ARTe No.5 - Aprilie 2010

(

No 5 Aprilie 2010

,

interviu: Razvan Boar From Russia with love Dr Parnassus vs Alice in Tara Minunilor Teodora Visineanu, corp, corporalitate, pictura

Interior design

|

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation

Cuprins

ARTe cu un nou look de Mihaela-Lucia Ion

Arte cu un nou look.....................................................3 Evenimente..................................................................4 Studentul Anului..........................................................5 Calea Victoriei între concept şi produs

de Ana Maria Sighi..........................................6 Tineret în Acţiune.......................................................12 Foc şi gheaãã

de Alex Boldea...............................................16 Restart architecture in safe mode

de Ana Maria Sighi........................................22 Colectii şi colecţionari

de Mihaella Ion..............................................24 Despre un mare buzunar mic

de Silviana Ciurea Ilcuş.................................26 From Russia with love

de Ruxandra Diaconu.....................................27 Teodora Vişineanu: Corp, corporalitate, picturã

de Mihaela Tivdã............................................28 Romanele de buzunar

de Anamaria Vîrlan.........................................32 Calcanul

de Andrei Stanca.............................................33 Bine ai venit în atelierul micilor bucurii

de Anca Boeriu & D-şoara Babacilu. ............34 Dr. Parnassus vs Alice în Tara Minunilor

de Teodora Vlãdescu......................................36 Rãzvan Boar: portrete fãrã chip

de Mihaela Ion...............................................40 Blood simple

de Maria Galea...............................................46 Poezii

de Andrei Crisant Duran.................................47

de Valeriu Andreşicã......................................50 Hard as rock AC/DC la Bucureşti

de Alex Boldea...............................................54 Sonisphere Festival

de Alex Boldea...............................................56 De la sãpunieriã la aparat foto profesional

de Dorothea Kettler.........................................58 Bogdan Grigore

de Diana Cristea.............................................62 Formã şi Conţinut. Opera de artã în estetica hegelianã

de Roxana Coman..........................................64

36 de ore destinate layoutului, 15 zile şi 4 ore pentru gãsirea subiectelor potrivite şi realizarea fotografiilor adecvate, 3 reportofoane folosite, 101 de mailuri schimbate între redactori, 36 de foldere, 385 MB doar pe desktopul laptopului meu, 5 noi redactori, 4 nopţi nedormite, un alt redactor şef şi gata noul numãr al revistei este finalizat. Şi sã nu uit 5 minute pentru postarea revistei pe site.

A fost o întreagã aventurã pentru ca ARTe sã-şi defineascã noul look. ARTe este acelaşi proiect de suflet al Asociaţiei pentru Intiţiative Durabile Alternative, într-o nouã formã de prezentare, şi cred cã am gãsit formula perfectã între comercial şi underground; am înnoit revista exact de Paşte conform tradiţiei creştine.

ARTe prezintã cu un strop mai mult arta contemporanã româneascã şi artiştii ce o fac posibilã, spaţiile de culturã alternative şi poeţii ce meritã atenţia cuvenitã, revista va avea printre paginile sale, în fiecare numãr, minim un poem sau o scurtã poezie. Am vrut sã renunţ la acest subiect, nefiind un mare fan al acestui mod de exprimare prin poezii, poeme, dar niciun redator nu mi-a permis acest lucru şi acum înţeleg de ce. Citiţi poeziile din acest numãr şi veţi înţelege motivaţia pentru ca am ales sã pãstrez aceastã rubricã şi mai mult am publicat doi poeţi fiecare cu un stil de exprimare original.

Nu-mi place sã folosesc hiperbole, metafore în prezentãri, aşa ca voi încerca sã fiu cât de cât obiectivã în descrirea revistei ARTe : este online, nu trebuie sã frunzãriţi o revistã publicatã pe hârtie ceea ce rezultã cã suntem ecologişti (ecologia este un trend, îl urmãm şi noi), am publicat articole bine redactate, documentate, neplagiate, câte douã-trei pentru fiecare domeniu (pentru a vã aduce la cunoştintã cã nu existã doar un singur film, o singurã carte, un singur eveminent recomandat pe lunã, alegerea aparţinându-vã), am mãrit numãrul de pagini al revistei (deoarece am avut multe de spus) şi în ultimul rând puteţi citi revista oricând accesând siteul: www.initiativedurabile.ro.

Enjoy!

3

Evenimentele lunii aprilie Concert Iris la Hard Rock Cafe, ora 22:30

10

Concert Byron la Clubul Tãranului Român, ora 22:00

Expoziţie de artã contemporanã româno-austriacã la Galeria Atelier 030202, Strada Sfânta Vineri, nr 11, Bucureşti

11 Expoziţie de picturã- Anca Mureşan la Palatul Mogoşoaia

Mozart Rocks la Sala Palatului, ora 19:00

12

13 Concert Travka - reunire dupã doi ani la Silver Church

15

Confesiuni despre viaţã şi artã - Radu Beligan la Palatul Copiilor, ora 19:30

21 22

Evgheni Oneghin, Opera din Bucureşti

Giselle, Opera din Bucureşti

24 29

4

Festivalul International de Scurt şi Mediu Metraj NEXT, ediţia a patra

Gala de balet - Ziua Internaţionalã a Dansului

Studentul Anului, o distincţie venită de la studenţi pentru studenţi

Aflat la cea de-a opta ediţie, proiectul naţional Studentul Anului este iniţiat de VIP România (Voluntari Câştigătorii vor primi trofeul Studentului Anului pentru Idei Şi Proiecte) şi îi premiază şi în acest an pe şi o diplomă semnată de membrii juriului care atestă cei mai buni studenţi. Studentul Anului le recunoaşte obţinerea acestei distincţii. meritele, aptitudinile, răsplătind în acest fel elita din În acest an, partenerii care au susţinut Studentul Anului mediul universitar. şi care au facut posibilă încurajarea competiţiei între

Vor fi aleşi cei mai buni studenţi din următoarele studenţii care au atins cel mai înalt nivel de performanţă domenii: Arhitectură, IT, Economie, Jurnalism şi sunt: Capital Partners, Fundaţia Dinu Patriciu, Comunicare. Aceasta se va realiza în urma rezolvării Bitdefender şi Televiziunea Română. unei teme propuse pentru fiecare categorie, a selecţiei Informaţii detaliate despre cum te poţi înscrie, despre făcute de un juriu specializat şi a evaluării experienţelor cum poţi deveni chiar tu Studentul Anului 2010 extra-curriculare. găseşti pe: www.studentulanului.ro

Totul se va finaliza printr-o gală ce va avea loc Te provocăm să îţi vezi numele asociat sintagmei “ pe 29 aprilie, unde, pe lângă o mediatizare solidă, se Studentul Anului”, să participi la o gală vor premia câştigătorii, după cum urmează: într-un cadru clasic, elegant, unde toate luminile vor fi asupra ta, Te provocăm să fii diferit prin excelenţă!

Arhitectură, Economie, IT:

locul 1 – 2.000 de euro locul 2 şi 3 - câte 500 de euro

Jurnalism şi Comunicare: Stagiu de practică în cadrul Televiziunii Române şi un cod de acces pentru IQads Kadett, în cadrul Burselor Coca-Cola Hellenic pentru tinerii talentaţi din marcomm.

Raisa Beicu PR Studentul Anului E-mail: raisa.beicu@vipromania.ro www.studentulanului.ro

5

Calea Victoriei, între concept si produs de Ana Maria Sirghi

Am plecat la plimbare pe Calea Victoriei, la braţ cu bietul arhitect Ioanide. Am vrut numaidecât să văd ce rezultă din interacţiunea a două lumi: proiectul-gravură la care personajul romanului lucrează de zor şi realitatea lui 2010: imaginea reflectată în conştiinţa umană, a mea şi a personajului de roman, puse în oglindă.

Consumăm, fără doar şi poate, multă arhitectură.

Analiza Căii Victoriei prin cele două perspective este tentantã, pentru că examinează un plan al conceptului şi unul al produsului final. Proiectul lui Ioanide este expus doar pe hârtie astfel încât toate liniile stau „perfect paralele”, iar aici nu mă refer la măiestria lui în tehnica desenului, ci la faptul că fantezia nu-i este îngrădită de nici un factor extern, viziunile sale nu dau socoteală nimănui. Astfel, ideile prind viaţă, iar spaţiul se conturează numai prin puterea „vorbei” transpusă în textul romanului. Calea Victoriei de astăzi nu mai poate fi considerată ca făcând parte dintr-un proiect coerent atâta vreme cât ea este produsul unui proces de maturare continuu pe care îl suferă arhitectura în general.

Viziunea rămasă în mape despre o Cale a Victoriei imperială care să ia locul uliţei medievale lăsate de istorie reprezintă o încercare de a crea un decor arhitectural pentru un mediu citadin care sã acţioneze într-un fel ca stimulent pentru modernizarea ulterioarã. Tihna patriarhală trebuia înlocuită cu ritmul alert al progresului, uliţele prăfuite cu marile bulevarde, pitoreştile verande cu geamlâc cu solemnele colonade, modestele turle cu monumentale cupole ornate cu figuri alegorice, carele cu boi cu tramvaiele electrice. Pentru asta Ioanide plănuia o reîntoarcere la monumentala artă greacă. Progresul tehnic impune alte ordini, alte valori, iar omul este prins la mijloc. El trebuie să adapteze un mod tradiţional de a fi sau de a fiinţa unei lumi în continuă formare. Asta se întâmplă cu lumea romanului şi asta se întâmplă şi cu lumea de astăzi.

Desigur, nu vorbesc despre proiectul lui Ioanide ca fiind schiţa aflată în spatele Căii Victoriei de astăzi.

Mai degrabă, am luat ca pretext această temă pentru a ţese oarecum o cortină pe care să se citească amprentele industrializării, vicisitudinile economiei de piaţă, lipsa de gust, indiferenţa administraţiilor locale şi de stat, managementul defectuos care permite apariţia ingrată a blocurilor turn în locuri inadecvate.

6

Cum ar arăta gravura lui Ioanide dacă am trage peste ea o astfel de cortină? Mai exact o serie de factori de ordin politic, cultural, sociologic, în definitiv umani, care transformă, în timp, un proiect memorabil pe hârtie într-un surogat în care reminiscenţele originalului zâmbesc fad. Dacă frumoasa stradă înnobilată cu atâtea monumente istorice şi instituţii de o arhitectură remarcabilă a luat naştere în buricul târgului pentru a desfăta plimbările oamenilor rafinaţi dintr-o prea mare nevoie de beaux arts pe care o cerea epoca respectivă, de ce nu au reuşit să reziste în timp? Noblesse oblige, sau măcar amintirea acelor timpuri, să păstrăm un minim respect acestor clădiri care, deşi au scăpat demolării ceauşiste, se află acum într-o stare deplorabilă.

Schiţele lui Ioanide reprezintă un punct de

plecare. Ele însumează nişte principii arhitecturale, vorbesc despre respectarea unui program estetic şi în cele din urmă dau o soluţie rezonabilă. În schimb, Calea Victoriei de astăzi este un simplu produs. Cine s-ar plimba astăzi pe Calea Victoriei nici nu are dreptul, etic vorbind, să caute un răspuns în „viziunea estetică” a arhitecţilor. Spaţiul născut prin unirea a două uliţe prăfuite este astăzi mult prea incoerent pentru a găsi un unic vinovat, de multe ori ascuns în meandrele concretului sistem de administraţie. De unde s-a plecat şi unde s-a ajuns ne pot spune cei aproape 300 de ani de istorie care nu aveau cum să nu-şi ceară dreptul la replică. E modul absolut natural de existenţă în univers, iar oamenii se schimbă odatã cu mersul istoriei.

Inevitabil, odatã cu ei şi nevoile, gusturile, modul de a fi sau de a locui.

Ioanide construieşte pentru un om căruia i-a identificat cartea de vizită, îi cunoaşte specificul, natura, trecutul, nevoile şi are de gând să respecte toată această bază de date. Ce scrie astăzi pe cartea de vizită a unui locuitor din Piaţa Victoriei? Ce se vede astăzi pe Calea Victoriei? În primul rând fracturarea spaţiului şi

foto de Alex Boldea

segmentarea aproape brutală a zonelor. Sunt foarte puţine locurile în care perspectiva nu-ţi este obturată de câte un element (fie el simplu detaliu sau imobil impunător) care nu-i la locul lui. Sunt foarte puţine locurile în care simţi cu adevărat armonia spaţiului exterior şi te opreşti să vezi ce scrie pe plăcuţele muzeelor.

Oamenii care trec pe Calea Victoriei nu mai ies la plimbare, ei aleargă grăbiţi, iar asta nu numai din cauza lipsei acute de timp cu care se confruntă întreaga societate, ci mai ales din cauza faptului că spaţiul nu-i mai invită la promenadă. Există foarte puţine treceri de pietoni, iar traficul infernal impune un ritm alert care nu are nici o legătură cu plimbările tihnite. Pe Calea Victoriei zgomotul de fond are ceva din stridenţa parcurilor de distracţii, iar aglomerarea de maşini îţi interzice practic să mai cauţi „memoria locului”. Din acest punct de vedere se poate constata un schimb sau mai degrabă o pierdere a funcţiei Căii Victoriei: un bulevard care transmitea mirajul Parisului a devenit o simplă stradă de legătură între Piaţa Victoriei şi Piaţa Naţiunilor Unite.

O puzderie de stencil, graffiti şi postere pe clădirile istorice, sedii de firme în case memoriale (Policolor în Casa Generalului Gheorghe Manu, Loteria Română în sediul Uniunii Scriitorilor), foarte multe magazine de lux cu faţada renovată parţial. Acesta este şi un specific al românilor, care dau dovadă de un comportament individualist, recurgând la mijloace de „ajustare estetică” doar în ograda lor, evitând o raportare mai amplă din care să reiasă o integrare coerentă în context. Magazinele de lux arată ca nişte domnişoare cochete plecate la bal în haine zdrenţuite, dar cu un machiaj bine pus la punct, care să compenseze lipsa viziunii de ansamblu.

Râvnita Cale a Victoriei este ameninţată cu „implanturi” de zgârie nori, probabil dintr-o dorinţă tacită de a împăca trecutul cu prezentul. Fiind un bulevard istoric, fiecare metru pătrat ar trebui conservat aşa cum este în prezent, orice intervenţie pe această arteră ar trebui să respecte situl care are deja o personalitate. Un astfel de exemplu îl reprezintă Hotelul Ramada situat în piaţeta Teatrului Odeon, care preia „din vecinătate” regimul de înălţime a clădirii, organizarea pe verticală, culoarea faţadei, în care s-a integrat discret sticla. Un contra-exemplu îl reprezintă sediul Bucharest Financial Plaza de lângă Casa de Economii şi Consemnaţiuni, vizavi de Muzeul Naţional de Istorie. O clădire – intrus care reprezintă dovada vie că uneori se poate construi oricum. Dar nu poţi sã vandalizezi capodopere, iar apoi să pretinzi că ai creat o operă de artă.

7

foto de Alex B

Boldea

foto de

Alex Boldea

Tineret în

Proiectul Şcoala Toleranţei s-a realizat în cadrul programului Tineret în Acţiune, finanţat de Comisia Europeană. Beneficiarii au fost 20 de tineri marginalizaţi, care provin din etnii si culturi diferite.

