personalitate complexă, plină de laturi negative, ce pe alocuri stârnesc râsul şi dau dreptate multor critici literari de secol XXI care militează pentru cenzurarea unor poveşti ca “Hansel şi Grettel” sau “Scufiţa Roşie”, care, în viziunea lor dau dovadă de cruzime şi pierdere a inocenţei, şi pe alocuri, şi a umanităţii personajelor principale. Tiffany, personajul principal al romanului Scoţiduşii liberi ne şi argumentează această gândire: “O mulţime de poveşti erau foarte dubioase, după părerea ei. De pildă, aceea care se sfârşea când cei doi copii buni împingeau vrăjitoarea cea rea în cuptorul ei. […] Poveşti ca acestea îi împiedicau pe oameni să gândească limpede, era convinsă. O citise pe aceasta şi se gândise: Pardon? Nimeni nu are un cuptor îndeajuns de mare cât să cuprindă o întreagă persoană înăuntru, şi, în orice caz, ce îi făcea pe copii să creadă că aveau dreptul să meargă pe afară şi să mânănce casele oamenilor? Şi de ce un băiat, prea prost ca să ştie că o vacă valora mult mai mult decât cinci boabe de fasole, avea dreptul să ucidă un uriaş şi să-i fure aurul? Că să nu mai vorbim de comiterea unui act de vandalism ecologic? Iar fetiţa care nu putea face deosebirea dintre un lup şi bunica ei era, probabil, fie tare de cap ca un lemn de tec, fie dintr-o familie extrem de urâtă. Poveştile nu erau adevărate. Dar doamna Poticniţa murise din pricina poveştilor.” Observă astfel că Terry Pratchett şi-a înzestrat personajele (fie şi ele, copii) cu o gândire analitică straşnică şi o luciditate şi raţionalitate ieşită din comun. Tiffany nu mai este pur şi simplu copila bună şi blândă din basme, ci este exact prototipul copilului cu o gândire modernă care nu acceptă orice tip de informaţie, sau orice canal de transmitere a informaţiei doar pentru că la vârsta ei “trebuie” să o facă, ci are tăria de caracter de a refuza orice instinctual şi ce gradul său de inteligenţă consideră a fi “bullshit” sau dăunător. Tiffany este astfel cu “capul plin de cuvinte pe care niciodată nu le rosteai cu voce tare” şi care conştientizează faptul că poveştile şi “istorisirile” pot avea consecinţe negative asupra celor din jur şi pot produce chiar moartea lor, deoarece aceastea duc lipsă de raţionalitate, răbdare şi luciditate. Personajele lui Pratchett dau dovadă de neconvenţionalitate: dacă până acum persoanjele principale ale basmelor îşi doreau să fie prinţi, prinţese sau broaşte care la primul sărut se transformă în personaje de basm chipeşe şi pline de bunătate şi har, acum, “noul” tip de autor ne pune în prim plan un personaj care doreşte să fie “vrăjitoarea cea rea”, aducând în discuţie, şi pledând de altfel, pentru nevinovătia şi ne-răutatea vrăjitoarelor din cărţile de poveşti, aducând argumentul suprem: uneori în basme nu găsim niciun argument cum că o vrăjitoare este rea, ci doar se prezintă mentalitatea mulţimii care o consideră rea doar pentru că este singuratică, bătrână şi se îmbracă în negru, având din dotare o pălarie ţuguiată.

Pe de altă parte, în Scoţiduşii liberi personajele „pozitive“ nu sunt pozitive prin natura lor, ci pentru deciziile pe care le iau. De exemplu, Tiffany îşi cunoaste foarte bine antipatiile şi dorinţele la adresa fratelui acesteia, însă decide a porni într-o călătorie pentru a-l recupera pe frăţiorul său, deoarece cunoaşte ce înseamnă pierderea şi sentimentele ce sunt provocate celor din jur în astfel de împrejurări. Călătoria iniţiatică pe care o are orice personaj de basm nu creează însă maturizarea lui Tiffany, deoarece aceasta este, din punctul meu de vedere, deja matură, lucidă şi raţională, ba mai mult, demonstrează faptul că aceste atribute ale unui personaj principal trebuie să fie regăsite încă din primele pagini şi nu trebuie să provoace prejudicii cu scopul maturizării sau dobândirii unor aptitudini de către orice personaj. Lumea acestor Scoţiduşi liberi este un soi de amalgam pastoral şi modern prezentat într-un mod ironic şi cinic de către Pratchett, dar demn de a fi citit de către generaţia secolului XXI, care va savura pagină cu pagină romanul, catalogat de către The Times ca fiind romanul în care “ Râsul e la el acasă!”. Eu vă zic – asemenea Sunday Express: “Crivens! Merită ză ză vânză-ntr-un mi’on dă ekzemplare”

teratura 49

O | de Andrei Duran

(

Gog (nuvela) 2

Ne ţinem de mână. Îi mângâi cu bolnăvicioasă atenţie fiecare cută a degetului ei mare. Mignonul ei deget mare. Nu vreau ca motricitatea mişcării mele, mecanica scheletului mâinii mele, să facă vreo greşeală în ce priveşte această atingere. Vreau ca totul să pară un ritual. Sper că o gâdil cu ceva din afecţiunea mea. Unghia ei mi se pare perfectă. Vârful ascuţit şi albicios, machiat cu grijă, cuticulele îndepărtate cu migală şi atenţie de Sisif şi restul trupului de unghie – rozaliu gângav – ce pare fereastra prin care o pot observa sinceră şi goală. Unghia degetului ei mare: o poartă către străfundurile ei, către abisul ei spiritual, către esenţa ei, mlăştinoasă şi întortocheată, de om. Unghia aceasta pitică ce păstrează în sine cheia către sufletul ei femeiesc. Sufletul ei unic de femeie. Această femeie în ai cărei ochi mă uit şi mă pierd cuprins de-o emoţie fierbinte, de al cărei destin mă leg cu o voluptate lacustră şi ai cărei sâni îmi joacă şotii pentru a mă enerva şi a mă rechema tânguitori şi lascivi. Buza-i de jos, cărnoasă, mă sărută cu precizie şi mă readuce lângă ea, în lumea reală în care ne scriem povestea, în care ne lăsăm tălpile sufletului să păteze harta umanităţii cu existenţele noastre. E timpul. Trenul şi-a garat scârbavnica înlănţuire de fiare, de nituri, de sticlă, de electrice fire atârnate deasupra. Gestul pe care-l vom face, de a păşi pe treapta întâi a vagonului în care am fost repartizaţi, va reprezenta o nouă pagină scrisă în arhiva vieţilor noastre. Părem dornici. Părem deschişi. Părem sinceri şi tineri. Suntem. Suntem sinceri şi tineri, deschişi şi dornici. Suntem visători, atât cât ne putem permite.

