ARTe No. 6

(

6

No

,

Mai 2010

Tudor Chirilă- Actorul

Interviu cu Silviu Gheţie: Viitorul fotografiei de presă

Misterul handmade alături de Alexandrina Hristov

ISSN 2068 – 2867

Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative

Educarea prin artă ON/OFF de Mihaela Ion

C

reaţia contemporană este o aventură, o dramă a artistului ce nu mai are alt aliat în afară de propria imaginaţie. Arta contemporană nu se învaţă din anumite cărţi, nu există o metodă general valabilă pentru a deveni artist şi nici pentru te transforma într-un creator, consumator avizat al acestui gen estetic. Totul se bazează pe modul de percepere a realităţii şi de adaptare la cerinţele sociale atât din partea artistului, a galeristului, cât şi din partea publicului. Arta contemporană românească nu este decât o extindere şi o multiplicare a semnificaţiilor posibile ale mesajului transmis, ce trebuie receptat. Si totuşi unde greşim atunci când nu percepem clar şi coerent mesajul artistic? Este vina noastră ca privitor mai mult sau mai puţin avizat sau a artistului? Fiecare operă de artă contemporană este un moment, este atingerea unui echilibru între artist şi privitor. Lucrarea se lasă a ne fi dezvăluită, iar noi putem să o percepem prin mijloacele uneori limitate pe care le deţinem.

Imaginea artistului contemporan este cea a unui individ boem inadaptat într-o societate capitalistă guvernată de diviziunea muncii, deoarece el nu duce o viaţă conform unui tipar prestabilit: nu are un program fix de lucru, nu are o fişă a postului clară şi coerentă, este un personaj atipic. De cele mai multe ori artistul contemporan nu mai are motive să se regăsească în arta precendentă. Trebuie să-şi formeze un trecut cultural propriu, care de cele mai multe ori este regăsit în imaginile comunismului, (Irina Botea) , în banalitatea unui cartier bucureştean, (Nicolae Comănescu) sau în personaje şi idei insolite, (Răzvan Boar). Artiştii au capacitatea de a prezenta ceea ce este ascuns, ceea ce nu putem sau nu vrem să exprimăm singuri.

,

Adaptarea unui public neavizat artei contemporane româneşti se face într-o manieră progresivă.

Observăm grafitti-uri pe diverse clădiri, trecem prin faţa galeriilor de artă ale Uniunii Artiştilor Români amplasate pe bulevardele importante ale marilor oraşe, tot ce ne rămâne de făcut este să intram în spaţiile de cultură fără prejudecăţi, fără o fi într-o stare de inferioritate estetică faţă de imaginile, sculpturile, instalaţiile prezentate/re-prezentate.

(

Educarea prin artă se realizează în momentul în care intrăm în galerie, când dorim să înţelegem arta şi cautăm răspunsuri clare asupra ideilor redate de artişti. Redescoperim în lucrările lui Răzvan Boar, în cele ale lui Ion Grigorescu, imaginile unui regim politic ce ne defineşte încă prezentul, dar nu percepem coerent de la prima vedere personajele insolite ale Anei Bănică, ale Simonei Vilău.

Interior design

|

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation

Artistul şi mediile impuse

de Roman Alexandra

Aspecte ale influenţei pe care le exercită aşa numitele „medii impuse” asupra creatorului şi operei sale.

În contemporaneitatea artistică ne aflăm în căutarea unui stil. Însă acest stil universal, asemeni unui curent artistic, se face greu de obţinut, tocmai din cauza multitudinilor de diferenţieri artistice, şi aici mă refer la şcoli de artă, sisteme sociale, preferinţe şi mai ales, din cauza libertăţii practice pe care o avem în demersul artistic.

Nu este un fapt acuzator. Ceea ce vreau să spun este că, arta care se produce astăzi, este greu de definit şi de încadrat, existând mai degrabă referiri la stilurile deja consumate sau la curentele trecute, la care se adaugă o notă de originalitate. În trecut, mediile impuse erau mai bine delimitate, astăzi se poate face abstracţie de anumite medii în creaţia artistică. Lăsând pentru început la o parte această idee, voi aborda în lucrarea de faţă, evident, aspectele influenţei mediilor impuse, pe care acestea le exercită asupra artistului, şi asupra creaţiei sale, cu referiri, comparaţii şi completări din anumite

curente ale trecutului artistic.

Orice individ s-a format în interiorul unei epoci, categoria socială este cea care-l reprezintă sau chiar el însuşi este un reprezentant al acesteia, însă individul, în cazul nostru, artistul, este produsul unei anumite societăţi, unui anumit mediu social, cu tot ceea ce implică acesta.

În fiecare lucrare pe care o realizează, artistul reprezintă ceva, dar mai presus de toate, artistul se reprezintă, fie voit, fie inconştient, pe sine. Au fost cazuri în istorie când creaţia artistică a fost constrânsă de ideologiile politice ale vremii, timp în care artistul, forţat de împrejurări, reprezintă ceea ce-i este impus, latura sa personală regăsindu-se doar în rezolvarea problemelor compoziţionale şi în tehnica de lucru.

Un exemplu marcant al istoriei artei este realismul socialist, unde chiar şi atunci, mişcări artistice precum constructivismul, nu au întârziat să apară. Obiectul artistic devine şi el un obiect al societăţii, un bun comun, care trebuia să preamărească fie latura muncitorească, fie omul de rând, fie partidul.

Stilurile asemeni cubismului sau impresionismului erau considerate ca aparţinând decadenţei burgheze, iar reprezentările abstracte nu erau acceptate mai ales din cauza cã nu erau înţelese, şi nu puteau fi considerate

obiectul unei propagande politice.

Evident, opţiunea estetică a artistului variază în funcţie de gust, de şcoală, de viziunea proprie a epocii, dar şi de credinţele adoptate de societate, cât şi de ideile, gândurile proprii ale artistului.

Într-un fel sau altul artistul a fost mereu constrâns de diferite medii, mediile impuse-cele care nu vin în totalitate din spiritul individului, ci care provin din exterior şi care influenţează întrun fel sau altul creaţia artistului, şi produsul finit.

De exemplu un artist care ar produce o operă de artă care presupune cultul unor zeităţi păgâne, nu ar fi acceptată într-o societate mahomedană, deşi creaţia sa ar trebui să fie liberă de orice constrîngeri de natură socială. La nivel local încă se impun anumite reguli.

Uneori adaptarea filosofiei epocii se face voit, alteori artistul este crescut în acest spirit, iar el nu se defineşte în afara acestuia, dar sunt cazuri când artistul se detaşează de ţelurile epocii, trecând de barierele culturale şi ideologice. Când aceste încălcări sunt realizate cu rafinament şi inteligenţă, cu tact dar şi cu măiestrie, artistul îşi câştigă notorietate în lume, tocmai pentru că opera lui se desprinde într-o manieră fericită de ceea ce

devenise obişnuit.

Adesea impunerea unui anumit mediu capătă obiectivitate când apartenenţa la un anumit curent artistic este ordonată şi supusă unor ideologii clare, atât filosofice, cât şi estetice. În Franţa de la jumătatea secolului al XIX-lea, Academia de Arte Frumoase domina scena artei franceze, atât în conţinut, cât şi în stil, fiind principala susţinătoare a standardelor tradiţionale, abordând tematici religioase, istorice, exprimate în artă şi finisate excesiv.

O modalitate evidentă de impunere a ideologiilor care îşi aveau originea în schimbările produse de Napoleon al III-lea, dar şi o modalitate de acoperire a emoţiilor, personalităţii şi a tehnicii de lucru proprii artistului, se manifestau pregnant la jumătatea secolului al XIX-lea.

În acest caz, impunerea unui stil duce la suprimarea viziunii interioare a artistului, el fiind capabil să se exprime cel mai bine prin artă; artistul devine astfel asemeni unui om căruia nu i se permite să-şi vorbească limba, tocmai în interiorul ţării sale.

Cu toate acestea, artişti precum Jean-Léon Gérôme sau Alexandre Cabanel s-au enumerat printre cei care au fost încununaţi cu laurii prestigiului.

Pentru a reveni la fraza de început a

paragrafului, un mediu capătă obiectivitate când acesta este condus de principii clare. Acesta este şi cazul impresioniştilor, care după ce au fost refuzaţi la Salonul Principal tocmai pentru că nu se încadrau în stilul impus, au ajuns în Salonul Refuzaţior la cerinţa lui Napoleon al III-lea, considerând că lucrările trebuie judecate de public, şi de aceea trebuie expuse.

Apartenenţa la un curent artistic duce astfel, la crearea unui stil, unde adesea un curent artistic se naşte în semn de revoltă împotriva celui trecut.

Aceasta se întâmplă în cazul impresioniştilor, care nu abordează în lucrările lor teme istorice consumate sau subiecte religioase, ei se revoltă, se detaşează, caută să imortalizeze clipele trecătoare, eternizând ceea ce este efemer şi schimbător sub o tehnică vie a tuşelor evidente, fără teamă şi fără ascunzişuri, ţinându-i împreună dorinţa de schimbare şi caracterul lor care se poate defini ca avangardist faţă de gustul vremii.

Impunerile sociale şi culturale au concurat cu personalitatea unor artişti astăzi emblematici. În cazul de faţă impresioniştii au distrus barierele rigide ale ideologiei artistice de la jumătatea secolului al XIX-lea.

Le déjeuner sur l’herbe de Manet a fost criticat şi evident nu a fost acceptat în 1863 în expoziţia Salonului, în primul rând din cauza temei, acesta înfăţişând un nud feminin alături de doi bărbaţi îmbrăcaţi, dejunând în mijlocul unei naturi atât de fidel redate, fiind în contradicţie cu nudurile realiste puse în contexte istorice sau alegorice ale vremii.

Astfel se observă o diferenţiere clară în perceperea operei de artă, care este modelată şi de multe ori îngrădită de formarea culturală, socială, dar şi politică.

Lucrarea a fost percepută după standardele estetice impuse, abaterile de la aceste standarde nu erau acceptate, fiind adesea aspru criticate. Intervine oarecum şi un spectacol în jurul acestei lucrări, un spectacol monden în care indivizii se scandalizează doar pentru că cineva se făcuse remarcat anterior, devine un subiect de discuţie şi de dispută, căci în loc să fie privită opera în întreaga ei complexitate, interesul vizual cade asupra punctului cel mai luminos dar şi cel mai central, nudul feminin, ai cărui ochi te privesc direct, calm şi fără teama constrângerii.

Cu toate că harul şi intuiţia ar trebui să aibă întâietate, să guverneze percepţia artistică, şi mă refer aici la receptarea ei, această percepere este adesea condiţionată de factorii ideologici şi de factorii sociali. Cât despre artist, harul şi inteligenţa sa sunt esenţiale în perceperea a ceea ce urmează să devină, prin intermediul intuiţiei, tehnicii, măiestriei, capacităţii de redare.

Capacitatea artistului de a vedea dincolo de componentele vizibile ale realului, apreciindu-le la justa lor valoare, stă în primul rând în nivelul instruirii lui în convingerile sale personale, iar în funcţie de acestea se realizează atât un fel de orientare largă, cât şi una restrânsă.

Astăzi artistul vede numai ceea ce doreşte să observe, transpune în lucrare numai ce vrea şi numai ce poate, astfel creaţia artistică devine una bazată pe libertatea actului creator.

Grădina Plăcerilor Suntem oameni într-un tablou.

Alunecăm în fantastic, ne pierdem în beţia absolutului, în voluptatea artei care ne închide în sine. Ne aruncăm în sexualitatea înăbuşită din noua literatură, în vulgaritatea subtilă din spectacole. Ne refugiem în irealitatea imediată, ne prăbuşim în neantul imaginaţiei altora în speranţa că vom ieşi de acolo strălucind. Sau ne sufocăm în propria noastră fantezie, înnecaţi în oazele imaginaţiei. Şi toate acestea pentru ce?

Atunci Ne-am scris istoria în sânge. Iar acum nu mai ştim ce să facem. Asistăm pasivi la ceea ce se întâmplă în jur. După ce am „luptat pentru libertate”, ne găsim închişi în propriile noastre colivii aurite, în sfere de sticlă şi metal, în turnuri de ciment. Aici ne pierdem în timp, reînviem trecutul şi ne aducem aminte de „vremurile de aur”.

de Vîrlan Anamaria-Ramona

Nu ştim încotro să mergem aşa că ne cantonăm în trecut. Căutăm în cămăruţa cu „suveniruri” şi scoatem la iveală obiecte pe care mai apoi le montăm pe socluri în muzee. Ce facem noi care trăim, totuşi, în prezent? Ne aşezăm comfortabil în fotoliu şi sorbim până la ultima picătură basmele tridimensionale de la cinema.

Trăim confuz. Sperăm într-o altă realitate, una ce poate va fi mai bună cândva, la un moment dat în viitor. Dar nu facem nimic să schimbăm ceea ce avem acum. Nu facem nimic să ne schimbăm pe „noi”.

Acum Prin urmare, cei care nu trăim în trecutul inefabil, facem cu totul altceva. Visăm la stele şi îndepărtări albastre. Sau violet. Punem arta la zid, ne desenăm monştrii pe pereţi, pe pânze, ne semnăm cu alter-ego-urile narcisismului nostru binecrescut. Ducem războaie personale prin intermediul artei. Privim prin obiectiv şi simţim prin acuarele. Ne ascundem în lumină sau în spatele unor măşti. Receptăm şi, în acelaşi timp, redăm ceea ce ne înconjoară prin intermediul unui nou set de „organe de simţ”.