Aceşti tineri români, maghiari şi rromi, majoritatea orfani, din sistemul de protecţie a copilului sau crescuţi în familii defavorizate social , pe o perioadă de 9 luni au învăţat împreună ce înseamnă toleranţa.

Activităţile s-au desfăşurat bilingv (română şi maghiară) cu scopul de a schimba stereotipurile şi preconcepţiile creând o punte între diferenţele culturale existente.

Această tematică este prioritară atât la nivel local, cât şi la nivel european. Tîrgu Mures este un oraş în care convieţuiesc aceste trei etnii.

Diversitatea etnică ne-a oferit prilejul de a realiza un dialog intercultural, prin care s-a realizat o “microsocietate”, unde toleranţa, acceptarea diferenţelor, implicarea activă au constituit un model demn de urmat la nivel european.

Schimbările produse pe plan individual s-au integrat în personalitatea participanţilor, definind atitudinea şi comportamentul lor social faţă de diversitatea comunităţii în care trăiesc.

În prima parte a proiectului scopul întâlnirilor comune a fost cunoaşterea reciprocă, crearea coeziunii grupului. Activităţi pentru creşterea coeziunii grupului s-au realizat prin metoda jocurilor structurate.

Rezultatele acestor activităţi au fost cunoaşterea 12

participanţilor, dezvoltarea încrederii în ceilalţi, a capacităţii de cooperare, de colaborare, a capacităţii de comunicare, a capacităţii de a lucra în echipă, a creativităţii, dezvoltarea autocunoaşterii şi dezvoltarea personală a participanţilor. Participanţii au reuşit să se cunoască mai bine, să coopereze, să comunice mai bine şi să îşi dezvolte spiritul de echipă.

După primele întâlniri de grup tinerii au simţit nevoia de a face cunoscute şi a împărtăşi obiectivele şi tematica proiectului cu comunitatea din Tîrgu-Mureş.

Aşa s-a născut ideea unei conferinţe de presă. Sub îndrumarea şi coordonarea unui iniţiator, tinerii au elaborat invitaţiile pentru presă în două limbi: română şi maghiară, au luat legătura cu reprezentanţii massmediei din Târgu-Mureş. Conferinţa de presă a avut loc pe data de 02.10.2009.

Această întrunire a fost un mare eveniment pentru tineri. Niciunul dintre ei nu a dat un interviu şi nici nu a apărut la televizor până atunci. Ei s-au simţit importanţi şi valoroşi. Evenimentul a însemnat primul succes care s-a datorat implicării fiecăruia şi asumarea unor sarcini. Totodat, au observat, au simţit rezultatele muncii în echipã.

În cadrul activităţilor de grup au fost prezentate materiale informative despre ce înseamnă toleranţa în Europa; au urmat discuţii şi schimburi de idei. Tinerii au vorbit despre ce înseamnă toleranţa plecând de la propria persoană, acceptarea propriei persoane prin

n acţiune

Titlul proiectului: Şcoala toleranţei Perioada proiectului/perioada activitãţilor: 01/05/2008 - 30/06/2009 Locul de desfãşurare: Fundaţia Talentum, Târgu-Mureş Organizaţia: Fundaţia Talentum

acceptarea celuilalt, acceptarea unor idei, a unor concepte, a unor teorii prezentate de cineva cu care eşti de acord sau nu.

S-a discutat despre toleranţa legată de orientarea sexuală, atitudinea faţă de diferite dizabilităţi, etnii, religii, rase.

În timpul activităţilor de grup tinerii au luat parte la jocurile structurate, jocuri de rol şi dramatizări pentru a experimenta pe plan personal informaţiile şi cunoştinţele dobândite în urma acestor activităţi.

Au fost prelucrate cu ajutorul dramatizărilor valorile culturale ale etniilor din care provin beneficiarii: română, maghiară, rromă.

Tehnicile de învăţare nonformale folosite au fost: metoda jocurilor structurate, artterapia, jocuri de rol, dramatizarea şi improvizaţia.

Prin aceste activităţi am încercat să ajutăm participanţii să se cunoască, să-şi dezvolte încrederea în ceilalţi, capacitatea de cooperare, de colaborare, de comunicare, capacitatea de a lucra în echipă, creativitatea, autocunoaşterea.

Tinerii şi-au dezvoltat capacitatea de introspecţie, de autoafirmare, de autoexprimare, capacitatea de a anima şi de a conduce o activitate de grup. De asemenea, şi-au însuşit cunoştinţe legate de toleranţă, de spiritul european şi cetăţenia europeană, şi-au dezvoltat capacitatea de a accepta diferenţele şi de a-i accepta pe ceilalţi.

O trăsătură comună a acestor întâlniri a fost faptul că acumularea cunoştinţelor, dezvoltarea abilităţilor şi a diferitelor capacităţi s-a realizat cu ajutorul unor tehnici creative, participative. Învăţarea nonformală are ca rezultat faptul că abilităţile însuşite vor fi utilizate şi în viaţa reală, în orice situaţie din afara întâlnirilor.

Dacă tinerii au reuşit să accepte diferenţele, să‑i accepte pe ceilalţi participanţi, să le accepte ideile, opiniile prezentate de ceilalţi, atunci această abilitate se va transpune şi în viaţa reală.

Următorul pas în cadrul proiectului a fost pregătira unei piese de teatru interactiv pe tema toleranţei: „Şcoala toleranţei”.

Pregătirea spectacolului a început cu împărtăşirea experienţelor proprii ale membrilor grupului, legate de toleranţă şi intoleranţă. Pe baza acestor povestiri au început să facă improvizaţii nonverbale, iar apoi au prezentat scenete şi în română, şi în maghiară.

Temele lor au fost excluderea, izolarea, respingerea, discriminarea.

În primele patru luni au fost discutate şi improvizate foarte multe întâmplări, totuşi a întârziat să apară povestea comună în care să se regăsească fiecare tânăr, în care toţi simt pulsul poveştii, toţi sţiu că aceasta este şi povestea lor.

După ce au discutat cu o profesoară de la Universitatea de Artă Teatrală din Tîrgu-Mureş, coordonatorul artistic al spectacolului, au ajuns la la 13

concluzia că trebuie încercată o altă abordare. Tinerii au început din nou să aplice jocuri care dezvoltă capacitatea de introspecţie, de a avea încredere în alţii, capacitatea de empatie, de atenţie, capacitatea de cooperare, de colaborare, de a lucra în echipă. Însă nu au intrat în pielea unui personaj fictiv, ci au încercat să fie ei înşişi, să fie “prezenţi” pe durata probelor.

La început nu au crezut că prezenţa lor psihică, spirituală şi fizică, concentrarea, atenţia acordată celorlalţi îi ajută să creeze nişte situaţii prin care să împărtăşească aceste trăiri şi lumii exterioare.

Înainte de premieră tot grupul a simţit că alegerea unui limbaj neconvenţional pentru exteriorizarea mesajelor individuale legate de toleranţă este cea mai adecvată formă pentru ei. Cu ajutorul acestor jocuri, mişcări, simboluri, ei au reuşit cel mai bine să exprime ce înseamnă să-i accepţi pe ceilalţi, să fii prezent atât pentru tine cât şi pentru ceilalţi din grupul tău.

Diversitatea etnică prezentă în grup a oferit prilejul de a realiza un dialog intercultural, s-a realizat o “microsocietate”, în care toleranţa, acceptarea diferenţelor, implicarea activă constituie un model demn de urmat la nivel european.

Schimbările produse pe plan individual vor modela în continuare personalitatea tinerilor, definind atitudinea şi comportamentul lor social faţă de diversitatea etnică şi culturală.

Tinerii au conştientizat că toleranţa porneşte de la noi înşine, continuă prin a tolera pe cel de lângă noi, dar înseamnă chiar şi toleranţa faţă de spaţiul care ne înconjoară.

Decorurile au fost realizate de către un tânăr scenograf, viziunea lui pentru decor s-a adaptat în totalitate mesajelor transmise de către spectacol. Tinerii au fost implicaţi în achiziţionarea materialelor necesare şi realizarea efectivă a decorurilor.

Scenograful a avut ideea ca tinerii să poarte tricouri negre, pătate cu clor. Nu s-au obţinut două tricouri identice. Mesajul transmis a fost în concordanţă cu tema spectacolului: în ciuda faptului că suntem foarte diferiţi avem totuşi ceva ce ne face să ne asemănăm unii cu alţii.

Paralel cu repetiţiile au fost realizate invitaţiile, listele şi afişele, precum şi lista cu invitaţi. Invitaţiile au fost elaborate în patru limbi: română, maghiară, engleză şi franceză. Au fost trimise invitaţii la 15 ambasade, 20 persoane publice şi politicieni, 14 ONGuri, la reprezentanţi ai autorităţilor locale şi naţionale.

S-a luat legătura cu Direcţiunea Televiziunii Române, încheind un contract de colaborare. Astfel ei 14

au devenit partenerii media ai spectacolului.

Ziua cea mare a fost pe 8 mai, moment în care a avut loc premiera. Cu toţii au avut emoţii. Premiera a fost un succes. Nu se pot descrie în cuvinte acele trăiri, emoţii şi sentimente pe care le încercau tinerii când ce au coborât de pe scenă.

Al doilea spectacol a avut loc pe data de 6 iunie, iar al treilea pe 12 iunie. La aceste spectacole au fost introduse elemente noi, care au însemnat multe repetiţii, multe emoţii.

La aceste trei spectacole, din public au făcut parte familiile tinerilor, membrii fundaţiei, colegii de clasă şi profesorii, oficialităţi şi beneficiarii altor fundaţii, care au ca grup ţintă tot tineri cu oportunităţi reduse, respectiv tineri cu dizabilităţi fizice, oficialităţi.

Rezultatele obţinute: tinerii au reuţit să îşi dezvolte perseverenţa şi capacitatea de asumare a responsabilităţilor, spiritul de echipă, capacitatea de a accepta diferenţele şi toleranţa, capacitatea de improvizare, spontaneitatea şi abilităţile actoriceşti ale tinerilor, capacitatea de autoafirmare şi autoexprimare, a crescut stima şi încrederea de sine, iar spectatorii au învăţat, la rândul lor, puţin mai mult despre toleranţă.

Pe toata durara proiectului tinerii beneficiari au promovat conceptul toleranţei atât în cadrul familiei cât şi în colectivitatea şcolară, făcând astfel un pas către o gândire şi atitudine europeană. Ei au deschis un drum demn de urmat pentru comunitate.

Acest proiect poate fi utilizat ca model de bună practică în cadrul altor proiecte privind metodele folosite: metode participative, nonformale (metoda jocurilor structurate, brainstorming, simularea, artterapia, jocuri de rol, exerciţii de improvizaţie, dramatizarea). Prin aceste metode se pot prelucra diferite teme abordate în proiectele ai căror beneficiari sunt tinerii.

Un rezultat remarcabil al proiectului este spectacolul Şcoala toleranţei realizat în cadrul său.

Spectacol este valoros nu numai pentru performanţele artistice, ci şi pentru că promovează un model de convieţuire eficientă între cele trei etnii – română, maghiară, rromă- bazată pe respect, acceptare şi toleranţă.

Foc

Urmează un articol în care voi încerca să îmbin câteva imagini faine cu unele noţiuni de fotografie şi cu o poveste. Totuşi, mai bine le iau pe rând.

Povestea : Ne-a sunat un prieten într-o zi de marţi, la ceas de seară, să ne-ntrebe dacă avem planuri pentru weekend. Nu aveam. Aşa că urma să plecăm spre Bran, de vineri seară după serviciu şi până duminică, cine ştie la ce oră.

Ok, în afară de ocazia de a ieşi din Bucureşti pentru o binevenită spălare pe creier, mă gândeam aproape salivând la cum voi face tot felul de fotografii rurale în zăpadă. Trebuie să recunosc, a mers mai bine decât mă aşteptam.

Ajungem în Predeluţ pe la zece jumate, ne cazăm, ne întâlnim cu toţii la bucătărie – eram patru cupluri – să ne cunoaştem la un pahar de vin. Un pahar de vin eu, căci restul au băut vişinată. Pe la vreo unşpe sau doişpe fetele s-au retras, rămânând masculii spre a face primul grătar.

Voi face aici o scurtă paranteză pentru a vă propune un exerciţiu de memorie. Mai ţineţi minte în luna ianuarie când pentru anumite judeţe s-a emis avertizarea cod portocaliu din pricina gerului? Ei bine, atunci eram afară, la unu noaptea, începând ritualul sacru al pregătirii hranei. Era atât de frig încât pâinea pusă la prăjit pe grătar a îngheţat. Şi, de asemenea, era vremea perfectă pentru a-mi testa aparatul de fotografiat (Boris) în condiţii extreme. Cu adevărat extreme, dacă stau să mă gândesc că în cartea lui tehnică nu-mi recomandă decât o plajă de temperaturi între 0 şi 40 de grade Celsius.

Ca să n-o mai lungim, pe la vreo trei noaptea am mâncat nişte carne – greu de spus dacă era făcută sau nu, dar cu siguranţă era extrem de rece. Iar apoi eu unul m-am culcat, din motive de uzură tehnică (eram treaz de la 6 dimineaţa).

A doua zi ne-am plimbat spre castel pe jos, fiind singurii treji la acea oră incredibilă care este 10, după care neam întors la pensiune şi am purces spre un restaurant, cu toţii de această dată, pentru un fel de brunch. Nici chiar mic dejun, nici chiar prânz.

După masă, cuiva i-a venit ideea de a merge până la peştera Dâmbovicioara. Fiind de acum târziu şi pe cale să se întunece, s-a adoptat varianta de a merge în schimb până la Cetatea Râşnov.

ş

şi

Cetatea am găsit-o închisă pentru renovare, dar asta nu ne-a oprit să urcăm până acolo, bucurându-ne astfel de culorile apusului printre copaci şi ziduri vechi.

De astă dată, după ce am ajuns iar la pensiune, am pus stăpânire primii pe grătar. Şi ce foc falnic a ieşit, o minunăţie! Am mâncat bine cu toţii, am mai stat la poveşti, după care ne-am culcat, pentru că meritam.

gheaţă de Alex Boldea

Şi iată-ne şi în ziua de duminică. Sincer să fiu, nu mai ţin minte ce am făcut până când am plecat, cert e că ne-am oprit la Dâmbovicioara. Eu nu mai vizitasem o peşteră până atunci, aşa că nu am ştiut exact la ce să mă aştept. Pot să vă spun totuşi că mă aşteptam la stalactite (alea de sus) şi stalagmite (alea de jos). Nu erau de nici unele. Dar a fost o experienţă vag interesantă, per total.

După care am ajuns acasă, câteva ore bune mai târziu.

Iar acum, aspectele tehnice fără de care acest articol despre fotografie nu ar fi decât o poveste de weekend: Folosesc un Nikon şi un obiectiv cu Vibration Reduction – ceea ce ajută extraordinar atunci când fotografiez interioare şi nu am posibilitatea sau timpul să instalez un trepied.

Pentru fotografia cu flăcările am utilizat o deschidere a diafragmei de f/4.8, adică mai degrabă deschisă, oferind o adâncime de câmp relativ mică. Viteza de expunere a fost 1/50 secunde, destul cât să se observe flăcările în mişcare, dar să nu se vadă peretele din spate.