O Ne ţinem în continuare de mână, păşind prin intestinele mecanice ale trenului. “Ce număr?” mă-ntreabă absent. “70, 70 şi ceva. Stai să mă uit pe bilete. 76 ,75.”; îi răspund indiferent, deşi, între noi, nimic nu e indiferent. Căutarea locurilor, o muncă absentă. Hoitul trenului, o imagine absentă. Tot negrul şi tot răul din lume sunt absente din peisajul acestei călătorii iniţiatice. Unul altuia ne va iniţia această călătorie. Unul altuia... Se aşează pe scaun, iar eu rămân în picioare pentru a propti bagajele deasupra. Pare plictisită, adormită. O îndemn să se culce pe umărul meu sau să-şi facă un culcuş comod între braţele mele, cu capul pe coşul pieptului meu. Nu vrea. Îşi scoate o carte şi se apucă să citească. Eu nu am ce. Nu mi-am luat nimic de citit. Rămâne să mă uit pe geam sau să o sorb în tăcere cu coada ochiului. Nimic nu e mai tandru decât să îţi sorbi prietena într-o ipostază oarecare. În orice ipostază. Ce simplă şi ce sinceră privelişte: prietena mea citind...

Se aude gongul sirenei. Un mic zvâcnet şi locomotiva ne trage molcom după ea. Şuierul sirenei mă face să rememorez sunetul cristalin abia auzit. Vocea ei când a pronunţat “ce număr?”. Două cuvinte simple şi cunoscute. Timbrul vocii ei...O înrâurire de sunete pe care n-o pot reproduce cu exactitate. Nu pot descrie cu adevărat felul în care a rostit aceste două cuvinte care luate separat îşi pierd din muzicalitate. Unduirea limbii ei dulcegi. Dansul omuleţului ei mângâiat de vibrarea gâtului ei fin. O umbră de rârâire în momentul în care a scandat “r”-ul final. O ultimă jonglerie făcută de acea bucată roşie de carne înăuntrul ateneului gurii ei. Cuvintele se nasc în altă lumină. Cuvintele se nasc ordonat şi clar sub cerul gurii ei. Cristalinul sunet al timbrului vocii ei dănţuind pe fiecare molar, pe fiecare măsea, pe fiecare canin, înainte de-a fi exteriorizat. Valsul făcut de undele vocii pe dantura ei... Valsul făcut de timbrul vocii în timpanul meu: o melodie pe care vreau s-o ascult la nesfârşit. *

Un şir de imagini colorate tăcut se pierde pe geamul trenului. Albastrul cerului nu pare albastru veridic, ci un fals grosolan. Soarele abia mijeşte. Timpul trece gâlgâit. Norii negri, ai gândului meu abia trecut, ai vieţii mele de ieri, încă îmi mai întristează sufletul. Par veşted şi lipsit de substanţă. Par supt de seva ce ar trebui să-mi coloreze existenţa. Frânturi de vise se întrepătrund cu peisajul pe care îl văd alergând trenul. Câmpia se chinuie să ajungă trenul, dar se pierde, izbită fiind de somnoroasele pâlcuri de pădure. Plictisit de-aceleaşi imagini, de-aceleaşi succesiuni de natură mă întorc către ea. Din seva mea masculă, reminiscenţă a unui timp primitiv recent apus, încep s-o zgândăr cu plictiseala mea. O mângâi pe faţă, o gâdil pe burtă, o trag de bumbii sânilor .

g “ Termină, Andrei ! “ răcneşte dur şi totuşi atât de familiar. O privesc cu sinceră simpatie. “Bine, termin.” mă resemnez, nu înainte de a îi mai tiraniza sfârcul. Mă cuprinde o stare de supărare pe care încerc s-o înţeleg. Cu ce mi-a greşit? Cu ce e ea de vină că eu mă plictisesc privind pe geam? De ce nu m-am gândit şi eu să iau o carte? Tocmai eu, cel care citeşte o carte pe nerăsuflate într-o călătorie de câteva ore cu trenul? Cum de nu mi-am dat seama de un amănunt atât de pueril, atât de evident chiar şi pentru o femeie? Cum de nu mi-a dat prin cap o idee atat de simplă? Ar fi încăput berechet în bagaj. Încep să mă supăr şi mai tare la auzul acestor gânduri. Nu. Nu e aşa, îmi zic. Eu nu mi-am luat nicio carte pentru că nu voiam să citesc. Nu voiam să-mi pierd timpul nostru împreună, făcând lucruri pe care aş fi putut să le fac singur, în intimitatea gândurilor mele şi nu în compania cuiva care să-mi perturbe fiecare fărâmă de atenţie. Chiar nu cred c-aş fi putut citi cu ea lângă. Fiecare unduire a corpului ei, fiecare mişcare a buzelor ei mi-ar fi distras atenţia. N-aş fi putut sta concentrat nici măcar cinci minute...Abia acum începe să mi se contureze în minte o idee : ea doreşte să-şi piardă timpul nostru împreună? Ea poate citi liniştită, neperturbată în bula intimităţii ei, când eu îi sunt alături? Ea poate arbora acest calm şi această tăcere interioară (de mormânt) aferentă lecturii? Dacă da, atunci eu, eu ce îi mai sunt? Simpla mea prezenţă fizică poate fi ciobită de o carte? Eu, eu ce îi sunt?...Eu mă las sedus de fiecare mişcare a ei, de fiecare act al respirării, de fiecare freamăt de buze şi indispunere de carne din corpul ei, iar ea nu poate observa nici măcar atât: că mă plictisesc stând pe un scaun de tren, atent doar la inerţia peisajului de după geam? Ea nu resimte cum în mine se decojeşte materia, cum mă chinui şi mă zbat doar ca să îi atrag atenţia? Nu vede cum în mine chiuie pofta de ea? Nu simte cum în mine se ciocnesc moleculele, unele de altele, doar pentru a o trage cât mai lângă mine? Nu vrea să doarmă pe umărul meu, deşi îi e somn. Nu vrea să o iau în braţe, deşi îi este frig. Nu vrea să o sărut, deşi îi este poftă de mine. Vrea doar să-şi citească obosita aia de carte. Cât sânge rece pot avea câteodată femeile.