Ne creăm lumi alternative care să fie doar pe placul nostru. Şi visăm la viitorul strălucitor.

La vieţile lipsite de griji pe care le vom avea.

Pentru noi, deci, arta este o modalitate de defulare. Ea nu numai că „trebuie” să placă ochiului”, ci „trebuie” să ne şi elibereze de

stresul vieţii cotidiene.

Unde Suntem în acelaşi timp romantici şi suprarealişti.

Ne plac senzaţiile extreme, paradisurile artificiale şi naturaleţea în aspectul său rudimentar, ne lansăm în „aventuri” şi ne îmbarcăm în nave cu destinaţia către necunoscut. Negăm distincţia dintre existent, virtual, potenţial şi neexistent şi ne abandonăm „automatismului psihic pur”.

Ajungem într-un punct în care viaţa şi moartea, realul şi imaginarul, comunicabilul şi necomunicabilul, înaltul şi adâncul, încetează de a mai fi simţite în chip contradictoriu.

Depăşim definiţiile artei cu orice chip sau cel puţin îi lărgim sensurile. Dorim sa ne eliberăm şi, cu toate acestea, noi suntem „prinşi” in tablou.

Realitatea cui rămâne?

Rămâne de văzut.

de Ana Maria Sirghi

Trãieşti în România secolului XXI. Ce tip de estetică te recomandă cel mai bine?

Oraşul şi-a pierdut cuvintele şi nu îşi mai poate descrie universul ficţional decât apelând la trucuri grafice care să-l scoată din impas. Mânaţi de trendul Occidentului, băieţii de cartier sau studenţii rafinaţi de la Arte s-au apucat să scrie istoria recentă cu stencil şi graffiti.

De această dată, cronicarii au renunţat la papirus şi s-au reorientat spre pe tramvaie, autobuze, tomberoane, ziduri anoste sau clădiri de renume.

Mobilierul urban este împânzit de mesaje pline de nerv, revoltă, tristeţe şi umor. Autorităţile îi acuză de vandalism. Ei se scuză spunând că slujesc arta.

Într-o lume invadată de mesaje, unde aproape nimic din ce ni se întâmplă în fiecare zi nu mai poate fi reţinut, o mână de oameni s-a hotărât să ia atitudine.

Cu umor sau cu mânie, ei îşi lasă mesajele simple şi percutante în cele mai neaşteptate locuri, transformând o simplă plimbare într-un şir de evenimente cu încărcătură socială. Sunt artiştii sătui de claustrarea spaţiilor expoziţionale, care descoperă oraşul ca pe o enormă pânză ce aşteaptă actul creator.

Street art este arta desfăşurată în spaţii publice, deşi termenul de multe ori se referă la natura ei ilicită, prin opoziţie cu iniţiativele sponsorizate de guvern. Termenul include graffiti, stencil, sticker art, street poster art, video projection, art invention, guerrilla art, street installation.

Motivaţiile artştilor sunt variate. Strada poate fi o platformă o platformă care expune/suportă nepărtinitor reclama mascată, antireclama, atacul împotriva culturii, abolirea proprietăţii private.

Unii artişti văd strada ca pe un spaţiu netapetat unde îşi pot dezvolta creativitatea în voie, în timp ce alţii sunt mai degrabă entuziasmaţi de adrenalina luptei împotriva sistemului. În orice caz, majoritatea încearcă să adapteze arta vizuală unui format care să se preteze spaţiului public, acordând artiştilor care se simt discriminaţi şansa de a avea o audienţă mai largă decât publicul consacrat galeriilor de artă.

La început au fost îndemnuri sociale, inclusiv ecologice: pe coşurile de gunoi, omuleţi stilizaţi aruncau hârtiile la coş, cu mesajul “I love this city”. Treptat, eşecul diverselor guvernări l-a readus pe Ceauşescu pe pereţi, fie ca Arnold - “I will be back ”, fie cu eternul anunţ de la mercerie - “ Revin în 5 minute”.

Apogeul manelelor l-a pus peAdrian Copilul Minune deasupra formulei “E=mc2”. “Eminescu=Eminem” provoacă şi acum dezbateri publice efervescente. Vadim, Băsescu şi Năstase zâmbesc din acelaşi portret de grup şi anunţă : „Nu tu faci viitorul”. Osama bin Laden, Monalisa şi Bush sunt la fel de repede luaţi peste picior.

Indiferent de titulaturile adoptate („cultură suburbană”, „manifest social”, „revoltă antisistem”), reflectarea artistică a realităţii prin cuvinte şi culori ne face să reacţionăm.

Trecătorii nu sunt spectatori la o piesă de teatru.

Prezenţa lor este acceptată doar dacă afişează o încredere

în comunicare. Toată comedia vieţii cu infernul ei este acum citită şi vizionată în oraş.

Aceste „mărturii” istorice respectă retorica imaginii alăturate „legendei lexicale”. O ilustraţie sau un şablon atrag atenţia, în timp ce textul adiacent explică produsul final. Lumea se pregăteşte pentru o nouă revoluţie culturală.

În era megapolisului dimensiunea sacrului s-a risipit, iar conceptul de locuire a devenit o formă de trecere. Nu casa este mobilă, ci noi suntem cei care locuim în trecere forţaţi de împrejurări, constrânşi de obligaţiile profesionale sau sociale, prinşi în inerţii mecanice de o epocă avidă de profit.

De ce nu am vizita şi galeriile de artă tot în trecere, alergând între două job-uri, descifrând mesaje şi desene ciudate pe zidurile clădirilor printre care ne învârtim?

De multe ori aceste produse artistice ascund o estetică a naraţiunii. Ele spun o poveste sau trag un semnal de alarmă.

Omul este subjugat marketingului, el nu mai reprezintă esenţa, ci devine emblemă şi brand ca să supravieţuiască. McDonaldizarea, CocaColizarea contribuie la conştientizarea lumii ca un tot în care vieţuiesc oameni aparţinând unor culturi diferite, dar care împrumută unii de la alţii simboluri, mituri şi poveşti. Mergând mai departe, aceasta ar reprezenta provocarea de a crea un nou icon care să se adapteze mersului istoriei.

fotograf: Alex Boldea

Oraşul pe pânză

fotograf: Alex Boldea

fotograf: Alex Boldea

fotograf: Alex Boldea

fotograf: Alex Boldea fotograf: Alex Boldea

L-am cunoscut pe Cezar Bratu într-un clubuleţ cu dichis de pe Lipscani. Mi-a fost prezentat ca un poet, apoi am descoperit cã în timpul liber este un sculptor insolit.

Poate reuşiţi voi sã alegeţi meseria la care se pricepe cel mai bine, cã eu nu pot, pentru mine este Cezar Bratu, poetul, sculptorul în BCA şi masterandul la Sociologie, reuşind să le facă pe toate la fel de bine. de Mihaela Ion

1. Ce te-a determinat să începi să sculptezi? Spunene povestea deoarece ştiu că nu ai absolvit cursurile unei instituţii de arte, ai absolvit Facultatea de Litere, iar acum eşti masterand la Sociologie.

Acum ceva ani eram la Rucãr şi la pensiunea în care eram cazat am găsit o bibliotecă întreagã de albume de artă şi cărţi despre istoria artei. Pe scările casei am observat câteva sculpturi, încă neterminate, probabil intenţionat, un „non finito” în BCA, aş putea spune, care mi-au atras imediat atenţia. Leam cercetat cu atenţie: erau nişte „eseuri” foarte reuşite, puţin înverzite pe alocuri, căci stăteau în loc întunecat, lucru care le făcea mult mai interesante.

Bătrânul care le-a făcut, după cum am aflat, nu are nici el studii în domeniul artei, doar două mâini tremurânde.

Cum eu stau la curte în Alexandria şi aflasem că am pe undeva cărămizi de BCA, cum am ajuns acasă, din lipsă de activitate şi din spirit ludic m-am apucat să modelez şi eu, să dau formă, să zgârii cu o şurubelniţă BCA-ul. A rezultat o „sculptură” care aduce cât de cât cu o faţă de om, o imagine redusă la esenţial, fără mimică, o faţă brută, necizelată.

2. În ce materiale îţi place cel mai mult să lucrezi, şi de ce ?

Nu am lucrat în foarte multe materiale. Pânã acum nu am încercat decât BCA-ul, săpunul de casã (care mi-a plăcut foarte mult pentru că tăietura este foarte clară, are muchiile ascuţite), plumbul şi lemnul de brad.

Cel mai mult îmi place să lucrez în plumb, pentru că este mai dur decât materialele în care lucrasem până atunci şi a fost o provocare pentru mine. Îmi plac culorile rezultate în urma oxidării, îmi place să văd culoarea plumbului topit. Lemnul de brad este special. Vara aceasta am să încerc fagul, va fi o provocare cu siguranţã.

3. De la ce artişti, de la ce stiluri artistice te inspiri când realizezi o nouă sculptură, sau totul ţine de imaginaţie şi de reconstituierea istoriei artei din cultura ta generală ?

Deşi am sculptat coloane ale infinitului în BCA şi în lemn, nu pot spune că mă inspir din stilul lui Brâncuşi.

Au fost mai mult pariuri cu mine că pot să fac acest lucru.

Pe cea în lemn am lãsat-o neterminată cu două feţe pe modelul coloanei infinitului şi celelalte puţin schimbate după imaginaţia mea. Ideile sunt multe, dar din păcate trec prin sita uitării lor (am început de ceva timp să le notez) şi din cauza lipsei de material sau ustensile.

Cezar Bratu Între poezie şi sculpturã Dacă ar fi să vând din sculpturile mele, la cât de mult ţin la ele, aş cere mult mai mult decât aş da eu pe aşa ceva. Deci, încă nu mă aştept la cumpărători.

4. Deseori arta tinde să aibă forme şi înţelesuri diferite.

Creatorii lor improvizează, practică stilur,i se folosesc de imaginaţie şi încearcã sã depãşeascã limita normalului.

Kitsch-ul este unul din aceste modalităţi. Ce părere ai de kitschizarea artei?

Printre multe atribute pe care trebuie să le aibă o operă se găseşte şi valoarea. Aceasta este linia de demarcaţie dintre kitsch şi artă. Arta este cu siguranţă un lucru relativ.

Nu pot să spun eu ce este kitsch sau nu, dar în momentul în care olăria sau cioplitul lemnului dispar chiar din sânul familiilor cu tradiţie în aceste meserii pentru că „târgurile de meşteşugari” sunt pline de figurine turnate (producţie de masă) sau lemn strunjit, nu am cum să nu fiu indignat. Dorim să salvăm timp şi bani, şi ne complacem în mediocritate.

5. Care sunt subiectele cele mai des întâlnite în sculpturile tale?

Este foarte greu să răspund având în vedere că nu am o colecţie numeroasă de sculpturi, iar acestea pe care le am sunt foarte diferite prin temă. Totuşi, dacă aş fi obligat să răspund, aş zice că tristeţea. Tristeţea exprimată prin ochi, căci ce este mai sugestiv decât privirea? Iar omul, după cum îl ştiu eu, caută să empatizeze cu opera de artă. Nu spun acum că lumea în care trăim este una tristã, spun doar că fiecare om a trecut prin momente triste, iar amintirea tristeţii este cu mult mai puternică decât amintirea fericirii. Astfel, eu vreau să creez sentimente puternice, nu tristeţe, după cum s-ar putea trage concluzia.

6. Pe lângă sculptură, îndrăgeşti şi poezia. Are aceeaşi importanţă pentru tine precum o are arta modelării? Este o exprimare a propriei tale cugetări? În plus, scrii catrene inspirate din sculpturile tale sau invers? Ce e mai întâi: sculptura sau poezia?

Catrenele, să zicem că sunt un fel de top modele ce promovează bolizii la saloanele auto. Poezia, în schimb, este pe primul plan. Am mai multã vechime în acest domeniu şi mă exprim mai uşor cu ajutorul cuvintelor. Cu poezia sunt puţin mai serios decât cu sculptura. Mersesem până acolo încât voiam să îmi scot propria-mi carte. Voiam să scriu atâtea poezii încât să scot un album, pe cotorul căruia să se poată citi cu uşurinţă numele meu de la câţiva paşi de bibliotecă şi acest album să îl aibă doar prietenii mei.

7. Cum te vezi peste 3 ani? Poet, sculptor, angajat în domeniului meseriei cu acte?

E foarte greu de răspuns la întrebarea aceasta. Ca să răspund totuşi cât mai realist, aş spune că în trei ani mă văd cu siguranţă mai matur, cu mai multe sculpturi, cu mai multe poezii, însă nu destul de pregătit pentru a le pune între

eu vreau să creez sentimente puternice, nu tristeţe

coperţi. Acest lucru este sigur. Dacă, totuşi, mă lăsaţi să visez, în urmatorii trei ani mă văd într-un hambar cu un aparat de sudură, un flex şi o bormaşină. Şi pentru că e un vis, îmi permit să vând lucrurile meşterite de mine iar cererea să fie mai mare decât oferta. Cât despre angajare, trezindu-mă din vis, sunt sigur că aş putea să le împac pe toate trei.