Toate fotografiile au fost făcute la ISO 200, mai puţin cea cu drumul şi copacii ninşi şi cea din peşteră, pentru care am utilizat ISO 800. De asemenea, pentru fotografia din peşteră am folosit un timp de expunere de 0.5 secunde şi un minitrepied.

Erată : După ce am scris acest articol am folosit mai mult aparatul pentru fotografii de interior şi pot spune că nu sunt deloc mulţumit de calitatea fotografiilor la ISO 800, cu Noise Reduction cu tot. Nu le consider utilizabile, granulaţia este intolerabil de pronunţată. Aşadar, dacă aveţi în plan să cumpăraţi un DSLR, vă recomand sa aibă un senzor CMOS nu CCD. Gata.

foto de Alex Boldea

foto de Alex Boldea

foto de Alex Boldea

Restart architecture in safe mode What is the architect doing?

He is by the riverside What is he thinking out there?

He is committing egocide.

Versuri din melodia „The Arhitect”, a formaţiei belgiene de muzică rock dEUS

de Ana Maria Sirghi

J

ocul de cuvinte nu este gratuit.

Safe mode restricţionează sistemul de operare şi utilizează doar aplicaţiile de strictă necesitate, consumând minimul de resurse. Unde mai pui că această variantă de rulare preferă să acţioneze „without networking” tocmai pentru a curăţa sistemul de „agenţi patogeni intracelulari care provoacă boli contagioase”. Cu alte cuvinte safe mode echivalează cu back to basics.

Traducând această măsură limitativă în arhitectură aş îndemna respectuos frumoasa artă să se întoarcă la origini şi să renunţe la a mai experimenta de dragul experimentului. Noile tehnologii cu pleiada de noi realităţi virtuale pe care nu le putem înţelege creează în arhitectura două puncte sensibile.

Pe de o parte aceasta militează pentru acomodarea cu spiritul noului timp, încercând o sincronizare cu mersul istoriei. Un demers absolut natural de existenţă în univers, dar, de multe ori, dintr-o proiectare hiperbolică a viitorului care vine peste noi, arhitectura ţine morţiş să producă o artă 22

care iese din timp.

Că timpul nu mai are răbdare cu oamenii, înţeleg. Dar de ce ajungem prin arderea etapelor la o artă care nu poate fi datată, nu poate fi atribuită încă unei anumite epoci?

Procesul de abstractizare merge atât de departe încât elemente fundamentale, simple şi imuabile îşi pierd referentul în planul concret al prezentului.

Celălalt călcâi al lui Ahile reprezintă modul de a face arhitectură astăzi.

Augustin Ioan vorbeşte despre noţiunea de retrofuturism atunci când îşi propune să inoveze arhitectura sacră printr-un demers onest de a experimenta în spaţiul tradiţiei. Fără a întinde conceptul mai mult decât îl ţine plapuma principiilor deja formulate, retrofuturismul ar trebui să orienteze arhitectura în general, fie ea religioasă, fie laică, revizitarea trecutului pentru recuperarea elementelor care să dea coerenţă spaţiului urban fiind prima regulă a decalogului de creaţie.

Despre arhitectură s-a scris enorm şi încă se discută cu multă vervă.

Aici nu este vorba despre clişeizatul război

tradiţional versus modern, nici despre teoreticienii care fac un stil din aşezatul de-a curmezişul doctrinei.

Este vorba despre înţelegerea lucrurilor esenţiale. Şi, din câte ne spune istoria, la începuturi în arhitectură era vorba despre om, nu despre ego.

De ceva timp arhitectura a fost împinsă la soluţii extreme: piesele valoroase sunt izolate şi reprezintă clădiri autiste ce caută să se integreze în context. Asistăm la un proces de metamorfozare continuă căruia cu greu i se mai recunosc incipitul şi finalul. De multe ori ai impresia că ai de-a face cu un trucaj, că eşti păcălit de forme fără fond, că ţi se livrează un discurs deja mestecat şi că ai în faţă un colaj de interpretări ce te poartă într-o fracţiune de secundă prin toată istoria artei sau non-artei arhitecturii. De la teoriile anticilor greci referitoare la proporţie şi până la abolirea acestor reguli este doar un pas pe care arhitectul îl face cu siguranţa unui demiurg careşi conştientizează imperios necesitatea.

Câţi dintre ei mai ascultă ce le spune astăzi locul?

Pentru că am luat la descusut arhitectura, este imposibil să omitem natura duală a discursului artistic aflat în permanenţă între lumea ideilor şi proiecţia acestora în lumea materială.

Starea de criză este secondată de o serie de opoziţii care, deşi pare greu de crezut, reprezintă motorul de funcţionare a acestei arte. Arhitectura nu dă sentinţe şi nu caută tipare. Spaţiul este în acelaşi timp definit şi nedefinit, continuu şi discontinuu, închis şi deschis, mobil şi imobil, complet şi incomplet.

Arhitectura poate fi redusă la un sistem de reguli de fragmentare armonioasă a spaţiului, o serie de linii ce trasează ca într-un joc regulile de comportament, modalităţile de utilizare a zonelor sau segmentele de comunicare dintre acestea.

Arhitectura este în acelaşi timp formă şi mecanism. Ea dispune de un limbaj care asimilează materialul, proporţiile,

geometria spaţiului, dar în egală măsură ea reprezintă un sistem care traduce în concret necesităţile şi dorinţele umane ce trăiau în abstract.

Re-startul presupune de fapt o reorientare între două limite. Luând-o de la capăt, discursul arhitectural simte în permanenţă nevoia de relocalizare. Se spune că locuitorii sunt doar actori într-o poveste în care arhitectul şi-a măsurat creativitatea şi forţa improvizaţiei.

După ce a lăsat creionul jos, autorul se dă un pas înapoi, intervenţia lui se minimalizează pentru a lăsa spaţiul pe mâna protagoniştilor care îl deţin în totalitate. Dacă aruncăm o privire în revistele de specialitate, proiectele de viitor au depăşit deja mii de ani lumină şi zâmbesc înţelegător prăfuitei contemporaneităţi. Fără a fi radicali şi excesivi, ce-ar fi dacă în decursul acestui proces de restarting arhitecţii şi-ar propune să construiască tête-à-tête cu ritmul prezentului? Ketty di Tardo mărturiseşte în interviul ce deschide Design Document Series_28 cu Borderlines maO/Italy că un prieten i-a spus: „I want to design objects and spaces that age well.” Asta înseamnă să acorzi atenţie procesului de producţie, materialelor, spaţiului fizic real şi oamenilor care îl folosesc. Arhitectura are nevoie să recupereze simboluri şi valori din trecut pe care să şi le însuşească cu sfinţenia abecedarului, înainte de a juca ultima carte pe metafore urbane. Nu vreau să fiu provincialul care nu înţelege de ce JeanPaul Gaultier face spectacol haute couture pe podium. Vizionarii mizează într-adevăr pe o formă de exhibiţionism care să le asigure un certificat de extravaganţă în rândul criticilor cu greutate. Însã de la arhitect mă aştept însă să găsească vizual, o soluţie cumsecade între spaţiul public şi privat, înainte de a pofti cu orice preţ insolitul. Şi bineînţeles, ca orice lady, pretind şi un buchet de flori.

23

Colecţii şi colecţionari de Mihaela Ion

Cindy Hicock the art collection

Prin definiţie, colecţionarii sunt persoanele care adună din anumite motive diferite obiecte. Motivaţia care îi determină pe aceştia să devină colecţionari nu este una general valabilă. Pentru a începe o colecţie, anumite persoane au dorinţa de a studia aprofundat artefactele, alţii colecţionează obiecte din simplă plăcere şi din pasiune, dar există şi o motivaţie mult mai simplă, care poate fi considerată un capriciu: de a-şi defini un rol bine stabilit în comunitate adunând obiecte de artă sau de a avea un hobby.

Pentru anumite persoane pasiunea de a colecţiona nu există, dar există colegialitatea sau obligaţia de a ajută membrii familiei sau prietenii să-şi completeze o colecţie şi într-un fel devin şi ei colecţionari. Nu există un anumit algoritm pe care o persoană trebuie să-l urmeze pentru a fi considerat colecţionar şi pentru a putea colecţiona.

Obiectele adunate nu trebuie privite doar la nivelul importanţei lor intrinseci, al cantităţii de bani investite, colecţionarul încearcă să le redea adevãrata valoare, să le impună un anumit prestigiu calitativ.

Colecţiile şi colecţionarii reprezintă produsele unei epoci, unei anumite mentalităţi, ale unei societăţi uneori limitate din punct de vedere artistic şi cultural.

Prima colecţie de tablouri din Bucureşti apare în 1834, în incinta mânăstirii Sfîntul Sava, alcătuită de către pictorul şi profesorul de desen Carol Valstain.Un colecţionar îşi pierde integritatea în faţa unei societăţii în momentul în care consideră şi el ca şi ceilalţi că obiectele sale sunt doar “dulci nimicuri”, fără valoare materială.

24

De-a lungul istoriei, indivizii au trebuit să îşi re-câştige statutul de colecţionar în faţa unor regimuri economice şi politice, în faţa societăţii care le limita sau chiar le interzicea această calitate.

Un exemplu în acest sens este cel al scriitorului şi senatorului roman Caius Petronius, posesor al unei colecţii de cupe şi pahare; întrucât împăratul îi ordonã să cedeze această colecţie instituţiilor imperiului, acesta refuză şi pentru a se opune dorinţei neîntemeiate a suveranului, el sparge obiectele adunate. Caius Petronius este printre primele exemple de colecţionari care au înţeles că o colecţie şi mai ales cea a lui poate există doar într-un anumit spaţiu şi timp.

Statul român este interesat încă de la revoluţia paşoptistă de luarea unor măsuri de modernizare, în scopul protecţiei unor colecţii valoroase. Astfel, se propune pentru prima dată ideea creării unui muzeu de artă naţională.

Acestă idee se realizează prin deschiderea primei Galerii de tablouri (în spaţiul ce va fi al viitorului muzeu), ce ulterior va fi legată de şcoala de Belle- Arte.

artknowledgenews.com Această şcoală de Belle-Arte apare oficial în anul 1864 sub tutela Galeriei de tablouri, devenită Pinoteca

Statului. Din această primă Galerie de tablouri nu s-au păstrat decât câteva tablouri care nu au valoare artistică importantă, ci mai mult simbolică, aceea de a pune în practică ideea de constituire a unui muzeu.

În timpul comunismului, Pinacoteca statului este doar un amalgam de obiecte disparate din colecţiile iniţiale. Întrucât aceste colecţii nu au facut faţă noii legislaţii de colectivizare, clădirile muzeelor au fost de multe ori distruse sau transformate în magazine sau sedii de partid, iar exponatele au fost parţial distruse sau înstrăinate.

Colecţionarii în timpul comunismului aveau o singură opţiune: să-şi cedeze colecţiile în caz contrar, acestea erau confiscate, iar ei sufereau consecinţele, fiind consideraţi persoane ce nu respectau legile şi sancţionaţi ca atare.

În timpul comunismului colecţiile româneşti

suferă un regres, chiar dacă se păstrează în posesia statului sau iau calea exilului, acestea nu se mai îmbogăţesc cu noi opere ce apăreau în Occindent, de aici şi lipsa de compoziţii artistice dadaiste sau futuriste în colecţiile private actuale. Colecţionarii nu au avut acces la licitaţiile publice şi nici nu au dispus de mijloacele legale de aducere în ţară a acestora în cazul în care le procurau. Arta a încetat să mai fie o posibilitate de evadare din cotidian, într-o altă lume fantastică, ea ulterior a intrat complet sub tutela propandadistică a statului.

Legislaţia dupa căderea comunismului permite ca atât imobilele cât şi obiectele de artă ale unei colecţii particulare confiscate în timpul comunismului să fie retrocedate (cazul retrocedării colecţiei iniţale de la palatul Brukenthal) şi, de asemenea, înfiinţarea unora noi.

25

Despre un mare buzunar mic de Silviana Ciurea Ilcuş

Existã piese la care e aproape imposibil să scrii o recenzie; “Buzunarul cu paine” de Matei Vişniec este o astfel de piesă. Iar inefabilul îi izvorăşte din caracterul universal, atât din punct de vedere temporal, cât şi spaţial, din morala parabolicş şi din complexitatea ascunsă sub naraţiunea liniară.

“Buzunarul cu pâine” are o situaţie dramatică simplă, doar douăpersonaje şi un singur element scenografic: o fântână în care a căzut un câine. Întreaga piesă gravitează în jurul unui fapt banal: un căţel a căzut într-o fântână secată, iar protagoniştii îşi doresc- şi nu prea...- să îl salveze. Cele două personaje, interpretate strălucit de Oana Pellea şi Mihai Gruia Sandu, sunt antitetice: unul încearcă să găsească soluţii şi explicaţii la orice, în timp ce al doilea personaj este negativist, demontând toate propunerile celuilalt. În încercarea de a salva câinele, cei doi încep să filozofeze excesiv pe tema detaliilor nesemnificative, rămânând paralizate tocmai când ar trebui să acţioneze. Astfel, “Buzunarul cu pâine” este o piesa în care, ca într-o parabolă, curiozitatea spectatorului este redirectionată dinspre acţiune către personaj.

Piesa este foarte bine construită; aş putea spune chiar că există un soi de ‘touch’ ştiinţific în alcătuirea ei.

“Buzunarul cu pâine” se joacă un pic cu spectatorul, dându-i impresia că unele nelămuriri cu privire la situaţie nu vor fi niciodată clarificate, replicile aşteptate întârziind însă în mod calculat şi fiind rostite exact atunci când curiozitatea spectatorului ajunge la paroxism. Acest ritm bine calculat conduce spectatorul spre chestionarea propriei atitudini adoptate în situaţii similare cu cea din piesă; astfel, publicul devine treptat din simplu receptor, naratar.

liternet.ro

“Buzunarul cu pâine”, ca orice parabolă, reflectă artistic teoria haosului. Protagoniştii, prin analizarea situaţiilor până la saturaţie şi prin distorsionarea proporţiilor, aleg în fiecare clipă un drum narativ ce îi indepărtează tot mai mult de obiectivul iniţial: salvarea câinelui. Astfel, Protagoniştii vor aparent să ajute câinele, dar îşi doresc “Buzunarul cu pâine” este o piesă despre puterea voinţei de fapt să se salveze pe ei înşişi. Astfel, ei aruncă şi a liberului arbitru, despre decizii aparent insignifiante firimituri de pâine în puţ pentru a hrăni câinele, dar şi despre consecinţe lor importante. bucuria pe care o încearcă la aruncarea firimiturilor şi faptul că ajung să mănânce ei înşişi din pâinea pe care S-a spus despre “O scrisoare pierdută” că este o piesă tot ei o aruncă ne arată că cele două personaje au uitat mereu actuală. S-a spus şi despre “Cântăreaţa cheală” de fapt de câine şi se gândesc la propria lor situaţie. ca este o piesă extraordinarã, ei bine, la fel este şi “Buzunarul cu pâine”...

Aşadar, reflecţia înlocuieşte factorul practic.

