Revista ARTe

cuprins arte 13

˘ Arta Mircea Cantor - aspiraţia de a te autodepăşi______________10 Domnişele lui Vladimir Volegov_____________14 Discuţie cu pictorul Mirel Vieru__________________18

10 echipa ARTE Echipa editorială: Mihaela Ion (redactor şef) Maria Galea Iulia Petrache Andrei Duran Mihaela Tivdă Simina Piţur Irina Maria Tămăşan Crina Ilca Corector: Angela Grigore Layout designer: Ioana Biţin Fotografii: Iulia Petrache Călin Grebleş

Redacţia nu îşi asumă răspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii răspunzători celor afirmate. Articolele nu pot fi reproduse fără a obţine în prealabil permisiunea redacţiei şi a autorului. Pentru detalii despre activitatea ARTe: arte@initiativedurabile.ro sau mihaella.ion@initiativedurabile.ro

˘ literatura

travelling

“Adevărata viaţă de gheişă” de Mineko Iwasaki____________23

Geneva văzută de Iulia Petrache_________34

“În răspăr” de Josis-Karl Huysmans _________25 Omagiu scriitorilor pierduţi___________________28 Poezii de Andrei Duran______________30

23 film

foto

Despre Buster, cu dragoste________________42

Vizualul în fotografia suprarealistă: Štursky şi Bayer______________58

Despre Jean Cocteau, între muzică, film, literatură şi artă pură_______46

Fotografiile lui Călin Grebleş________________63

Dekalog I ________________________50 “Mamă, m-au exmatriculat” de Maria Galea______________52

A aparut numarul 2 print al ˘ ˘

Revistei Atelierul

Ne-a făcut mare plăcere de ne reamintim de vremurile când eram eleve sau studente şi-am împărtăşit şi cu voi impresiile şi pozele noastre, dar şi obiecte şi accesorii handmade şcolăreşti. Câştigătorii concursului nostru cu temă şcolară s-au bucurat să-şi vadă creaţiile publicate într-un articol special Back to school, iar Daria ne-a arătat cum să fim cochete în prima zi de şcoală. Cum v-am obişnuit, şi acest număr are multe tutoriale din care puteţi învăţa să faceţi: un penar care nu seamănă a penar, agrafe de birou decorate handmade, o copertă de caiet şi ustensile de scris personalizate, obiecte de birou handmade, dar şi bijuterii realizate prin tehnica quilling. Anca ne-a împărtăşit ce a învăţat ea despre fotografia de produs, iar Daniel Loagăr şi Andrei Cornea ne-au povestit despre colajele şi fotografiile pe lemn care prind viaţă în atelierul Una isola muy Hermosa. Alexandra Stan şi Soul Rebel neau recomandat ţinute pentru şcoală pe care noi le-am accesorizat handmade, iar Ramona ne-a arătat beneficiile fructelor Goji de la Pukka Food. Iar pentru că dintr-o zi de şcoală nu putea lipsi pacheţelul, Gabriela Iancu ne-a încântat simţurile cu spumă de smochine şi coacăze roşii şi faux-sushi cu gust dulce-sărat, iar noile noastre prietene de la Spic şi Bob ne-au împărtăşit secretul pentru pâinea cu secară şi multicereale, dar şi pentru pâinea-desert cu nuci şi curmale. Revista se găseşte în diferite locaţii din Bucureşti, Cluj, Timişoara, Târgu-Mureş, Braşov, Iaşi, şi Constanţa, şi poate fi comandată prin poştă cu un mail la contact@revista-atelierul.ro

www.revista-atelierul.ro

Ar t

r ta

Mircea Cantor aspiraţia de a

te autodepăşi „Toţi copiii sunt artişti. Problema cea mai mare este cum să rămână artişti odată ce cresc.” Pablo Picasso | Crina Ilca

Din ce în ce mai mult sunt surprinsă de faptul că societatea noastră încă nu ştie să-şi exploateze adevăratele valorile. Între aceste valori oarecum excluse de societatea românească se numără cel mai adesea tinerii artişti. Este păcat că în continuare ne place să privim spre trecut, iar prezentul ne scapă de sub ochi. Mircea Cantor este unul dintre artiştii prea puţin cunoscuţi la noi, dar foarte apreciat în restul Europei. Acest fapt l-a făcut pe artist să îşi scrie în CV: „Muncesc pe pământ”, ca un fel de reacţie la nerecunoaşterea creativităţii sale din partea societăţii din care provine. Artistul este recunoscut datorită multiplelor lucrări pe care le-a realizat, fiind inspirat de un alt mare artist francez, Marcel Duchamp, dar nu numai. El îmbină cu o mare ingeniozitate note din fol-

clorul românesc cu aspectele globalizării. Utilizând metoda instalaţiei, animaţia, sculptura şi fotografia, doreşte să reflecte nevoia de necunoscut a existenţei noastre într-o lume îngrădită de porţile consumerismului, care transformă libertatea omului într-un concept relativ, greu de atins, dar care este simulat la fiecare pas. Chiar dacă în România, numele de Mircea Cantor nu ne prea spune nimic, în restul Europei sau în Statele Unite, artistul este cunoscut datorită expoziţiilor sale în cadrul unor instituţii de artă de renume, precum Muzeul de Artă Modernă din New York, Centrul Pompidou din Paris, Muzeul Naţional şi Centru de Artă Regina Sofia din Madrid, etc. Dintre cele mai importante opere ale acestui artist de seamă, ţin să numesc următoarele:

1. The Departure (2006) – este

unul dintre filmele-instalaţii pline de semnificaţii ale artistului. În acest film, artistul reuşeşte să surprindă dispariţia interesului faţă de pradă (căprioara) a prădătorului (lupul) în momentul în care aceştia sunt într-un mediu artificial.

2. Arch of Triumph (2008) –

reprezintă o poartă tradiţională din zona Maramureşului, ca semn al bunăstăriii, prosperităţii, precum şi obiectul ce stă între protecţia resimţită înăuntrul casei şi între mediul exterior al acesteia. Mai mult, această poartă este decorată cu „Pomul vieţii” şi are urme de ADN de la diverşi indivizi. Acest lucru simbolizează unicitatea individului în legătură cu moştenirile atât culturale, cât şi genetice ce le-a primit de la strămoşii săi.

3. Tracking happiness (2009) –

înfăţişează 7 fete care îşi mătură urmele pe nisipul alb, formând un cerc perfect. În căutarea fericirii, deseori, fiecare dintre noi înlătură urmele celuilalt pentru a le înlocui cu propriile urme. Este un proces circular, care denotă o oarecare rutină în găsirea fericirii şi, totodată, în încercarea de a ne pune noi amprente asupra existenţei noastre într-un spaţiu dat. Mircea Cantor a câştigat cu această instalaţie în 2011 premiul Best Dance Short Film la Festivalul Internaţional de Film Tiburon.

5. Rainbow (2010) - o construcţie de sticlă ce imită curcubeul, având impregnate amprentele artistului pe bucăţile colorate. Curcubeul este utilizat ca un motiv în evidenţierea barierei dintre pământ şi „teritoriul interzis”, între vizibil şi invizibil, între caracteristica finită a fiinţei umane şi cea infinită a universului, totul având o structură fragilă, dar solidă în acelaşi timp. Artistul este recunoscut datorită multiplelor lucrări pe care le-a realizat, fiind inspirat de un alt mare artist francez, Marcel Duchamp, dar nu numai. 6. Flying Fish (2011) – reprezintă un avion făcut din butoaie de ulei reciclate, ce aduce în prim-plan nevoia de a depăşi vechile idei utopice şi a lăsa modernitatea să împrospăteze mentalitatea noastră.

După cum se vede din puţinele lucrări enumerate mai sus, Mircea Cantor dă dovadă de o ingeniozitate nemaipomenită. În acelaşi timp, spiritul creator al artistului arată o mare putere de sinteză, îmbinând în aceste lucrări cu mare uşurinţă vechiul şi noul, tradiţia şi modernitatea, precum şi concepte care doresc să ne sporească dorinţa de necunoscut, de neobişnuit. Mircea Cantor este de părere că: „dacă o zi reuşeşte să te surprindă cu ceva, aceasta merită trăită”.