Locomotiva | de Andrei Duran

«piesă de teatru absurd în 3 acte» Actul I Decor: o cale ferată pe un câmp pustiu. Douã scaune faţă în faţă.Unul pe o parte a şinei, altul pe cealaltă. În mijlocul şinei un radio-casetofon vechi. Deasupra radio-casetofonului Alfabetul. Lângă, două pahare şi o sticlă de apă. Personaje: Fata Băiatul Profesorul

Scena I Fata :

Hai să ciocnim! Se citea pe faţa ei satisfacţia. Nerăbdarea o cuprindea din toate ungherele fiinţei şi o poseda, chiar acolo, pe acel scaun de lemn scorojit de vreme. Băiatul : Stai să torn în pahare . Nu se uita la ea. Privea doar sticla ce stătea spânzurată pe marginea şinei. Începe să toarne molcom în pahare, după care priveşte prin pahar, descumpănit. Băiatul : E doar apă. Blestemată apă chioară. Poftim! Îi înmânează paharul. Trecuse de la oftat la nepăsare. Fata : Hai mai repede! Toarnă-ţi şi ţie odată! Priveşte iritată cum el îşi toarnă molcom în pahar. Băiatul : Unde baţi? ridică o sprânceană, în semn de mirare . Fata : Cum unde bat? (uimită) Vreau doar să ciocnim odată. Băiatul : Bine...(zise nepăsător) Lasă sticla pe pietriş şi îi pune dopul. Ei îi sticleau ochii de nerăbdare, deoarece ştia că doar în câteva secunde vor ciocni paharele. Se desfăta de pe-acum cu sunetul lovirii celor două margini de pahar. Îl cunoştea prea bine şi îl avea înmagazinat în străfundul minţii, dar ştia că de data aceasta se va auzi de zece mii de ori mai clar, de zece mii de ori mai sfânt, mai cuprinzător, mai extatic. Ştia că acest sunet o va purifica.

Fata : Pentru! (rosti cu putere) Băiatul : Pentru! (încuviinţă şi acesta , după care se auzi sunetul mult aşteptat de ea) Se simţea cuprinsă şi posedată de un sentiment lăuntric ce n-o mai încercase niciodată. El se întinse şi deschise radio-casetofonul, lăsând, în acelaşi timp ,paharul jos . Nici unul nu sorbise din pahar. Nu le era nici sete şi nici nu sărbătoareau ceva anume. Lăsă şi ea, într-un final, paharul din mână, după care se aşeză mult mai confortabil în scaun. Fata : Nu carecumva să zici ceva. Trebuie să sorbim cu grijă acest moment de linişte. Băiatul : De ce? (întrebă nătâng) Fata : Liniştea trebuie preţuită . Liniştea trebuie savurată cu egoism şi cu tot trupul, la fel ca atunci când bei un pahar cu apă, după ce ai alergat o bună bucată de drum. Soarbe liniştea! (îl îndemnă aceasta) Băiatul : Sorb! (încuviinţă închizând ochii şi lăsându-şi capul pe spate) Fata : În linişte! (îngână oarecum iritată) Băiatul : În linişte! (încuviinţă calm) Fata : Păi taci! (scrâşni din dinţi) Băiatul : Tac! (la fel de calm şi senin) Fata : Nu aşa se soarbe liniştea! (îl apostrofă nervoasă) Nu închizi ochii, nu te-ntinzi pe spate, nu te laşi bronzat de razele soarelui pe faţă. Nu! Nu! Nu! Stai drept, cu ochii larg deschişi, observând tot ceea ce ar putea să nască zgomot şi totuşi nu naşte. Priveşti cum totul tace, doar pentru că Tu taci! (punctă cu sete) Băiatul : Am înţeles! Fata : Şi stinge rahatul ăla de radio!

Scena II „ Hei, Hei! Hei, Hei!” se auzi partea finală a melodiei „Strunga”, a formaţiei Phoenix, ieşind din radio-casetofon . Fata : Nu ţi-am zis să-l stingi? (urlă, tulburând total liniştea sacramentală) Băiatul : Ba da! (calm şi senin) Fata : Păi şi? (stupefiată) Băiatul : Păi şi l-am stins. (în acelaşi timp roti butonul radio-casetofonului) Fata : Mă, tu eşti prost? (îl privi ofensată) Băiatul : De ce? (calm şi senin) Fata : Păi ia pune-te tu în locul meu! Dacă ai fi eu, nu ţi-ai ieşi din pepeni? Băiatul : Păi nu sunt în locul tău ! Fata : Atunci, pune-te! Băiatul : Hai să schimbăm locurile! Fata : Hai!

Băiatul se ridică în picioare. Simultan, aceeaşi mişcare o făcu şi fata. Făcură un mic pas înainte. Se proptiră unul în faţa celuilalt. Se piviră adânc în ochi, ca şi cum ar fi vrut să se sărute. Ea făcu un pas în stânga. Automat şi el. El se schimbă spre dreapta. La fel şi ea. Băiatul : Bine, bine! Tu stai şi eu trec! Fata : Bine...Dar stai! De ce eu stau şi tu treci? De ce nu trec eu şi tu stai? Băiatul : Contează ? (iscoditor) Fata : Normal! Băiatul : Pentru? Fata : Cum pentru? Pentru mine! Băiatul : Bine! Tu stai şi tu treci! (se încurcă în cuvinte) Fata izbucni în râs. Băiatul : De ce râzi? (enervat) Fata : Ai zis „Tu stai şi tu treci!”. Băiatul : Ba nu! (enervat) Fata : Ba da ! (calmă şi senină, încă râzând) Băiatul : Ba NU! Fata : Ba da! Băiatul : Ba NU! (urlă) Ia treci şi soarbe-ţi liniştea! O împinse într-o parte nervos, trecu şina şi se aşeză instantaneu pe scaun. Fata : (cu spatele la el) Nu pot să trec! Mi-ai stricat toată liniştea. Nu m-ai lăsat să trec prima. Nu pot...