26

From Russia with Love de Ruxandra Diaconu Publicată în noiembrie 2009 la Editura Art, antolgi de proză scurtă “From Russia with Love” reuneşte 18 povestiri ale unor autori ruşi contemporani. În original, volumul a apărut în 2008, traducerea publicată la noi aparţinându-i lui Ruslan Carţa din Republica Moldova, un apreciat poet al generaţiei tinere. În prefaţă, Galina Dursthoff, coordonatoarea antologiei, afirmă că dragostea vãzutã de ruşi este “iraţională prin definiţie”, “oarbă şi, prin natura ei, nu poate fi fericită”. Prin urmare, întreaga literatură rusã este “un monument al dragostei nefericite”. În aparenţă, toate cele 18 povestiri converg spre aceeaşi concluzie:nu poate exista fericire în relaţii de tipul celor prezentate aici. Sofia îl iubeşte toată viaţa pe cel a cărui semnătură a trims-o în lagăr. Pe fondul cutremurător al războiului cecen, Saşa şi Vika, doi invalizi de gradul întâi, trăiesc o poveste de dragoste cu totul aparte. După ce se pensionează, Lealka trăieşte în trei zile o dragoste de o pasiune extremă alături de un bărbat foarte tânăr. Kreajinski, soţul înşelat, sfârşeşte prin a se împrieteni cu rivalul său. Elena Ivanna priveşte copleşită pasiunea soţului ei pentru Nina, o copilă pe care reuşeşte in final s-o vadă ca pe o fiică. Deşi pozează într-o femeie puternică şi independentă, Anka din povestirea lui Vladimir Spektr ascunde suferinţe profunde cauzate de bărbaţii din viaţa ei.

Chen Lan, o maseuză chinezoaică, se îndrăgosteşte nebuneşte de personajul lui Viktor Erofeev.

sentimentelor conferă acestor poveşti de dragoste o frumuseţe neobişnuită. Prefaţa Galinei Dursthoff se intitulează “Oare ruşii iubesc altfel?”. Răspunsul va fi cu siguranţă afirmativ. Da, ruşii iubesc altfel decât vest-europenii, ruşii iubesc cu pasiune, acea pasiune ce răzbate prin cântecele lui Vladimir Vysotsky, acea fervenţă pe care o manifestă în toate aspectele existenţei, de la politică până la beţii. Dragostea ruşilor are un caracter iraţional datorat acestei fervori care, depăşind un anumit grad de intensitate, devine de neînţeles pentru cei din jur. Înflăcărarea caracteristică determinată de iubire este descrisă de Dmitri Gorcev în povestirea sa “Despre îndrăgostiţi”, o prezentare plină de umor a îndrăgostitului tipic.

În romanul “Maestrul şi Margareta” al lui Mihail Bulgakov, punct de referinţă în literatura rusă a secolului al XX-lea, dragostea celor doi este la fel de intensã. Crezându-şi iubitul pierdut pentru totdeauna, Margareta se ruga în gând de el să-i dea libertatea de a trăi, de a respira, să dispară din amintirea ei, căci altfel nu se va putea regăsi niciodată.

Dacă privim în jur, remarcãm anumite clişee care ne invadează de-a dreptul: dragostea învinge totul, depăşeşte orice bariere, este cel mai puternic dintre sentimente şi altele asemenea. Volumul de faţă prezintă iubiri care se încadrează literal în aceste idei: aici dragostea transcende piedicile impuse de vârstă, naţionalitate, religie, societate, Dar în dragoste, aşa cum o vãd ruşii, sistem politic, chiar şi moarte. Şi în toate aceste fericirea nu trebuie căutată unde ne-am obişnuit situaţii, sentimentul este extrem de intens, iar s-o întâlnim: într-o relaţie stabilă care le dă această pasiune, caracteristică sufletului slav, ce se protagoniştilor un sentiment de siguranţă. Şi regăseşte în toate aspectele existenţei ruşilor, face tocmai aici găsim bizareria, dar mai ales farmecul ca viaţa să fie trăită cu adevărat. acestor iubiri: pasiunea fără limită şi intensitatea 27

Teodora V co corpora pict

Încadrată în curentul postmodernist cu

influenţe eclectice, artista Teodora Vişineanu propune o viziune totalizatoare centrată pe fiinţa umană. Atât în Ţesătura Umană (denumirea expoziţiei din 2008, de la UNAGaleria, în colaborare cu Elena Andrei) cât şi în lucrările recente (Vanitas din 2009-2010), artista critică şi ironizează tarele cu care se confruntă societatea contemporană.

Influenţele şi ecourile diverse regăsite în operele sale, precum şi combinarea elementelor estetice hibride, a ironiei şi a elementelor parodice pe alocuri, într-o manieră originală, reflexivă şi lucidă, dau o specificitate anume tablourilor sale. Într-o lume cu care ţinem pasul tot mai greu, încercând să ne adaptăm ritmului alert pe care ni-l impune, Ţesătura Umană trage un semnal de alarmă şi ne spune: stop! Ne îndeamnă să ne oprim şi să privim în ce fiinţe ne transformăm, observând gradul dezumanizării pe care-l atingem şi desubstanţializarea societăţii în care trăim.

Pentru Teodora Vişineanu, pictura devine un fel de terapie, de dezintoxicare faţă de degradarea umană înconjurătoare. Ea ilustrează individul „extras din banalitatea cotidiană” şi supus unor experienţe traumatizante, bruşte, care-l smulg parcă din starea letargică, neclintită şi amorfă în care se cufundă. Este o reacţie violentă, de dezintegrare umană în faţa tuturor cutumelor, legilor şi regulilor contrângătoare impuse de societatea claustrofobă. Sentimentul sufocării este în acest caz accentuat de limitarea fizică a corpului uman care simte nevoia unei purificări, a unei eliberări: omul contemporan realizează într-un final gradul de decădere atins şi vrea cu disperare să se salveze, de aici şi nevoia stringentă de ieşire, de evadare dintr-un trup devenit străin, rău, claustrofob, care ţine prizonier spiritul devenit inert, abject.

Promotor al snobismului şi al non-valorii, individul de azi devine indiferent, impasibil în faţa

Visineanu orp alitate tura

de Mihaela Tivdã

evenimentelor care treptat ajung să nu-l mai atragă şi nici să-l şocheze. Omul devine blazat, obosit, se depersonalizează, se îndepărtează de propria fiinţă.

Apariţia grotescului, a monstruosului, ce-l apropie de animalitate, de vegetal, accentuează răul, singurul care iese la suprafaţă şi îl domină. Catharsis-ul devine o redeşteptare la realitate, o revenire în starea iniţială, o conştientizare a condiţiei umane. Ultima pânză cu care artista îşi încheie expoziţia Ţesătura Umană, propune ideea reînnoirii, asemenea exuviilor. Este o schimbare a pielii/carcasei/învelişului exterior uman pentru a redeveni o fiinţă pură, ideală, eliberată de mizeriile în care s-a cufundat. Atingerea perfecţiunii nu mai ţine astfel de corpul uman putrescibil, ci de sfera înaltă spirituală care pare să se disperseze, să părăsească învelişul de carne. Artista oferă astfel o alternativă lumii contemporane învăluite în deşertăciune: reîntoarcerea la valorile pierdute, estompate în propriul trup.

Umilinţa, modestia, nimicnicia personajelor sale sunt ilustrate de lipsa dinamismului, coloristica austeră rece, rigidă, ce oferă falsa senzaţie de tratare naivă a personajelor. Tocmai simplitatea formelor oferă însă complexitatea, chintesenţa operelor. În tablourile mai recente, dinamica tinde însă să înlocuiască staticul şi accentuează oarecum o erotizare a mesajului, ilustrând o seducţie „vizuală”. Axarea pe corporalitate, pe ideea de om redus la o singură parte a propriului corp (extrem de împovărat şi deformat de viciile în care se complace) este reluată obsesiv în tablourile din Vanitas. Modul caricatural şi ironic de tratare a personajelor şi coloristica „agresivă” accentuează defectele fiecăruia dintre noi: aşa-zisul Mărinimos reflectă mizantropia, lupta omului de acumulare bănească în folosul propriu; Invidiosul se dezumanizează, privind cu răutate în jur; Narcisistul, fascinat altădată de chipul său, afişează aici o atitudine mult prea blazată chiar şi pentru propria persoană, trădată 29

de zâmbetul hâd; Zelosul este individul „îndobitocit” de societate, care preferă să închidă ochii la ce-i în jur şi să se conformeze docil .

Discursul artistic „militează” aşadar pentru conservarea diferenţei în faţa globalizării care tinde să ne înghită pe toţi. Agresivitatea artistei reiese cel mai probabil din nevoia de purificare, de debarasare de elementele răului, urâtului, care aduc omul într-o stare de mutism,

Artista încearcă astfel să-şi stimuleze, să-şi scoată, săşi sustragă personajele din adâncul propriilor fiinţe, în care s-au cufundat. Devenind suportul ei de lucru, omul-pânză se simte ca Nessus şi vrea să se elibereze, însă nu mai are voinţă, îşi pierde puterea de decizie (Decido) fiind supus unor inimaginabile suplicii de către societate, înlănţuit/încătuşat (Supliciul I) şi apoi abandonat de aceasta (lanţurile care-l lasă pe om să

de inexpresivitate. Individul eşuează în încercarea alunece). Alunecarea în nepăsare este reprezentată ca de adaptare la schimbările produse de modernizare o evanescenţă, ca un fum, ca o contopire, un vârtej sau poate că această schimbare e prea bruscă şi-l fără fund (Vertigo) ce-l înghite fără a întâmpina „paralizează”, făcându-l incapabil de a reacţiona în rezistenţă: o măcinare (voită!) în hău. Purtând aceste vreun fel şi obligându-l să se lase purtat fără voie de poveri covârşitoare şi copleşiţi fiind de grijile zilnice, haosul cotidian. oamenii asimilează în ei răul şi imoralitatea care 30

acaparează societatea şi ajung să fie anulaţi ca fiinţe umane, golite de substanţă, pierzându-şi orice formă antropomorfă. Uzura spiritului, dezumanizarea şi metamorfozarea în vegetal (pare a prinde rădăcini în Supliciul II, care dau iluzia fixităţii, dar care de fapt accentuează smulgerea, ruperea, dezintegrarea fiinţei umane), tranformarea într-o pastă (Supliciul III) sau într-o materie indefinibilă, decompusă până la ultimul atom, care necesită o recompunere, o remodelare. Este necesară aşadar o uniformizare pentru ca apoi să se revină la individualizare: debarasarea de sedimentele şi imperfecţiunile greoaie ale contemporaneităţii (Catharsis).

Claustrarea, sufocarea în sine şi neputinţa eliberării, individualismul care ne înstrăinează de ceilalţi şi ne devorează lent, urâtul care răbufneşte şi

corupe mai întâi interiorul fiinţei, parazitând, la fel ca putregaiul, în mod inevitabil, şi exteriorul, toate aceste elemente regăsite în pictura Teodorei Vişineanu echivalează cu o eliberare a propriilor sentimente refulate. Prin intermediul pânzei se produce acea „exorcizare” de care aminteşte ea însăşi, fiind o fugă de rutina zilnică, de lucrurile mărunte care ne distrag de la sensul vieţii. Autoreflexivitatea şi focalizarea pe detaliu (prin impresionanta dimensiune a pânzelor) pun în valoare contrastul dintre realitate şi artificial.

Parodierea, atitudinea batjocoritoare la prima vedere şi persiflatoare, ascund de fapt un riguros spirit critic şi lucid. Tablourile ei devin astfel măştile, rolurile pe care şi le asumă omul în viaţa de zi cu zi, păstrând la final o tentă optimistă: ideea salvării lui prin catharsis.

Triumful este aşadar al interiorului (redevenit pur) asupra exteriorului profan.

31

Romanele De Buzunar de Anamaria Vîrlan

Sau romanele de telefon mobil. Minunăţii electronice de factură japoneză ce ameninţă să detroneze supremaţia unor scriitoare precum J.K. Rowling şi Stephenie Meyer, autoarele seriilor “Harry Potter” şi “Twilight”. Aceste romane, denumite keitai (“keitai” însemnând în limbă japoneză “telefon portabil”) au apărut la începutul anilor 2000 în Japonia. Ele au căpătat rapid popularitate şi s-au răspândit la început în Asia, iar de acolo pe tot globul.

Keitai-urile sunt realizate prin intermediul mesajelor scrise şi trimise pe site-uri făcute special pentru ele. Autorii, sau mai bine zis autoarele, sunt în general adolescente ce scriu sub pseudonime, preferând să nu-şi dezvăluie identitatea. Romanele sunt construite în jurul unor poveşti de dragoste, populate pe alocuri de vârcolaci, vampiri şi alte personaje mai mult sau mai puţin fantastice. Ele sunt alcătuite mai ales din dialoguri şi conţin şi emoticonuri pentru o înţelegere mai profundă a stării interioare a personajelor, desigur. Putem vedea, deci, de unde vine popularitatea lor. Pentru că multe din romanele de telefon mobil au devenit best-seller-uri şi chiar au fost ecranizate. Această popularitate crescândă a keitai-urilor le-a conferit statutul de gen literar, japonezii pretinzând că romanele scrise pe telefonul mobil nu mai sunt doar o modă, ci literatură în adevăratul sens al cuvântului.

Cultura telefonului mobil înlesneşte răspândirea acestui tip de literatură. Romanele sunt scurte, cu subiecte uşor digerabile şi personaje cu care publicul ţintă, adolescenţii, se pot identifică uşor. De altfel, şi concursurile organizate pentru acest tip de romane le premiază pe cele care sunt cele mai populare în rândul cititorilor, nu pe cele care demonstrează o viziune inovatoare şi figuri de stil fascinante. Pe de o parte este bine că aceste romane îi incurajează pe tineri să citească, să scrie, să se exprime. Dar subiectul romanelor de telefon mobil, cam acelaşi peste tot, cu mici variaţii ale temei, nu face decât să uniformizeze gândirea. Sunt scrise milioane de astfel de romane în fiecare an, romane care atrag masele de adolescenţi din toată lumea, tineri care se integrează în noua pseudo-cultură. Ei o acceptă aşa cum este, fără simţ critic, ideea lor de valoare culturală căpătând un sens din ce în ce mai larg.

În concluzie, putem observa destul de uşor cum ideea de literatură în sensul ei original, literatura ca una din cele şapte arte, începe să se denatureze încet-încet. Cine ştie, poate că din marea de adolescenţi dornici de afirmare prin scris se va ridica la un moment dat un geniu literar. Dar până atunci, nu ne rămâne decât să ne „delectăm” cu poveştile de iubire adolescentine, numai bune de citit pe telefon în mijloacele de transport în comun!

32

de Andrei Stanca

Gunter Grass, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 1999, ne invită la o plimbare de-a lungul istoriei, din paleolitic până în prezent, aducând un omagiu femeilor şi povestindu-ne un basm despre un peşte fermecat ce condimentează realitatea conflictelor dintre sexe.

“Ilsebill a mai adăugat sare” şi povestea începe ca o carte de bucate realistsuprarealistă, cu poveşti detaliate în nouă capitole despre nouă luni de sarcină şi unsprezece bucătărese care au făcut, de la cratiţă şi din pat, ca lumea să arate aşa cum este.

Calcanul este un peşte cu o privire ambiguă, ochii săi aflându-se de aceeaşi parte a capului. Arhetip al principiului masculin, este adus în faţa unui tribunal feminin şi este judecat pentru influenţarea istoriei exclusiv în favoarea cauzei masculine.

Sfaturi laterale, mult sânge, teritoriu ocupat, glorie şi bogăţie. Suferinţă.