Domniţele lui | Iulia Petrache

Maci, câmp, linişte, miros de fân, o domniţă aşteptându-şi cavalerul…. Basm? Sau poate nu…Toate aceste lucruri iau viaţă în faţă ochilor noştrii de fiecare dată când admirăm un tablou de Vladimir Volegov. Prima mea întâlnire cu Vladimir Volegov a fost cu mult timp în urmă. Eram o puştoiacă care visa poveşti nemaiauzite,

mai ales când cutreiera ţara în lung şi în lat, cu cei dragi alături sau alteori îndreptându-se către cei dragi…, cu trenul sau cu autocarul… sau pur şi simplu la picior... Mereu fascinată de viaţa simplă, dar plină de parfum, într-un moment de maximă dorinţă de a imortaliza imaginea pe care câmpiile României mi-o aduceau în faţă ochilor în drumul meu spre Alexandria, am dat un search pe Google căutând istoria macilor. Am rămas însă fascinată la vederea unei imagini ce înfăţişa o tânără tolănită pe câmpul plin cu maci, citind liniştită o carte. Am salvat acea imagine în minte … şi acolo a rămas mult timp, până când dorul de maci mi-a revenit şi l-am redescoperit pe Vladimir Volegov. Pentru voi, cei ce admiraţi pentru prima dată creaţile lui Volegov, vă avertizez: Domniţele sale or să vă păcălească privirea, deoarece, deşi simple creaturi, ele prind viaţă pe pânza artistului şi încep a spune o poveste care vă va prinde ca în nişte fire de păianjen frumos coloarate. Deci: staţi alerţi la paleta de culori şi la povestea din spatele culorii… Vladimir Volegov s-a născut în Chabarovsk, Russia, şi a început să picteze la o vârstă destul de fragedă: trei ani. În toată perioada adolescenţei talentul său nu a rămas neobservat şi după ce a urmat cursurile şcolii de artă “Krivoj Rog” şi după ce şi-a făcut stagiul militar, acesta a fost acceptat în cadrul Institutului Poligrafic din Lvov din fosta Uniune Sovietică. Începând cu 1984 Vladimir Volegov a început să participe şi să şi câştige competiţii internaţionale pentru poster art, acesta reuşind la scurt timp să se mute la Moscova şi să îşi înceapă o carieră în artă commercială, care era la mare modă în aceea perioadă. Astfel, acesta a început o colaborare cu case de

muzică din Rusia, făcând design-ul multor postere, CD-uri şi casete ale multor grupuri muzicale autohtone. Deşi era un mod de a-şi câştiga pâinea de zi cu zi, talentul şi-l investea în timpul său liber, când continua să picteze şi să participle la diverse expoziţii cu lucrările sale. Odată cu finele Războiului Rece, şi mai exact la începutul anilor ’90, Volegov şi-a început peregrinările prin Europa, unde şi-a câştigat traiul de data aceasta prin pictarea portretelor trecătorilor de pe străzile Barcelonei, Berlinului, Vienei şi

nu numai. Astfel, încet încet, picturile lui Volegov de astăzi încep să ia formă acolo, pe străzile europene, unde artistului i s-a oferit şansa să îşi dezvolte talentul picturii fizionomiei umane, ce conservă o sensibilitate şi complexitate inedită a sufletului uman. Vă invit alături să păşim împreună în sufletulul Domniţelor lui Vladimir Volegov...

Discuţie cu pictoul

Mirel Vieru | Irina Tămăşan

I. Tămăşan: Mirel Vieru, în debutul convorbirii, ţin să amintesc lucrarea teoretică Studiul cotidianităţii în arta secolului XX, teza d-voastră doctorală, pe care aţi prezentat-o (în cadrul UAD, Cluj-Napoca) chiar anul acesta. Este un text care abundă în nume ca Martin Heidegger, Edmund Husserl, Gianni Vattimo, Bruce Begout sau Joseph Beuys, Philippe Parreno, Pierre Huyghe, Barbara Kruger ...Dacă luăm cazul filosofului Gianni Vattimo, considerăm a fi extrem de relevantă distincţia pe care o surprindeţi între gândirea puternică (il pensiero forte) - caracteristică marilor poveşti de legitimare, cum le numeşte J. F. Lyotard - şi cea slabă (il pensiero debole), prin care definiţi trecerea de la modernitate la postmodernitate, care a însemnat în bună măsură o deplasare într-o zonă a orizonturilor mobile – asemănătoare modului generos în care arta tratează astăzi lumea. Un alt teoretician şi curator contemporan, luat ca reper în dezvoltarea ideaticii lucrării, este autorul Esteticii relaţionale, Nicolas Bourriaud. De asemenea, Boris Groys, Jean Baudrillard sau, de ce nu?, Thierry de Duve. Multă teorie... Dar Aplicaţiile practice, (cum aţi formulat, de altfel, ultimul capitol al tezei)? M. Vieru: Picturile sunt realizate între 2008 şi 2011 şi dispun de diferite proiecte teoretice, rezultate în urma unui lung travaliu reflexiv, însoţit de numeroase experimente. Topos – 2008 expune ideea centrală a problematicii spaţiului cotidian, şi anume aceea că opoziţia familiar – străin este o axis mundi a universului cotidian. Lucrările acestui proiect, prin geometria lor evident simplificată, exprimă fenomenul depersonalizării individului, devenit astăzi un banal cod comun într-o hartă, la fel de banală, a marcajelor cotidianităţii. I. Tămăşan: Dacă am înţeles bine, perspectiva formulată în mod explicit

în Dihotomii – 2009, cheamă privitorul să depăşească simpla polaritate a realităţii, proprie unei gândiri prin care se caracterizează omul şi istoria umanităţii. Dar proiectul pe care l-aţi intitulat Dialectica graniţei? M. Vieru: Este un documentar de fotografie alb – negru care surprinde două medii fundamental distincte, pamântul şi apa (fluviul Dunăre), din întâlnirea cărora rezultă un anumit tip de înţelegere a limitei (margine formatoare, apoi ea este trasată mereu, devenind, în cele din urmă, limită eliberată).

lite tur

era ra

Viaţa ca artă: “Adevărata viaţă de Gheişă”

de Mineko Iwasaki | Iulia Petrache

Parfumul artei tradiţionale japoneze a fascinat întotdeauna publicul devorator de cultura şi cunoaştere din Occidentul capitalizat şi democrat. Atunci când am terminat de citit Memoriile unei gheişe de Arthur Golden am rămas cu un gust extreme de amar. Stilul postmodern, romanţat şi americănizat al scriitorului m-au făcut să cercetez mai în amănunt viaţă acelor creaturi fragile, cultivate şi obiectizate din paginile romanului lui Golden. În afară de search-ul efectuat cu ajutorul internetului, din care am putut să învăţ în primă instanţă ce sunt de fapt gheişele, aşa cum ne spune însăşi traducerea cu-

vâtului din japoneză 芸者, adevărate „Persoane ale artei“, am dat în librărie şi peste o altă perspectivă, o perspectivă mult mai autentică scrisă de nimeni alta decât sursa reală de inspiraţie a lui Golden: Mineko Iwasaki, autoarea cărţii Adevărata viaţă de Gheişă. Din paginile acestei cărţi nu răsar minciuni, nu răsar tenebre, nu răsar frustrări, ci, răsar numai vise, speranţe, realizări, bucurii, cunoştinţe – într-un cuvânt: artă. “Mulţi spun că am fost cea mai buna gheişă din generaţia mea; am fost cu siguranţă gheişa care s-a bucurat de cel mai mare succes.” ne spune însăşi Mineko în paginile cărţii sale.