Scena III Fata încă stătea în picioare, înfrigurată. Nu privea înapoi. Nu ştia ce face băiatul. Acesta o privea nepăsător. Profesorul : (intrând pe scenă) Ce e cu voi aici? Băiatul : Ea soarbe liniştea. Profesorul : (către Băiat) Şi tu? Fata : El stă jos. Profesorul : Pentru? Băiatul şi Fata : Cum pentru? Profesorul : (indignat, adresându-i-se Fetei) Pentru ce tu sorbi liniştea şi pentru ce el stă jos? Băiatul şi Fata : Pentru că! Profesorul : Pentru că? Băiatul şi Fata : Da, pentru că. Profesorul : (evident enervat) Pentru că ce? Pentru că cine? Pentru că ceva? Ce? Cine? Ceva? Băiatul şi Fata : Nu. Pentru că! Doar pentru că. Profesorul : Mă, voi sunteţi idioţi? Băiatul şi Fata : (oarecum surprinşi de întrebare) De ce? Profesorul : (ironizându-i) Pentru că! Băiatul şi Fata : Pentru că ce?

Profesorul : (urlând) Păi asta vă întreb eu pe voi, dobitocilor. Pentru că ce? Pentru că ce? Pentru că ce? Băiatul şi Fata : Aaaa. Pentru că! Profesorul : (urlând) Păi asta vă întreb eu pe voi, dobitocilor. Pentru că ce? Pentru că ce? Pentru că ce? Băiatul şi Fata : Aaaa. Pentru că! Profesorul se prăbuşi pe scaunul pe care ar fi trebuit să se aşeze Fata. Privea în gol, parcă clacase. Fata : Ce are? Băiatul : (uitându-se prin stânga ei) Nu ştiu. Fata : De ce tace? Băiatul : Nu ştiu. Fata : Păi fă ceva. Băiatul : Ce? Fata : (indignată) Nu ştiu. Băiatul : Bine. Când ştii să mă anunţi ca să fac ceva. Fata începu să se gândească, deranjată vădit de totala inacţiune a Băiatului. Băiatul răsfoia Alfabetul. Fata : (neîntorcându-se) Acu’ ce faci? Băiatul : (nepăsător) Citesc. Fata : Ce? Băiatul : Alfabetul. Fata se indignă. După câteva minute îi veni o idee. Zâmbind, rosti cuvintele. Fata : Ştiu. Băiatul : (răsfoind Alfabetul) Ce? Fata : (arătând spre profesor) Ce să faci cu ăsta. Băiatul : Ce? Fata : Dă-l jos de pe scaun. Băiatul : Da’ de ce nu-l dai tu? Ce sens are să mă ridic şi eu când tu eşti în picioare? Fata : (furioasă) Păi eu nu pot să mă mişc . Băiatul : E, cum nu? (şi o împinse) Fata fu cât pe ce să-şi piardă echilibrul şi să cadă peste Profesor. Fata : Idiotule! Nu pot să trec pentru că mi-ai stricat liniştea şi ai trecut ca un porc, când am schimbat locurile. Băiatul : Aaaa, taman bine. Dacă tot tace ăsta, soarbe-ţi liniştea. Eu citesc. Ce sens mai are să-l deranjăm? Poate începe să vorbească şi îţi strică şi el liniştea. Fata : Păi nu pot să o recapăt. Am pierdut-o. Băiatul : Păi, hai că tac din gură şi o regăseşti. Fata : (oarecum umilă) Da’ mă cam dor picioarele. Băiatul : Atunci dă-l jos pe Nea Caisă de pe scaun. Fata : Of... Băiatul se cufundă în lectură. Fata rămase oarecum tristă. Îl privea pe Profesor, aşteptând parcă să se ridice şi să plece. Băiatul : (deodată) Ştiai că A e după B?

Fata : Poftim?! Băiatul : Ştiai că A e... Fata : (întrerupându-l) Am auzit întrebarea, dar cum poţi să întrebi aşa ceva? Profesorul : Eu ştiam. Băiatul : Da? Dar că B e după C? Fata : (indignată) Dar nu e aşa! Profesorul : Normal. Băiatul : Şi ce mai ştiţi? Fata : Da nu e aşa! E : A, B, C, D, E, F, G... Profesorul : Multe. Băiatul : Ca de exemplu? Fata : (ca pentru sine) Ăştia nu mă aud? Profesorul : 1+1=2. Băiatul : Altceva? Fata : (adresându-se Profesorului) Domnule! Profesorul : Că avem 32 de litere în alfabet. Fata : (urlând) Dar nu e aşa! Băiatul : I-auzi, nu ştiam. Băiatul se reapucă de citit. Profesorul tăcu din gură.

Scena IV Fata :

(monolog) De ce? De ce nu mă aud? De ce? Oare nu mă aude nimeni? Oare nu mă simte nimeni? Oare nu mă ştie nimeni? Mirosul meu, parfumul meu, trupul meu – oare nu mai sunt văzute, auzite, mirosite? Trosnetul ţesuturilor mele feminine – oare nu mai are efect aupra nimănui? Ce se petrece cu lumea asta largă, căptuşită în vise moarte, avortate? Unde e trilogia bătândă a vieţii: Gustul, Senzaţia, Trăirea? Unde s-au dus momentele vii? De ce – oh – de ce nu mă aud? Se aşează pe şină, orbită de surzenia vorbelor proprii, uitând de obsesia liniştii . Priveşte în gol, prin corpul Profesorului. Încă nu se uită înapoi la Băiat. Acesta răsfoieşte cu putere Alfabetul, rămânând plăcut surprins la fiecare literă. Profesorul : (interveni) Dar te auzi. Fata : (uimită, ridicându-şi privirea înspre chipul buhăit al Profesorului) Ş-atunci, de ce nu mi-aţi răspuns când discutaţi cu Băiatul? Profesorul : Ai zis ceva atunci? Fata : Bineînţeles; chiar am urlat. Profesorul : I-auzi. Probabil eram prinşi în discuţie. Fata : Nicidecum. Dumneavoastră eraţi chiar plictisit.