Ilsebill, arhetip al eternului feminin, este o fiinţă ferită de lăcomie şi aparţine unei mitologii pe care autorul o creionează cu umor şi luciditate, plimbându-ne de-a lungul istoriei omenirii.

Foamea este combustibilul ce pune în mişcare naraţiunea, iar povestea este încheiată, ca şi dezastrul ce pare iminent, de către tribunalul feminin care retrimite în mare peştele mitologic, sarcastic şi înfrânt, cu condiţia de a deveni sfătuitorul loial al femeilor.

După o scenă de amor de pe ţărmul Mării Baltice, Maria, noua ipostază în care o regăsim pe Ilsebill, cheamă calcanul pentru a-i cere sfaturi.

Dominaţia masculină a luat sfârşit.

33

Bine ai venit in Atelierul micilor bucurii!

de Anca Boeriu şi Domnişoara Babacilu

Aşa cum e un magazin nou în a cãrui vitrinã

Ia un loc pe perna pufoasã, lasã toate grijile în urma ta şi noi te vom rãsfãţa cu ceai din plante atent îţi rezervi timp sã priveşti cu de-amãnuntul şi sã te minunezi, sau o cafenea nouã, în care intri singurã sãalese şi biscuiţi preparaţi în casã. ţi savurezi lectura şi cel mai aromat cappuccino. Din

În Atelierul micilor bucurii ai sã gãseşti povesti drag pentru momente de felul acesta s-a nãscut Atelierul despre un trai frumos, despre lucruri simple care ne micilor bucurii, ca o fabrica minusculã şi coloratã în care bucurã, momente frumoase, cadouri şi surprize. Vom douã albine lucreazã ca şi tine, o fabricã de rememorat încerca sã te inspirãm cu idei şi sugestii despre cum sã secvenţe care-ţi fac ziua mai frumoasã, şi pe care în faci totul din jurul tau sã fie mai vesel şi sã te reprezinte. mod normal nu le-ai trece pe lista prioritatilor, chiar Dacã te laşi în grija noastrã, îţi vom arãta cã cele mai dacã ştii cât de mult te bucurã. bune lucruri în viaţã nu costã neapãrat o avere, cã Te invitãm aşadar sã-ţi alegi o bucurie din lista lucrurile mici aduc bucurii mari, cã uneori lucrurile de mai sus sau oricare alta care îţi transformã o zi sunt mai frumoase când te regãseşti pe tine. ploioasã într-una încântãtoare (chiar simplul fapt de a te

Atelierul micilor bucurii va fi ghidul tãu pentru ascunde de picãturi sub o umbrelã veselã şi coloratã), sã o viaţã frumoasã, un loc doar pentru tine, departe de tot îţi oferi un cadou, acela de a-i da curs, a-ţi lua rãgazul ce este negativ sau de care nu ai chef momentan. de a respira şi a te bucura pentru simplul fapt cã lumea e minunatã în diversitatea ei (care desigur, poate fi si

Şi cum am putea sã te introducem în lumea supãrãtoare). micilor bucurii decât cu un îndrumar de cum sã îţi faci singurã un cadou? Bineînţeles, meriţi sã te rãsfeţi Cu aceastã invitaţie deschidem seria cadourilor puţin. Cu siguranţã ai ceva în minte, ceva doar pentru din bucuriile mici, seria de primit, dãruit şi de încântarea tine. Poate e o carte sau un film, o sedinţã la spa sau un pe care o cutie frumos împachetatã ţi-o poate da, ca şi buchet de flori sau poate o prãjiturã delicioasã. Poate e zâmbetul celui cãruia îi dãruieşti chiar şi cel mai mic un ceai parfumat sau o discuţie de mult plãnuitã cu un lucru, cu drag. Dar pânã atunci, rãmâne sã te bucuri de prieten drag. Atelierul micilor bucurii o sã-ţi aminteascã zâmbetul tãu, încântat de clipa primitã în dar, de la tine cât de minunate sunt toate astea, ce stare încântãtoare îţi pentru tine.Îndrãzneşte! poate da un lucru mic, uneori întâmplãtor. http://www.revista-atelierul.ro

34

Doctor Parnassus vs Alice în Ţara Minunilor

de Teodora Vlãdescu

Întotdeuna mi-au plăcut filmele fantastice, filmele colorate, cu imagini excepţionale şi personaje ciudate, pelicule care nu sunt o reflecţie a realităţii, ci a lumii viselor. Datorită acestei pasiuni am avut mari aşteptări de la noile poveşti vizuale: The Imaginarium of Doctor Parnassus (de Terry Gilliam) şi Alice in Wonderland (de Tim Burton).

Prea multe nu ştiam despre scenariile filmelor: pe internet citisem despre actori, despre efecte speciale şi vizionasem trailere, dar nimeni nu pãrea să ştie povestea propriu-zisă a filmelor. De aceea am intrat în cinema complet nepregătită pentru ce avea să urmeze, aştepându-mă să o văd pe Alice din Ţara Minunilor semănând cu cea din carte.

Dar să le luăm pe rând. Primul lansat a fost Doctor Parnassus, pe care l-am văzut într-o seară foarte friguroasă, numai bună de imaginat alte lumi mai primitoare.

Filmele lui Gilliam mi s-au părut întotdeauna o şansă de a vedea înăuntrul lumii imaginare a unui om, iar Parnassus nu e o excepţie, deşi confirmă regula.

Bătrânului magician care îşi trăieşte bătrâneţea într-o lume care nu mai are timp de basme mi se pare alteregoul perfect pentru Gilliam însuşi. Şi la fel cum Parnassus acceptă modernizarea spectacolului său şi regizorul se foloseşte de cele mai performante tehnologii pentru efecte speciale, pentru a da viaţă lumilor imaginate

Cât despre actori, distribuţia e la fel de eclectică cum ne-au obişnuit deja filmele lui Gilliam. Christopher Plummer e Doctor Parnassus, bătrân, beţivan şi întristat de lipsa de inocenţă a realităţii. Tom Waitz e Mr. Nick – diavolul pus pe şotii care îşi petrece timpul făcând pariuri cu muritorii. Debutanta Lily Cole o joacă pe fiica lui Parnassus, al cărei suflet e pus în joc, dar care are propriile planuri pentru o viaţă normală.

Personajul lui Tony este, din câte ştiu, o premieră cinematografică, fiind jucat doar într-o anumită măsură de Heath Ledger. După moarea actorului, Gilliam l-a

înlocuit cu Johnny Depp, Jude Law şi Colin Farrell, reuşind să-i facă pe aceştia trei să se integreze excelent în poveste, atât de bine chiar, că pe Johnny Depp nici nu l-am observat…

Mi-a plăcut povestea tatălui şi a diavolului care se bat pe sufletul tinerei fete – e doar un fel de a spune că poveştile şi magia au creat lumea aceasta, ştiind că în final banala normalitate o va câştiga.

Deşi desfăşurarea acţiunii e fragmentată de incursiunile în lumea imaginară, filmul reuşeşte să emoţioneze şi să surprindă publicul cu multă originalitate. Din păcate situaţia nu este asemănătoare în cazul lui Alice, care cade în capcana moralizatoare a filmelor de aventură marca Disney.

Alice a lui Tim Burton este o adolescentă cu capul în nori şi cu convingeri feministe, care nu-şi găseşte locul în lumea conservatoare a Angliei victoriene.

Prima parte a călătoriilor sale şi cele mai multe dintre personaje sunt ancorate în povestea originală, dar scenariul dezamăgeşte introducând elemente fantasy. Astfel avem parte de o Alice care caută Sabia, îmblânzeşte bestii, se luptă cu monstrul Jabberwocky, totul pentru a îndeplini o profeţie străveche. Dacă vă sună cunoscut este pentru că acelaşi lucru se întâmplă în filme de genul Cronicile din Narnia, Praf de Stele, Busola de Aur şi multe altele.

Decorul excepţional şi jocul actorilor încearcă să salveze filmul, dar aşa cum Ţara Minunilor arată pe alocuri post-apocaliptic şi actorii exagerează acolo unde n-ar trebui.

Reginele amândouă sunt excelente şi fac din 37

auto-ironie o artă. Sunt convinsă că Anne Hathaway ar fi furat întreg filmul dacă i s-ar fi dat un rol mai consistent.

Cât despre Helena Bonham Carter cu al ei cap gigantic, e caricatura perfectă a liderului asupritor, iar cohorta de lorzi şi ducese cu “proeminenţe” o completează perfect.

Mia Wasikowska dă dovadă de inocenţă şi de mult “muchness” în interpretarea ei – destul cât să ştim sigur că o vom vedea în multe alte filme, de acum încolo. Pălărierul Nebun jucat de Johnny Depp vine cu accentul lui Jack Sparrow şi cu un dans de final care contrastează mult cu restul filmului. Sub pretextul că e nebun, Johnny Depp face un rol exagerat şi dificil de urmărit. Şi aici, ca şi în Doctor Parnassus, personajele secundare aduc savoare comică întregii poveşti, cu o menţiune specială pentru Cheshire Cat şi fraţii Tweedledee şi Tweedledum.

Finalul filmului sugerează că nimic nu ar fi imposibil şi odată reîntoarsă în lumea reală Alice răstoarnă ordinea socială şi se lansează în comerţ cu China. Una peste alta, un film care dovedeşte că actorii foarte buni şi decorurile excelente nu pot salva o poveste proastă, oricât de mult ar încerca.

Dupa experienţa celor două filme pot spune clar că Parnassus m-a cucerit atât vizual, cât şi emoţional, în timp ce Alice va rămâne doar o colecţie de personaje şi decoruri colorate. Dar totuţi mai există speranţă: Marylin Manson lucrează deja la un film despre Lewis Caroll şi Alice – fantoma care îi bântuie casa – iar în rolul lui Alice a vom vedea pe Lily Cole – fiica Doctorului Parnassus.

Mă întreb dacă o să fie de groază...

Alice in Wonderland Regizor: Tim Burton Scenariu: Linda Woolverton Distribuţie: Alice – Mia Wasikowsa Palarierul Nebun – Johnny Depp Regina Roşie – Helena Bonham Carter Regina Albă – Anne Hathaway Durată : 108 min Data apariţiei: 5 martie 2010 The Imaginarium of Doctor Parnassus Regizor: Terry Gilliam Scenariu: Terry Gilliam Distribuţie: Dr. Parnassus – Christopher Plummer Mr Nick – Tom Waitz Valentina – Lilly Cole Tony – Heath Ledger, Johnny Depp, Jude Law, Colin Farrell Durată: 123 min Data apariţiei: 22 ian 2010

Razvan Boar Portrete fara ch

r hipuri

Dacã la prima vedere, în lucrãrile lui Rãzvan Boar observãm o “camaşã gri”, o balerinã semi-nud, personaje pierdute în fundalul “mult prea” gri, nu totul se reduce la aceste aspecte. Identitatea acestor personaje a fost ştearsã intenţionat pentru a fi re-descoperitã în dungile, în cheagurile de culoare de la baza tablorilor, în vidul unei “cãmaşi grei”, în imaginile ascunse pe fundalul gri.

L-am cunoscut pe Rãzvan Boar în Atelier 35, când într-o zi de sâmbatã m-am hotãrât sã-i vizitez expoziţia al cãrei vernisaj îl ratasem cu câteva zile. Lucrãrile realizate într-o cromaticã a nuanţelor de gri m-au captivat complet, iar prezentarea din partea lui Rãzvan asupra fiecãrei lucrãri separat mi-au oferit o altã perspectivã asupra expoziţiei şi operelor sale.

1.Care sunt artiştii ce te-au influenţat cel mai mult în definirea statutului tãu de pictor în plinã formare?

Când faci pictura te uiţi în urmã şi te uiţi la Renaştere, la toate curentele dinaintea ta.

Te uiţi la greci, te uiţi la toţi. Dacã ar fi să enumãr artiştii care m-au influenţat cel mai mult sunt cei din secolele XIX, XX. Cred cã cel mai mult se poate observa influenţa lui Gerhard Richter şi Luc Tuymans în lucrãrile mele. De asemenea nu pot ignora nici influenţa artei abstracte, a expresionismului, a intervenţiilor pe fotografiile albnegru.

2. Care sunt, dupã parerea ta, caracteristicile definitorii ale unui artist în spaţiul cultural românesc?

O întrebare mai grea, caracteristicile definitorii ale unui artist în spaţiu cultural românesc cred cã sunt cele general valabile oricãrui pictor, sculptor, în oricare alt spaţiu. Artistul trebuie sã aibã un statut de personaj ce produce artă, ce realizeazã frumosul, iar societatea trebuie sã îi acorde, sã-i recunoascã acest rol important. În România situaţia este altfel, uşor altfel. Un artist român trebuie sã fie sincer în discursul despre sine şi despre ambientul, personajele pe care le reprezintã în lucrãrile sale, de asemenea sã fie onest, muncitor şi mai ales PROFESIONIST. 3. Ai absolvit secţia de picturã din cadrul Universitãţii Naţionale de Arte din Bucureşti, iar în ultima ta expoziţie de la Atelier 35, Miscellaneous se poate observa o cromaticã tipicã şcolii clujene; ce te-a motivat sã-ţi realizezi lucrãrile în aceastã manierã insolitã? Şcoala de la Cluj are aceeaşi mentori ca şi mine. Eu nu mã uit la şcoala de la Cluj, mã uit la mentori. Cum Gerhard Richter m-a influenţat pe mine, i-a influentat şi pe ei.

Pentru expoziţia de la Atelier35, Miscellaneous, nu puteam folosi o altã cromaticã, fiind un proiect în care mã leg de memoria colectivã, nu de cea a unui singur individ, iar designul galeriei mi-a impus, mi-a propus cromaticã specificã lui Gerhard Richter pentru lucrãrile mele. Motivaţia pentru pictarea cu o cromaticã sãrãcioasã este simplã: nu puteam folosi roşu sau galben asupra unor imagini ce mie mi-au revenit în alb41

negru. În expoziţia de la Atelier35 m-am raportat la memorie, la ce ne amintim. Îmi amintesc ca într-un vis ce trebuie sã redau, pânã în momentul în care realizez cã trebuie sã mã opresc, ştiu că dacã voi continua sã pictez voi rupe, voi distorsiona insolitul lucrãrii. Am simţit că trebuie sã mă opresc acolo.

comuniste, personajele mele s-au integrat perfect. Zidul a primit lovituri la fel ca personajele reprezentate în picturi.

5. Ai expus atât în ţarã, la Muzeul Ţãranului Român, la “Cãminul Artei” din Bucureşti, în Lugoj la galeria “Pro Arte”, cât şi în strãinãtate, în Muntenegru la Podgoriča, în Italia la Triggiano; unde ai vrea sã ai urmãtoarea expoziţie?

4. Rãmânând la ultima ta expoziţie de la Atelier 35, Miscellaneous, ce feed-back ai primit din partea Expoziţia de la Muntenegru trebuie sã se deruleze acum în martie 2010, dar eu nu voi participa la acest publicului? eveniment, picturile mele îmi vor ţine locul.