Considerată “Comoară naţională” aceasta şi-a început instrucţia ca geiko (“femeie a artei”) de la vârsta fragedă de cinci ani. Surprinzător, în comparaţie cu personajul construit de Golden, care este vândut şi obligat la munci grele într-o okia, Mineko, ne prezintă în cadrul adevăratelor sale Memorii… o altă varinată, una plină de seninătate, luciditate şi conştientizare a valorii ei personală şi profesională în societate odată cu selecţia ei ca viitoare geiko. Tot ceea ce Golden ne prezintă în paginile cărţii sale (fiind dat în judecată de către Mineko Iwasaki ulterior pentru calomnie) este interpretat într-o aură negativă, sumbră, unde gheişelor li se răpeşte viaţa şi nu li se oferă la schimb decât umilinţă şi cruzime socială. Mineko, însă, ne arată adevăratele comori naţionale japo-neze, adevărata viaţă a unei gheişe care iubeşte arta, cultura, dansul şi reprezintă de fapt singura legătură cu trecutul glorios al Japoniei, a

culturii şi istoriei acestui popor. Ceea ce încântă orice cititor este reali tatea din paginile cărţii. Mineko a studiat, a devenit o adevărată gheişă, a fost considerată o comoară naţională, dar viaţă ei şi-a definit-o ea însăşi. Deşi a deschis porţile okia-ei pentru personalităţi ca Henry Kissinger sau prinţul Charles al Marii Britanii, ea a ales ca la nici 30 de ani să treacă în legendă, să se transforme într-o adevărată doamnă a Kyoto-ului, urmându-şi destinul de mamă şi soţie – nefiind condamnată la stigmatul de “femeie uşoară” cum ne prezintă Golden în paginile cărţii sale. Pentru mine această carte nu este numai un document sau un drept la replică, ci este una din capodoperele autohotone ale literaturii universale, deoarece gheişele vorbesc prin existenţa lor despre ARTă. Gheişele reprezintă arta, cultura, tradiţia - într-un singur cuvânt - ce prinde viaţă. Vă invit să păşiţi alături de adevăr cu scopul de a cunoaşte o ARTă vie.

“În raspar” ˘ ˘ de Joris - Karl Huysmans

| Mihaela Tivdă La prima lectură, cartea romancierului francez Joris-Karl Huysmans, publicată pentru prima dată la 1884, îţi poate crea o senzaţie destul de bizară. Citind pas cu pas fiecare excentricitate a personajului principal, Jean des Esseintes, ai impresia că te găseşti în faţa unui adevărat „cabinet de curiozităţi”: o ţestoasă a cărei carapace e încrustată cu pietre scumpe şi aur; o colecţie cu fel şi fel de flori rare şi exotice, care prin naturaleţea lor reliefează tocmai artificialitatea lumii şi care reprezintă un soi de „microcosmos” al societăţii contemporane; o alta de băuturi şi parfumuri rare şi fine cu ajutorul căruia eroul nostru, un nobil francez extrem de educat şi rafinat, îşi concepe propriile „simfonii” etc. Artificialul devine pentru el „marca distinctivă a geniului omenesc” (În Răspăr, Edit. Univers Publishing House, Inc., 2008, p. 20). Casa din Fontenay reprezintă nu doar un simplu refugiu în care tânărul se poate ascunde în faţa imbecilităţii oa-

menilor dinafară, ci şi locul propice în care cele mai ciudate idei şi fantasme ale imaginarului minţii umane prind viaţă. Extravaganţa şi luxul se combină într-un mod extraordinar cu bizareria şi monstruozitatea obiectelor artistice sau decorative înconjurătoare: totul este împotriva direcţiei fireşti, totul este „în răspăr” iar negarea firescului şi neacceptarea mediocrităţii şi banalităţii cotidiene devin crezul după care îşi construieşte des Esseintes propriul univers în care ia în râs „normalitatea”. Nu degeaba romanul În răspăr (À Rebours) a fost denumit de criticii literari „Biblia decadenţilor”. Eroul lui Huysmans neagă firescul, naturalul care, îi apare tot mai degenerat, tot mai „corupt”, mai mizer şi mai abject. Societatea căruia îi este contemporan Jean des Esseintes nu mai are „scăpare”. Din punctul lui de vedere, aceasta se lasă mâncată pe deplin de un sifilis care muşcă hulpav din corpu-i deja putred, omenirea însăşi identificându-

se cu năucitorul virus: „Totul e sifilis!” exclamă personajul cu dezgust. Pentru el lumea nu mai există decât prin proiecţiile imaginaţiei sale prin intermediul cărora încearcă din răsputeri să redefinească ideea de „plăcere”: „îşi procură astfel, fără să se mişte din loc, senzaţii rapide, aproape instantanee, ale unei călătorii de cursă lungă; şi acea plăcere a deplasării care nu există, de fapt, decât în amintire şi aproape niciodată în prezent, în momentul în care se efectuează, el o gusta

din plin, în voie, fără să se obosească, fără să se enerveze, în cabina aceasta (...) mişcarea i se părea de altfel inutilă şi imaginaţia părea să poată înlocui cu succes realitatea vulgară a faptelor.” (p. 19). Toate aceste „delicii himerice” pe care le adoptă, scot în evidenţă firea lui deviantă şi decadentă pe care vrea s-o mascheze cât mai mult, pe care se încăpăţânează să o nimicească în sine prin adoptarea unui aşa-zis comportament echilibrat

şi calculat. Degeaba îşi construieşte o cameră pe care vrea să o asemene cu chilia unui pustnic sau a unui cleric, pentru că se foloseşte, în decorarea ei, tot de materiale de un lux exorbitant, care îi accentuează şi mai mult gustul pentru plăceri futile şi deşarte. Toate tarele neamului omenesc pe care le urăşte nespus se regăsesc de fapt, în propria fiinţă. De fapt, oroarea lui faţă de oameni nu este decât pretextul care îi permine o

încercare de „auto-disciplinare”. El ştie că excesele din tinereţe care s-au soldat cu şubrezirea sănătăţii sale fizice şi psihice trebuiesc „domolite” cumva. Sifilisul e în el de fapt, e în mintea lui chinuită de atâtea fantasme ale trecutului, e în regretul impotenţei sale. Comportamentul sexual deviant (nenumăratele legături cu fel de fel de femei uşoare – dintre care doi par să-i fi rămas în minte mult timp: miss Urania, acrobata de la circ pe care el o percepe eronat ca fiind un fel de dublu al sexului său, crezând că între ei doi are loc o schimbare de sex şi femeia cu talente de ventriloc care îi oferă din nou himera unei suprapuneri perfecte între ei – dar şi relaţia homosexuală cu un tânăr întâlnit întâmplător pe stradă, sunt cauze ale unei stări de sănătate şubrezite şi dezordonate ce „nasc” deznădejdea faţă de lume). Eroul lui Huysmans trăieşte la adăpostul casei sale, făcută parcă după chipul şi imaginea lui distorsionată şi încearcă să recapete stabilitatea pierdută în sine prin această ascundere, adăpostire faţă de vulgaritatea exterioară. Dacă îi reuşeşte sau nu, vă las pe voi să descoperiţi. Interesant însă, este faptul cum încearcă să trăiască şi să reconstituie lumea prin intermediul simţurilor (miros, gust, văz, pipăit, auz) pe care le pune în slujba imaginarului. Există însă mult mai multe lecturi ale acestei minunate cărţi pe care vă invit să le descifraţi la rândul vostru!