Profesorul : Şi Băiatul? Fata: Ce-i cu Băiatul? Profesorul : Băiatul cum era faţă de discuţie? Fata : Era sau părea, că nu l-am văzut, extaziat de discuţie. Profesorul : (zâmbind) Păi, vezi? Asta era. Fata : Ce? Profesorul : Extazierea lui. N-a fost una simplă. A fost o dublă extaziere, care m-a cuprins şi pe mine. De-aia nu te auzea. Eram amândoi absorbiţi de discuţie. Fata : Ce? Cum să cred o tâmpenie ca asta? Profesorul : Crezi, nu crezi, aşa a fost. Fata : Sigur că da... Băiatul : (puternic surprins) Bă, ce chestie! Fata : Nu pot să cred aşa ceva, Domnule. Profesorul : Ţi-am zis; e dreptul tău. Crezi ce vrei. Nu încerc să te conving de altceva. Băiatul : Ia ascultaţi! Fata : Nu, dar totuşi , „dublă extaziere”, sună... Profesorul : Cum sună? Băiatul : (privind chiorâş) Bă, ăştia nu mă aud? Fata : Sună stupid, pueril, aberant. Profesorul : (râzând cu poftă) Da... Fata : Ce da? Băiatul : Alo! Profesorul : Îmi dădeam seama de ceva. Fata : De?... Băiatul : Vă bateţi joc de mine? Profesorul : De faptul că încă nu poţi să înţelegi această dublă extaziere stupidă, puerilă, aberantă. Fata : Păi, nu cred că o înţeleg mulţi. Băiatul : (renunţând) E clar. Profesorul : Ai fi surprinsă... Se făcu din nou linişte. Băiatul citea cufundat în Alfabet. Fata privea tâmpă câmpul din jur. Profesorul părea măcinat de diferite gânduri negre.

Scena V Băiatul : Da’ cine e ăsta de fapt? Fata : (cu spatele la Băiat) Habar n-am. Băiatul : Păi, hai să-l întrebăm! Fata : De ce? Băiatul : Păi, pare aşa inutil aici. Fata : Păi, şi noi cum arătăm? Băiatul : Oricum mai utili ca el. Fata : Crezi?

Băiatul : Poate... Fata : Păi întreabă-ţi-l! Băiatul : Eu?! Fata : Da; mie nu-mi pasă. Băiatul : Ah... Fata : La fel cum ţie nu ţi-a păsat când te-am rugat să-l dai jos de pe scaunul meu. Băiatul : Da...bine... Privi prin dreapta Fetei la Profesor Băiatul : Domnu’! Profesorul nu schiţă nici un gest. Băiatul : (i se adresă Fetei) Nu răspunde. Fata : Poate nu răspunde la „domnu’„ . Băiatul : Aaa, da, corect! Nea Domnu’ (adresându-se Profesorului) Fata : (râzând) Nea Domnu’? Nici eu n-aş răspunde la asta. Băiatul : (enervat) Da’ ce are? Fata : E stupid, pleonastic. Băiatul : Ba nu! Fata : (întări, râzând în continuare) Ba da! Băiatul : (rosti acid) Atunci, dă-ţi-l jos singură! Fata : Dar nu te supăra acum, doar că a fost amuzant. Tu n-ai fi râs de mine, dacă făceam o asemenea greşeală? Băiatul : (enervat) Nu! Fata : Nu te cred! Băiatul : Pune-mă la încercare! Fata : Păi, n-am cum... Băiatul : Problema ta. Profesorul : Copii! Fata : De ce eşti aşa? Băiatul : Aşa cum? Profesorul : Copii! Fata : Aşa cum eşti... Băiatul : Cum sunt? Profesorul : (aproape urlând) Bă! Fata : Aşa! Băiatul : Asta însemnând...? Profesorul : Ai dracu’! Se fac că nu m-aud. Fata : Însemnând exact ceea ce vreau să spun. Băiatul : Şi ce vrei să spui? Profesorul : Ai naibii nesimţiţi! Fata : Că... Băiatul : Că ce? Profesorul : Ai naibii nesimţiţi!

Fata şi Băiatul : Cine? Profesorul : (observând că nici unul nu mai zice altceva) Cine ce? Fata şi Băiatul : Cine-s nesimţiţi? Profesorul : (stupefiat că nu-l auziseră şi crezând în continuare că-l iau peste picior) Voi! Fata şi Băiatul : Da’ noi ce-am făcut? Profesorul : E, pă dracu-n paişpe, ce-aţi făcut!? Vorbeaţi ca nesimţiţii fără să mă băgaţi în seamă, când vă atrăgeam atenţia. Fata şi Băiatul : Nu v-am auzit. Profesorul : Bine, mă! Faceţi voi pe deştepţii cât vreţi. Eu plec... Fata şi Băiatul : Unde? Profesorul : Unde vreau eu! Fata şi Băiatul : Şi unde vreţi? Profesorul : Ce contează? Fata şi Băiatul : Nu contează . Profesorul : Ş-atunci de ce întrebaţi? Fata şi Băiatul : Aşa. Profesorul : Gata! Sunteţi rupţi de lume. Plecaţi cu pluta. Nebuni, înţelegeţi? Fata şi Băiatul : Părerea dumneavoastră. Profesorul : (enervat , se ridică de pe scaun şi li se adreseaz ) Eu plec. La revedere! Profesorul părăseşte scena. Fata şi Băiatul : (aproape hipnotizaţi) Părerea lui. Băiatul : Poţi să te aşezi pe scaun acum...

Sfârşitul Actului I

60 60

|poezii de Andrei Duran lecţia sărutului stai ! sunetul dorinţei – ce-n piept ne arde cuticula sufletului – ascultă-l . stai ! prinde susurul sălbatic al buclelor tale atunci când capul se-ndoaie înspre căutându-mă . stai ! respiră , căci eu îţi respir mirosul buzei . stai , căci grăbindu-te ne vei pierde sărutul . stai ! şi gustă acuma fructul sunetului şi mirosului buzelor , limbilor cerului gurilor noastre .

XXII rost cârlionţat trăirii coastei ce te denumeşte Evă – nu-i nimic de trupul doare şi îşi arogă o grevă. cum să porţi discuţia mâinii ce ticsită îşi fumează tinereţea încarcerată, când ei toţi te violează ? sens , nonsens , ţie nu-ţi pasă de eşti pură , de eşti sfântă , ci te doare-n stânga buzei istovită şi înfrântă.

gingivită mă doare cerul gurii celor care te-au avut , căci ştiu că pe ei nu îi mănâncă dorul şi dragostea de tine la fel cum m-a mâncat pe mine chiar de la-nceput . gingiile-mi se frâng una după alta cu sete , cu furie , cu dezgust necăutând , neaşteptând nici măcar broboana de sânge plină cu dragostea resimţită de suflet şi gând . mă doare cerul gurii celor care încă te au şi te vor avea chiar dacă limba mea e arsă şi roasă de ceea ce nu mi se va mai întâmpla .

dublu catren

soiuri de pacoste au trecut secole de când iubim şi ne e scârbă de dragoste – atât de sec şi rece felurim soiurile de pacoste . putem şi ştim să ne dezamăgim cu sentimente duhnind a dragoste , dar ne e greu să ne dezvăluim sufletul plutind într-o oază abruptă şi intoxicată de-atâta umanitate .