8. Crezi că dacă vei adăuga culoare pe sculpturile tale acestea îşi vor pierde, sau vor câştiga originalitate?

Sculptura pentru mine este formată din ceea ce înlături şi locul de unde ai înlăturat material, loc care e pus în evidenţă de umbră. Culoarea nu ar face decât să estompeze linia dintre umbră şi rest. S-ar pierde aşadar noţiunea de sculptură. Este posibil ca cineva care se pricepe şi, probabil, a făcut şi o şcoala de arte să ştie cum să îmbine pictura cu sculptura. Eu nu ştiu să fac acest lucru.

9. Cât timp aloci acestui hobby de sculptor- poet?

De sculptat, sculptez doar vara căci aş face prea multă mizerie în casă. În timpul anului îmi strâng doar idei.

Poezie scriu tot timpul. Oricând îmi vine o idee, o notez în telefon sau pe o hârtiuţă, urmând ca mai apoi să o dezvolt şi să o cizelez. Nu pot spune că am un program fix în care scriu poezii sau sculptez. Depinde de starea de spirit şi de timpul liber pe care îl am. Dacă stau să mă gândesc, totul este la voia sorţii. Eu creez doar atunci când timpul liber coincide cu starea de spirit necesară creării.

10. Am văzut că fiecare lucrare are un titlu anume, care este legătura între acestea două? Sunt alese aleatoriu sau fiecare titlu este pus special pentru o anume lucrare?

Fiecare titlu este ales după ce piesa este aşezată la locul ei lângă celelalte. Arunc o privire, văd dacă se potriveşte, le mut între ele. Până îşi găsesc locul. Abia atunci îi pun un nume. Deocamdată, aşezate una lângă alta la mine acasă formează un tot.

11. Lucrezi doar pentru tine sau ai vrea să comercializezi sculpturile tale, le-ai dărui sub formă de cadou ?

La început, am făcut pentru mine iar când m-am decis să fac cadou o sculptură, mi-a fost foarte greu. A trebuit să copiez o sculptură de-ale mele pentru a putea da cadoul cu inima împăcată. Am mai făcut de atunci un singur cadou lucrat de mine, la fel ca primul, copie fidelă, iar dacă ar fi să vând din sculpturile mele, la cât de mult ţin la ele, aş cere mult mai mult decât aş da eu pe aşa ceva. Deci, încă nu mă aştept la cumpărători. Dacă reuşesc să ţin pisica departe de ele (mă refer la cele din BCA) poate, în nouăzeci, o sută de ani, vor prezenta interes pentru public. Dar ce-mi va păsa mie?

Cetăţii lui Bucur!

Ne plimbăm de multe ori pe aleile acestui oraş plin de poveste şi tristeţe. Ne amintim cu fiecare pas poveştile părinţilor şi bunicilor şi ne dăm seama că ni se vorbeşte despre două lumi diferite. Una plină de veselie, cu prinţi şi prinţese, caleşti şi magie şi cea de-a doua, răpită de trecutul glorios năruinduse în fumul cenzurii şi al cenuşiului. Dar noi? Noi cui aparţinem? Este oare Bucureştiul nostru? Sau s-a transformat într-un hidos hibrid, un hibrid prins între cele două lumi, un amestec al frumosului şi al urâtului desprins parcă din limbul dantesc? Este oare loc în Bucureştiul acesta nou şi pentru „întelepţii” din limb? Parcă ne îndoim, parcă ne vine greu să credem că mai putem avea şi noi, după atâta cenzură, parte de culoare şi parfum de epocă interbelică. Totuşi, apare un moment care scoate la iveală pata de culoare a trecutului.

Este duminică. După obicei, am ieşit cu toţii la plimbare. Ajungem cu paşi când mai înceţi, când mai repezi, în grădina Cişmigiu din Cetatea lui Bucur.

Aici, „totul o ia razna”: gălăgie, veselie, culoare, umor, nonconformism şi note distinctive. O luăm totuşi agale pe aleile mărginite de vânzătorii de vată de zahăr, urmărite constant din dreapta şi din stânga de rânduri de florile primăverii.

Se pare că noi l-am recreat prin dorinţa de a şterge cu buretele tot „negrul” ce a pătat lumea şi a întristat-o timp îndelungat. Suntem, deci, în căutare de culoare, o culoare nu numai fizică, ci şi sufletească. Şi unde vom putea găsi oare ceea ce căutăm, decât în măiestria celor ce împărtăşesc cu tine o dată cu munca lor şi o parte din suflet, cu scopul de a îţi readuce ţie zâmbetul pe buze.

Aceştia sunt artiştii ambulanţi, cei ne înveselesc ziua. Ei sunt, aşa cum îi consideră trecătorii, „talente nomade, ce se zbat începând de jos”, „oameni pasionaţi de construcţia artei fără niciun interes”. Ei sunt în câteva cuvinte: persoane cu un talent aparte, cu o imaginaţie bogată şi cu o voinţă puternică de a arăta lumii ce pot sau ce ştiu, artişti ce îşi expun „marfa” în văzul tuturor. Începem să ne rărim paşii. Parcurgem drumul iniţiatic fără să ratăm nimic. La început, întâlnim în drumul nostru pe cel ce ne oferă şansa de a ne păstra chipul pentru eternitate. Ca nişte adevăraţi „Narcisi”

de Iulia- Georgeta Petrache ne oprim şi admirăm. Rămânem împietriţi în faţa măiestriei cu care cărbunele atinge frenetic hârtia albă şi dă formă şi personalitate neantului alb, umplut cu repeziciune.

Rămânem aşa câteva minute bune. Ne este frică să ne urnim din loc. Ne simţim de parcă, dacă nu parcurgem prima probă iniţiatică, cea a cărbunelui, nu vom putea să trecem mai departe şi când vom ajunge la capătul drumului vom fi bântuiţi de gândul că nu am făcut totul conform regulilor jocului. Ne aşezăm cuminţi pe scaun şi aşteptăm ca acest chip al nostru să prindă viaţă pe hârtia albă. În momentele acestea numai gândul nostru este liber, în rest totul se concentrează spre acea foaie de hârtie din faţa celui care ne imortalizează.

Vântul primăvăratic este cel care ne şuieră în urechi poveştile bunicilor şi ne aduce aminte de portretul acestora, aruncat într-un colţ din pod. Lumea noastră hibridă se pierde şi în locul ei, imaginea Cetăţii lui Bucur din perioada interbelică prinde formă chiar în faţa noastră.

Bunicul şi bunica ies din pânza pictorului şi îţi laudă alegerea de a rămâne, ca şi ei, în istorie.

Din paginile artistului încep să iasă pe rând doamne cu pălării, domni cu melon, iar grădina Cişmigiu începe să se umple până la refuz. Dar deodată te simţi rupt de visul tău. Îţi simţi chipul imobil, zâmbitor, care îţi aminteşte pişicher de visul pe care tocmai l-ai avut. Mulţumeşti artistului, care se pregăteşte să introducă pe aceeaşi cale un alt căutător de bucurie ca şi tine, şi îţi continui drumul pe aleea strâmtă, aglomerată şi animată de porumbei călători. În drumul tău, un nor de baloane viu colorate, te întâmpină, clovnul Sparky, cel cu zâmbetul plin de culoare, îţi urează „Bun venit!” în lumea curcubeului şi a copilăriei. Acum, cazi în extaz. În sfârşit ai găsit ceea ce inima ta căuta cu disperare, un „doctor” care alină durerile cele mai aprige şi transformă în noduri de baloane viu colorate rănile încrustate în inimă. Nu rezişti tentaţiei şi i te adresezi. În acel moment cutia plină cu bomboane ţi se deschide încet şi vezi un „muritor” cu ochii cei mai zâmbitori posibili din lume.

Iată povestea pe care reuşeşti să o asculţi de la studentul la Politehnică, mai exact la Ingineria şi Managementul Sistemelor Tehnologice: sub numele de scenă, Sparky, cel care oferă veselie nu numai copiior, ci tuturor celor ce-şi doresc voie bună şi un zâmbet gratis din partea cuiva.

fotograf: Nicoleta Neagu

Să-i redăm culoarea

fotograf: Nicoleta Neagu fotograf: Nicoleta Neagu

fotograf: Nicoleta Neagu

Studentul nostru a ales meseria de clovn la vârsta de 18 ani, când, în căutare de un job care să-i aducă bani de buzunar, s-a apucat de ceva artistic. Înţelegi faptul că îşi consideră arta drept „foarte-foarte complicată, rară” şi că este de părere că „nu mulţi au tăria” de a o stăpâni. Zâmbeşti când ţi se povesteşte că meseria este furată de la colegii mai mari, dar că Sparky al nostru este conştient că fără un element nou, totul este pierdut şi, astfel îi aduce artei sale de fiecare dată un suflu nou, unic şi plin magie, venit din propria sa imaginaţie.

Sparky este abordat zilnic de peste 400 de persoane, „cei care zâmbesc, cărora le plac baloanele şi văd în culoare ceva frumos”. Dar Sparky ar vrea mai ales să intre în contact cu cei care „sunt trişti, cei care vor puţină lumină de la viaţă”. Clovnul nostru drag, nu a ajuns în Bucureşti acum 6 luni şi o vede neschimbată de atunci, ca pe „ceva sumbru, dar cu şanse de îmbunătăţire”. Ne spune, de asemenea, cu ochii mici şi prea melancolici pentru un clovn, că, mergând pe stradă totul i se pare „puţin prea trist” . Ascultându-l, inima ne bate mai tare. Aşa este, din păcate povestea noastră va avea un final trist, ne vom întoarce în curând la acele claxoane infernale de pe străzi, la privirea românilor plină de grijă şi de oboseală…. Dar NU! Acum suntem

tot în basm, şi aici vom rămâne, măcar cu sufletul. În faţa noastră se află Sparky care tocmai a mai făcut mulţi copii şi părinţi fericiţi.

Pentru TINE, trecător ameţit de viteza vieţii cotidiene, cocoşat de grijile şi necazurile zilnice, Sparky reprezintă nu numai o oază de linişte, ci şi o imensă bucurie care te transformă într-un om complet numai după ce iei prima linguriţă din elixirul fericirii emanate de magia sa. Eşti călătorul din tren, despre care vorbea Octavian Paler, dar ai un avantaj în comparaţie cu acela, în loc să îţi ocupi locul de la fereastră, îl ceri pe cel din mijloc şi te bucuri enorm de toate lucrurile pe care viaţa continuă să ţi le ofere, nu uita culoarea, zâmbetele largi, bomboanele extrem de dulci şi vorbele pline de bunătate. În momentul în care intri pe marea scenă a veseliei alături de baloane colorate şi de schiţe ale nemuririi, îţi dai seama că Cetatea lui Bucur are şanse să renască asemeni păsării Phoenix din propria cenuşă, mult mai frumoasă şi mult mai înzestrată din punct de vedere artistic, pentru că deja îşi are piatra de temelie în rândul celor care se dedică „vindecării ” sufletului prin bucurie. Să redăm, astfel, culoare

Bucureştiului prin artă!

Margareta Sterian este o prezenţă importantă în spaţiul estetic românesc, este o mărturie rămasă acum tăcută şi retrasă a mişcării artistice româneşti căreia i-a fost parte integrantă, atât în calitate pictor, dar şi de poet şi traducător al unor opere englezeşti şi americane, grafician, dar şi tapiser. de Mihaela Ion

Întreaga ei viaţă este într-o continuă dezvoltare artistică şi culturală, poate şi fiindcă mediul în care traieşte este într-o schimbare perpertuă. Născută în 1897, pe data de 16 martie, în Buzău, Margareta Sterian îşi va pierde părinţii la o vârstă fragedă, ajungând în grija unei bunici autoritare, dar care îi va lăsa libertatea de a urma o carieră artistică. A frecventat cursurile liceale ale şcolii Evanghelice din Bucureşti, unde l-a avut ca profesor de limba română pe Ioan Slavici. Cariera ei artistică va putea fi remarcată atât de profesorul ei de desen de la liceu, Richard Canisius (18721934), pictor-gravor, cât şi de pictorul Mircescu Gore (1885-1950), de la care va lua lecţii de desen în timpul vacanţelor de vară, petrecute în Buzău.

Margareta Sterian îl cunoaşte pe poetul Paul Sterian (1904-1984), persoană a mediilor literare avangardiste, care îi va deveni curând soţ. Împreună cu Paul Sterian, Margareta va călători la Paris (1926-1929), unde va frecventa cursurile Academiei Ranson, cu profesorii Amedée de la Patellière, şi simultan va urma cursurile de la Ecole du Louvre, unde se familiarizează cu istoria picturii, datoritã lui Louis Hautecoeur, şi pătrunde tainele sculpturii cu ajutorul lui Paul Vitry.

În această perioadă petrecută la Paris, Margareta Sterian ajunge să cunoască pictura italiană, în special operele lui Ucello şi Sasseta, despre care va afirma ulterior că îi admiră opera lui Turner (realizează opere ce au titlul „Dedicat lui Turner” sau „Ca Turner”) opera impresioniştilor şi a postimpresioniştilor, operele marilor artişti europeni pe care îi poate admira la Luvru şi la galeriile de artă pariziene.