Omagiu scriitorilor pierduti , | Simina Piţur

Toată lumea ştie unde se duc scriitorii atunci când se duc. În posteritate. Mai exact în antologii, reeditări, manuale, suplimente de ziar, lecturi obligatorii, bileţele de bac, nume de concursuri şcolare ad-hoc şi certificate de botez ridicate pios de părinţi filologi. Unii dintre ei, mai norocoşi, ajung chiar să fie citiţi şi plăcuţi de sute de oameni care nu se vor cunoaşte niciodată între ei. Dar există un loc - un loc special - al scriitorilor pierduţi, al scriitorilor care n-au scris, al scriitorilor care nici măcar n-au ştiut că sunt scriitori. Al scriitorilor cu un singur cititor: un follower pe Twitter, un like la status, un quote pe forum, un prieten căruia îi povesteşte ce s-a întâmplat de fapt azi-noapte, mama care îi face amuzată o cafea. Sunt puştii cu care îţi place să stai de vorbă, pe care îi asculţi şi îţi aminteşti exact cum au spus ce au spus, în faţa cărora eşti ROTFL şi OMG. Şi

sunt aceiaşi care pufnesc în râs când le spui să încerce să scrie - şi în cel mai bun caz le vei găsi într-o zi, din greşeală, un blog bine ascuns şi părăsit. Ei sunt cei pe care i-aţi putea cumpără şi citi cu o satisfacţie voluptoasă, aşa cum faceţi cu preferaţii voştri formalizaţi de coperţi şi edituri, dacă ei n-ar trăi cu ”spaima de literatură”, cu prejudecăţile celor scârbiţi de comentariile literare lălăite, de fâlfâitul stelei născute pe firmamentul liricii româneşti la început de frază şi cu ignoranţa absolută a talentului pe care îl posedă. Să le mulţumim profesorilor de literatură pe care i-au avut. De aceea, vă rog din toată inima mea de cititor: data viitoare când întâlniţi un scriitor pierdut luaţi-l pe după umeri, duceţi-l într-un loc unde nu se va râde de el, cumpăraţi-i o bere, un creion, o hârtie şi aşteptaţi răbdători. Foile se vor întoarce.

| de Andrei Duran

I ssst ... mai sâsâie şi sânul prin sublimul său de glandă când îl sâcâi neîncetat cu-obsesiva mea ofrandă. pssst... mai mormăie şi sfârcul prin sclipirea-i rubinie să îl las s-adoarm-odată, căci e ora prea târzie. ◊

sunetul mirosului nu mai am aer în plămâni să văd cum respiră albastrul cerului şi nici nu ştiu cum răsună sunetul mirosului trupului tău. foşnetul albastru al pleoapelor tale perpetuu verzi – oh, ce gingaş îţi este sânul când mă invocă din mers.

IX coasta muntelui se-nfige zăvorând pe buze timpul ce ne trece ca un haos ce ne unge ca o molimă. martor mut pierzaniei noastre luciul cărnii sărutate – tot privim pierduţi albastrul vocii tale cristaline. obsesiv rotesc asfaltul pe sub pleoapele vibrării tale – ochiul timpului ne-nghite fără nici o-nştiinţare... ◊

catren tunet strâmt albastru râs – albul ploii tale calde iarna sufletului mi-a sedus.

poema Verde valuri strâmte ; drum de fruct – corpul tău nu îl mai duc în spinarea obosită. pietre frânte; om caduc – buza ta n-o mai sărut pe nisipul pielii tale. soare cântec; somn pierdut – pleoapa ta nu mai apuc să o mângâi cu savoare. piscuri umbre; ceaţă-n trup – ochiul tău verzui cusut în albastrul mării calde nu mai am cum să-l seduc cu fiinţa-mi urâţită.

tra ell

av ling

Geneva o scrisoare catre cititorii ARTe

| Iulia Petrache

Dragi cititori, M-am decis să continui alături de voi periplul prin Confederaţia Elveţiană, periplu pe care l-am început aşa cum vă amintiţi, într-un număr anterior. Ne vom delecta împreună în acest fatidic, dar benefic, număr 13 al revistei ARTe cu mici informaţii şi imagini despre oraşul elveţian, Geneva, pe care noi, echipa ARTe vi-l recomandăm nu numai ca atracţie turistică, ci şi ca adevarat monument viu artistic, cultural şi educaţional.

Pentru a vă intoduce în tainele oraşului Geneva, considerat un oraş cosmopolit de oricine îi calcă pragul, trebuie să amintim puţin şi semnificaţia lui la nivel mondial. Geneva este un oraş pe care nu puţini studenţi, că şi o parte dintre voi, cititorii fideli ARTe, îl consideră a fi un centru universitar de prestigiu din Europa Centrală, dar şi un oraş, care este considerat un simbol politic puternic pentru direcţia internatională axată pe cooperare a secolul XXI, datorită prezenţei sediului ONU pe teritoriul genovez. Recunosc că am fost şocată să constat că aici întâlneşti rareori localnici, în schimb

peste tot dai de turişti dornici să afle tainele oraşului, catalogat drept oraşul cu cea mai bună calitate a vieţii – şi toţi cei care îl vizitează (inclusive eu, redactor ARTe, fost masterand şi viitor doctorand) sunt, rămân sau îşi dezvoltă această părere de neclintit ulterior. Este o bucurie să constaţi că în Geneva, în calitate de tânăr student, artist sau literat, la tot pasul îţi răsună numele lui Jean Calvin, Jean-Jacques Rousseau, Voltaire sau a lui Sissy (Elisabeth of Austria – soţia împăratului Franz Josef, care a fost asasinată în portul Genevei în 1898) – embleme şi modele culturale, artistice sau politice ale oraşului şi ale

însemnătatea lor şi prin modul lor impropriu de a-şi spune povestea singure, fără ghizi, translatori sau interpreţi.

Europei, care prin simpla lor prestanţă din trecut sau pentru pasiunea pe care au dezvăluit-o pentru acest oraş şi-au scris numele în paginile istoriei atât trecute, cât şi prezente ale oraşului. Străbătând teritoriul genovez am întâlnit atracţii pentru toate gusturile, de la promenade pe Lacul Geneva (Lac Leman), la catedralele arhicunoscute (St.Pierre sau Notre-Dame), la sediile organizaţiilor internaţionale cele mai importate din lume : ONU şi Crucea Roşie (cea care are şi un muzeu destinat istoricului organizaţiei de-a lungul timpului). Acestea m-au impresionat nu numai architectural, ci şi artistico-educaţional prin

Dacă veţi dori vreodată să vizitaţi oraşul Geneva să aveţi în minte faptul că o plimbare reuşită începe cel mai bine din partea de sud a lacului Geneva, şi anume pe străduţele centrului vechi. Luând-o uşor la pas pe Rue du Marche veţi ajunge la Catedrala St. Pierre, ce oferă foarte des turiştilor Genevei ocazia să asiste la slujbele religioase şi la concertele de orgă din sânul bisericii. De asemenea, în orice direcţie aţi lua-o din faţa catedralei veţi descoperi nu numai parfum străvechi, ca Maison de Travel (din al cărui pod veţi desluşi de fapt tainele oraşului Geneva, ci şi armonie arhitecturală. Pentru turiştii mai îndrazneţi se recomandă însă aventurarea pe străduţele oraşului mai nou, unde se vor remarca ordinea, liniştea şi nu în ultimul

rând căldura unui oraş ca Geneva, dar şi impactul ei politic, regăsit în conglomeratul architectural al clădirilor marilor organizaţii internaţionale. Pentru că îmi doresc să vă las pe voi să pătrundeţi prin intermediul imaginii pe străzile pline de farmec din Geneva, şi pentru că sper că prin intermediul ARTe v-am redeschis apetitul şi interesul pentru oraşele elveţiene şi vă las să vă delectaţi cu imagini din inima Confederaţiei şi vă invit şi numărul viitor să admirăm, poate, o altă “perlă” elveţiană…

film

Despre Buster, cu dragoste | Simina PiĹŁur

Sentimentul drăgălaş de déjà-vu pe care l-am simţit uitându-mă la filmele lui Buster Keaton nu mi l-am explicat decât târziu, oprindu-mă scurtcircuitată din zappat pe vechiul Cartoon Network şi având revelaţia atunci că majoritatea gag-urilor din desene care mi-au rămas în minte erau copii creion-pe-hârtie ale celor - dacă nu exclusiv ale lui Buster, atunci cu siguranţă ale pionierilor comediei mute. Deci nu am mari motive să mă încred în obiectivitatea mea atunci când vorbesc despre comediile lui Buster. Dar, acceptând că istoria personală ajunge mereu să se transforme în argumente bizare şi raţionale în timpul conversaţiilor de orice fel, am să îmi permit să fac o paradă scurtă a sentimentelor mele puternice legate de Keaton, având încredere că cititorii mei pot singuri să aprecieze măiestria tehnică şi inovaţiile filmice pe care i le datorăm domnului Keaton fără să-i mai bat şi eu la cap cu ele. Conştientă de comedia mută am devenit printr-un bun prieten al meu, care a avut inspiraţia să-mi arate City Lights a lui Chaplin la o vârstă la care mi se părea monumental şi numai faptul că mă puteam întoarce singură de la şcoală, pe pipăite, în întunericul urbei mele minuscule, fără să păţesc ceva. Adică, eram foarte pierdută şi sensibilă. Nu mă înţelegeţi greşit - am un respect imens pentru Chaplin şi îl ador pentru o mulţime de lucruri, mai ales pentru perfecţionism, însă, ca să vorbesc cinstit, dânsul nu mi-a făcut deloc bine. Pathos-ul lui - meşterit atât de bine încât n-a ajuns să mă irite niciodată - nu rezona cu nevoile mele, oricare ar fi fost ele pe vremea demult