arcuşul tău mă arde pe buza superioară – fiinţa ta întreagă e-un sunet de vioară . din geniul curgerii tale prin note arcuşul tău mă doare când ştiu că înţeleg doar o secundă din feminina ta splendoare .

t a l u c i r t a m x

e u a m , a ˘ m a

(scenariu de film) |de Maria Galea

INT- zilele noastre, Romania, ZI Directorul – un bărbat în vârstă de 50 de ani, robust, impunător. Alexandru Cristescu, 13 ani, un băiat înalt, slab, cuminte. Vlad Onescu, 13 ani, un băiat de statură medie, grăsuţ, prietenos, copilăros. Alte personaje – 3 profesori Sinopsis: Alexandru Cristescu este un tânăr elev care este molestat de directorul şcolii la care învaţă. El este persecutat de nenumărate ori de către profesor până într-un moment în care ripostează şi în urma căruia va fi dat afară din instituţie. Povestea se bazează pe întâmplările care duc la exmatricularea băiatului.

Scena 1 Într-o clasă de elevi, o profesoară stă în faţa clasei şi predă o lecţie. E profesoară de geografie. Copiii stau ascultători în bănci, doar câţiva şuşotesc şi discută între ei. Profesoara în vârstă de 40 de ani, frumoasă, vorbeşte calm şi din când în când arată către o hartă. Stă rezemată de banca unui elev. De afară se aud paşi. Se opresc în dreptul clasei. Directorul şcolii intră. Elevii se ridică. Directorul: Nu, nu, staţi jos. Nu am treabă cu voi, doar cu Alexandru Cristescu. Se uită la profesoară. Promit că nu-l ţin mult. Vreau să văd dacă şeful clasei a mai repetat pentru olimpiadă. Se poate? Profesoara: Sigur! Din spate, Alex cu o faţă tristă, se ridică obosit şi se îndreaptă către director. Directorul: Bun, acum vă las să continuaţi lecţia doamna profesoară. Profesoara: Mulţumesc! (zâmbeşte) Directorul zâmbeşte şi el, pune mâna pe umărul lui Alex şi pleacă. Ajung în biroul său. Directorul: Ce faci Alex? Pari cam trist astăzi. S-a întâmplat ceva acasă? Sper că nu. Hai, ştii doar că nu-mi place să te văd posomorât atunci când îmi reciţi din Ştefan Augustin Doinaş. (zâmbeşte prosteşte) Alex stă tăcut, cu privirea fixă către director. Încearcă să-şi stăpânească dezgustul. Directorul: Haide, fii mai vesel! Astăzi nu o să te întreb dacă ai învăţat sau nu. Nici nu mă interesează. Plus, ştiu că totul e ok. Ce poezie îmi reciţi azi? Alex (scârbit): Doar tu. Directorul (se ridică de pe scaun): Ascult.

Alex: Când omul, prăbuşit, la început/ În iarba duşmănoasă şi-n ţărână/ Adulmecă-n ţârâşul greu, pe-o rană,/ Miresmele ce se-nălţau din lut/ Şi nemaivrând ostatic să rămână... Directorul se apropie de băiat, îl atinge uşor pe haină, încet pe gât, apoi îţi trece mâinile prin părul băiatului. Alex: Sub zarea strivitoare ca un scut,/ Se răsucea s-o urce, renăscut/ Şi se agăţă de fulgere c-o mână,/ Acea cumplită smulgere din smoală/ Cu palma-ntoarsă ca o cupă goală/ Fu primul dans în care se zbătu,/ Elan de floare palidă, involtă,/ Vibrat pe scări de sunete spre bolta/ Pe care-n mers îl aminteşti doar tu. Directorul se apleacă spre Alex şi îi sărută obrazul stâng. Alex se smulge din mâinile profesorului. Directorul: Minunat Alexandru! Reciţi minunat. Ţi-ai ales o poezie superbă. Bravo! Se duce la birou. Directorul: Cunoşti “Artistul” de Oscar Wilde? Alex: Nu. Directorul: Am să-ţi povestesc eu atunci, şi sper că vei înţelege frumoasa metaforă. Într-o seară i se ivi în suflet dorinţa de a făuri o imagine a Plăcerii care se statorniceşte doar o Clipă. Şi o porni prin lume să caute bronz. Pentru că nu putea gândi decât în bronz. Dar tot bronzul din întreaga lume pierise; în întreaga lume nu mai puteai găsi bronz deloc, de nu ar fi să pomenim bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea. Acum, imaginea aceasta el însuşi, şi cu propriile-i mâini, o făurise şi o aşezase pe mormântul singurului lucru pe care-l iubise în viaţă. Pe mormântul acelui mort pe care cel mai tare îl iubise, aşezase imaginea modelată de el însuşi, ca să poată sluji drept semn al iubirii ce nu moare, a omului, şi ca simbol al mâhnirii care durează pururea, a omului. Şi în întreaga lume nu mai exista alt bronz în afara bronzului acestei imagini. Şi luă imaginea pe care o făurise şi o depuse întrun mare cuptor, şi o dărui focului. Şi din bronzul imaginii Mâhnirii care suferă Pururea el făuri o imagine a Plăcerii care se statorniceşte doar o Clipă...(se uită către băiat) Înţelegi Alexandru? Tu eşti acest artist care mi-a făurit imaginea de bronz şi care mi-ai trezit de atâta timp sentimente pe care mi-e greu să le destinui. Alex se ridică imediat, iese glonte pe uşă, nu se uită în urmă. Afară, se şterge pe obraz şi fuge către clasă. Clopoţelul se aude, e pauză. Elevii dau buzna afară din clase. Ora de română. Directorul se află la catedră, vorbeşte elevilor despre poezie. Vlad (către Alex): M-am săturat de poezie. Ştie să vorbească doar despre asta. Tata mă ceartă pe mine pentru că nu citesc beletristică destul. Zice că poezia e pentru pămpălăi. De parcă eu vreau să învăţ numai poezie! De ce te-a mai chemat în birou? Alex se uită către profesor şi vede cum explică ceva unui coleg de clasă. Alex: Să-i recit iar o poezie stupidă. Directorul se uită la cei doi băieţi. Îl ridică pe Vlad în picioare şi îi spune să repete ce a zis. Vlad (stânjenit): Nu ştiu ce aţi spus. Directorul: Mâine îmi scrii o compunere în care descrii diferenţa între Eminescu şi Macedonski. Dacă nu scrii corect ai 3 şi un punct scăzut la purtare. Stai jos. Altă dată să fii atent. Şi să nu încerci să copiezi că mă prind. Vlad se aşează. Directorul se uită urât la Alex. Directorul: Să revenim. Macedonski e unul din puţinii autori de rondel. Mai ţineţi minte ce este un rondel? (Linişte) Rondelul este o poezie scurtă, cu formă fixă, a cărei structură se bazează pe refren. Macedonski este fondatorul revistei şi cenaclului “Literatorul” ca reacţie a influenţei germane a grupării “Junimea”. A avut câteva poezii faine, restul nici nu contează. Citiţi-l dacă vreţi, dar dacă îmi veţi reciti vreodată din el vă las repetenţi. (Linişte) Ce mai trebuie să reţineţi despre el, este faptul că…