Societatea franceză era un spaţiu adecvat dezvoltării unei artiste în plină formare, îi oferea doar anumite repere culturale, dar nu îi putea

impune aspecte dogmatice sau intelectualeca fiind singurele valori ale procesului de creaţie. Însãşi artista va afirma ulterior: „La Academia de pictură profesorii obişnuiau să afişeze îndrumări unde ne împărtăşeau ideile lor despre artă şi viaţă; aceste esenţe ne erau oferite sans plus, şi depindea de fiecare din noi să le verifice, să le adopte, sau să nu mai ţină cont de ele. Problemele de meşteşug se discutau sumar, presupunându-se că studenţii vin acolo cu o personalitate bine conturată şi un meşteşug avansat; spre a cumpăni ei înşişi fenomenul artistic, aşa cum se desfăşura în climatul acela de studiu.”

La şcoala de la Paris intră în contact cu o cultură unică, un tot unitar artistic realizat din coroborarea mai multor curente: cubismul, primitivismul, futurismul, postimpresionismul, abstracţionismul, aspecte care se vor regăsi în opera ei ulterioară.

Ea adoptă unele tehnici artistice de la pictorii pe care îi cunoaşte direct sau indirect, tehnici pe care le reconcepe, şi le adaptează după cerinţele ei culturale şi conform mediului social românesc.

În anul 1929 se întoarce în ţară, unde va participa în mod constant la expoziţiile organizate de grupările Sindicatul artelor frumoase, Arta nouă, Grupul nostru, Contimporanul, până în 1940, când lucrările ei nu vor mai fi semnate sau vor purta un pseudonim. Tot în anul 1929 ia parte şi la campania monografică de la Drăguş, condusă de Dimitrie Gusti.

Viaţa satului şi valorile spirituale ale acestui loc îi vor lăsa o impresie deosebită, de aici se va inspira pentru realizarea lucrărilor sale cu subiecte folclorice sau cu personaje îmbrăcate în costume populare, sau încadrate întrun spaţiu rural. În aceste lucrări -monografii realizate la Drăguş, personajele sunt realizate într-o manieră arhetipală.

Chipurile copiilor aproape îngheţate în prim-plan, realizate printr-un primitivism artistic, vibrează prin intermediul culorilor utilizate, şi al contururilor înnegrite ce îi definesc decorul de multe ori monocrom, chipul Maicii Domnului, ce apare în postura unei ţărănci în straie de sărbătoare.

Anul 1930 este cel în care Margareta Sterian va avea prima expoziţie personală, aceasta desfăşurându-se în Bucureşti, la Sala Mozart. Va expune peisaje, naturi statice, şi ciclul portretelor de copii de la Drăguş. Un juriu format din pictorul Gheorghe Pătraşcu, sculptorul Ion Jalea, scriitorul şi criticul de artă Oscar Walther Cisek îi va acorda în acelaşi an premiul Ministerului Artelor pentru pictură.

Între anii 1930 şi 1937, colaborează cu Marcel Iancu la realizarea mai multor fresce si ceramici (ex. Adam şi Eva) şi vase originale pentru mai multe case particulare bucureştene. Marcel Iancu nu este singurul artist avangardist cu care va fi prietenă. În spatiul românesc se înfiinţează,

Margareta Sterian (1897- 1992)

după spusele lui Ionel Jianu, ‘grupul de la 1930’, ce era format din elitele artistice avangardiste româneşti, precum Henri Daniel, pictoriţa Cornelia Babic, M.H.Maxy, Victor Brauner, artişti ce se vor influenţa reciproc.

Poezia viitoare a Margaretei Sterian va fi realizată în mod radical, stiinţific, va exprima suferinţele adânci ale individului, nevoile acestuia, totul într-o atmosferă de ironie si umor combinată cu generozitatea socială.

Dar America nu va fi singura ţară pe care artista o va vizita în această perioadă, va realiza călătorii de studii şi în Anglia, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Suedia, diferite culturi de la care se va inspira şi pe care le va asimila într-o oarecare măsură. După călatoriile de studiu întreprinse, pictura ei va fi transpusă în culori grele, întunecate şi surde, marcate de un contur mult prea întunecat, ce va surprinde realitatea locurilor vizitate, dar mai ales cea a Bucureştiului.

În aceste lucrări se resimte influenţa culturilor artistice vizitate, de la vechile peisaje neerlandeze va împrumuta gustul pentru stratificarea compoziţiei cu un fir descriptiv clar, realismul magic al obiectivităţii germane picturale prin care surprinde realitatea lipsită/secată de elementele miraculoase.

Artista va redescoperi colajul şi importanţa lui estetică printr-un accident fãrã a fi un deziderat. În urma unei afecţini a ochilor, ce o împiedica să lucreze pe pânză, Margareta Sterian începe să lucreze cu bucăţi de stofă suprapuse, alăturate, creând un nou stil pe care îl va numi „Teinture murale”. Este reîntoarcerea pictoriţei la valorile artei realizate din dulci nimicuri. Aceste lucrări de factură dadaistă au fost catalogate drept lucrări de artă în cadrul expoziţiei de la Galeria Drouin din 1946.

În perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial, dar şi în timpul acestuia, lucrările Margaretei Sterian se vor rezuma la simple portrete şi naturi statice, pe care însă le realizează într-o manieră proprie, prin alăturarea elementelor baroce prezente prin atenţia acordată mâinilor, considerate oglinda sufletului, dar şi a unor elemente ale realismului concret, ale fotografiei, ce surprindea personajul într-o poziţie imobilă.

În anul 1967, Margareta Sterian îşi schimbă

din nou stilul artistic, prezentând la Colocviul Brâncuşi, o serie de picturi abstracte, în maniera abstracţionismului francez, executate în ulei cu nisip, o tehnică revoluţionară pentru acea perioadă. Acest amestec era folosit cel mai adesea la fresce. După acest stil, ea va aborda într-o manieră personală Noul Realism propus în Franţa de Pierre Restany, va reveni la pictura figurativă tratată ca o naraţiune fantastică, caracterizat prin fabulosul ce reiese din utilizarea insolită a culorilor, decorul cu un cromatism închis şi desenul în culori calde.

Artista moare în anul 1992, lăsând toate operele sale lui Mircea Barzuca, succesorul ei testamentar.

Stilul Biedermeier: un nou stil de viata de Roxana Coman Mobilierul este un obiect util, dar, în acelaşi timp, a fost investit cu o valoare estetică prin tipologiile cât mai diverse şi ornamentica pieselor, aparţinând sferei civilizaţiei. „Între util şi frumos ca produse ale industriei umane nu este decât o deosebire de atitudine din partea noastră” (George Călinescu).

accentul se pune pe structura piesei de mobilier, plecând de la forme geometrice şi curbe dinamice. Lemnul de acaju sau mahonul tind să dispară în favoarea nucului, frasinului sau lemnului de cireş. Singurul decor este furnirul şi tapisarea cu pluş, care se folosesc atât pentru piesele de mobilier, cât şi pentru pereţi sau draperii.

Eliberate de eticheta strictă a secolelor anterioare, spaţiile interioare îşi modifică aspectul prin Considerat un stil care imbină utilitarul cu redistribuirea pieselor de mobilier: garniturile de salon eleganţa, stilul Biedermeier a apărut în prima jumatate sunt aduse în centrul încăperilor, foarte aglomerate a secolului al XIX-lea, într-o perioadă de stabilitate cu mobilier de diverse tipuri şi stiluri, precum şi cu şi pace. Epoca stilului Biedermeier coincide cu „era nenumărate obiecte de faianţă, porţelan, sticlă, metal.

Metternich“, denumită după cancelarul Imperiului Atmosfera este una relaxată, intimă. Acuarelele cu Austriac, o perioadă dominată de conservatorism, de interioare Biedermeier pun accentul pe rolul esenţial al lipsa încrederii în grandoare, eroism şi fără aspiraţie culorii: garniturile de scaune care se acordă cu nuanţa spre stabilitate. Restricţiile severe în privinţa libertăţilor pereţilor şi cu draperiile (armonie de culori vii, unitare).

Sunt exploatate efectele contrastante ale publice determină o orientare spre viaţa privată, de lemnului care conferă interioarelor un anumit aer familie.

Progresul tehnologic duce la introducerea pe pitoresc, însoţit de o creştere a senzaţiei de intimitate. scară largă a maşinilor în procesul de producţie şi la Elementele decorative cel mai des întâlnite sunt curbele utilizarea unor noi materiale, rezultând şi o modificare cu forme delicate şi fibra lemnului; marchetăria este a standardelor de calitate, care se diminuează. deseori înlocuită cu lamele delicate ce dau volum Caracterizat prin simplitatea formelor, stilul Biedermeier formelor. La acestea se adaugă, către 1840, motivele vegetale aplicate. se opune opulenţei stilului Empire.

Acuarele austriece de secol XIX redă tipul Mobilierul Bedermeier până la 1830 aparţine încă familiei neoclasice, de unde se dezvoltă ca stil mobilierului aranjat sub semnul armoniei şi al repetiţiei. autonom şi original, fiind în acelasi timp sobru şi plin Simetria, mai ales, explică prezenţa a numeroase piese de fantezie. Abordarea pragmatică a artizanilor nu se de mobilier în perechi (scaunele, dulapuri, mese, vitrine), mai aseamănă cu modelele franceze sau engleze, iar mergând până la armonizarea cu piesele respective de

mobilier a furnirului, a materialelor şi chiar a decoraţiei pereţilor.

Era Biedermeier este văzută în acelaşi mod ca era scaunelor, cu o producţie considerabilă de modele după variaţii ale schemei clasice de patru picioare, şezut şi spătar. Cele mai spectaculoase exemple au fost realizate de Josef Ulrich Danhauser şi Michael Thonet. Întruchipare a eleganţei, spătarelor cu o formă ce sugerează penajul delicat li se adaugă bare laterale în forma de liră.

Scaunele în formă de liră erau ideale pentru camerele de muzică. Înălţimea scaunului determina şi adâncimea şezutului. Astfel, barele transversale ce uneau picioarele scaunului, deşi îi confereau un anumit aspect estetic, îi incomodau pe cei care aveau tendinţa să îşi ţină picioarele sub scaun.

Simplificarea formelor şi suprimarea decorului, mergând până la o geometrizare riguroasă a piesele de mobilier şi de argintărie, apar azi ca prototipuri de obiecte destinate unei răspândiri industriale. Stilul austriac, contrar acestor modificări în producerea pieselor de mobilier şi a ascensiunii sociale a burgheziei, nu este un stil burghez. Este vorba, mai degrabă, de un ideal domestic promovat de familia imperială şi de înalta aristocraţie.

Acest ideal se răspândeşte pe toate teritoriile germanice şi, începând cu 1830, ajunge şi în rândul burgheziei. Biedermeier reprezintă un nou model de viaţă prin evoluţia cadrului privat şi dezvoltarea vieţii domestice. „Wohnzimmer“ este o invenţie a acestui stil, precum şi căutarea constantă a utilitarului, a confortului.

Denumirea acestui stil provine de la porecla unui personaj ficţional creat pentru o publicaţie satirică müncheneză: Weiland Gothlieb „Biedermeier“cetăţeanul german model, cu o existenţă monotonă şi confortabilă, mai mult preocupat de familia sa decat de politică. Omul tip Biedermeier este definit în viziunea lui William M. Johnston, în lucrarea „Spiritul Vienei“, prin resemnare politică, desfătare estetică şi pietate catolică, drept un om mărunt, supus suferinţei şi sorţii

umile, între două vârste, încrezător în Providenţă.

Atitudinea tip Biedermeier, pe care istoricul o recunoaşte cu usurinţă în toate domeniile, devine curând un mod de a privi lumea: nostalgie, pasiune pentru spectacol şi viaţa rurală, plăcerea detaliului, dar şi pasivitate în faţa birocraţiei, autorităţii, inerţiei şi, în final, în faţa morţii. Toate acestea construiesc un personaj Biedermeier care acţionează în conformitate cu aceste reguli.

Preocuparea accentuată pentru organizarea interioarelor, care se constituie într-o anumită estetică a acestora, este oglinda unei orientări spre viaţa privată, de familie, ca o consecinţă directă a restricţiilor severe în ceea ce priveşte libertăţile politice şi publice. „Stabilitatea vieţii, inerţia şi conservatorismul garantează păstrarea tradiţiei. Nici un nor nu pare a tulbura existenţa de zi cu zi.

Între estetism şi lenea de a te împotrivi inerţiei, se găseste nihilismul terapeutic generalizat. Aici şi acum, Biedermeier înseamnă plăcere, iluzoriu, frivolitate calculată, dar şi armonie, visare, dulcegărie. Formele minore devin centrale, într-o economie a artei şi totodată capodopere. Aşa se explică triumful valsului în muzică, al foiletonului în literatură, al operetei în locul marii opere.

Invazia de baluri, concerte, spectacole de teatru şi intreceri sportive este şi ea simptomatică. Estetismul devine atitudine comună de admiraţie pentru actori, pictori, muzicieni sau scriitori transformaţi în adevărate instituţii, fenomen care duce la înfrăţirea claselor, nivelând asperităţile şi frânând conflictele majore (Camelia Crăciun, Viena, o stare de spirit)”.