A fost o expoziţie ce mi-a adus mari satisfacţii. M-am Expoziţia de la Muzeul Ţăranului Român a fost în timpul bucurat de ceea ce s-a întâmplat acolo, publicul mi-a facultãţii, alãturi de alţi colegi, iar la Cãminul Artei am vizitat expoziţia în ciuda vremii capricioase, iar spaţiul expus de mai multe ori. Mi-a fãcut deosebitã plãcere sã Atelier35 era cel mai bun pentru tipul de imagine alb- expun la galeria Pro Arte în cadrul evenimentului“1+1”, negru propus de mine. Picturile mele alb-negru pe un atât datoritã spaţiului cultural foarte bun pentru fundal galben, ca o culoare aleatorie, ar fi arătat ciudat, expoziţie, cât mai ales cã am expus acasã, Lugojul fiind nu ar fi fost OK. Însã pe fundalul zidului vechi cu tot oraşul de unde provin. Mi-am definit statutul de artist în felul de gãuri, de semne ale trecerii timpului, ale politicii faţa prietenilor, a rudelor, mi-am adus lucrãrile într-un

în Bucureşti, suntem pe drumul cel bun, se întâmplã spaţiu atât de familiar şi drag mie.

Aş vrea sã expun atât în strãinatate, indiferent de loc, lucruri bune pentru lumea artisticã româneascã. cât şi în ţară , în Bucureşti, spaţiul Galeriei ¾ ar fi ideal 8. Care sunt subiectele cele mai îndrãgite de tine? Ce pentru o nouã expoziţiei. subiect anume crezi cã va fi recurent în mod constant în lucrãrile tale ?

6. Ce planuri artistice ai pentru viitor?

Momentan pictez într-un ritm alert, aplicat planurilor mele de a fi cât mai vizibil în spaţiul artistic românesc şi nu numai. Vreau sã iau contact cu cât mai multe galerii, cu oameni ai artelor, cu galerişti, cu critici de artã.

Nu cred cã voi epuiza niciodatã imaginea corpului uman, corporalitatea va fi mereu prezentã în lucrãrile mele. Se poate observa arta care vorbeşte despre despre om în toate lucrãrile pe care le-am realizat.

9. Cum alegi titlurile lucrãrilor tale?

7. Îţi place în acest moment lumea artisticã româneascã ?

Lucrările mele trebuie sã aibã titluri care sã le evidenţieze, sã le individualizeze, titlul este o parte Îmi place deoarece am scos capul ca o broascã ţestoasã, integrantã picturilor. Multe dintre ele îmi sunã mult mai şi acest aspect mã face sã mã bucur. Suntem foarte bine într-o limbã strãinã, deoarece aceasta ne permite bine reprezentaţi pe plan internaţional, dar în România o bogăţie de sensuri. “Grey Shirt” sunã foarte bine, iar momentan nu este un public suficient de cultivat pentru a “Cãmaşã Gri” ar suna banal, prea simplu. Îmi este la înţelege arta contemporanã. De asemenea va fi o bienalã îndemânã sã folosesc limba englezã, sunt mai sincer în

Nu cred ca voi epuiza niciodata imaginea corpului uman, corporalitatea va fi mereu prezenta in lucrarile mele.

momentul în care definesc, finalizez o lucrare punându-i tabloului. Parcã toatã carnea personajului ar fi cãzut, şi acum se aflã jos. Personajele mele dispar, dar nu dispar un titlu în aceastã limbã. complet, cãmãşile îmbracã ceva, un vid ce este acolo, 10. Am observat cã pictezi de la scene cu personaje deoarece cu personajul s-a întâmpla ceva, a dispãrut autohtone comuniste, ‘Medalion I-IV’, scene fãrã şi acum nu mai este. Personajele dispar în uitare, este nicio prezenţã umanã, ‘Making the Gift’ sau portrete un fenomen des intâlnit : ne amintim pe fragmente, al cãror cap lipseşte, ‘Shirt One’, ‘Shirt Two’, ‘Grey niciodatã pe întregul, focalizãm aleatoriu personajele, Shirt’. Unde au dispãrut persoanajele, au existat ca spaţiile, uneori ne amintim doar de ”Cãmaşa gri ” a atare sau sunt doar urme ale unei foste individualitãţi unui individ. pierdute în timp şi spaţiu ? De ce ai ales sã desenezi De ce personajele pictate de tine nu se uitã la privitor ‘portrete fãrã chipuri ‘?

- mã refer aici şi la lucrãrile în care apare chipul

Individualitãţile redate de mine sunt pierdute în timp personajelor - de ce ochii lor se feresc de privirea directã şi spaţiu. De cele mai multe ori le şterg cu totul din a unui spectator ? lucrãrile mele. Proiectul Miscellaneous a pornit de la lucrarea “My First”, în care pictam personaje pe care Personajele mele spun o poveste, dar sunt parţial redate ulterior le tãiam, le excludeam, le ştergeam prin tãierea şi în acelaşi timp extrem de expuse. Totul ţine de lor cu cuţitul. În lucrarea “My first ” este o atmosferã corporalitatea propusã, ce te invitã sã simţi, sã atingi, sã industrialã, în care un personaj feminim a fost ras, a fost fi parte a lucrãrii, aspect ce se poate observa şi în ultima dat jos, am şters culoarea ei, şi am lãsat-o jos la marginea mea lucrare, “Belle”.

Totul tine de corporalitatea propusa, ce te invita sa simti, sa atingi, sa fi parte a lucrarii

Individualitatile redate de mine sunt pierdute in timp si spatiu, le sterg cu totul.

Blood Simple de Maria Galea

Blood Simple (1984) Regizor: Joel Coen Scenarişti: Joel Coen şi Ethan Coen Dramă, crimă, thriller

Blood Simple, filmul de debut al celor doi fraţi Coen, deja cunoscuţi şi apreciaţi în cinematografia internaţională, este o dramă plăsmuită haios, un thriller incitant. Acest debut deschide seria filmelor cu o acţiune complicată, poveste într-o altă poveste, fapte care depind unele de altele, producând o reacţie în lanţ. Ceea ce iese cel mai mult în evidenţă este tocmai scenariul bine gândit şi întortotcheat. Personajele sunt bine interpretate. Julian Marty este soţul gelos care-şi spionează soţia, este un proprietar neglijent, fricos, absent în viaţa conjugală, neînsemnat, care ajunge să fie de două ori păcălit. Abby, mărul discordiei, este tânăra soţie a lui Marty; infidelă, nesinceră, şi puternică, dar care tânjeşte după iubire. Lui Ray, amantul lui Abby, îi este frică de implicare cu toate că dragostea lui faţă de Abby este puternică. Tocmai din această cauză ajunge să fie implicat într-un scenariu amoros-sângeros şi plăteşte cu viaţa. . Însă cel care se remarcă este detectivul particular Lorn Visser (M. Emmet Walsh). Se remarcă printr-o interpretare fără greş. Este meschin, nepoliticos, mârşav, minicinos, grobian, un detectiv aproape foarte bun, dar nu perfect. Făcând parte din povestea tristă de dragoste a lui Marty, Abby şi Ray, ajunge să complice lucrurile mai rău decât la început.

Blood Simple începe de la o experienţă banală (soţia îşi înşeală bărbatul), continuând cu o idee ticăloasă, terminându-se cu un nu tocmai happy ending. Acţiunea se complică pe parcurs, timp în care personajele ce se amăgesc reciproc se pun în situaţii dificile, se încurcă inutil, ajungând într-o situaţie fără scăpare: soţ înşelat, detectiv particular angajat, şi amanţi urmăriţi, vieţi îngreunate-crimă premeditată nereuşită, sfârşit dureros şi trist.

Fraţii Coen reuşesc să te aducă într-o stare de suspans (cadrul de final când Lorn Visser ajunge în apartamentul lui Abby, moment în care Ray “scapă” de soţul zuliar, sacrificiul făcut din dragoste sau cadrul în care Marty apare brusc în casa lui Ray, vrând să-şi omoare soţia adulteră). Sunt secvenţe în care tresari pentru că modul în care sunt regizate nu denotă previzibilul, ci îţi induc o atmosferă reală, în care îţi doreşti să fii un personaj alături de ceilalţi, atenţionându-i şi avertizându-i de ceea ce va urma. Este un film bun de urmărit şi un start potrivit pentru a descoperi stilul celor doi fraţi. Este o dramă a unor oameni simpli, un thriller inteligent, cu o naraţiune captivantă.

de Andrei Crisant Duran

Iubeşti când ... iubeşti când în tine trăzneşte plăcerea de-a strânge aproape osul mulat în cancer al celui iubit . iubeşti când în tine şi Eva ş-Adam au fost amândoi vinovaţi izgonirii din rai . iubeşti când stai singur ş-ai chipul apus şi speri ca ea sau el să se afle în braţele celui pe care-l iubeşte ...

pe fundul de mare pe fundul de mare te caut cu buza zdrelind-o de fiecare

piatră şi peşte ce-mi vine în cale . te miros cu ochiul şi-mi arde retina când îmi aduc aminte de parfumu-ţi mai cald şi mai tare chiar ca lumina . te strâng aproape cu firul stâng al părului ud , dar e mult prea târziu tu mi-ai trecut ...

47

de Duran Andrei Crisant

ce va vrea sânul tău îmi joacă feste când mă gânguie departe – nu-mi rămâne decât vlaga nopţii să o simt că e aparte . ceasul şopţii bate ora-n care ne culcăm zdrobiţi pe piele – eu renunţ a-mpinge zarul aiurit şi rău al sorţii ca să pot să sper odată c-am să scap de-ale iubirii reci şi râncede sechele . sânul tău – ce dulce glandă – îmi atârnă peste tâmple am lăsat la voia nopţii ce va vrea să ni se-ntâmple .

o , degete micuţe o , degete micuţe , oh pleată nestemată îmi stai pe trup ca somnul timid peste o pleoapă . aduci miresme calde din frunze de leandru şi pui pe trup sărutul ce-n sine-i mult prea tandru .

48

o , buze răzvrătite , oh fiinţă giuvaier îmi eşti ca o nălucă , deşi mi-ai fost chiar ieri . sărut cu griji pământul pe care ai păşit , iar talpa lui Nichita o las să-mi fi murit .

de Duran Andrei Crisant

ustensile de iubire nu mă mai atinge dragă , trupul sfârâie a copt – în cerdacul liric mort lasă-mă să vărs odată acrul gust pe care-l port . sâcâie-mă altădată – jocul ţi-l cunosc prea bine – cu buziţe drept resort , ce ar trebui pe mine să mă facă să mă-ntorc . lupta stă pitită-n teacă – flasca-mi sabie s-a scurs , dar nici elixir nu vrea să coacă sufletu-ţi să mi-l închini pe o tavă drept aport .

49

de Valeriu Andreşicã

mă ştiu ca pe tatăl nostru mă cheamă valeriu şi mă duc la şcoală/ am trei prieteni mari şi laţi în ei pun tot ce mă sâcâie linii de tramvai paralele zâmbete cu capul în nori ore de fizică nedormite liniştea suspendată deasupra capului meu gata să cadă la primul cutremur/ am putea să nu vorbim deloc să vorbim toţi odată să facem schimb de feţe schimb de voci nimeni nu ar ajunge să vadă diferenţa mă uit în oglindă sunt la fel de urât ca şi ieri semăn cu ionuţ din banca a doua am coşuri şi cearcăne nu vreau să-mi pun ochelari îmi dau senzaţia că oamenii se uită la mine ca la un om de pe lumea cealaltă/ am putea să locuim împreună să locuim separat să ne izbim pe stradă unul de altul sau invers nimeni nu ar ajunge să vadă diferenţa mi-e frică de singurătate şi ies afară mii de maşini trec pe lângă mine de parcă aş fi un stâlp fără semne de circulaţie nimeni nu ştie că eu sunt băiatul care scrie cu stânga/ mă pierd printre atâţia oameni cu părul lung oameni cu părul scurt oameni cu păr pe mână sunt chel şi mama habar n-are

50

dau cu poezia mea de toţi pereţii #folosesc poezia ca pe o plapumă mă învelesc cu ea noaptea şi în zilele în care nu am căldură # îmi place la nebunie să citesc poezia scrisă de mine e atât de frumoasă arată ca ştefu goală /interschimbă planul unu cu planul doi ştefu cu alt nume totul capătă un sens mişto pentru că tot ce am scris până acum e o minciună mare şi lată şi asta îmi place/ dau cu poezia mea de toţi pereţii mă urc pe dulap şi sar peste ea/ acum versurile arată ca nişte rufe puse la uscat ca un geam prin care mă văd toţi oamenii şi sunt gol puşcă mama ţipă să mă îmbrac okokok de azi în poezia mea oamenii vor alerga dintr-o parte în alta fără să ştie dece vor plânge şi vor râde în acelaşi timp vor fi fericiţi şi

eu o să fiu fericit atât de fericit că îmi vine să plâng

de Valeriu Andreşicã

de fiecare dată când îmi spui te urăsc mă tund tu nu mă iubeşti când începe şcoala sau când am gripă şi când am părul mare

dumnezeu e o mamă

simt un gol în stomac/

care mă aşteaptă cu mâncare caldă şi îmi calcă hainele şi mă pupă şi mă iubeşte

învârte-te şi ţipă ai voie să păstrezi două cuvinte închide un ochi şi clipeşte cu celălalt dar taci acum spui

e maşina verde furată de la grădiniţă primul pachet de ţigări cumpărat în septembrie dumnezeu e o femeie pe care o iubesc mult pe dumnezeu îl cheamă ştefu şi e cel mai bun prieten al meu ne uităm la meci împreună şi mergem la o bere împreună şi tot aşa

stomacul meu e gol/ toate chestiile astea sunt degeaba serios între noi rămân locuri libere ca într-o parcare cu plată ca la un spectacol de teatru în douămiinouă de fiecare dată când stăm cu curul pe bordură îmi spui o să răceşti/ se face linişte tu alergi până la gard şi

înapoi învârte-te din nou şi nu mai ţipa/ acum spui eşti rece

eşti proastă iar eu din cauza ta o să ajung chel

51

de Valeriu Andreşicã

românia te adoarme şi fără buletin

eşti treaz aşa cum nu ai mai fost niciodată şi ai senzaţia că realitatea ţi-a făcut cu mâna şi a plecat odată cu ştefu în ţările reci pe stradă oamenii nu au mers niciodată mai relaxaţi te izbeşti de zâmbete şi atunci când ele nu îşi au rostul ţi-e frică şi taci

românia cu siguranţă nu e un spital de nebuni femeile nu îşi aruncă nervii de la balcon şi asta ţi se pare ciudat blocurile sunt ca nişte dulapuri

52

mici mici cu ciorapi de damă şi chiloţi bărbăteşti românia e un joc limitat de orgolii oamenii se bat doar din iubire şi se pupă între ei în fiecare zi mergi la şcoală şi ai senzaţia că eşti singurul care stă cu gura închisă de teamă să nu i se vadă dinţii ca nişte păreri de rău nu ştii unde dracu e buletinul şi nici nu te interesează îţi zic eu te cheamă valeriu şi te duci să te culci

Studium center

”

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)

De când aşteptam acest eveniment? Eu şi cei din generaţia mea, doar de vreo zece ani. Cei mai în vârstă, poate de treizeci. Iată, în sfârşit, nesperatul e pe cale să se întâmple: imensa entitate rock’n’roll AC/DC va ajunge în România pe 16 mai. de Alex Boldea

Pentru o mai bună înţelegere a acestei aşteptări uneori dureroase, voi începe cu o scurtă istorie a trupei.