Se aude clopoţelul. Profesorul se încruntă. Directorul: Bine. Ne oprim aici. Pentru mâine aveţi de citit tot ce v-am predat de luni până astăzi inclusiv. Vă ascult. E timpul să vă mai pun nişte note. Sunteţi liberi. Cristescu, vino la mine în birou în 5 minute. La revedere! Copiii salută înapoi. Profesorul iese. Copiii aleargă prin clasă, ies pe hol, ţipă. Alex rămâne în bancă alături de Vlad. Alex: Îmi pare rău! Vlad: Nu-i vina ta. Alex: Vino în seara asta la mine. Îţi scriu eu tema. Vlad: Bine, îi spun lui tata că învăţăm amândoi. (îi zâmbeşte) Te ajut eu la mate. Iese din bancă şi aleargă către un alt coleg care se bate cu cretă. Încep să arunce şi în Alex. Alex se alătură băieţilor. După puţin timp îşi aduce aminte că trebuie să plece la director. Ajunge la biroul directorului. Ciocăne şi intră. Directorul vorbeşte cu un alt profesor. Alex salută dar nu i se răspunde. Directorul: Da, mă voi ocupa şi de problema asta. Profesorul: Neapărat. Nu vrem să ne certăm. Directorul: Nici nu avem de ce. Ţi-am zis, nu uit. Mă ocup şi o să vezi că normele se vor schimba. Profesorul: Mă bucur că ne-am înţeles. Am plecat, mă duc la oră. Vorbim. Profesorul pleacă, directorul îi arată lui Alex să se aşeze. Directorul (supărat): Ce vorbeai la ora mea cu colegul tău? Alex: Nimic. Directorul: Nu-ţi bate joc de mine. Crezi că-s prost? Cum nimic? Alex: Nimic. Directorul: Deci mă faci prost? Alex: Nu Directorul: Ieri ai plecat în mare grabă din birou. Nu-mi place să fiu ignorat. Eşti obraznic. Trebuie să înveţi să mă respecţi. L-am pedepsit pe Onescu, acum e rândul tău. În seara asta rămâi aici. Pleci mai târziu acasă. Voi telefona personal pe părinţii tăi şi le voi spune că stăm peste program pentru a repeta pentru olimpiadă. Ai înţeles? Alex se uită cu scârbă la el dar nu spune nimic. Directorul: Ai înţeles? Alex: Da Directorul (cu vocea dintr-o dată blajină): Vino-ncoace. Ştii că nu-mi place să mă supăr pe tine. Alex stă nemişcat. Profesorul se apropie de el şi îi miroase părul. Directorul: Eşti un copil deştept. Dar neascultător. O să înveţi cum să fii obedient. Eşti simpatic şi când eşti supărat pe mine. (zâmbeşte) Nu-i nimic, îţi trece. Copiii nu ţin pică. Mai târziu vom repeta gramatică şi despărţirea propoziţiilor. Apoi trecem la comentarii. Acum pleacă. A început ora. Ne vedem la 19. Ieşi. Alex iese, trânteşte uşa intenţionat. Fuge direct în clasă. Bate la uşă, intră. Îşi cere scuze că a întârziat şi se aşează cuminte în bancă. Alex (lui Vlad): Nu mai poţi veni în seara asta la mine. Vlad: De ce? Alex: Trebuie să repetăm. Vlad: Idiotul! Nu-mi face tema. Să-mi dea 3! Să-mi scadă şi nota la purtare, cu-i pasă? Alex: Nu. Am promis că o fac. Lasă, îi recit poeziile pe care vrea să le audă şi mă întorc. O să avem timp să ne jucăm fotbal.