Biedermeier reprezintă un stil de viaţă oglindit în piesele de mobilier, în literatură, muzică, arhitectură, reflectând, la rândul său, o societate dintr-o epocă „postbelică“ (de după războaiele napoleoniene), cu un puternic simţ al superiorităţii culturale şi care se afla în avangarda unei crize politice majore.

Original

sau

Când vine vorba să alegi între un film original şi un remake, spre care îţi îndrepţi atenţia? Care e plăcut şi care nu, care are mai mult farmec, care are mai multă credibilitate, care e mai frumos, care e cel mai bun? Acceptăm cu uşurinţă ambele versiuni, suntem parţiali şi subiectivi sau ne place să urmărim doar unul dintre ele?

Există multe remake-uri ce au apărut de-a lungul timpului şi care continuă să apară, pentru că fiecare regizor vrea să-şi expună propria viziune asupra unui film care i-a plăcut sau l-a impresionat, vrea să-i dea o altă formă, o altă interpretare, să respecte modelul dându-i un alt aspect. „La Cage aux folles”(1978) – „The birdcage” (1996) reprezintă un astfel de exemplu.

Povestea este aceeaşi, cu întâmplări care se regăsesc în ambele producţii, numai că anumite etape sunt puţin diferite. Cum îţi anunţi părinţii că te vei căsători cu fata pe care o iubeşti, atunci când tatăl tãu este homosexual şi patron binecunoscut al unui cabaret, iar mama este un alt bărbat?

Firul poveştii se complică treptat în cele două cazuri, cu deosebire că în filmul lui Edouard Molinaro firul poveştii se derulează mai lin, mai uşor, pe când în pelicula lui Mike Nichols acţiunea se desfăşoară mai repede, într-un ritm mai alert.

Părinţii logodnicilor trebuie să se cunoască.

Însă e puţin mai greu când cei din partea băiatului sunt artişti, nonconformişti, iar cei ai fetei sunt conservatori, oameni cu tradiţii, tatăl fiind vice-preşedinte al Comitetului de Ordine Morală. Filmul din 1978 al lui Molinaro, un regizor cunoscut pentru colaborările cu Louis de Funès, este o comedie uşoară, cu comic de situaţie şi cu un umor franţuzesc get-beget.

Remake-ul din ’96 al lui Mike Nichols, cel care avea să regizeze „Closer”, „Who’s Afraid of Virginia Woolf” şi producţia de pe

Broadway, „Spamalot” (Monty Python), are o altfel de abordare. Umorul, deşi asemănător cu cel din „La Cage aux folles”, este mai mult hollywoodian, americănesc.

Atât „La Cage aux folles”, cât şi „The Birdcage” îţi stârnesc râsul şi simpatia pentru o astfel de încurcătură, însă relaţia dintre personaje şi regia nu sunt la fel de bine realizate în ambele filme.

În primul, relaţia interpreţilor este mai bine închegată, jocul este viu, aici excelând Michel Serrault (travestitul Albin Mongeotte), în timp Nathan Lane din remake-ul din ’96, carismatic şi haios, nu ajunge să aibă o interpretare deosebită.

Robin Williams este tatăl iubitor şi posesiv, dar un iubit mai puţin sever şi rece spre deosebire de Ugo Tognazzi. Rémi Laurent (băiatul lui Renato Baldi) faţă de Dan Futterman (băiatul lui Armand Goldman) este mai sensibil, mai docil, uneori aproape inexistent.

Gene Hackman, socrul impunător şi radicalist, nu are aceeaşi personalitate jucăuşă, acelaşi aer derutat ca Michel Galabru. Mike Nichols reuşeşte să realizeze o comunicare mai bunã, acţiunea fiind dinamică, nu tinde să plictisească aşa cum „reuşesc” primele cadre ale filmului franţuzesc.

Scenariul este acelaşi, replicile diferenţiindu-se foarte puţin, însă rămânând hazlii amândouă. Atât filmul orginal, cât şi remake-ul au umor fin, au actori talentaţi, sunt bazate pe un scenariu comic, jocul actorilor e coordonat de regizori competenţi, diferiţi, cu limbaje cinematografice proprii.

Dar dacă ar fi de ales între „La Cage aux folles” şi „The Birdcage”, cred că originalul ar fi opţiunea. Este captivant, cu intrigi nevinovate şi pure. Este povestea unor oameni nostimi care îţi stârnesc un râs plăcut, sensibil şi curat, un râs interior de care ai nevoie de cele mai multe ori.

Remake

?

de Maria Galea

Ibricul cu apă fierbinte

de Ana Maria Sirghi Îmi place Bergman.

Poate pentru că filmele lui nu pot fi reduse la un tipar în care să se ţeasă cutare şi cutare semnificaţie derivată din tema x a curentului y.

Are, bineînţeles, avantajul pedanteriei clasice, care face din încrengătura intelectualistă a planurilor un stil, iar din personaje exponate, bine instruite care să reproducă cuminţi discursul autorului

Nimic lăsat la vedere, nimic întâmplător, nimic cusut cu aţă albă. Şi, mai ales, nimic cu gândul la spectator – religia auto-declarată şi însuşită în timpul lucrului pentru Persona determină receptorul să-şi dorească cu orice preţ pătrunderea în sfera rece din care regizorul l-a exclus fără milă. Pe de altă parte, Persona e un joc de-a „ia intriga de unde nu-i”. Toate întrebările şcolăreşti care ar trebui să-ţi contureze primul nivel al oricărei analize nu-şi au aici rostul. Absenţa, tăcerea, dispozitivul cinematografic sau cel psihic, realul, imaginarul… nu ştii pe care dintre ele să pui degetul cu vehemenţa unui diagnostic. Nu că acesta ar fi scopul unei analize de referinţă, însă definiţiile de bun simţ repede digerate te ajută să-ţi apropii măcar formal subiectul investigaţiei.

După ce am văzut Persona de mai multe ori, m-am oprit asupra vestitei scene a ibricului cu apă fierbinte.

Din punctul de vedere strict al coerenţei filmului, este evident momentul în care Elisabeth Vogler vorbeşte sau mai degrabă este forţată să reacţioneze. Dacă ar fi să mă întreb de ce am ales fix această scenă aş spune cu prudenţă că aici Bergman mi s-a părut accesibil (în măsura în care îl putem numi aşa pe marele regizor). Şi când spun accesibil, nu banalizez întreaga scenă şi nici nu intenţionez să o reduc la o transparenţă de semnificaţii, ci o numesc aşa deoarece acesta mi se pare un moment în care nimic nu mai este ambiguu. Nu este un moment în care ni se clarifică ceva, şi nici nu putem spune că de aici încolo lucrurile iau o întorsătură radical opusă. Deşi recunoaştem o serie de teme şi motive pe parcursul filmului (toată pleiada de interpretări a cinematografului ca tăcere, a lumii ca absenţă, a autoizolării personajului care refuză să mai poarte masca), toate acestea ocupă în mare parte sfera introspecţiei, a analizei, a meditaţiilor în profunzimea cărora ne scufundă voit regizorul. Scena ibricului cu apă fierbinte devine singura insulă-dovadă de autenticitate, de real într-o mare de conflicte interioare guvernate de legea devorării psihice reciproce în care evoluează cele două personaje.

Pe de altă parte, momentul în care Bergman alege ca Elisabeth Vogler să ne furnizeze o mostră a existenţei în carne şi oase, nu este ales la întâmplare. Regizorul ar fi putut opta pentru câteva reproşuri tăioase rostite de Alma, iar cealaltă jignită să strige superioară: „Stop it!”. Sau, la fel de bine, Alma să continue şirul povestirilor despre experienţele sale dureroase, iar cealaltă, cuprinsă de „compasiunea pe care o au marii artişti” („I always thought great artists felt great compassion for other people!”- Alma, Persona) să exclame într-un moment de solidaritate: „Stop it!”. Dar nu. Bergman alege ameninţarea fizică, violentă, carnală şi atât de reală!

Tensiunea dintre cele două personaje atinsese punctul culminant al dramatismului, iar Alma avea disperată nevoie de această confirmare – aceea că Elisabeth Vogler o ascultă, o înţelege şi nu este doar o prezenţă in absentia.

natural solutions through artificial intelligence

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Linux | data recovery | graphics programming web development | SEO | language processing solutions personalized software solutions | software architecture Securitatea sistemelor | Security Advisory | Analiza Software Server Management | Software (Re)design | logic engines

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro

Refrenul- acelaşi refren!

De jale ce-n somn nu-mi dă pace, Mă scoală din pat şi mă face Să m-alătur la cânt şi să gem.

Ca frunza palid mă simt Ca frunza, cântând, simt că pier.

Adierea primăverii Sau vorbele tale Norii ori umbra-ţi Asupra mea,vara Flori de cires înflorind Sau zambetul tău Totuna.

Da. Nu sunt sărac deloc Căci te am .

Apasă norii greu Şi oasele îmi sfarmă, Reumatic fior mă strabate Din creştet până-n talpă.

Te văd într-o poză în flăcări Te fluieră vântul la horn

de Cezar Bratu De-acum te va ţine el minte Acum pot să mor….

De-un gri spălăcit E ceaţa- stafie.

Ce-o vrea să ascundă?!

La mine în minte , Materia cenuşie, Te păstrează ca sfântă.

Trec păsări, vin Cântând la fel Tu mi-ai plecat demult Trec anii, vin Alţii mai grei Că nu îmi pleci din gând.

Trec anii, păsări La un loc Vor mai veni vreodată?

Degeaba vin Eu trist rămân Precum rămâi plecată.

de Ruxandra Diaconu

Portret Herta Müller

Despre Herta Müller şi cărţile sale nu s-au ştiut prea multe până în 2009 când ea a fost laureata premiului Nobel pentru literatură. De atunci, deşi s-a scris mult despre autoare şi opera acesteia, s-au spus puţine. Entuziaştii au început să-i promoveze cărţile. Scepticii au exclamat: „Altă autoare care se plânge de viaţa în comunism!”. Herta Müller a ajuns brusc în lumina reflectoarelor, vedetă într-o ţară care nu-i mai aparţine şi din care nu a făcut niciodată parte. Cărţile sale au fost interzise în România în 1985. Dar prima abia apăruse în 1982.

Publicată la editura Polirom în 2005, cartea „Regele se-nclină şi ucide” cuprinde 9 eseuri despre viaţa în comunitatea germană într-o Românie rece, comunistă, străină chiar şi pentru români. Dar surpriza provine din stilul în care autoarea descrie greutăţile prin care trece. Deşi suferă, se teme şi este direct afectată de ameninţările Securităţii, tonul pe care-l foloseşte în carte este detaşat. Herta Müller este printre foarte puţinii autori ce descriu ororile comunismului fără să se plângă. Poate datorită acelei demnităţi caracteristice poporului german şi atât de puţin întâlnite la noi. Autoarea nu doreşte milă din partea cititorului, nu vrea compătimire. Ea pur şi simplu descrie presiunea psihică, teama, crimele, interogatoriile. Mărturia sa se poate rezuma în cuvintele: „Am trăit acele vremuri, aşa a fost şi era rău.” Fără lamentări inutile.

Herta Müller descrie sentimentele caracteristice oamenilor care au trăit în comunism. Dorinţa de a scăpa de opresiune, speranţa fiecăruia că într-o bună zi va părăsi ţara, atracţia aproape iraţională pentru Dunărea ce-i despărţea de libertate. Şi frica, teama că cel de lângă tine îţi poate pândi fiecare gest, fiecare vorbă pentru a descoperi ceva ce te-ar putea incrimina. Într-o lume plină de suspiciuni şi anchete, autoarea se închide în sine. Îi rămân aluziile subtile, jocurile de cuvinte şi de idei. Dar după ce a fost o străină în România, plecarea în Germania nu-i asigură apartenenţa de ţara respectivă. Aici era „nemţoaica”, iar acolo a devenit „românca”. Volumele sale sunt scrise în limba germană, despre mentalităţi româneşti. Herta Müller nu va aparţine niciodată unei singure culturi, iar opera sa este un exemplu clar de globalizare europeană în plan cultural. Dincolo de capacitatea sa impresionantă de a se detaşa, cărţile ei ar trebui văzute ca o mărturie. Un fel de a spune: „Aşa a fost. Şi a fost rău”.

de Duran Andrei Crisant

auzul dragostei feminina scorţişoară ascult saliva cum se plimbă nemăsurat de rece nemăsurat de caldă prin porii-ţi de sub limbă . ascult scandarea degetelor goale cum rup şi zgârie neascultătoare pielea albă şi fierbinte . aud, cum gâtul troznind se încovoaie pentru o nouă oră de hârjoneală surdă; aud, cum clopotele inimii îşi bat senzaţia mută. aud, cum buza tremură avidă în clipa-n care clinchetul mişcării mele – cu pensula-amăgirii – o gâdilă şi o excită.

n-am să văd prin tine doamnă – tu, stimată, stând în larmă – pasul ei de domnişoară ce-mi coboară peste pleoapă. n-am să simt mânia-i dulce – ce din buza-i stângă-i curge – şi nici furia-i amară. n-am să ştiu şi n-am să caut printr-un domn sau printr-o doamnă cum cărniţa îi respiră şi mă tânguie barbară. n-am să gust, s-aud, să vreau din pocalul ei să beau, căci mi-e teamă c-am să termin feminina-i scorţişoară.

g

oală

goală de tot ceea ce haine te compun şi te îmbracă, de tot ceea ce ţesuturi te supun şi te încalţă – goală de visele negre, nocturne ş-ilare, goală de searbăda plecăciune a unor timpuri larvare – goală de cine te strică şi cine te varsă murdară, de cei ce te-ntărâtă şi te ung cu seu din viţă amară – goală de gânduri înveninate de doruri trecute, de patimi reci şi uscate, de ceruri de vară nesatisfăcute – goală prin tine – şi eul tău liric ce comic îmi pune peniţa pe foaia albă şi ritmic îmi orânduie suflarea dorului ce mă împresoară veşnic la imaginea goliciunii tale - , virginală ...

n

de Duran Andrei Crisant

u cunosc un plâns mai acru ...

nu cunosc un plâns mai acru decât `cela din iubire ce dezbină dor de sacru şi mă sângeră prin tine . nu cunosc un dor mai tandru decât `cela de iubire ce din frunza de leandru îşi ia seva măslinie . nu cunosc un trup mai altfel decât `cela ce prin sine mă sileşte şi mă-ndeamnă întru el să vărs iubire . rana dulce-a-mpreunării amor prins de coaja mării val cu val parcă-mi ordonă să mă las împins de truda şi de tumultul vibrării ce în trup mă răscoleşte şi în suflet îmi deschide rana dulce-a-mpreunării .