uitată când eram adolescentă. Persona lui Harold Lloyd de ”The Boy Next Door” nu trezea nici ea mari trăiri în mine, comicul de acţiune - sau de pericol - era deja uzat la maxim în mintea mea plictisită. Apoi am găsit, slavă domnului, un personaj cu care m-am identificat imediat. Omul cinstit, la locul lui, de bun simţ, modest, batjocorit, umilit, pe care nu dai un şniţel, dar care atunci când crede în ceva e capabil de toate sentimentele

nobile pe care filmul le tot învârte în supa lui reîncălzita de valori - şi, cel mai important - care e în stare să lupte şi să câştige lucrul acela nu prin forţă, ci prin simplu curaj şi ingeniozitate. E ceva un pic nobil în asta. O demnitate pe care n-am găsit-o în Charlot. Spre deosebire de Vagabodul lui Chaplin, The Great Stone Face nu ajunge niciodată să fure, să păcălească, încurcăturile se întâmplă fără intervenţia lui. Apoi, dacă ne uităm la gag-urile mecanice ale lui Buster nu e greu să înţelegem de ce este atât de uşor de plăcut de generaţiile care vin acum în contact cu comedia mută. Dacă există vreun argument în favoarea genialităţii lui Keaton este tocmai faptul că a ştiut să exploateze la maxim posibilităţile filmului. Poate că nu era la fel de bun să spună o poveste ca Chaplin, dar a fost al naibii de bun să scoată comicul de urechi din jobenul inflamabil al peliculei. Văd că ideile mele clare şi argumentate s-au transformat într-o declaraţie de dragoste cienefilă pentru Buster. Fie. Îi mulţumesc pentru că mi-a demonstrat că nu trebuie să te iei în serios ca să fii, măcar pentru un moment, genial. Aviz amatorilor.

...despre

Jean Cocteau, între muzică,

film, literatură şi artă pură

| Ioana Dobroiu O să încerc să redau anumite impresii şi imagini subiective despre renumitul Cocteau: scriitor, poet, artist. Pentru că nu ne privesc datele care sunt de găsit pe Wiki o să mă rezum la altele, la cele despre sufletul artistului.

Cinci Iulie 1889 - lumea se schimbă într-un mod radical, noi mijloace culturale deschideau noi limbaje de comunicare culturală, iar tot în această zi s-a născut Jean Cocteau. Printre altele ca să facilitez relatarea, căci fiind o perspectivă subiectivă, doar o poveste vă pot transmite, nu o să fiu puternic consecventă cu această naraţiune. Odată ajuns la maturitate, autorul a întreprins o varietate de activităţi. Oricum am privi pictura lui Cocteau ea se încadrează ca kitsch între mitul grecesc şi figurine făcute din carne (după Picasso). Cocteau este un participant la cea mai revoluţionară mişcare a secolului XX, expusă din perspectiva sa subiectivă. Prin manifestările sale diverse inclusiv în postura de regizor şi actor, acesta dă dovadă de o oarecare formă de bipolaritate ca personalitate, ceea ce se reflectă şi în gusturile artistului, odată adoraţia faţă de mit, de clasicism, juxtapusă cu pasiunea pentru film şi atemporalitatea evenimentelor pasionale dominate de joc, drept laitmotiv. Precum o redă şi Jean Hugo: Această jumătate de secol ce ne priveşte poate fi împărţit în două perioade: 1925-35, apogeul şi declinul epocii Chanel, care a urmat epocii lui Poiret în 1918 ... [appendix, Le Passe defini, vol.3, Paris, Gallimand, 1989, pg 32840] Jean Cocteau era un artist zvăpăiat, confuz de orientarea sa sexuală, astfel a găsit mereu noi metode de a se exprima, în epoca dada, acesta colaborează cu Hans Richter pe materiale scurte audio-vizuale, care pot fi considerate adevărate opere de artă, precum este Chess Sonata, sonata şahului. Filmuleţul scurt prezintă perspectiva ontologică ce domina începutul de secol, o tablă de şah funcţională, un joc strategic linear.

Dar, dacă acest joc s-ar anima singur şi figurinele ar prinde viaţă şi ar dansa în propriul lor ritm, ar părăsi tabla de şah zburdând în toată lumea, atunci lumea s-ar elibera de tablă şi ar juca liber. Exact asta era strategia vremii, revoluţie completă, eliberare artistică pe toate palierele. Este ca şi cum artistul controlează o ectoplasmă căzând, cu doar un singur ochi deschis. În acest fel se pot regăsi descrise şi ta-

lentele regizorale ale vestitului autor, acolo unde confuzia şi plăcerea eliberării domina tot spaţiul, doar metafora şi efectul vizual puteau conferi o înţelegere subiectivă a perioadei respective, care a marcat îndeosebi creaţia lui Cocteau. O să atentez la o descriere a filmelor lui Cocteau: La belle et la Bette şi Le Testament d’Orfee. Deoarece era un bun povestitor şi un iubitor al imaginaţiei,

basmele copilăriei oferă un teren extrem de plăcut pentru imaginaţia scriitorului. Instigând spre o reîntoarcere în copilărie mitul romantic al bestiei şi frumoasei este redescoperit extrem de palpitant în acest film: candelabre susţinute de braţe, un teren nedescoperit, un basm foarte bine pus în scenă, un romantism fatalist, aceasta era partea romantică a creaţiilor lui Jean Cocteau. În acest fel poate fi considerată şi cartea sa Copiii nopţii, redirecţionarea spre neorealism, spre jocul unor copii, orfani care drept consecinţă se aliază şi se răzbună transformând realitatea după propriul ritm, într-un joc nebun. Testamentul lui Orfeu, determina cealaltă parte a personalităţii scriitorului, la polul visitor al creaţiilor sale, chiar filosofic. Dialectica firului narativ este absentă, nu se justifică decât o argumentare subtilă despre artist, timp, identitiate şi atracţie, toate cuprinse în jocul scenic şi scriptul lui Jean Cocteau.

Apar diverse scenarii atemporale, similare cu fluxul de gândire atunci cand el, artistul îşi urmăreşte autoreflexivitatea asupra condiţiei sale existenţiale. Printre laitmotivele centrale ale filmului se numară: sfinxul (unul din preferatele iconite arhaice ale lui Coctau) şi Orfeu (nelipsitul muzician atractiv şi poet legendar). Autorul avea o obsesie pentru folosirea acestor personaje în toate filmele sale, îndeosebi faţă de Orfeu. De altfel, Cocteau este un mare artist care a inspirat pe mulţi şi a creat, să-i spunem, starea de visare atemporală. Am încercat să redau aceasta încadrare pentru a face trecerea spre alte domenii pe care acesta le-a influenţat doar prin pura existenţă. Trupa numită The Cocteau Twins, este o trupă de dream pop, care este renumită prin sunetul lor ce a a avut un efect decisiv asupra acestui stil musical. Iată cum a influenţat artisul unic un stil de musical foarte variat şi special,

definit prin muzicalitatea visătoare. Acest stil muzical este o combinaţie de muzica post-punk presărată de sunete ale instumentelor folosite experimental, transformând piesele în adevărate capodopere de evadare înspre lumea visării. De aceea v-aş recomanda cu multa plăcere o poezie, un film, biografia sau o piesă de la Cocteau Twins pentru a intra în atmosfera de visare promisă de Jean Cocteau.

Dekalog I ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.”

| Simina Piţur

Pentru cineva care se întreabă dacă Dekalog-ul lui Kieslowski poate fi plăcut şi de agnostici sau atei, trebuie menţionat că nici Kieslowski - şi nici Kubrick, cel mai cunoscut şi entuziast admirator declarat al său - nu au dat vreodată indicii asupra existenţei unor sentimente profund religioase care să-i ghideze. Cred că aici avem unul din cazurile în care unele detalii biografice sunt indispensabile - nu atât înţelegerii corecte a operei - cât evitării unei interpretări complet greşite. Aşadar, dacă încă nu sunteţi siguri că

merită să vedeţi cele zece episoade, vă asigur acum că decalogul nu este decât un pretext pentru poveştile pe care vi le spune Kieslowski şi nu un material în sine. Un suport pentru întrebările pe care vă va face să vi le puneţi trecând prin ele. Nu am ştiut dacă ce voi ajunge să scriu aici va fi o recenzie, un articol cu reflexe de camaraderie pentru cei care l-au văzut deja sau unul de propagandă micuţă pentru cei pe care îi încurajez să-l vadă. Am hotărât să scriu aşa

încât să incit atât curiozitatea cititorilor neiniţiaţi în Dekalog cât şi memoria celor iniţiaţi. Am ales primul episod din serie, care, deşi nu atinge subiecte atât de controversate ca celelalte, frânge cel mai bine inima şi agită cel mai mult mintea brusc hiper-conştientă a spectatorului. Îndrăznesc şi să spun că, aşa cum prima poruncă este ipoteza tutoror celorlalte din decalog (nerespectarea ei desfiinţează însăşi menirea decalogului), aşa şi primul episod este indispensabil celorlalte nouă (deşi sunt convinsă că mulţi nu vor fi de acord cu mine). De aceea, nu voi discuta în continuare nici cinematografia sublimă şi îngheţată a lui Wieslaw Zdort, nici felul impecabil în care Wojciech Klata joacă revelaţia morţii atunci când stă de vorbă cu tatăl sau, nici măcar felul în care, între blocuri, gheţuşul lustruit de puşti îmi este atât de familiar încât e, poate, marele şi caraghiosul motiv pentru implicarea mea - să-i spun totuşi abandon? - în poveste. Aleg să insist mai bine asupra felului în care întrebarea pusă de Kiewslowski în primul episod sună în mintea omului secolului XXI, care are deja un răspuns pregătit, fără să-şi dea seama: câtă încredere avem în ce putem şti? Tehnologia, în sine, nu este nimic altceva decât dorinţa noastră concretizată de a cunoaşte mai multe, mai repede, mai uşor.

rezentant incognito al sentimentului de nesiguranţă responsabilă, de acceptare a faptului că nu poţi înţelege totul. Nu pentru că ar fi ceva mistic la mijloc, ci pentru că este, pur şi simplu, de bun simţ imposibil să înţelegi totul. Vanitatea sinelui conştient care are iluzia controlului este cea deconspirată de tragedie, nu presupusa adoraţie pentru tehnologie - aşa cum o interpretare strict religioasă riscă să sugereze. Într-un fel, episodul I este opusul episodului V, care vorbeşte despre a omorî - deci despre controlul asupra morţii - nu atât despre ce este moartea şi despre neputinţa în faţa ei. Dincolo de detaliile superb plasate de Kieslowski (recurenţele, aluziile, simbolurile), de subtilele încercări de a te atrage în viaţa personajelor care pare din ce în ce mai reală, mai familiară, de a te implica efectiv în poveste, ce reuşeşte în primul episod - la fel ca în celelalte nouă, dealtfel - este să nu lase nicio vină nimănui. Veţi pleca din faţa genericului cu frustrarea atât de cunoscută că nu poţi condamna nimic şi pe nimeni. Poţi doar asista neputincios la inevitabil, la ireversibil, la ireparabil. Miza este mare.

Deşi, la urma urmei, cu toţii ştim că de vină nu este încrederea absurdă a tatălui în tehnologie - aşa ceva nu există, l-am văzut doar cu ochii noştri verificând de două ori datele, încercând gheaţă el însuşi - ci încrederea prea mare în ceea ce poate el şti, în ceea ce poate el cunoaşte. În a iluziei că eşti mereu în control. Că nu se poate întâmpla ca ecranul să spună ceva la care nu te aştepţi, ca cerneala să nu se verse fără să observi, ca gheaţa să se spargă fără să ştii. Sentimentul religios nu contează în poveste decât ca un rep-

partea a 2-a

t a l u c i r t a xm

e u a m , ă m

(scenariu de film)

| de Maria Galea

INT- zilele noastre, Romania, ZI Directorul – un bărbat în vârstă de 50 de ani, robust, impunător. Alexandru Cristescu, 13 ani, un băiat înalt, slab, cuminte. Vlad Onescu, 13 ani, un băiat de statură medie, grăsuţ, prietenos, copilăros. Alte personaje – 3 profesori Sinopsis: Alexandru Cristescu este un tânăr elev care este molestat de directorul şcolii la care învaţă. El este persecutat de nenumărate ori de către profesor până într-un moment în care ripostează şi în urma căruia va fi dat afară din instituţie. Povestea se bazează pe întâmplările care duc la exmatricularea băiatului.

Scena 2 În curtea şcolii Vlad şi Alex stau de vorbă în timp ce aruncă pietre într-o groapă cu nisip. Alex: Nu-l mai suport. E un jegos. Vlad: Nici eu. Alex: Aş vrea să plecăm de aici, să ne mutăm la altă şcoală. Vlad: Nu putem. Mie mi-au zis că sunt încă mic şi nu ştiu ce vreau. Auzi, că nu judec clar. Idioţii! Vlad: Auzi, cât mai ai până la olimpiadă? Alex: Încă o săptămână. Vlad: Eşti pregătit? Alex: Nu prea. Vlad: Şi profu’ ce zice? Alex: E mai interesat să mă atingă decât să mă pregătească pentru concurs. Nu-i pasă. Vlad: Cum se mai simte Mihai? Alex: E mai bine. Doctorul a spus că a fost doar o gripă. Însă, cum el e mai slab de fire, i-a trecut mai greu, o săptămână am stat cu el. Se aude clopoţelul Alex: Ce oră avem acum? Vlad: Cred că istorie.

Alex: Ar trebui să mergem. Băieţii aruncă ultimele pietre şi apoi se întrec spre clasă. În sală, directorul face un anunţ elevilor. Cei doi iau loc în bancă. Directorul: Aşadar, aveţi o oră liberă. Nu faceţi gălăgie. Vreau să staţi cuminţi şi să repetaţi pentru ora care vine. Ce oră aveţi după istorie? Copiii în cor: Matematică. Directorul: Bun. Atunci mai repetaţi nişte definiţii, sau uitaţi-vă prin cartea de algebră. Am încredere în voi. Profesorul de istorie şi-a cerut scuze că nu a putut să fie prezent astăzi la curs, dar este datoria voastră să fiţi ascultători. Cine nu este în banca lui va spune lecţia în faţa colegilor săi. Ne-am înţeles? Copiii în cor: Da. Directorul: Atunci am plecat. Ah... Alexandru să vii la mine în birou. Ia-ţi caietele de română cu tine. Iese. Vlad (către Alex): Îi era dor de tine. Vezi să-i reciţi „Ură” de Macedonski (râde) Alex râde şi el şi iese din sală. În biroul directorului. Directorul: Bună Alex! Alex: Bună ziua! Directorul: Mi-a fost dor de tine. Două săptămâni au durat atât de mult! Alex: O săptămână. Directorul (râde): Vezi, au fost mai puţine chiar. Fără tine timpul trece greu şi nu-mi place. Ştii de ce te-am chemat? Ia loc. Alex: Nu. Directorul: Pentru că trebuie să petrecem mai mult timp împreună. M-am gândit zilele astea şi mi-am dat seama că mai ai un an şi apoi pleci la liceu. Ai crescut. Eşti băiat mare. Trebuie să te pregăteşti serios pentru viitor. Ştii unde vrei să dai? La ce liceu să mergi? Alex: Încă nu. Abia la anul. Depinde ce vor părinţii mei. Directorul: Timpul trece. Nu te culca pe o ureche! Deciziile sunt întotdeauna greu de luat. De aceea trebuie să te gândeşti din timp la toate variantele pe care le ai. La fel şi eu. Chiar dacă sunt mai în vârstă, tot sunt nevoit, din când în când, să iau nişte decizii. Şi iată că a venit momentul în care trebuie să decid. Nu este uşor dar ştiu că este cel mai bine. Alex se uită nepăsător. Directorul: Nu te uita aşa nedumerit. Ceea ce încerc să-ţi spun este că cel mai bine pentru tine este să dai la liceul nostru. Să fie prima opţiune pe lista ta. Vei fii elevul exemplu al acestei instituţii şi profesorii te vor respecta mai mult. Asta înseamnă că vom fi împreună încă 3 ani de zile. Încă 3 ani! (Arată 3 ani pe degete şi cu extaz repetă) Trei ani! Alex rămâne uimit. Directorul: Nu îmi fac griji în privinţa părinţilor. Vor alege acest liceu pentru că le voi propune în săptămânile următoare şi sigur vor accepta. Se bizuie pe mine. Eşti elevul meu preferat. Am obligaţia de a te ocroti. Dascălul e ca un al doilea tată pentru discipol. Alex: Nu puteţi lua decizii pentru mine.

Directorul: Noi ştim ce e mai bine pentru tine. Îmi vei da dreptate mai târziu şi vei vedea că aici este locul tău. Hai, astăzi sunt fericit. Nu ştiu cum de nu mi-a venit idea mai devreme! Acum, să recapitulăm nişte gramatică. Mai sunt 7 zile până la olimpiadă şi încă mai faci nişte greşeli. Alex deschide caitele anevoios, trage mai aproape scaunul de birou şi îşi scoate pixul. Este zăpăcit, deconcentrat de la ce spune profesorul. În timp ce băiatul scrie cerinţele dascălului, acesta se ridică de pe locul său şi se apleacă peste caietul lui. Îi ascultă respiraţia. Îi priveşte chipul tânăr şi părul şaten şi drept. Se uită la scrisul stângaci al lui Alex şi la tricoul puţin larg care-i stă într-o parte. Pielea lui albicioasă şi fină, ce miroase a nisip şi săpun îi trezeşte un instinct pervers. Hainele deşi ştrengăreşti miros încă a balsam, iar combinaţia de murdar şi curat îi dă un sentiment plăcut, calm, pe care nu-l mai poate stăpâni. Îl sărută întâi pe ceafă, apoi pe ureche, şi în jos, pe gât. Băiatul a încetat să mai scrie. E timorat, dar şi foarte nervos. Îi vine să plângă şi la-crimi îi cad pe blugi. Nu poate să facă nimic, îl lasă pe director să-l sărute şi să-l atingă. Bărbatul îşi trece mâinile grele sub bluza tânărului şi îngenunchind în spatele lui îi sărută omoplaţii. Directorul (încet): Lasă-ţi lumea ta uitată/ Mi te dă cu totul mie/ De ţi-ai da viaţa toată/ Nimeni-n lume nu ne ştie. Alex izbucneşte în lacrimi, plânge necontrolat. Alex (ţipând): Dacă-aş fi trăsnet te-aş trăsni,/ Te-aş îneca dac-aş fi apă,/ Şi ţi-aş săpa mormântu-adânc/ Dacă aş fi sapă./ Dacă aş fi ştreang te-aş spânzura,/ Dacă aş fi spadă te-aş străpunge Ia o foarfecă de pe birou şi cu toată puterea sa o înfinge în mâna profesorului. Directorul (strigă de durere): Scârbă, ce-ai făcut!? Se ridică Alex: Căci eu sunt ură (îl scuipă în faţă) În acelaşi moment un profesor intră în birou. Într-un apartament modest mobilat, dar bine întreţinut, părinţii lui Alex stau de vorbă. Alex se arată părinţilor. Are faţa palidă, privirea pierdută. Îi priveşte şi pe un ton amuzat, fericit, spune: Alex: Mamă, m-au exmatriculat

Sfârşit

ˆ Vizualul ˆin fotografia

Styrsky , Bayer suprarealista: ˘ si | Mihaela Tivdă

Pentru suprarealişti, „distincţia logică între ceea ce este imaginat şi ceea ce este real, tinde să dispară”, după cum crede André Bazin, nu doar în cazul picturii şi filmului ci, şi în cazul fotografiilor. În suprarealism, vizualul ocupă locul central al viziunilor bizare pe care le produc artiştii. Rosalind Krauss vede în aparatul de fotografiat un soi de „proteză” a ochiului care oferă o vedere mai largă, ce suplimentează deficienţele ochiului uman însă, această „mediere” între cel care priveşte şi lume, indică propria versiune de a privi a fotografului. Ceea ce mi se pare interesant în arta suprarealistă este reprezentarea visului. Avem de-a face cu ideea de privire substituită, despre care vorbeşte şi Krauss în lucrarea sa. Senzaţia dorită este, fără îndoială, de dilatare a spaţiului şi timpului. Prima fotografie pe care am vrut s-o

analizez aici face parte dintr-o lungă serie a artistului ceh Jindřich Štyrsky (18991942), intitulată Emilie comes to me in a Dream, care se concentrează pe tema erotismului anilor 1930-1933. Fotografia a jucat întotdeauna un rol important în suprarealism, fiind folosită de regulă, ca ilustraţie pentru manifestele sau revistele artiştilor respectivi. Colajele erotice ale lui Štyrsky au fost adăugate, la rândul lor, ca ilutraţii pentru cele 6 volume de literatură erotică intitulate Edice 69 (Ediţia 69) având la bază, la fel ca majoritatea fotografiilor suprarealiste, tema visului. Este important de subliniat faptul că, pornind de la interpretările lui Freud asupra conştientului şi a structurii minţii, suprarealiştii credeau că doar prin procese creative, dar ilogice, pot evidenţia adevărata realitate a inconştientului. Surprinşi într-o scenă de dragoste explicită, cei doi iubiţi din colajul lui

Jindřich Štyrsky sunt urmăriţi de pretutindeni de nişte ochi imenşi, focalizaţi pe gesturile lor de tandreţe. „Fundalul vizual” al Visului închipuit de fotograful suprarealist ceh acuză / condamnă,

la prima vedere, ceea ce se întâmplă în prim-plan. Iluzia creată este aceea că noi, privitorii, vedem întreaga acţiune a visului erotic prin ochii redaţi în fundalul fotografiei. Un singur ochi pare să se

de privirea noastră însă, ea este oarecum manipulată de fundalul fotografiei. Ochii respectivi, aşa cum am mai subliniat, par să ne „forţeze” să urmărim, la rândul nostru, obiectul privirii lor. Este ca şi cum cineva ne-ar arăta cu degetul punctul central al fotografiei ajutându-se însă, de ochi şi nu de mână.

uite direct la obiectiv şi, implicit, la noi, şi acel ochi este la fel de frapat de ceea ce vede mulţimea cealaltă de ochi. Pare o „privire” încremenită în propria-i uimire, regăsită la animalul inserat în partea de sus, în stânga fotografiei. Fie că este reluată ideea privirii insistente, curioasă şi totodată surprinsă de ceea ce vede fie, este o simplă aluzie la instinctele primare, care-i apropie de animalitate, pe cei doi amanţi, prezenţa maimuţei în fotografie întăreşte ideea de lume iraţională promovată de suprarealism; o lume în care timpul se suspendă, la fel ca în picturile cu ceasul încremenit pe pânză al lui Salvador Dali şi în care visele sunt fără de sfârşit. Oricare ar fi însă interpretarea, limbajul, în cazul de faţă, devine de prisos. Pentru Gottfried Boehm, însă, limbajul se dovedeşte insuficient pentru zona „realului”, unde rolul determinant îi revine vederii, aşa cum crede autorul, prin conceptul său de „lingvistic turn”. Boehm acordă ochiului un spirit propriu şi vorbeşte de o „privire prin”. Cu alte cuvinte, privitorul este conştient de gestul privirii sale. În cazul colajului analizat, suntem constienţi

Nu putem neglija însă, tenta pornografică a fotografiei care, aşa cum susţine şi Susan Sontag, diminuează într-un mod bizar sensibilitatea privitorului tocmai prin surplusul de nuditate. Corpul, tot mai sexualizat, îşi pierde parcă esenţa tocmai prin acest exces de erotism, transformându-se într-un simplu instrument artistic. Fotograful îl transformă în ceva mult mai înalt, în ciuda dezumanizării lui tot mai accentuate. Suprarealismul punctează foarte mult discursul vizual însă, de ce am fi interesaţi să privim astfel de fotografii care şochează sau care redau o (i)realitate crudă, diformă, asemenea celor semnate de Bayer, Brassaï sau Man Ray? În acest caz, corporalitatea este văzută ca un fel de alter-ego; nu se mai menţine ideea platoniciană potrivit căreia corpul este un microcosmos. Nu mai este vorba de un soi de nuditate „anatomică”, în sensul lecţiilor de anatomie din Antichitate şi Renaştere. Din contră, în fotografiile lor asistăm la o deconstrucţie corporală. Ce îl determină, însă, pe fotograf să recurgă la decupajul unei părţi a corpului? Privitorul asistă la o deformare a realităţii, în ciuda faptului că se păstrează sentimentul de real, care pare extrem de perceptibil dar care, de fapt, coexistă cu o situaţie absurdă. În Autoportretul lui H. Bayer, asistăm la o „disipare a substanţei fizice” (cum o numeşte Krauss) care necesită o „încadrare” a personajului respectiv, o fixare a lui, pentru a nu aluneca de tot în ireali-

tate. „Înrămarea” se face prin intermediul oglinzii – cea care reflectă întotdeauna dublul celui care se contemplă în ea. „Dublul este simulacrul, cea de-a doua reprezentare a originalului. El vine după primul şi, în această succesiune, poate exista doar ca figură sau imagine. Însă (...) dublul distruge singularitatea primului (...)”, crede Rosalind Krauss şi, în acest sens, fotografia devine „depozitarul sinelui real”. Revenind la fotografia lui Štyrsky, pe lângă sugestia de priviri care acuză, am putea considera mulţimea de ochi şi ca un gest de voyeurism. Voyerul rămâne întotdeauna ascuns privirii celorlaţi, dovadă fiind fundalul întunecat care lasă să se întrevadă doar ochii care-i spionează pe cei doi. Logica ne-ar face să credem, aşa cum am afirmat la început, că acei ochi acuză, de fapt, gestul amanţilor. Cum însă în suprarealism totul este lipsit de logică, am putea crede că asistăm la o scenă de voyeurism, dat fiind faptul că cei doi nu au habar de faptul că sunt priviţi. Ei par „decupaţi” din mediul lor real, intim şi „adăugaţi” în (i)realitatea pe care şi-o creează cei care-i spionează, făcând parte, involuntar, din plăcerile create în subconştientul altora. Atunci, apare întrebarea pe care şi-o pune şi Burgin în articolul său, în care analizează fotografia lui James Jarché: de fapt, cine priveşte

pe cine? Aparenta moralitate „citită” la prima vedere a fotografiei ar putea ascunde, deci, o imoralitate deoarece, privirile autoritare aminesc de ceea ce spune Burgin legat de „tendinţa de a conduce şi de plăcerea de a privi de natură sexuală, scoptofilia”. Aşadar, am putea concluziona că, ceea ce intenţionează prin opera lor artiştii suprarealişti este punerea în peliculă, sau fotografie a propriilor obsesii şi fantasme care sunt împărtăşite şi privitorilor / publicului. Aşa cum considera şi André Bazin, „cinematograful” (şi fotografia, aş adăuga eu), „substituie privirii noastre o lume care se acordă dorinţelor noastre”. Cele două tipuri de artă ne privează, în sensul pe care l-am subliniat mai sus, de privire: privim prin substituţie, prin ochii fotografului sau regizorului, acceptându-ne această stare de pasivitate care se pliază însă, pe aşteptările noastre. Prin aceste colaje am vrut să vă prezint o mică parte a modul în care este perceput elementul vizual (în cazul fotografiei suprarealiste) surprins cel mai bine în redarea conceptului de vis. Visul absurd sau suprarealist presupune o coexistenţă paşnică între realitatea banală şi situaţiile absurde. Deformarea voită a realităţii având ca scop, în acest caz, înregistrarea palpabilului din jur.

fotografiile

lui CÄ&#x192;lin GrebleČ&#x2122; Advancing into Spain Adventure over The Alps at sunset

Stories in Contemporary Times

Vernisaj: 3 noiembrie 2011 ; 18:30 ; Galeria Odeon Expoziţia CONTRAST, parte a proiectului „Dialog cu vizibilul”, este prima dintr-o serie de temporary concept stores care se vor întâmpla în Bucureşti din toamna anului 2011. CONTRAST se află la prima ediţie şi va avea loc în perioada 3-6 noiembrie 2011, în parteneriat cu Teatrul Odeon Bucureşti. Organizatorii îşi propun să promoveze şi să reîmprospăteze cultura românească prin creativitate şi diversitate, valorificând arta contemporană la anumite standarde cu responsabilitate faţă de artişti, designeri şi publicul larg, într-un cadru “underground”- Odeon Studio. Evenimentul va avea ca scop recunoaşterea şi aprecierea valorii şi originalităţii artistice. Ne propunem să realizăm un spaţiu inedit, ce îmbină, într-un mod original, manifestări de artă contemporană. Expoziţia va fi susţinută de participarea atât a unor artişti tineri români precum Irina Neacsu (design de mobilier), Otilia Cadar (pictură), Ruxandra Raileanu (pictura) şi Dragoş Scurtulescu (fotografie) cât şi a unor importanţi jucători de pe piaţa românească a mobilierului de designer si arta decorativa cum ar fi Artelier, Innova, Kartell, My House, Inside by Innova si Wagner Arte frumoase şi Poveşti care vor prezenta propuneri de design interior, încercând să închipuie ambianţe interioare posibile. Tot în aceste zile, Consiliul Român pentru Clădiri Verzi va avea expus proiectul ecoBiblioteca, înregistrat spre certificarea Living Building Challenge, fiind primul proiect de acest tip care ia loc în Europa. Mai multe detalii despre proiect puteţi găsi pe www.RoGBC.org. Arta, designul, arhitectura şi fotografia vor putea fi apreciate timp de trei zile, în cadrul unei platforme-eveniment ce va încuraja un stil de viaţă, un spaţiu care va celebra individualitatea. Felul în care va fi amenajat spaţiul, fiecare obiect din el - de la mobilă pâna la decoraţiuni - vor evidenţia armonia formelor contemporane în design-ul de interior. Totul va fi ales pentru a surprinde şi încânta: piese de mobilier, decoraţiuni, obiecte diafane şi luminoase, porţelanuri fine. Câte exponate, atâtea poveşti ce vor reconstitui atmosfera culturală a capitalei şi tot atâtea creaţii care aşteaptă să fie admirate şi totodată, să îmbogăţească spaţiul socio-cultural. Vernisajul va avea loc pe data de 3 noiembrie 2011, ora 18:30, fiind urmat la ora 20:30 de piesa de teatru „Blifat” scrisă de Gabriel Pintilei, în regia lui Alexandru Mihail. Expoziţia CONTRAST va fi deschisă publicului până pe 6 noiembrie, între orele 12:00 - 18:00. Just come & dialogue with visible & enjoy a glass of wine or a contemporary cocktail with us! Curator: Aurora Badiu

ARTE RECRUTEAZA! ˘