Vlad: Dacă mă lasă mama. Alex: O să te lase. Profesoara: Vlad, Alex, linişte! Cei doi îşi îndreaptă atenţia către caiete. Ora 19:00. Şcoala rămâne aproape goală. Mai sunt doar 4 profesori şi femeia de serviciu care face curat în clase. Alex se află în faţa biroului directorial. Profesoara de geografie trece pe lângă el. Profesoara: Ce faci Alex, nu pleci acasă? Alex: Rămân, exersăm pentru olimpiadă. Profesoara: Aa…bine. Spor! Alex: Mulţumesc! La revedere! Profesoara: La revedere! Alţi 3 profesori se aud râzând în cancelarie. Ies şi părăsesc şcoala. Alex mai bate o dată la uşă. Nimeni nu răspunde. Dă să plece. Din cancelarie iese directorul. Îi face semn să vină cu el. Directorul se aşează pe scaunul său, Alex pe cel din faţa biroului. Îşi scoate caietele iar profesorul o carte. Directorul: Aşa…să începem. Copiază frazele astea şi apoi desparte-le în propoziţii. Profesorul îl priveşte pe Alex. Soarbe enervant dintr-un pahar cu ceai în timp ce băiatul copiază frazele. Face zgomot. Răsfoieşte aiurea prin carte. O închide. Bate cu un stilou în birou. Nu-şi găseşte locul. Îşi aranjează hainele, îşi piaptănă părul. Se uită către băiat. Se ridică. Se duce la uşă. Se uită iar la băiat. Îl priveşte. Se duce iar la birou şi mai soarbe puţin din ceai. Se îndreaptă către un raft plin cu cărţi. Nu ştie ce să aleagă. Se uită cu un ochi la Alex. Acesta liniştit copiază încă frazele. Directorul tuşeşte. Îşi cere scuze. Alege o carte, îi citeşte coperta, după care, o pune iar la loc. Se duce iar la uşă. Simte un disconfort în pantofi. Se descalţă şi îşi verifică interiorul încălţămintei. Se încalţă la loc. Priveşte pe fereastră. Încă zi, lumea se întoarce de la muncă, se aud maşini, copii alergând, ţipând. Alex se uită către fereastră. Profesorul o închide. Ia loc pe scaun. Directorul: N-am ştiut niciodată să mă impun. Uneori am fost naiv, uneori laş. Am crezut că oamenii te vor respecta dacă şi tu îi respecţi. Nu e întotdeauna aşa. Profită de bunătatea ta şi de răbdarea pe care nu o înţeleg. Am sperat că bunul lor simţ corespunde cu al meu. Aşa că am renuţat. Nu mai am încredere în nimeni. (Se uită la băiat) Ce nevinovat te uiţi! Ai o privire nedumerită. Ai dreptate să te uiţi aşa la mine. Pauză Directorul: Nu mă întrebi ce am? Alex (scârbit): Ce s-a întâmplat? Directorul: Am probleme acasă. Când nu mai sunt dispus să o ascult pe nevastă mea, sau să-i mai acord orice atenţie, îşi dă seama că nu mai e nimeni care s-o asculte. Atunci îşi aduce aminte de mine. Şi nu pentru că îi e dor de mine, nu pentru că a realizat ceva, ci pentru că e singură şi îi este frică. Acum e îngrijorată şi speriată. Momentele cu ea sunt inutile şi banale. Nu am nicio amintire frumoasă cu ea. E imposibilă! Alex tace, directorul continuă. Directorul: Habar nu are cum să se comporte. Nu e obişnuită să-şi rezolve problemele. E un nimeni. Dar îmi face plăcere să o văd pierdută. E amuzant să o privesc neajutorată, neputincioasă. Crede că are dileme, dar nu are. Doar şi le imaginează. Nu mai sunt dispus să o ajut. Nici nu ştiu de ce am fost dispus să fac asta! N-are decât să se obişnuiască aşa, singură. Eu m-am obişnuit de mult. S-a înşelat de atâtea ori, acum e rândul ei să accepte schimbarea. Mi-a ajuns. Se opreşte. Alex se apucă de rescris. Directorul continuă. Se plimbă prin încăpere. Directorul: Nu mi-e milă de ea. O dispreţuiesc. E ridicolă. Ai terminat?

Alex: Mai am puţin. Directorul: Nu mai scrie. Ajunge. Azi nu am chef să repetăm. Mai bine mi-ai reciti ceva. Alex: De Augustin Doinaş? Directorul: Orice poezie vrei tu. (îl mângâie pe spate) Alex (se gândeşte pentru o clipă): Mâna devine mai ţeapănă/ Decât trupul/ Trupul mai ţeapăn/ Decât patul/ Patul mai ţeapăn decât casa/ Casa mai ţeapănă decât drumul/ Drumul mai ţeapăn decât norul/ Norul mai ţeapăn decât cerul/ Şi tot aşa, până când nu mai ştii/ Despre ce e vorba/ Moartea pe semne/ Nu-i altceva. Directorul: Ce prostie mai e şi asta? Alex: “În depărtări” de Marin Sorescu. Directorul: Alta! Alex: Că vine moartea/ Şi atunci toată această încordare îmi trece. Directorul (supărat): Nu asta prostule! Spune-mi una care să-mi placă. Spune de Doinaş. Alex pune pixul jos, îşi trage scaunul mai în spate Alex: Fructele din tablou sunt un adio/ Albastru, verde, indigo vor arde/ Oraşe sortite să leafirme/ Amoruri multe vor stârni... Directorul se apleacă spre Alex, vrea să-l sărute. Alex se trage din braţele profesorului, vrea să plece. Directorul: Îmi cer iertare. Îmi cer iertare! Nu trebuia să fi făcut asta. Nu te speria te rog! Nu pleca. Iertare! Se apropie de Alex şi îl atinge uşor pe umăr. Directorul: Iartă-mă! Sunt obosit. Nu ştiu ce-i cu mine. (se uită în jur) Uite, îţi voi recita o poezie. O să vezi că te vei simţi mai bine. Îl îmbrăţişează şi-i miroase din nou părul. Îngenunchează la picioarele elevului. Alex stă nemişcat pe scaun, tremură. Se dă mai în spate cu scaunul. Directorul: Tremuri. Înţeleg (oftează). Am să-ţi recit o compoziţie de versuri dragă mie. Cred că este cea mai sinceră iertare pe care o meriţi. Se numeşte “Înger de pază”, de Eminescu. Am adaptat-o prin unele părţi (râde nervos).(Cu privirea în jos) Când sufletu-mi noaptea veghea în estaze/ Vedeam ca în vis pe-al meu înger de pază/ Încins cu o haină de umbre şi raze/ C-asuprămi c-un zâmbet aripile-a-ntins/ Dar cum te văzui într-o palidă haină/ Copile cuprins de dor şi de taină/ Fugi acel înger de ochiu-ţi învins/ Eşti demon, copile, că numai o zare/ Din genele-ţi lunge, din ochiul tău mare/ Făcuşi pe-al meu înger cu spaimă să zboare/ El veghea mea sfântă, amicul fidel?/ Ori poate/…O-nchide lungi genele tale/ Să pot recunoaşte trăsăturile-ţi pale/ Căci tu- tu eşti el. Îşi ridică privirea. Alex e de neclintit. Se uită la ceas. Profesorul se ridică, se aşează pe scaunul lui. Alex: Pot să plec? Directorul (descumpănit): Da Alex se repede spre uşă. Directorul îl opreşte. Directorul: Nu-ţi uita caietele Alexandru. Repetăm noi altă dată. Alex îşi strânge în grabă caitele şi iese.

[ sfârşitul Scenei I ]

Studium center

”

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro Email: office@studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75 Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor) 69

oto

ografie 71

Fotografiile lui Romaniţan Nicolae www.romanitan.blogspot.com

Pe scurt, autorul lor este Romaniţan Nicolae, student la Universitatea de Arte şi Design din Cluj. M-a rugat pe mine să vi le trimit. Sunt fotografii experimentale (dacă nu mă înşel sunt şi câteva colaje foarte bine finisate). Îmi aduc aminte de Francesca Woodman. M-aş bucura dacă le-aţi putea găsi un loc în numărul acesta sau în numărul următor. Vă mulţumesc atât în numele meu, cât şi în numele lui, Simina

www.romanitan.blogspot.com

Alba Iulia de Andrei Iancu