Misterul handmade alături de Alexandrina Hristov O prezenţă delicată, plină de mister şi cu o voce suavă care te face să te duci în altă lume. A fost alături de noi pentru câteva momente Alexandrina Hristov şi am reuşit să aflăm de la ea nişte răspunsuri pe care sunt sigură că abia aşteptaţi să le citiţi.

1.Trăieşti într-o lume artistică, plină de muzică şi culoare, îţi place să porţi accesorii handmade?

4. Crezi că românii ar putea să trăiască cu mai puţin kitsch?

Pentru mine e o mare fericire să merg pe la târguri handmade, să mă bucur de multitudinea de culori şi forme care transmit energia, căldura artiştilor, expresia lor. Acasă am o mică colecţie de accesorii, atât ale designerilor români, cât şi străini.

Kitschul este un curent inevitabil. Câteodată, o doză mică de kitch e chiar simpatică. Am citit undeva că şi opera lui Alfons Mucha era considerată una kitschistă de către contemporanii săi.

2.Ce părere ai despre autorii acestor accesorii?

Am o părere bună. Există mulţi artişti români talentaţi pe care i-am cunoscut.

3. Ţi-ar plăcea să-ţi creezi chiar tu accesoriile pe care să le porţi în concerte?

Din copilărie îmi tot confecţionez tot felul de accesorii mai mult sau mai puţin purtabile. Unele le port la concerte, altele în viaţa de zi cu zi.

Momentele de creaţie sunt foarte preţioase, rămân eu cu mine şi am posibilitatea să mă gândesc la cursul vieţii, să visez. :)

5. Ai vreun articol handmade din garderoba ta preferat?

Un colier din mărgele şi scoici de la o bună prietenă de-a mea.

6. Ai vreun magazin handmade preferat?

Sunt mai multe.

7. Ce ai alege dintre un ceas de aur cu cristale swarovsky şi o broşă handmade din dantelă realizată manual?

Aş alege un accesoriu pentru cap, care consider că este o completare importantă şi perfectă pentru spiritul fiecăruia.

Câtă speranţă sau 20 tripuri deep

de Silvia Ursu

Dacă Nietzsche spunea că Dumnezeu a murit, iar Hegel semnala moartea artei, am putea spune că şi Radu Afrim strigă spectaculos şi şocant: s-a dus era teatrului clasic!

Noul spectacol, Câtă speranţă, regizat de Radu Afrim, care se joacă pe scândura sfântă a scenei Odeon (veţi înţelege cu uşurinţă metafora după ce vedeţi piesa) , nu poate fi descris schematic. Te avertizează iniţial (în prima parte a piesei- Cum mi-am cunoscut soţul) că nu te va menaja şi vei auzi cuvinte care ţi-ar putea leza sensibilitatea. Îmbină decorul suprarealist cu sunetele burleşti, absurdul cu ironia şi umorul, sexualitatea cu laitmotivele religioase.

E o piesă a speranţei, cu şi despre speranţă, dar care nu se sfieşte să ne gâdile auzul cu stereotipii verbale ale lumii de azi, oricât de vulgare sau lipsite de sens ar părea (e cel puţin interesant să ţi-o imaginezi pe Rodica Mandache spunând cu poftă: ce pana mea? şi apoi să o vezi antrenată într-o discuţie existenţialo-erotică cu Ionel Mihăilescu şi Gabriel Spahiu).

Piesa poate stârni multe critici şi controverse, fiind concepută mai mult ca o piesă care te face să te tot întrebi şi să te gândeşti la simboluri, decât ca o piesă care să emoţioneze.

Ce ar fi dacă toată cunoaşterea noastră s-ar baza pe supoziţii false, dacă pământul ar fi plat, dacă i-am râde în faţă Creatorului masochist şi atotputernic (şi a zis să fie lumină!), dacă nu am avea frustrări, dacă am avea mai multe vise, ar exista ceva magie în viaţa noastră? Nu! Piesa nu răspunde implicit la aceste întrebări, dar te determină să ţi le pui.

Pe lângă trip-urile ironice, decadente şi cu accente de vodevil, o putem vedea pe Rodica Mandache într-un monolog trist şi profund (atunci când nu e presărat de cuvinte ostentative). Bătrânicii i se oferă postul de şef de stat major al armatei chineze. Izbucneşte în lacrimi numai când se gândeşte la China.

Piesa poate şoca tocmai prin amestecul de monologuri sublime cu limbajul vulgar, de imagini suprarealiste şi simboluri presărate în toate cele 20 de tripuri deep, prin umorul stârnit ostentativ de cuvintele deşănţate şi de monologurile fascinante ale unor actori consacraţi.

De ce să mergi totuşi la Câtă speranţă? Pentru că e mai mult decât teatru, pentru că actorii sunt extraordinari şi pentru că e sclipitor, zgomotos, pentru că îţi prezintă 20 tripuri deep şi pentru că e plin de noi promisiuni şi… speranţe!

Da.. da.. dans contemporan Iluzionistele Mădălinei Dan, un spectacol marca Centrul Naţional al Dansului, se joacă cu aşteptările, simţurile şi emoţiile celor ce privesc. Mai mult o piesă teatrală decât un spectacol de dans, iluzia îmbină clar-obscurul şi jocul de lumini, tensiunea aşteptării, zgomotele vibrante, monoloagele absurde şi mişcările de dans, pline de forţă.

Un exerciţiu de imaginaţie şi pe alocuri un exerciţiu de stil (la modul verbal), piesa introduce spectatorii într-o lume a iluziilor şi a unor poveşti departe de a fi verosimile. Cu toate acestea, emoţiile şi stările transmise sunt printre cele mai verosimile. Când ne bazăm de cele mai multe ori pe vizual pentru a simţi şi a cunoaşte cele din jur, o simţire prin întuneric ne intrigă, ne ţine cu sufletul la gură, ciulim urechile şi facem ochii mari-mari pentru a surprinde măcar frânturi de siluete. Nu mai suntem siguri dacă ce am văzut era acolo, se întâmpla sau a fost pur şi simplu o iluzie. Zgomot. Întuneric.

Vibraţii.

Dacă reflectăm mai mult asupra conţinutului piesei, fiecare din noi poate fi o iluzionistă. Mădălina Dan vorbeşte despre Iluzionistele astfel : Noi locuim departe de aceste locuri cochete, într-un castel, la întretăierea drumului de vest cu cel de sud-est, acolo sus, mai în stânga pe hartă, pe Tărâmul de Nord cu accente citadine, acolo unde stelele căzătoare se numără cu aplomb şi maniere alese. Avem un program foarte exact pe care îl respectăm ca pe ochii din cap: tricotăm, leşinăm(…) periodic, frunzărim neglijent broşurici pline de litere lipsă, (…) la prânz, la somnul de frumuseţe, mai aţipim puţin pe prichici, apoi ne trezim despletite, (…) la cină gătim, la siestă, un vultur neînfricat, cu puseuri de romantism, ne salvează din ghearele plantelor carnivore.

Un program creat în linişte, din înlănţuiri fireşti şi repetitive ale poveştii noastre cotidiene. De dimineaţă, până seara. Urmează etapele care ne ghidează existenţa: naşterea, nunta, moartea. Etape, privite cu umor şi oarecare detaşare de către protagonistele iluziilor. Să urmărim firul narativ.

Un fir narativ, care este la propriu un fir de aţă groasă, care scârţâie şi ne face să scrâşnim din dinţi. Îl urmărim cum se înlănţuie de-a lungul scenei, cum se derulează, iese din decor şi apoi se rupe.

La Iluzionistele nu stai comod în scaun, aşteptând gratularea de la finalul piesei. Participi, simţi şi te implici. Deschizi bine ochii prin întuneric, îţi pui la încercare simţurile, miroşi parfumul vecinilor de scaun şi te gândeşti ce poveste or avea, iar asta nu face parte propriu-zis din poveste, vine ca ceva firesc, intrinsec.

Dacă nu ştii prea multe sau aproape nimic despre dansul contemporan, du-te oricum la Centrul Naţional al Dansului. Nici nu trebuie să ştii. Vei afla acolo tot ce trebuie să ştii pentru a vibra la culori, sunete, mişcări şi forme.

de Silvia Ursu

Interviu cu Mircea Popa Coregraf. Performer.

Psiholog.

de Ion Mihaela

1. Coregrafia te-a ales pe tine sau tu acestã meserie?

Nu o privesc tocmai ca pe o meserie, dar cu siguranţã cã ea m-a ales pe mine.

2. Am încercat sa te fotografiez la ultimul performance al tau de la CNDB şi nu am reuşit deloc, din cauzã cã spectacolul tãu s-a desfãşurat în întuneric, spune-mi de ce ai ales acest mod de exprimare? Înainte de spectacol am primit o micã şi firavã lanternã. M-am gândit sã o introduc în performanceul meu, ca sa amplific deja ideea de a mã axa pe ritmuri şi sunete. Aşa cã l-am rugat pe Edi sã închidã lumina. Niciodatã nu planuiesc cum o sã fie performance-urile mele, dar de obicei se transformã în jocuri de lumini şi umbre.

3. Kitsch-ul invadeazã toate domeniile, crezi cã poate pãtrunde şi în coregrafie? În aşa-zisa coregrafie pentru trupe comerciale kitsch-ul a pãtruns de multã vreme.

4. Performance-urile tale de obicei au titluri ciudate, ultimul de la CNDB a fost “Pif Paf Pum”, de ai ales ca numele sã nu spunã nimic despre spectacolul în sine, sau aceasta este doar pãrerea mea de neofit în domeniu?

Numele îmi apare în minte în ultima clipa, înainte cu jumãtate de orã de spectacol de cele mai multe ori. Las imaginaţia sã îmi rãspundã la întrebãri chiar şi când aleg un titlu.

5. Ce este dansul contemporan pentru tine?

Pentru mine dansul contemporan este maniera cea mai adecvatã de a “reveni” în prezentul pur.

Aşa reuşesc sã despuiez persoana mea mundanã de orice condiţionare socialã - aparentã sau nu.

Totodata ies din derularea traumaticã şi iluzorie a timpului convenţional.

6. Spune-mi cum se împacã psihologia cu coregrafie, tu fiind absorvent al Facultãţii de Psihologie?

Nu doar se împacã - ele colaboreazã fructuos. Un insight, o stare launtricã devine prin dans tridimensional, dinamicã şi de ce nu - catharticã.

7. Ce planuri de viitor ai?

Eu unul nu pot construi fãrã sã şi deconstruiesc, aşa cã este dificil de precizat ce o sã se petreacã în plan artistic peste o anumitã perioadã de timp. Dar mã vãd mai mereu printr-un ochean de jucarie ! Pif paf pum !

Tudor Chirilă- Actorul

de Alina Gurãu

Dansam, visam, iubeam şi eram fericiţi. Cântam seara împreună într-o cameră mică, plină de oameni gălăgioşi şi sticle de vin sau dimineaţa pe plajă, la răsăritul soarelui. Tudor Chirilă ne-a adus Vama Veche şi o dată cu ea ne-a adus acel „altceva” care ne-a fermecat şi ne-a unit sufletele.

Nu cred să fi fost vreodată interesată de imaginea lui de sex-simbol şi ţin bine minte că eram împotriva „puştoaicelor” care salivau după el la concerte sau care păstrau, în buzunarul mic de la portofel, poze cu el, decupate din reviste. Aceasta poate pentru că întotdeauna am dispreţuit ideea de fan şi am ales să păstrez o dragoste discretă. Mi-a plăcut Vama Veche şi recunosc că încă sunt fascinată de muzica formaţiei, deşi mă „izbesc” aproape zilnic de persoane anti-Vama Veche şi mai ales, anti-Tudor Chirilă.

Se pare că isteria a luat sfârşit pentru că lumea s-a săturat de atâta libertate, mare şi visare. Iar la acest lucru a contribuit şi momentul în care Vama Veche a devenit simplu Vama şi „nimic nu mai e la fel”. Toatã nebunia aceea care ne molipsise pe toţi într-un timp s-a transformat în critici şi sete de scandaluri mondene. Să fie Tudor Chirilă doar un superficial cu o singură pasiune ascunsă: fetele de liceu?

Nu demult, recunosc, prinsă şi eu în discuţii despre cum a rămas un imatur şi un visător fără succes, l-am descoperit pe Tudor Chirilă actorul. L-am văzut pe scena Teatrului de Comedie interpretându-l pe Malvolio în „A douăsprezecea noapte”, sau pe Toomey în „Biloxi Blues” ori având un extraordinar triplu rol în „O lume pe dos” (Dirijorul, Soţul, John).

Am fost într-adevãr impresionată şi ţin să precizez că de fiecare dată sala a fost plină. Întotdeauna rezervat şi modest când vine vorba despre prestaţia lui pe scena teatrului, fiind conştient că mai are multe de învăţat, este într-o permanentă căutare şi se dedică spectacolelor în totalitate. Sunt de admirat iubirea pe care o are pentru personajele lui şi munca pe care o depune pentru a reuşi să le dea viaţă şi să le aducă în faţa publicului într-un mod impecabil. I-a fost criticată alegerea de a juca în spectacolele Iarinei Demian, dar a explicat alegerea făcută ca fiind o acută nevoie de libertate de exprimare şi nu nevoia de protecţie maternă. Nu „mama” l-a adus pe scenă şi nu „mama” l-a ajutat să devină actorul de la Teatrul de Comedie, dimpotrivă, Iarina Demian a fost singura persoană care a contestat pasiunea pentru teatru a adolescentului Tudor Chirilă şi care a afişat întotdeauna exigenţă şi severitate în faţa talentului său actoricesc.

Deşi atunci când l-am văzut pe Tudor Chirilă actorul am simţit că mi-am găsit „armele” potrivite pentru a-l apăra de răutatea mulţimii, mi-am dat seama apoi că nu are niciun rost. Unii oameni înţeleg doar ce vor să înţeleagă şi văd doar ceea ce vor să vadă. Îmi pare rău că mulţi dintre noi habar n-au despre acest Tudor Chirilă şi continuă să savureze poveşti ponosite de prin ziare sau de la televizor. „Povestea merge mai departe... !”

Interviu cu Silviu Gheţie: Viitorul fotografiei de presă de Melania Usturoi

De puţine ori în istorie s-a întâmplat ca o invenţie să capete asemenea proporţii cum i s-a întâmplat fotografiei. Probabil că nici Niépce, când a realizat prima fotografie a lumii, în 1825, nu a realizat pe deplin potenţialul creaţiei sale. La ora actuală, aproape că nu există persoană în lume care să nu îşi fi făcut vreodată o fotografie şi sunt şi mai puţine şanse să nu fi văzut cel puţin odată una. În era informaţională suntem dependenţi de imagini, ne ajută să cunoaştem ceea ce nu putem vedea, sa ne cunoaştem pe noi şi pe ceilalţi. Ne emoţionează într-un fel sau altul. Acest lucru este valabil mai ales în fotografia de presă, un document social al cărui scop este, dacă nu de a da răspunsuri, măcar de a ne ajuta să ne punem întrebările potrivite.

Privind natura fotografiei de presă, a avut amabilitatea de a-mi răspunde la câteva întrebări Silviu Gheţie, fotograf de referinţă în peisajul fotojurnalismului din România:

Editarea este necesară în măsura în care te ajută să corectezi unele lacune tehnice datorate muncii alerte de pe teren

1. De ce fotoreportaj, cu ce diferă fotografia de presă de celelalte genuri?

Teoretic fotografia de presă completează şi dă autenticitate articolului. Ea trebuie să reflecte exact tema şi situaţia despre care se vorbeşte în materialul scris.

2. Exista o diferenţă între fotografia de presă din Romania şi cea străină?

La ora actuală nu cred că există mare diferenţă.

3. Există o anumită etică în ce priveşte editarea vizuală a fotografiilor de presă. În ce măsură este necesară editarea?

Editarea este necesară în măsura în care te ajută să corectezi unele lacune tehnice datorate muncii alerte de pe teren, cum ar fi mici reglări de contrast, luminozitate etc. Despre etică ar fi multe de spus. Dacă vrei să denaturezi realitatea, o poţi face doar alegând un moment, care rupt din context are o cu totul altă semnificaţie. După pãrerea mea, problema etică este la atitudinea celui care face poza.

4.Ca fotojurnalist, te afli permanent în ipostaza celui care spune o poveste. Cum contribuie imaginea la relaţia cu textul?

Poate că întrebarea ar trebui pusă invers deoarece impactul unei imagini este mult mai mare decât impactul mesajului scris care este liniar. Într-o fotografie percepi realitatea într-un mod mai complex şi aproape instantaneu. Aşadar o fotografie poate să aducă servicii sau desevicii textului, mai ales dacă fotografia este mai bună decât textul.

5. Care e momentul dvs. decisiv?

Atunci când lucrez cu mintea golită de gânduri şi reflectez realitatea ca o oglindă, fără interpretări.

6. Ce înseamnă o fotografie bună, de calitate?

Fotografia este un mesaj bidimensional. Ca să transceadă în cea de-a treia dimensiune, ea trebuie să îţi transmită emoţie. Emoţia face o fotografie să fie universală, ceea ce îi dă automat calitate. Pe lângă emoţie aş mai aminti umanismul şi estetica fiind elemente importante.

7. Ce credeţi că transformă o fotografie într-o imagine iconică? Există acest potenţial în presa românească?

O imagine iconică trebuie să fie arhetipală şi să vorbească despre lucrurile esenţiale care se regăsesc în conştiinţa umană. Potenţial există, în măsura în care se urmăreşte aşa ceva.

8. Care credeţi că va fi evoluţia fotografiei româneşti de presă?

Eu cred că se va dilua încet, odată cu ziarele electronice şi telefoanele mobile care fac poze pretutindeni, aşa ca nu sunt sigur că în viitorul apropiat o să fie vorba de o evoluţie.

Dacă fotografia de presă va cunoaşte sau nu o evoluţie o poate spune doar timpul. Cât timp va rămâne în mâini profesioniste, ea va continua să transmită, pe lângă actualitate, şi emoţie. De restul, mai vorbim.

o fotografie poate să aducă servicii sau desevicii textului, mai ales dacă fotografia este mai bună decât textul

Bucureşti... nefotografiabilul de Alex Boldea

Alaltăieri a venit primăvara. Acum, când scriu acest articol, alaltăieri era sâmbătă, 20 martie. Şi ora încă nu se schimbase. Am terminat deci cu amplasarea în timp.

Citeam pe net mai multe interviuri cu fotografi români celebri şi talentaţi, majoritatea fiind de părere că Bucureştiul e dificil de fotografiat. Şi au dreptate. Este un oraş neprietenos din acest punct de vedere, oamenii se uită chiorâş la tine când îndrepţi un aparat foto spre ei, mizeria e peste tot, bla, bla.

Am plecat cu tolba-n spinare spre a vedea două lucruri. Primul, dacă acest oraş e chiar atât de neprietenos. Al doilea, dacă D60-ul mai are vlagă în el.

Ca răspuns pentru punctul doi, da, mai are, deşi simt că am atins limitele cu acest aparat. Simt nevoia de ceva mai mult, ceva mai maleabil în mâinile mele.

Un aparat foto e ca o daltă, cel puţin aşa l-am considerat eu încă de la început. Cât înveţi să sculptezi, nu-ţi trebuie cea mai ascuţită daltă sau cea cu echilibrul cel mai bun. Ceea ce îţi trebuie e o daltă cu care tu să te simţi comod şi să o foloseşti cu naturaleţe atâta vreme cât ai grijă să înveţi cu ce se mănâncă sculptura (în cazul nostru, fotografia). După ce prinzi idee despre ce anume îţi place să faci şi despre cum ai vrea să arate produsul finit, abia atunci eşti în măsură să îţi alegi propria ta daltă, o daltă care să fie prelungirea ta firească. După care urmează, evident, perioada de acomodare, lunga perioadă de încercări şi eşecuri până când, în sfârşit, ajungi să scoţi propria capodoperă, propriul „David”.

Iar acum, după lungi aşteptări, să ne ocupăm de titlul articolului. Odată ajunşi cu metroul la Universitate, am mers prin spate, în paşi de plimbare, spre Romană. Aşteptasem luni în şir această vreme bună de ieşit la plimbare. Ajunşi pe lângă Vama Veche, Roxi mă trage de mână să-mi arate o tipă căreia i se vedea nu ştiu ce. Se mai întâmplă să-mi arate diverse gagici pe stradă, ea le studiază garderoba, iar eu studiez potenţialul artistic al fotografiei. Presupun că problema e la mine. Le-am tras în poză, după cum aţi observat fără îndoială, până acum. Le-am fotografiat, căci păreau primăvăratice şi se încadrau de minune în peisaj. Iar apoi am ajuns la Romană.

La Romană, surpriză, mă aştepta o zonă cu lumină tare faină. Era genul de lumină pe care ai vrea să o împachetezi în rucsac şi să o scoţi de fiecare dată când ai nevoie pentru vreo fotografie deosebită. Aşa că, în timp ce fumam, am tras şi cadrul cu biciclistul odihnindu-se. Iar apoi m-au abordat cetăţenii ăia oneşti ce pot fi observaţi în poza de grup. Cum vin toţi spre mine, lăsându-mă să-i surprind chiar în această lumină. Tot la Romană. Le-am zis oamenilor să se grupeze frumos, de fapt le-am arătat cu mâna, căci gura-mi era încă ocupată de ţigară. Le-am facut poza, mi-au mulţumit, le-am arătat că „OK” şi apoi, şi-au văzut de drum. Paradoxul e că dacă te duci la un cetăţean din ăsta şi îi ceri să te lase să-l fotografiezi, o să vrea bani. Aşa că abordarea mea e să-i las să vină la mine.

Se pare că deocamdată funcţionează.

Ei bine, de acum rămăsesem singur, soţia văzându-şi de ale ei (prietene) şi amicul meu întârziind vreo oră, aşa că am luat-o încet de-a lungul străzii, din nou, spre Universitate. Intenţionam să trec pe la Dalles să pozez expoziţia nikoniştilor, dar n-am ajuns. După ce mi-a atras atenţia nenea de pe trike, m-a sunat un amic să-mi spună că sentâmplă ceva cu oameni pe la Muzeul de Istorie. Păi atunci, hai şi eu să văd ce anume se petrece.

Ce-a fost acolo nu prea ştiu să vă spun, erau câteva corturi dedicate câtorva dintre arte. Era unul de pictură pentru copii, cu copiii aferenţi, era unul de teatru unde nu era nici dracu’, era unul de muzică de unde se auzea „Pulp” şi am fredonat un pic până mi-a atras atenţia un cort de olărit pe care l-am folosit pentru câteva cadre. Olărit fără roata olarului…veţi întreba cu siguranţă. Ei bine, da. Nu caut motive, caut imagini. Pesemne că era şi un atelier special pentru noul val de hipioţi, cel puţin asta am înţeles eu din atitudinea individului din hamac, reprezentativ de altfel pentru un grupuleţ de oameni care stăteau pe iarbă deoparte şi omorau zâmbind nişte timp nevinovat ce trecuse pe-acolo.

De-acum trebuia să apară şi amicul, aşa că am purces la fel de agale spre TNB. Pe drum am mai fotografiat-o peste umăr pe mamaia de pe bancă, nemaipomenit de absorbită de lectura unei reviste frumos colorate.

Sunt convins că de acum ştiţi cu toţii, dar pe vremea când scriam articolul ăsta încă nu o ştiau mulţi: Populaţie, s-au deschis motoarele!

Go play!

Mediateca – lumea pe un DVD de Sonia Bercuci Mediatecă a fost alături de proiectul ARTe, una dintre ideile de pe vremea când AIDA încă nu avea personalitate juridică, însă avem echipa şi dorinţa de a veni cu iniţiative durabile în mediul în care trăim.

Mediateca este primul pas dintr- un program amplu al Asociaţiei pentru Iniţiative Durabile – Alternative, program prin care ne dorim să promovăm educaţia prin, pentru şi despre mass-media şi totodată, prin care dorim să dezvoltăm noi resurse educaţionale (media).

Proiectul Mediateca este un proiect finanţat de către ANPCDEFP, Agenţia Naţională de Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale, prin programul Tineret în Acţiune şi se derulează în oraşul natal al AIDA, în Buzău.

Echipa Mediateca este formată din 25 de tineri liceeni şi studenţi, din diferite zone ale ţării. Ei au ca sarcină realizarea unui DVD prin care să le vorbească altor tineri, realizând interviuri, filmuleţe, galerii foto, text şi jocuri despre ecologie, voluntariat, marketing personal, sport şi incluziune socială.

DVD-ul Mediateca este structurat pe 4 secţiuni majore: secţiunea video, secţiune foto, colţul profesorului şi colţul tinerilor, secţiuni catalogate şi în funcţie de tematica abordată.

Colţul profesorului este un fel de „sertar” cu materiale pedagogice care îi vor îndruma pe profesori să utilizeze cât mai bine acest material. În acest „sertar” se vor regăsi planuri de lecţie, idei şi metode de utilizare a dvd-ului

pentru diferite materii precum dirigenţie, geografie, biologie, educaţie pentru sănătate şi altele.