Nu voi insista foarte mult pe acest aspect pentru simplul motiv că nu cred să existe vreo persoană în lumea civilizată care să nu fi auzit de ea. Şi dacă există, sper să nu o cunosc niciodată.

Fraţii Angus şi Malcolm Young, căci a lor era trupa înainte de a fi a fanilor, sunt la origine scoţieni.

Au crescut în Australia, familia lor emigrând prin anii ‘60. Prin ‘73 se înfiinţează trupa, având ca nume un însemn de pe o maşină de cusut reprezentând sursa de curent alternativ / continuu (alternative current / direct current). Prin ‘74 Angus va îmbrăca pentru prima dată uniforma ce nu-l va părăsi nici până în ziua de azi. Cu pantalonii scurţi, bască şi cravată, precum şi cu nelipsita chitară, emblema AC/DC va trece de la un simplu om pâna la o statuie înaltă de peste 20 de metri, patrulând pe străzile diverselor oraşe şi anunţând venirea trupei.

În 1975 trupa căuta cu disperare un vocalist. În acelaşi timp şoferul lor din acea vreme, un anumit Ronald Belford Scott, îi tot bătea la cap să-l accepte ca baterist.

L-au convins până la urmă că au deja un baterist foarte bun, aşa că “Bon” Scott a preluat partea vocală, ducând astfel trupa sus în topuri şi în inimile tuturor.

Piese precum High voltage, It’s a long way to the top (if you want to rock’n’roll), Dirty deeds, T.N.T., The Jack, Rock’n’Roll damnation, Highway to hell sau Touch too much – devenite adevărate puncte de susţinere ale rockului mondial - sunt doar câteva exemple ale succesului trupei între 1975 şi 1980.

Apoi, în timp ce lucrau la “Back in Black”, Bon Scott a părăsit pentru totdeauna scena, fiind găsit decedat în maşina unui prieten după o noapte îmbibată în alcool. S-a pus problema desfiinţării trupei, dar părinţii lui Bon au fost de părere că doar continuând pot duce mai departe numele fiului lor. Astfel, fraţii Young cooptează ca vocalist pe Brian Johnson de la Geordie, trupa la care fusese baterist chiar Bon. Cinci luni mai târziu, albumul “Back in Black” era lansat, cu piesa omonimă precum şi “Hells Bells” dedicate memoriei prietenului pierdut.

54

Mă voi opri aici cu istoria trupei, spunând doar că albumul “Back in Black” s-a vândut până acum în peste 49 de milioane de exemplare, fiind din acest punct de vedere pe locul doi mondial, după “Thriller” al lui Michael Jackson, precum şi cel mai bine vândut album din toate timpurile al unei formaţii.

Şi mai e un lucru ce face acest album cu totul şi cu totul deosebit: e primul album AC/DC pe care l-am ascultat. Era un vinil al părinţilor mei, în totalitate negru, cu literele “AC/DC” scrise în relief pe copertă. Şi aveam vreo 5 ani, cred.

Am crescut cu muzica aceasta şi am cunoscut de-a lungul vremii alţi oameni la fel ca mine. Iar când am intrat la liceu şi începuseră să apară cd-urile prin provincie, primul cumpărat a fost un”best of” AC/DC. Fireşte, nu aveam cd player pe atunci, şi a mai durat cel puţin un an până să pot să-l ascult. Au urmat pentru mine Highway to hell, Flick of the switch, The razor’s edge şi multe altele, în timp ce formaţia îşi reconsolida prima poziţie în topuri şi în inimile fanilor.

Am fost întotdeauna circumspect la noutăţi muzicale, rămânând cumva la nivelul anilor ’90 şi începutul deceniului trecut. Ceea ce înseamnă că dacă era rock şi eu eram în liceu, atunci l-am ascultat. Dar dacă terminasem liceul, slabe şanse să fi auzit. Această “regulă” nu este valabilă pentru formaţiile consacrate, cum este cea despre care vă vorbesc acum. Am urmărit constant evoluţia trupei şi am aşteptat cu sufletul la gură albumul “Black ice” – aşa cum îl aştept şi pe cel ce ar trebui să fie lansat anul acesta, despre care însă nu ştiu multe lucruri şi de aceea nu voi specula.

Probabil că unii dintre voi îşi aduc aminte de fiasco-ul de anul trecut, când s-au pus în vânzare bilete pentru un concert AC/DC inexistent. Ei bine, am fost printre primii care şi-au luat atunci bilete, chiar în prima zi a vânzărilor. Din fericire, mi-am recuperat investiţia. Nu m-am învăţat minte, iar anul acesta am făcut acelaşi lucru. De data asta însă, nu mai e ţeapă.

Acum legenda AC/DC chiar vine în Bucureşti, în Piaţa Constituţiei, pe 16 mai. Şi dacă încă nu aveţi bilet, ar fi bine să vă grăbiţi. Unele lucruri se întâmplă o singură dată în viaţă!

Hard as a rock !

AC/DC ĂŽn Bucuresti ,

foto de Alex Boldea

Sonisphere Festival de Alex Boldea

Iată-mă faţă în faţă cu o foaie albă, din nou.

De data aceasta este însă ceva mai dificil. Mult mai dificil. Se presupune că ar trebui să scriu despre Sonisphere Festival. Şi nu ştiu cum să o fac. De unde aş putea începe să descriu amploarea unui eveniment care adună la un loc cele mai tari trupe de metal ale ultimelor trei decenii?

Ţin minte cu mulţi ani în urmă, când citeam despre festivaluri de genul Ozzfest, Dynamo sau Wacken. Mi-am dorit de atunci să am o astfel de ocazie, să trăiesc o asemenea atmosferă. Ei bine, Sonisphere promite să le întreacă. Ce va fi în Bucureşti la sfârşitul lui iunie va fi mai mare decât toate celelalte la un loc, poate chiar “larger than life”.

Îmi permit să tratez doar capetele de afiş ale celor trei seri. Să povestesc despre toate trupele nu mi-ar permite-o timpul nici într-o lună şi nici spaţiul în revistã. Aşa că voi începe cu ultimii veniţi pe scenă, şi anume Rammstein.

E greu de acceptat pentru mine faptul că Rammstein cântă de mai bine de 15 ani. Pare o trupă la fel de fresh acum pe cât erau şi pe vremea lui Herzeleid. Nu îmi permit să comentez muzica lor, este unică, sunt singurii care o pot cânta şi excelează în acest domeniu.

Legiunile de fani atât din străinătate cât şi din România sunt mărturia acestui fapt. Ceea ce am auzit însă despre Rammstein, dar nu am avut ocazia să verific până acum, este faptul că au un show de mare excepţie.

Adică de-a dreptul mind blowing, efectele pirotehnice – printre altele – fiind ceva cu adevărat special.

Acum vom avea ocazia cu toţii să ne convingem, şi înclin să cred că nu vom fi deloc dezamăgiţi.

Metallica. Titlul este o definiţie. E practic un 56

gen în sine, e vocea unui popor, metalist, făcută să fie auzită de toată lumea. Pentru că oricine ai fi, că îţi place sau nu, ai auzit de Metallica şi nu îi poţi nega existenţa.

O istorie excelentă a trupei poate fi găsită în coperta albumului Garage Inc. Este excelentă pentru că e povestită chiar de membri, şi începe cu Lars primind primul set de tobe la 7 ani, de la o mătuşă. Continuă cu venirea acestuia în State, unde îl va cunoaşte pe James.

Iar apoi, împreună cu Kirk Hammet de la Exodus şi cu regretatul Cliff Burton, urmează ascensiunea în scena americană şi mondială în trei paşi simpli: kill’em all, ride the lightning, master of puppets.

Există încă trei formaţii, doar trei în afară de Metallica, ce au reprezentat un fel de plug al heavy/thrash-ului american, purtând în spate toate celelalte trupe ce se străduiau să facă acelaşi lucru.

Cele trei formaţii sunt Megadeth, Anthrax şi Slayer.

Ele completează ceea ce se numeşte “careul de aşi” al thrash-ului, şi ghici ce – toate patru vor evolua în aceeaşi seară, pe aceeaşi scenă, la Sonisphere Bucureşti, PENTRU PRIMA DATĂ ÎN ISTORIE!

Megadeth. Îmi cer iertare fanilor - şi sunt convins că voi irita fanii multor formaţii prin acest articol, dar dupã umila mea părere Megadeth egal Dave Mustaine. Iar Dave Mustaine e, pe scurt, un maniac. Omul respiră practic metal, e materializarea unui riff şi-un răcnet, şi mai e şi talentat pe deasupra.

Dat afară din Metallica pentru abuzul constant de alcool şi droguri, formeazãMegadeth. După câteva

albume şi mult mai multe cure de dezintoxicare, Dave s-a prins într-un final că nu merge chiar aşa, deci s-a ocupat doar de muzică. Şi tare bine a făcut. Mărturisesc că nu am fost la concertul p r e c e d e n t Megadeth în România, dar toţi prietenii miau spus că a fost cam cel mai tare din ce s-a vãzut la noi până acum.

Pe acesta nu mai am de gând să îl ratez.

Anthrax. Despre Anthrax mai puţine. Nu pentru că ar fi mai prejos, Doamne-fereşte, ci pentru că eu nu am studiat istoria acestei trupe aşa cum ar fi meritat.

Anthrax a avut întotdeauna un statut special datorită abordării relaxate a genului. Într-o vreme când toată lumea se îmbrăca în piele şi ţinte, Anthrax erau în bermude şi adidaşi, cântând la fel de bine ca restul lumii. Axaţi pe o abordare mai socială în tematica versurilor şi cu o mulţime de colaborări cu trupe din primul val al hip-hop-ului, Anthrax şi-au dobândit pentru totdeauna părticica lor unică de istorie, şi asta în mare parte datorită vocalistului Joey Belladonna – el însuşi o emblemă a metalului pe plan mondial.

Şi iată-ne ajunşi la Slayer. Preferata mea dintre cele patru. Slayer sunt ca o lovitură în moalele capului – ori te doboară, ori te trezesc la realitate.

Iar realitatea prezentată de ei a fost tot timpul una crudă, fără menajamente. Corupţia clasei politice, ororile războiului şi atrocităţile comise de persoane respectabile din clasele sociale de elită au fost

încorporate în riff-urile lui Kerry King şi talazurile lui Dave Lombardo, doar pentru a fi întoarse împotriva unei societăţi profund bolnave, putrede pe dinăuntru, dar afisând un zâmbet onest. Dacă vrei să ştii cum e America de fapt, ascultă Slayer.

Sincer, nu mai ştiu la al câtelea album se află.

Băieţii sunt extrem de prolifici, de când au început în anii ‘80 nu au lăsat garda jos nici măcar o clipă, deşi toboşarul Dave a lipsit din componenţa trupei vreme de câţiva ani, fiind înlocuit de Paul Bostaph.

Unii ar spune că nu se compară, că “Diabolus in musica”, albumul scos cu Bostaph, nu e Slayer. E diferit, într-adevăr, dar mie mi-a plăcut foarte mult.

Per total o formaţie extrem de controversată, întrun continuu război cu clasa politică şi cu biserica, o formaţie ce ne-a adus “Raining blood”, “South of heaven”, “Skeletons of society”, “Seasons in the abyss” şi, de curând, “World painted blood” (2009).

Voi încheia acum acest articol, şi nu oricum, ci în stil mare, cu Manowar.

Presupun că aţi fost anul trecut la Manowar, nu? Eu n-am fost. Cu părere de rău, dar după Motorhead nu prea mai eram în stare de alte concerte. Anul acesta, Manowar ne va cânta în prima seară. Despre membri trupei n-ar fi de spus multe lucruri. Cânta de vreo 30 de ani, deţin recordul absolut de decibeli pe scenă, zgomotul fiind echivalentul unui Boeing 747 la decolare. Nu prea găseşti o scenă pe care să fi cântat şi să nu fi aruncat în aer instalaţia de sunet. Ia aceste lucruri, îmbracă-le în piele şi blănuri, dă-le nişte Harley-uri old school şi obţii Manowar, the living legend.

Lăsând la o parte imaginea, Manowar s-au autointitulat “kings of metal” şi, în genul abordat, titlul a rămas încă la ei. E un concert ce nu trebuie ratat sub nicio formă.

E greu de crezut că toate aceste trupe, împreună cu altele cum ar fi Alice in Chains, Mastodon sau Heaven and Hell vor concerta în acelaşi festival, în Bucureşti, între 25 şi 27 iunie la Romexpo. Bilete se găsesc separat pentru fiecare seară, dar eu recomand abonamentul pentru tot weekendul. Go!

57

De la săpunieră la aparat foto profesional

de Dorothea Kettler

Mi-e foarte clar în minte ziua când mi-am cumpărat aparatul foto DSRL. Am luat metroul până la marginea Bucureştiului pentru a mă întâlni cu cel de la care aveam să-l primesc. Întâlnesc pe vânzător, desfac cutia, iau aparatul în mână, foarte încântată îi dau banii şi plec.

Făcusem foarte multe poze înainte (spun poze, întrucât apăsările pe buton ce le făceam la vremea aceea nu se puteau numi fotografii). Din 2004 îmi plimbasem aparatul foto (sau “săpuniera”) atât prin ţară cât şi prin alte colţuri ale lumii. Şi totuşi în toţi acei 3 ani nu trecusem o singură dată prin ce aveam aveam să trec la prima plimbare cu DSRL-ul.

August 2007 mă dezmeticesc în mijlocul unei stranii lumi fictive: eu, unic punct neclintit în centrul Pieţei Unirii, aflată în perpetuă trepidare. Având de gât aparatul foto la care obişnuiam să visez zi şi noapte. N-aveam habar cum se ţine în mână, cum se declanşează, darămite de unde se fac setări vitale. Şi totuşi am făptuit gestul pe care, cred eu, oricui aflat în postura mea i-ar fi trecut prin minte să-l făptuiască: am luat minunea şi am pus-o la o ochi, sperând că aveam să nimeresc butonul de declanşare din prima. Şi l-am nimerit: blitzul mi-a sărit cu iuţeală în faţă, s-a declanşat luminând chipurile a zeci de fiinţe agitate.

Făcusem prima mea poză, plătind în schimb un preţ colosal: o duzină de chipuri aţintite spre mine, înţepându-mă 58

cu priviri dojenitoare. Un tip la costum întrebându-mă de la ce redacţie sunt şi dacă intenţionez să public fotografiile fără acordul oamenilor din poză. Un puşti de vârsta mea, care alături de mama-sa vindea şosete „şase la o sută”: “-Fata, fă-mi şi mie o poză şmecheră şi trimite-mi-o diseară pe mess, să mi-o pun la hi5”.

Jenată am pus aparatul foto înapoi în geantă şi am plecat. Nu mi-a venit sã cred cât de uriaşă este prăpastia dintre a avea un aparat foto mic şi a avea unul mare. Ţin minte că în prima săptămână de fotografiat am fost întrebată de cel puţin 3 ori pentru ce redaţie lucrez şi de alte 5 ori rugată să fac poze „mişto” oamenilor.

Reacţiile trecătorilor şi cu precădere atitudinea lor mâhnită faţă de fotograful ieşit pe stradă, sunt lucruri cu care în doi ani de zile te obişnuieşti. Înveţi din diverse situaţii şi păţanii, cum eu am învăţat săptămâna trecută că nu e bine să mă las văzută fotografiind părţile mai puţin frumoase ale patriei. Stând într-o dimineaţă pe vine, cu aparatul foto îndreptat spre un maidanez jerpelit, dormind pe un capac de canal.