Colţul tânărului le va oferi acestora informaţii despre ong-urile care organizează programe de voluntariat, despre cluburi sportive, despre educaţia outdoor, despre proiecte în care se pot implica activ. Se vor regăsi în această secţiune şi sfaturi despre marketingul personal, despre importanţa imaginii noastre în spaţiul virtual şi despre cum ne pot afecta anumite aspecte pe termen lung. De asemenea se vor găsi modele de CV, de scrisori de intenţie, sfaturi despre un traseu educaţional şi al carierei. Împărţiţi în echipe de lucru şi sub îndrumarea managerului de proiect, Tudora Enache, tinerii vor crea întreg conţinutul DVD-ului, după care vor merge într-o caravană prin care să împărtăşească altor tineri munca lor transpusă în acest DVD. Caravana Mediateca va ajunge în Baia Mare, în Braşov, Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca, Focşani, Iaşi, Piatra Neamţ şi Timişoara.

Rămâi conectat la iniţiative durabile (www. initiativedurabile.ro) pentru a afla totul despre Mediateca, despre cum te poţi şi tu sã te implici sau despre cum şi când te poţi întâlni cu Caravana Mediateca!

SCEVIA sau despre incluziunea prin voluntariat Proiectul SCEVIA, Spaţiu Civic European prin Voluntariat şi Incluziune Activă s-a născut într-un octombrie târziu dintr-un „curcubeu” de post-it-uri. Nu aveam o idee precisă pe care să o aştern pe hârtie imediat. Aveam însă idei despre ce subiecte să discutăm şi cu ce tip de public. Aşa că m-am aşezat în faţa unei coli albe de bloc de desen şi am început să completez post-it cu post-it, idee cu idee. Rând pe rând au apărut „dialog”, „voluntariat”, „incluziune socială”, „participare activă”, „educaţie nonformală”, „cetăţenie europeană”, „abilităţi, competenţe, cunoştinţe”, „pregătire”, „politici de tineret”. De la „dialog” a pornit ideea de forum, un forum în care să putem discuta despre voluntariat şi despre participarea activă. Restul a venit de la sine, în special din nevoia de a face mai mult decât a crea un spaţiu de discuţie.

Astfel, SCEVIA a devenit forum, parteneriate, training, work-shop şi cu finanţarea primită de la Agenţia Naţională de Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP) prin Programul Tineret în Acţiune, SCEVIA face trecerea de la o idee frumos aşternută pe hârtie la un proiect real, izvor de entuziasm şi energie.

În termeni mai tehnici, SCEVIA îşi propune să promoveze conceptul de voluntariat, pe cel de cetăţenie activă, de incluziunea socială a tinerilor cu deficienţe de auz sau de vedere şi a tinerilor care întâmpină obstacole de ordin social şi economic.

Ghidaţi de aceste obiective generale vom intermedia un stagiu de 20 de ore de voluntariat pentru 10 tineri cu deficienţe de auz şi 10 tineri cu deficienţe de vedere. Şi pentru a face acest lucru aşa cum trebuie, vom derula Forumul Naţional de Voluntariat şi Incluziune Activă în Cluj-Napoca, cu sprijinul Facultăţii de Studii Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universităţii „BabeşBolyai”.

Vrem să reunim în acest forum persoane care lucrează în departamentele de HR ale diferitelor firme, instituţii şi organizaţii nonguvernamentale clujene, persoane care lucrează în voluntariat, în educaţie sau incluziune socială. Ideea forumului este de a aduce în aceeaşi sală persoane resursă, persoane interesate de voluntariat, de incluziune socială şi de incluziunea prin voluntariat, dar şi beneficiarii stagiilor de voluntariat.

Vrem ca din aceste discuţii să înţelegem mai bine nevoile celor de lângă noi, care sunt beneficiile voluntariatului, care sunt cele mai bune medii de a ne dezvolta competenţe reale. Credem în puterea voluntariatului de a schimba vieţi!

În urma acestui forum vom înţelege mai bine nevoile şi dorinţele celor care văd, aud şi simt lumea altfel. Şi pentru că vom avea un plus de înţelepciune în bagajul echipei, vom putea să convingem cele mai bune firme, ong-uri şi instituţii să devină organizaţii gazdă pentru cei 20 de tineri dornici, elevi şi foşti elevi ai Liceului pentru Deficienţi de Vedere şi respectiv Liceului pentru Deficienţi de Auz din Cluj-Napoca.

Îi vom convinge şi mai mult de atât, vom pune la punct o fişă a postului pentru fiecare nou voluntar. În funcţie de aceste fişe de post, tinerii vor beneficia de programe de formare adecvate posturilor pe care vor voluntaria. Ei îşi vor putea negocia contractul de voluntariat şi programul de lucru, un plus de valoare experienţei de voluntar.

Şi după ce vor voluntaria, însoţiţi mereu de un membru al echipei de proiect (pentru a ne asigura că totul decurge minunat şi pentru a putea înregistra în jurnalul proiectului experienţele fiecărei zile), toţi tinerii se vor reuni pentru un atelier în care fiecare îşi va împărăşi experienţele, amintirile dragi şi cele mai puţin dragi.

Vom extrage tot ce putem din fiecare stagiu de voluntariat şi vom pune toate sfaturile, experienţele pozitive şi cele mai puţin pozitive într-o formă în care să ajungă la voi toţi, pentru ca oricine şi oricând să poată să urmeze exemplul nostru şi să înveţe din experienţa noastră. Echipa de proiect şi cei 20 de tineri voluntari

vă vor împărtăşi „Jurnalul de proiect” şi „Black book/ White book – SCEVIA tips” (în română, franceză, engleză, maghiară şi germană).

Proiectul SCEVIA este pus la cale de o echipă de tineri plini de viaţă, entuziasm şi creativitate. Ei au înţeles importanţa voluntariatului şi prin voluntariat le vor arăta şi altor tineri cum să înveţe distrându-se şi privind lumea ca „un teren de joacă” sau ca pe un „laborator” unde experimentele educaţionale sunt încurajate clipă de clipă.

Echipa noastră este formată din alţi 20 de tineri, elevi ai Colegiului Economic Buzău, ai Liceului „Spiru Haret” Buzău şi studenţi şi masteranzi în diferite instituţii din ţară. Şi ei vor fi beneficiari ai proiectului.

Vor învăţa prin empatie, comunicare şi interacţiune, prin organizare, joc şi metode de educaţie nonformală cum să construiască un viitor mai bun pentru ei şi pentru tineri ca ei. Şi la final, tot ce vor şti să facă vor fi transpuse în certificate YouthPass, însă niciun certificat din lume nu va reuşi să creioneze mulţimirea sufleteascã, entuziasmul şi amintirile minunate din acest proiect.

Mulţumim echipei TIA, ANPCDEFP, Liceului pentru Deficienţi de Vedere, Liceului pentru Deficienţi de Auz, Universităţii „Babeş Bolyai”, partenerilor noştri şi minunatei echipe: Ştefania, Orsi, Găbiţa, Simina, Alex, Oana, Alexandra, Raluca, Oana, Sonia, Vali, Mihaella, Alexandra, Emi, Andreea, Alina, Ionuţ, Elena, Dana, Cătălina pentru că investiţi în Spaţiu Civic European prin Voluntariat şi Incluziune Activă!

Manager de proiect, Sonia Bercuci

de Dorin Ţãranu Ce este blogul Totul despre Hostel? De unde a pornit acest interes faţă de hosteluri?

Totul a pornit acum doi ani, când nişte prieteni din AIESEC Cluj Napoca mi-au propus să particip la un concurs organizat de Junior Achivement România. O colegă cu care am participat a propus să scriem despre hosteluri. Eu la acel moment nu ştiam şi nici auzisem vreodată de cuvântul ,,hostel”, virgula dar totuşi m-am implicat în proiect.

Am ajuns astfel să cunosc că hostelul nu este doar o simplă unitate de cazare gen pensiune sau hotel, deoarece se pune accentul pe cunoaştere, multiculturalitate şi antirasism, ceea ce şi promovează conceptul însuşi de ,,hostel”.

Poate nici eu nu aş crede ce am scris mai sus, dacă nu aş fi lucrat efectiv într-un hostel timp de 2 ani şi nu aş fi văzut că lucrurile chiar aşa stau: străinii care se întâlnesc în hostel , peste 2-3 zile sunt prieteni nedespărţiţi, deoarece însăşi distribuirea paturilor supraetajate, băile comune, camera de zi comună, bucătaria comună ,,obligă” oamenii să se cunoască între ei şi să fie mai deschişi la nou , la tot ce îi înconjoară. Şi de aceea m-a prins acest ,,microb” al hostelului ce m-a determinat să pun bazele blogului „Totul despre hostel”. Vroiam ca şi alţii să simtă bucuria şi confortul pe care le poţi dobândi când stai la hostel. Să ştiţi că hostelul nu este doar pentru cei tineri sau doar pentru cei fără bani, din contră, hostelul este pentru cine doreşte să exploreze şi alte faţete ale turismului. În acelaşi timp, blogul are scopul de a promova conceptul de ,,hostel” şi nu unitatea de cazare pentru a oferi o alternativă la hoteluri şi la pensiuni.

Prin acest blog doresc să stârnesc dorinţa oamenilor de a fi călători şi nu turişti. O călătorie pe care oricine ar trebui să o facă, atât pentru sufletul lui, cât şi pentru a-şi înţelege mai bine semenii, pentru a vedea dintr-o altă perspectivă oamenii alături de care trăieşte şi în acelaşi timp pentru a ,,deschide” nişte uşi aflate la discreţia agenţiilor de turism, pentru că adevărata călătorie este cu tine însuţi.

VIP România te cheamă la joacă VIP România te cheamă la joacă între 26 aprilie şi 14 mai. Dacă nu te-ai mai jucat de multă vreme „de-a v-aţi ascunselea” şi „Ţară, Ţară vrem ostaşi”, acum este momentul.

Vrei să cunoşti membrii VIP şi să afli ce se întâmplă în spatele proiectelor VIP? Membrii VIP vor să te cunoască pe tine şi pe prietenii tăi. Vor ca timp de trei săptămâni să se joace cu tine şi să îţi povestească despre ce înseamnă VIP-ul pentru ei şi de ce sunt aici. Poate anul viitor vei fi şi tu aici! Fii alături de noi şi noi vom fi alături de tine, iar în acest mod vei vedea ce înseamcnă cu adevărat sloganul nostru: Împreună suntem mai puternici!

De-a lungul celor trei săptămâni, împreună cu VIP-erii, vei avea ocazia să afli ce înseamnă VIP ca organizaţie, care sunt satisfacţiile voluntariatului şi ce presupune implicarea într-o organizaţie cu tradiţie. Urmăreşte-ne pe 29 aprilie, 6 mai şi neapărat pe 12 mai!

Vei participa la două evenimente deosebite şi la sfârşit vei dansa şi vei face cunoştinţă cu membrii VIP. Fii cu ochii pe facebook, twitter, site şi blog. Aici vei găsi, de asemenea, joculeţe interesante.

Te aşteptăm cu multe surprize şi relaxare, voie bună, distracţie, experienţe plăcute, oameni noi, viitori prieteni sau colegi şi câteva premii!

Aşa că „Hai să ne jucăm împreună de-a VIP-ul!” între 26 aprilie şi 14 mai!

Redactor şef Mihaela Ion mihaella.ion@initiativedurabile.com Redactori: Alex Boldea alex.boldea@initiativedurabile.ro Ruxandra Diaconu, ruxandra.diaconu@initiativedurabile.ro Maria Galea maria.galea@initiativedurabile.ro Alina Gurãu alina.gurau@initiativedurabile.ro Iulia-Georgeta Petrache iulia.petrache21@yahoo.com

Corectori: Ciornei Magdalena magda.ciornei@initiativedurabile.ro Andra Simina Tureac simina.tureac@initiativedurabile.ro Ion Mihaela mihaella.ion@initiativedurabile.ro Layout designer: Alexandru-Florin Vintilou alexandru.vintiloiu@initiativedurabile.ro Teodora Vlãdescu teodora.vladescu@initiativedurabile.ro

Redactori colaboratori : Roxana Coman guds_speleman@yahoo.com Vîrlan Anamaria-Ramona virlananamaria@yahoo.com Ana-Maria Sirghi, ana.sirghi@gmail.com Alexandra Roman fallen_in_a_pit@yahoo.com Silvia Ursu silviaursu@hotmail.com Melania Usturoi melania_usturoi@yahoo.com

Redacţia nu îşi asumã rãspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii rãspunzãtori celor afirmate.

Imagine coperta Simona Vilãu, Sarah and Teddy Imagine coperta 4 Simona Vilãu, Sarah &Teddy, 2005, acrilic pe spatele pânzei, 100x100 cm, (side B)

Studium center

”

Cursuri de limbi străine • Chineză • Suedeză • Spaniolă • Italiană • Maghiară

• Engleză • Franceză • Germană • Japoneză • Etc

Cursuri de limbi străine • română • Latină • Istorie

• Matematică • Fizică • Etc

Traduceri autorizate

Web: www.studiumcenter.ro

Telefon: 021.410.82.24, 0766.36.85.75

Email: office@studiumcenter.ro

Adresa: Str. Sf. Elefterie, nr. 11 (metrou Eroilor)