Zărisem ceva special în cadru, nu-mi dădusem din prima exact ce, aşa că am petrecut circa 15 minute învârtindu-mă în jurul maidanezului cu aparatul în mână. Şi cred că experienţa mea din acea zi sintetizează toate interacţiunile pe care un fotograf le poate avea cu oamenii de pe stradă.

Mi s-au adresat (şi dacă intenţionaţi să achiziţionaţi un DSRL, pregătiţi-vă să vi se adreseze şi vouă) următoarele tipuri de replici: •

Un paznic: „Cu ce drept aţi venit aici, lângă piaţă să fotografiaţi? Aţi primit autorizaţie?”

Sfat: Nu te pune la mintea oamenilor cu nevoi minime, de-a îşi impune autoritatea.

Răspunde-le politicos: „Îmi cer scuze, în piaţă ştiu că nu am voie să fotografiez. Tot ce am prins în imagini e căţelul de acolo, staţi să vă şi arăt...”

•

O pensionară: „ia uită-te la el, cum stă acolo în canal. A găsit şi el un loc cald...”

Sfat: la astfel de comentarii zâmbeşti, eventual dai şi politicos din cap, în semn că le-ai ascultat părerea.

Altă pensionară: „Chiar aşa, aţi venit aici să fotografiaţi gunoaiele ţării, să le arătaţi la străini? Duceţi-vă în centru, da’mai fotografiaţi şi locurile frumoase. Asta e bătaie de joc...”

Sfat: n-am unul. Consider că cât se poate de dificil şi de riscant să porneşti o discuţie cu astfel de oameni. Personal, de fiecare dată când am întâlnit unul, m-am prefãcut că sunt un străin şi că nu înţeleg ce spune.

•

•

„Fata/Băiatu’, fă-mi şi mie o poză să mi-o pun pe hi5” Sfat: nu te doare mâna să faci o apăsare de buton în plus şi să te prefaci sau chiar să notezi un ID de mess. Dacã alegi mai târziu să trimiţi unui străin poza sau nu, e alegerea ta.

•

Pentru ce redacţie aţi venit să fotografiaţi? Ce articol pregătiţi?

Sfat: oamenii care adresează astfel de replici, de regulă o fac din lehamite, dorinţă de conversaţie. Poţi fie să răspunzi sincer, că pregăteşti un articol despre cine ştie ce chestie sau că fotografiezi pentru tine.

Mare atenţie însă, dacă spui ceva de-un articol rişti să te trezeşti în faţa ta cu un om precum pensionara de mai sus, care te expedia să fotografiezi colţurile minunate ale oraşului, din cine ştie ce locuri.

Eu mă opresc aici, atenţionându-vă încă o dată să aveţi grijă unde/cum fotografiaţi. Pasul către un aparat foto DSRL este unul foarte important, recomand oricărui pasionat de fotografie să-l facă la un moment dat, însă cu oarecare grijă. Nu vreau decât să analizaţi cu grijă împrejurimile în care vă arătaţi cu aparatul foto la gât, să vi-l feriţi de necazuri şi să-i daţi ocazia să capteze emoţii şi amintiri la capacitate maximă.

59

foto de Dorothea Kettler

Despre el, Bogdan Grigore spune :De mic am avut o frustrare: că nu am talent la desen sau pictură. Am încercat să compensez prin scris şi de câtiva ani cu fotografia.. Nu ştiu dacã mi-a reuşit vreuna din ele, dar mă simt bine explorând şi provocându-mi curiozitatea în domeniul acesta.

Bogdan

1. Cum şi când a început pasiunea pentru meseria de fotograf?

Bogdan Grigore: A venit natural. Mi-a plăcut să comunic cu oamenii,să-i ajut, să deschid minţi, să provoc limite şi prejudecăţi, mi s-a spus că mă descurc şi că aş fi bun să mă dezvolt în direcţia aceasta, şi am experimentat foarte mult, am ţinut multe prezentări în care am învăţat cum e să ţii discursuri, am mers pe teren cu agenţi de vânzări şi am văzut cât de dificil este să faci vânzări.

2. „I can’t sing, I can’t paint and I can’t write how I feel, so all I have left is photography to express myself”este citatul de pe blogul tău, să înteleg că fotografia este pasiunea care îţi răpeşte o mare parte a timpului liber? Când ai descoperit această pasiune?

Bogdan Grigore: Pe lângă improvizaţie, da, fotografia este una din plăcerile pe care nu mi le refuz. Atunci când am reuşit prima datã să mă surprind fotografiind ceva şi apoi am descoperit că le place şi celorlalţi, miam hrănit cumva pasiunea asta.

3. Natura sau portret?

Bogdan Grigore: La început îmi plăcea mult natura, acum prefer mai mult portretul, mi se pare o provocare mai mare, natura se abandonează, cu portretul trebuie să şi comunici, nu doar să surprinzi imaginea.

4. Existã în albumul tău o fotografie care iţi place foarte mult sau despre care poţi spune că este cea mai bună?

Bogdan Grigore: Greu de spus, o fotografie care îmi place, sunt foarte multe.

5. Din cele multe care îţi plac, poţi alege una despre care poţi afirma că te reprezintă, sau exprimă exact ceea ce ai simţit tu când ai realizat-o?

Bogdan Grigore: Este foarte interesant că apar şi eu , dar e totul foarte real, nimic trucat, acest aspect este unic la fotografie, e facută de mine, în care am reuşit să surprind un moment de dorinţă sinceră. Aparatul meu are un wide angle, ceea ce înseamnă că prinde mult, astfel a fost posibilã fotografia.

62

I can’t sing, so all I ha

n Grigore

de Irina Diana Cristea

I can’t paint and I can’t write how I feel, ave left is photography to express myself

6. Nudurile artistice, cum a început pasiunea pentru acest gen de fotografii?

Bogdan Grigore: A fost o combinaţie între provocare, artă şi psihologie, în sensul că am întâlnit fotografi ce se tem să abordeze genul acesta, apoi mi s-a parut fascinantă combinaţia de vulnerabilitate şi feminitate în sens artistic. Nu este simplu nici pentru modele, deoarece ele trebuie să aibă încredere în fotograf, să se simtă confortabil în prezenţa lui.

7. În ceea ce priveşte modelele, cum le selectezi?

Trebuie sã aibã ceva anume?

Bogdan Grigore: Mă atrage să iniţiez modele care n-au mai încercat sã fotografieze nud niciodatã...mi se pare cel mai dificil , pentru că e un proces de transformare care se produce în interiorul lor. Plecând poate de la o curiozitate, care ajunge să se dezvolte si să se transforme într-o dorinţă, apoi la trecerea peste partea de prejudecăţi. Toate astea se rezolvă cu o comunicare foarte bună cu modelul, care ajunge să te cunoască şi să aibă încredere în tine.

8. Tinând seamã de faptul că aceste modele sunt începătoare, nu este greu să realizezi astfel de fotografii?

Bogdan Grigore: Pentru mine nu, eu sunt cel care ajută şi asistă modelul, pentru ele este partea de provocare şi confruntare interioară. Eu sunt fotograful prin care ele se descoperă în ipostaze noi, descoperă că pot fi libere, feminine, vulnerabile pe de o parte, dar puternice şi expresive pe de altă parte. Fiecare fata îşi doreşte să fie muzã, sau sa fie admirată de un pictor sau fotograf şi să fie imortalizata aşa 9. Şi cum nudul artistic nu poate fi realizat fără un model, cât de mult contează modelul în reuşita fotografiei?

Bogdan Grigore: Zâmbesc, pentru că este foarte important momentul, nu programez niciodată cum o să fac fotografii pentru că nu ştiu la ce o să mă astept.

Provocarea pentru mine este să mă adaptez momentului.

Indiferent de model, vor ieşi fotografii reuşite.

10. Editezi fotografiile realizate ?

Bogdan Grigore: Nu sunt fan al editării, fac doar puţine modificări legate de saturaţie sau luminozitate; sunt de părere că fotografia ar trebui să fie cât mai aproape de realitate.

63

Formă şi c

Opera de artă în e În Prelegerile de estetică, susţinute între 1818 şi 1831 la Universitatea din Berlin şi publicate de studenţii săi, filosoful german Georg Wilhelm Friedrich Hegel analizează ideea frumosului artistic. Demersul porneşte de la stabilirea conţinutului, metodelor, obiectului şi diviziunii esteticii, apoi propune o sistematizare cronologică a artelor, considerată de Hegel un demers exterior care se centrează pe operele de artă, “înşiruindu-le una lângă alta în vederea istoriei artelor, făcând consideraţii despre operele de artă existente.”

Cel de-al doilea demers presupune “cugetarea asupra frumosului” şi produce „numai generalităţi care nu ating opera de artă în ceea ce are ea propriu, adică o filosofie abstractă a abstractului.” de Coman Roxana

64

Hegel identifică opera de artă ca obiect al ştiinţei esteticii, luând în considerare faptul că “opera de artă nu este un produs al naturii, ci este înfăptuită prin activitatea omenească; ea este făcută pentru om şi anume e mai mult sau mai puţin luată din ceea ce este sensibil pentru simţurile acestuia; ea are un scop în sine.” Opera de artă poate apărea fie ca un cuprins, fie ca o formă, însă realitatea vie a artei respinge această distincţie, afirmând unitatea dintre formă şi conţinut ce rezultă în producerea artei. O operă de artă presupune un conţinut ce se exprimă prin intermediul unei forme, prelucrând materia şi înzestrând-o cu spirit. Hegel a rezolvat polemica dintre cei care considerau că forma este cea care contează şi cei care accentuau importanţa conţinutului ideatic, afirmând că opera reprezintă sinteza indisolubilă a ideii cu forma.

Considerând că forma este limitată de materie/material, Hegel conchide că şi

conţinutul devine restricţionat prin depedenţa sa de forma prin care se exprimă, astfel că arta nu este, totuşi, expresia absolută a spiritului.

“Arta şi operele ei, ca unele ce au luat naştere din spirit, fiind create de el, sunt ele însele de natură spirituală, deşi plăsmuirea lor îmbracă aparenţa sensibilităţii şi infiltrează în sensibil spiritul.” Opera de artă este produsul acţiunii spiritului; ea este produsă de om, dar unul înzestrat cu talent şi geniu, receptacul al unui anumitor conţinuturi ideatice; opera de artă nu se realizează pe baza unor „reţete” precise deoarece devine o piesă golită de orice idee ( deosebirea dintre un meşteşugar şi un artist dată de invenzio).

Un artist plastic este capabil să creeze numai după ce a reactivat în realitate anumite valori latente şi poate răsfrînge în artă, într-un mod personal, ceea ce îl înconjoară. Opera de artă este depozitarã specificităţilor epocii, dar filtrate prin ochiul subiectiv al artistului, care

conţinut

estetica hegeliană

decide ce anume să reprezinte. În Prelegerile de estetică Hegel face în felul următor distincţia între artistul de geniu şi artistul talentat: „talentul e capacitatea specifică, iar geniul este cea universală”. Artistul talentat este capabil să producă opere de artă bune care vor fi appreciate de epocă, dar care vor fi depăşite în valoare de cele ce vor urma, pe când artistul de geniu este creatorul unor opere ce vor transcende limitele temporale şi vor fi apreciate peste secole.

Opera de artă are un scop în sine şi anume acela de a produce arta, iar Hegel nu subscrie ideii conform căreia arta este mimesis Dimpotrivă, Hegel afirmă că opera adevărată este faptul de creaţie însuşi “care se afirmă în mod strict şi este experimentat ca ceea ce rămâne, independent de „fapt“, care este contingenţa acţiunii individuale a împrejurărilor, a mijloacelor şi a realităţii”. Filosoful german adaugă că, în ciuda acestor considerente, opera de artă nu există în întregime pentru ea însăşi, ci este realizată şi expusă publicului larg pentru a fi receptată şi contemplată. Ideea autonomiei artei propusă de Kant (artă pentru artă) a avut foarte mult succes printre curentele din avangardă şi în cazul artei contemporane, însă nu este aplicabilă în totalitate deoarece artistul îşi expune opera şi aşteaptă să fie apreciată şi gustată de un public ce o analizează pe baza unor anumite criterii estetice. Hegel susţine

că scopul artei este acela de a trezi anumite sentimente şi pasiuni, de a face să fie înţelese nenorocirea, mizeria, răul şi crima, de a lăsa imaginaţia să lucreze liberă şi de a reflecta diversitatea pe care o presupune activitatea umană. Văzând sub forma operei de artă înclinaţiile şi instinctele umane, omul poate să le analizeze obiectiv ca pe ceva de care reuşeşte să se detaşeze, astfel că scopul operei de artă este acela de a purifica pasiunile, de a instrui în domeniul cunoaşterii şi de a perfecţiona moral, adică are un rol cathartic.

Opera de artă este un produs al spiritului, care presupune o unitate indisolubilă între conţinutul ideatic şi forma prin care este exprimat. Aceste două elemente suferă un proces de transformare deoarece nu doar forma se adaptează conţinutului, ci şi conţinutul formei. Opera de artă nu este nelimitată sau absolută, religia şi filosofia depăşind importanţa spirituală a acesteia.

Creată de om şi nu de natură, are tendinţa de a se perfecţiona mai ales din punct de vedere tehnic şi conţine în interiorul său o mare parte din pasiunile şi activităţile umane. Deşi opera de artă este creată în sine şi pentru sine, face totuşi parte din realitatea umană, situată bineînţeles pe o treaptă mai înaltă deasupra realităţii cotidiene, banale, şi este plasată în faţa noastră, a publicului, pentru a fi judecată, gustată, apreciată.

65

Redactor şef Mihaela Ion mihaella.ion@initiativedurabile.com Redactori: Diana Cristea diana.cristea@initiativedurabile.ro Silviana Ciurea Ilcuş silviana.ciureailcus@initiativedurabile.ro Teodora Vlãdescu teodora.vladescu@initiativedurabile.ro Alex Boldea alex.boldea@initiativedurabile.ro Ruxandra Diaconu ruxandra.diaconu@initiativedurabile.ro Dorothea Kettler kettlerdorothea@yahoo.com Maria Galea maria.galea@initiativedurabile.ro Andrei Stanca andrei.stanca@initiativedurabile.ro

Redactori colaboratori: Tivdã Mihaela mihaelativda@yahoo.com Roxana Coman guds_speleman@yahoo.com Vîrlan Anamaria-Ramona virlananamaria@yahoo.com Ana-Maria Sirghi ana.sirghi@gmail.com Ciornei Magdalena magda.ciornei@initiativedurabile.ro Layout Coordonare Alexandru-Florin Vintiloiu alexandru.vintiloiu@initiativedurabile.ro Teodora Vlãdescu teodora.vladescu@initiativedurabile.ro Imagine copertã Rãzvan Boar, L.O.V.E, ulei pe pânzã, 160x210cm Redacţia nu îşi asumã rãspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii rãspunzãtori celor afirmate.

natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Linux | data recovery | graphics programming web development | SEO | language processing solutions personalized software solutions | software architecture Securitatea sistemelor | Security Advisory | Analiza Software Server Management | Software (Re)design | logic engines

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro