arte_no7

Simona Vilãu, artist şi curator Scrapbooking În oglinda “jucãtoare”

No 7 Iunie 2010 ISSN 2068 – 2867

(

Ce sã faci în casã când plouã?

,

Cuprins p8 Simona Vilău - Artist şi curator p14 Cui Xiuwen: femeia înger p18 Tabloul foamei la vărsarea Dunării p22 Hotaru no haka (Grave of the Fireflies) 1988 p26 În oglinda „jucătoare”… p28 Un nebun pe tabla de şah de la Bulandra p32 Ce să faci în casă când plouă? p42 Interviu cu Andrei Duran p44 poezii de Andrei Duran p47 Mircea Cărtărescu - Frumoasele străine p48 Literatura şi sexul p50 Doamna şi Licornul - Ekphrasis, ficţiune, simţuri şi... mult eros p56 Scrapbooking p60 Prăjituriţi? p66 Biblioteca Vie

Echipa editorialã Redactor şef Mihaela Ion mihaella.ion@initiativedurabile.ro Redactori: Maria Galea Maria.galea@initiativedurabile.ro Iulia- Georgeta Petrache iulia.petrache21@yahoo.com Alex Boldea alex.boldea@initiativedurabile.ro Silviana Ciurea Ilcuş silviana.ciureailcus@initiativedurabile.ro Ruxandra Diaconu ruxandra.diaconu@initiativedurabile.ro

Colaboratotri Mihaela Tivdã iulia.petrache21@yahoo.com Ana Maria Vîrlan virlananamaria@yahoo.com Veronica Svanström info@scrapbookemporio.com Corector: Magdalena Cionei magda.ciornei@yahoo.com Designer layout Teodora Vlãdescu teodora.vladescu@initiativedurabile.ro Poze Biblioteca Vie - Mihaela Ion Poze Ce facem când plouã Alex Boldea

Redacţia nu îşi asumã rãspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii rãspunzãtori celor afirmate.

Imagine copertã Alex Boldea, “De demult” Eratã: Numele Nicolei Negru în revista numãrul 6, a fost trecut greşit, ne cerem scuze dacã au fost provocate înconvenienţe, nu a fost aceasta intenţia noastrã.

E iunie, Vremea sesiunilor şi concertelor de Ion Mihaela

A venit luna iunie şi cu ea şi examenele la şcoalã. Nu ştiu cum sunt ceilalţi studenţi, dar eu niciodatã nu sunt în stare sã mã mobilizez sã-mi fac proiectele din timp şi mereu le las pe ultima sutã de metri. Şi acum la ultima sesiune de la master, am ramas în urmã cu proiectele.

Dar mãcar am fost la cât mai multe vernisaje, la cât mai multe filme (am ajuns şi la Tiff, doar cã a plouat groaznic), piese de teatru, pentru a-mi face curaj pentru sesiune.

Când se anunţã festivalul Soniphere, Massive Attack, cine mai are chef de examene, de proiecte. De abia aştept sã stau la coadã pentru a intra la aceste concerte.

La Massive Attack (pe care i-am mai vãzut în Bucureşti anul trecut şi au fost geniali) am sã mã integrez în mulţimea de spectatori, dar la Soniphere am

sã fiu singura persoanã îmbracatã altfel, nu am tricouri negre înscripţionate cu formaţiile ce vor face spectacol pe scene, îmi voi lua o rochiţã de varã şi veşnicii mei balerini.

Revenind la examene, câţi dintre voi nu ar vrea sã fie acum la mare, undeva departe de cãldura din oraşe ?! O sã vinã şi acea perioadã când vom uita de toţi şi de toate şi vom pleca în locurile în care ne relaxãm cel mai bine.

Acum relaxarea constã în proiecte, în referate, în examene, ce ne scot din cotidian şi ne amintesc cã avem responsabilitãţi.

Ce o sã fac dupã sesiune, pãi cred cã o sã-mi fie dor de şcoalã, de cursurile puse în mijlocul zilei, de coridoarele reci ale Universitãţii Bucureşti, de orele în care plecam cu colegii la un suc deoarece era prea devreme pentru noi pentru a participa la seminarii.

Simona Vilãu artist şi curator de Ion Mihaela

Dupã ce am vãzut mai multe lucrãri semnate Simona Vilãu şi evenimente ce îi poartã semnãtura am vrut sã-i iau un interviu.

1. Care sunt artiştii care te-au influenţat cel mai mult în definirea statutului tãu de pictor în plinã formare?

Voi încerca să fac o cronologie afectivă a artiştilor care m-au fermecat (şi încă o fac) de-a lungul vieţii (pe care n-o pot despărţi de perioada de formare, încă). Prima „dragoste” a fost Pablo Picasso, întotdeauna am fost fascinată de tipul de sinteză şi de forţa imaginilor sale, ce e în stare să te urmărească şi în vis. Apoi au urmat, într-un ritm frenetic: Paul Klee, Francis Bacon, Enrico Baj, Frida Kahlo, Eduardo Arroyo, David Hockney, Francesco Clemente, Sandro Chia, Max Beckmann, Otto Dix, Ferdinand Hodler, Ernst Ludwig Kirchner, Martin Kippenberger etc. Stiu că am

2. Care sunt, dupã parerea ta, caracteristicile definitorii unui artist în spaţiul cultural românesc?

enumerat mulţi şi variaţi, dar chiar nu pot să aleg şi mi-a fost şi greu să mă opresc. Am avut întotdeauna o predispoziţie de a aprecia figurativul, scenele dramatice, şarjele ironice, urâtul prezentat cu destoinicie, protestul, revolta, macabrul şi, de ce nu, violenţa în imagini. Caracteristici ce sunt prezente din abundenţă în creaţiile celor de mai sus. Acum nu ştiu exact dacă am ajuns să apreciez toate aceste lucruri datorită lor sau doar am găsit uşor corespondenţe între „tenebre”.

Depinde despre ce artişti vorbim. În cadrul scurtei mele experienţe, am observat ceva foarte important şi nu neapărat minor – anume lipsa de coeziune în grupuri mai mari de 2 sau 3 oameni şi competiţia disimulată în „prietenii”. Foarte puţină lume tratează problemele „sportiv”, cei mai mulţi se simt trădaţi sau trădează, mint sau sunt minţiţi, sau toate la un loc înmulţit cu o mie... Eu văd de multe ori, în această privinţă, un „bâlci al deşertăciunilor” şi, de aceea, încerc să ţin cât pot de mult la prietenii pe care îi mai am.

La artiştii din generaţia mea (şi nu cred că este o particularitate

românească) pot observa un acut spirit individualist, o doză de superioritate (uneori binevenită, alteori gratuită), dorinţa de a se racorda trendurilor din arta contemporană şi, ca o constantă negativă, lipsa perspectivelor reale de a avea succes în această ţară, pentru cine îşi doreşte succesul. Uneori am impresia că trăiesc într-un sat; şi nu e vorba nici despre „marele sat planetar”, nici despre „veşnicie”.

3. Ce planuri artistice ai pentru viitor?

Planurile mele artistice nu diferă de planurile pe care la am pentru viaţă, în caz că aş avea unele. Nu sunt un mare planificator. Îmi doresc tare mult să pot continua ce am început,

să mă perfecţionez în ceea ce fac, să am puterea să trec peste pantele abrupte şi, dacă toate acestea se vor îndeplini, nu rămâne decât să-mi fac treaba. De restul nu mă pot ocupa eu.

4. Îţi place în acest moment lumea artisticã româneascã ?

Nu pot să judec lumea artistică românească în ansamblul ei, ar fi incorect din partea mea, dar pot să spun că sunt, la extreme, medii pe care le evit şi medii în care nu mă pot integra, în niciun fel. Celelalte sunt medii în care pot şi îmi face plăcere să merg.

Cred că avem „a love-hate relationship”. Nu îmi plac vernisajele întotdeauna, pentru că mă obligă să

socializez, iar dacă merg la unele, e clar că o fac pentru că mă interesează artiştii sau fiindcă am promis.

5. Care sunt subiectele cele mai îndrãgite de tine? Ce subiect anume crezi cã va fi recurent în lucrãrile tale ?

Până acum am preferat (şi prefer) marile scene figurative. Şi când spun mari, mă refer în primul rând la dimensiuni. Înclin către teme majore reinterpretate, fie ele scene istorice, mitologice etc. Îmi place să ofer o atare încărcătură subiectelor banale, plicticoase. Îmi place realitatea mea (care nu ţine de realism). Nu cred că voi renunţa vreodată să mă caut, să mă localizez şi să mă poziţionez pe hartă.

6. Pot fi România?

faimoşi

artiştii

în

Habar n-am. Tot ceea ce ştiu este că faima unui artist nu poate fi comparabilă cu faima unui fotbalist, a unui cântăreţ sau a unui actor de telenovele. Artiştii sunt faimoşi în cercuri restrânse, alese şi, bineînţeles, răzleţe.

Nu ştiu dacă voi apuca ziua în care o sa apară Nicolae Comănescu, spre exemplu, pe coperta TV Mania... dar cred că ar fi un câştig.

7. Curator sau artist ?

Amândouă - sezonier şi alternativ.

Poate cineva nu mă crede sau tinde să mă acuze de superficialitate, însă eu promit că se poate şi nu mă sperie această provocare personală.

Am pornit ca artist, dar sunt un artist pasionat de teorie şi dezvoltări imaginare. În folclor, un Taur cu ascendent în Gemeni.

8. Cum se împacã activitatea curatorialã cu cea de artist contemporan ?

Cele două activităţi coexistă la nivel mental şi afectiv, alternează la nivel economic şi fac schimb de ture la nivel logistic. Până acum nu am simţit povara, cred că se hrănesc una din cealaltă, însă deseori apelez la duşul rece al obiectivităţii şi nu sunt genul de om mulţumit de sine.

9. Care este proiectul cel mai drag ţie ?

Nu fac proiecte care să nu-mi fie dragi, de obicei mă retrag discret dacă e ceva putred pentru mine. Acel ceva atât de atractiv dintr-un proiect, încât nu-l poţi refuza, este arbitrul, atunci când vine vorba de a accepta o colaborare. Totuşi, proiectul de care sunt mulţumită în proporţie de 99,9% este „Portret de familie. Mad Pets & Englishmen” al lui Mihail Coşuleţu, care a avut loc la Atelier 030202, în mai-iunie 2010.

10. Vorbeşte-ne de ultimul tãu proiect curatorial.

Cronologic vorbind, au fost trei proiecte la distanţă foarte mică, însă s-a lucrat de multă vreme şi individual la fiecare : „Portret de familie. Mad Pets & Englishmen”, Mihail Coşuleţu, la Atelier 030202, „Exil”, Paul Hitter la Clubul Ţăranului şi „Exploration”, Traian Cherecheş şi Matei Tulbure la TC Studio, toate în Bucureşti.

Toate sunt axate în jurul picturii. Detalii puteţi găsi pe blogurile mele personale: www. despreartasialtidemoni.blogspot.com şi www.cronicadevineri.blogspot. com .

Cui Xiuwen: femeia înger de Mihaela Ion

Cui Xiuwen se naşte în anul 1970 provincia Haerbin din China, în anul 1996 absolvã cursurile de picturã în ulei din cadrul Academiei de Arte Frumoase din Berlin, iar în 1990 terminã Departamentul de Arte Frumoase din cadrul Universitãţii Northeast Normal. Dupã anul 1996 Ciu Xiawen experimenteazã diferite moduri de redare estetice, picteazã în ulei, este fotograf insolit, şi chiar înregistreazã video aspecte pe care ea le considerã artistice. Scenele cele mai des întâlnite în aceastã perioadã esteticã ale artistei sunt definite prin sexualitate, prin feminism şi prin alãturarea spaţiului privat de cel public. Pentru ea spaţiul privat aparţine publicului, iar realitatea, ficţiunii. Lucrãrile artistei sunt imagini, fragmente dintr-o realitate alternativã, transpuse într-un spaţiu al ficţiunii în care personajul principal este femeia modernã si emancipatã.

Modele din operele lui Cui Xiawen nu sunt simple chipuri ale unor doamne, sunt pãrţi integrante din personalitatea artistei. Ea se observã pe sine un înger, un copil speriat, o adolescentã, o elevã, un artist contemporan contrâns sa trãiascã dupã anumite norme impuse de societate, de familie, de tradiţie

în ultimã instanţã. Toate personajele feminine din operele sale sunt încercãrile lui Cui Xiuwen de a se defini pe sine ca individualitate dar şi ca artist contemporan complet.

Prin lucrãrile sale, artista încearcã sã defineascã anumite stereotipuri sexuale şi culturale ale unui societãţi care încã le considerã subiecte tabu. Cum este privitã o mamã tânãra în China secolului XXI? Pentru artistã, tânãra mamã, Ingerul, nu este un caz ciudat, nu este o prezenţa demnã de mila sau de dispreţ, ci este redatã prin acea puritate specificã adolescentelor ce pãstreazã acel “ceva” din farmecul copilãriei.

Ciu Xiuwen nu este un artist contemporan recunoscut doar în spaţiul Chinei, printre locurile în care lucrãrile sale au fost expuse se numãrã Galeria Marella din Milano în 2007, DF2 Gallery din Los Angeles, 2006, Finnish Museum of Photography, Bienela de la Praga din 2003, sau la Pao Galleries, Hong Kong Arts Center, Hong Kong în anul 2001. În prezent artistã trãieşte şi lucreazã in Beijing.

Prin lucrãrile sale, artista încearcã sã defineascã anumite stereotipuri sexuale şi culturale ale unui societãţi care încã le considerã subiecte tabu. Cum este privitã o mamã tânãra în China secolului XXI?

Tabloul foamei la vărsarea Dunării de Andrei Stanca

Se cumpără tablouri ieftine şi proaste. Asta se întâmplă de cele mai multe ori şi-n urma celor mai multe expoziţii de pictură.

În oraşele de provincie, majoritatea amatorilor de artă sunt distinse personalităţi posesoare de service-uri auto, de buticuri de covoare şi de firme de salubritate, care se prezintă la evenimentele culturale la braţ cu distinsele lor soţii. Şi-au completat recent studiile la facultăţi particulare şi vor să se integreze în elita intelectuală şi din ce în ce mai firavă a oraşului.

Nu lipsesc niciodată din ecuaţie arhitecţii aroganţi. Ei au cunoştinţe despre orice, oriunde şi oricând, în mod direct proporţional cu numărul mon-

struozităţilor imobiliare pentru care au semnat.

Tablourile scumpe nu-şi găsesc rostul în mintea cumpărătorilor, deoarece nu sunt înţelese şi par incapabile să-şi justifice preţul. Ori ajung să fie vândute ieftin, ori se depune praful pe ele în atelierul unui pictor care abia reuşeşte să plătească, mereu cu întârziere, chiria spaţiului situat la periferia oraşului.

Există tineri deosebit de talentaţi care au pictat tablouri excelente, profunde şi valoroase.

Dar nu le-a cumpărat nimeni.

Stomacul unui artist are nevoie de hrană şi, ca-n orice ţară în care economia de piaţă este la putere, hrana se cumpără cu bani. Meseria lor este pictura, dar în mintea lor, aceasta nu se mai confundă cu arta, deoarece sunt nevoiţi să facă multe compromisuri.

Pictează simplu, pe înţelesul proştilor şi vând. Nu se mai consideră artişti.

În ziua de azi, boemia costă. Paradoxal, nu mai poţi să fii boem dacă n-ai bani.

Arta-i pentru barosani.

Dacă nu eşti plin de caşcaval sau dacă n-ai pe cineva cu lovele care să-ţi dea să mănânci în timp ce tu creezi, ajungi să-ţi iroseşti talentul făcând contabilitate sau contabilizând eşecurile calitative.

Artistul sărac este specific României. La noi, dacă faci artă pură şi nu faci parte dintr-un neam de graşi, mori de foame. La nemţi cică e altfel. La izvoarele Dunării, artistul este un boem îmbrăcat cu haine de firmă şi cu bani de buzunar pentru excursia din India unde caută suferinţa care să-l inspire. Da-i iese.

Interior design

|

Webdesign |

www.6sense.ro contact@6sense.ro 0723-652 881 0745-468 109

Animation

Hotaru no haka Grave of the Fireflies 1988 de Maria Galea

Regizor: Isao Takahata Scenarişti: Isao Takahata, Akiyuki Nosaka (roman) Durata: 89 de minute

Cultura japoneză este una dintre cele mai fascinante culturi ale lumii. Fie că vorbim despre caligrafie, sculptură, pictură, limbaj, arhitectură, fie că vorbim despre îmbrăcămintea tradiţională, gastronomie, sport sau cultură pop, vedem că toate sunt foarte bine sistematizate şi valorificate. Iar pe lângă acestea, mai adăugăm şi desenul (anime, manga). Desenul japonez este un element reprezentativ al artei mondiale, care, de-a lungul anilor, a devenit important în activitatea cinematografică internaţională.

Stilul elaborat, tehnologic, direct, realist, minuţios şi detaliat în care este realizat desenul japonez dă o formă finală filmelor animate şi ajută la îmbogăţirea şi diversitatea artei desenului. Hotaru no haka (Grave of the fireflies) demonstrează întocmai cele spuse anterior.

Drama lui Isao Takahata este inspirată după romanul semibiografic al lui Akiyuki Nosaka. Este povestea

unor fraţi, Seita şi Setsuko, în timpul celui de-al doilea război mondial, în care cei doi încearcă să supravieţuiască.

Dar realitatea învinge orice speranţă frumoasă şi părinţii celor doi mor în timpul războiului.

Timpurile grele transformă oamenii în fiinţe crude, egoiste, îi înrăutăţeşte. În timp ce pe unii războiul îi dezumanizează, pe Seita şi Setsuko îi întăreşte şi îi apropie mai mult. Seita, fratele cel mare, are un caracter puternic, este neclintit, curajos, trebuie să aibă grijă de sora sa mai mică, Setsuko, o fetiţă adorabilă, cuminte, plină de viaţă, frumoasă şi ascultătoare. Relaţia lor este impresionantă datorită detaliilor excepţional portretizate(expresiile personajelor, mişcările, gesturile, trăirile şi deciziile pe care le iau).

Este un film înduioşător, axat pe legătura emoţională remarcabilă pe care doi fraţi o pot avea. Hotaru no haka sensibilizează prin frumuseţea

interioară a lui Seita şi a lui Setsuko, prin puterea de care dau dovadă, prin naturaleţea lor, prin copilăriile lor, prin nevinovăţia şi prin capacitatea de a merge înainte chiar şi atunci când nu prea mai au motive pentru a trăi.

Lupta vieţii este învinsă de durere, boală şi în cele din urmă, moarte.

Seita nu rămâne doar orfan, ci îşi pierde şi sora, după ce aceasta moare de malnutriţie. Copleşit de tristeţe, singurătate, foame, Seita se alătură celor dragi nu după mult timp.

Animaţia japoneză surclasează multe alte animaţii europene prin coloana sonoră dulce ce urmăreşte fidel linia narativă, prin grafica reuşită şi amănunţită, prin culorile vii şi plăcute ale peisajelor, prin empatia pe care i-o insuflă spectatorului, prin toată acea muncă grea depusă de către toţi animatorii dramei, care redat sentimentele de tristeţe şi de regret ale lui Akiyuki Nosaka.

În oglinda „jucătoare”… de Iulia-Georgeta Petrache

Autor: Arthur Miller Actor: Joe Keller - Victor Rebengiuc Kate Keller - Sanda Toma Chris Keller - Dragoş Stemate Ann Deever - Costina Ciuciulică Dr. Jim Bayliss - Dorin Andone Sue Bayliss - Vivian Alivizache George Deever - Ioan Andrei Ionescu Frank Lubey - Gavril Pătru Irina Cojar Scenografie: Dragoş Buhagiar Asistent: Sorina Iuganu, Vladimir Iuganu Muzica: Vlaicu Golcea Regizor: Ion Caramitru

Îmi place la nebunie teatru.

Nu-mi place, însă, ce a devenit spectacolul din spatele spectacolului de teatru. Nu-mi place să văd mutată atitudinea din sala de cinema în sala de spectacol. Mă duc în ultima vreme numai pentru jocul impecabil al actorilor. De fiecare dată când merg la teatru, aştept cu nerăbdare finalul piesei şi frenezia produsă de aplauzele spectatorilor…

Astăzi, ca simplu iubitor de teatru, am păşit pentru a nu ştiu câta oară pragul Teatrului Naţional Bucureşti, pentru a mă delecta cu piesa “Toţi fii mei” în regia renumitul Ion Caramitru.

Orele 19:00. Mă aşez cât mai comod în scaunul de un roşu aprins din sala mare, mă uit către scenă cu interes în timp ce lumina din sală începe să se stingă încetişor, şi în timp ce foşnetele ultimilor întârziaţi încep

să pălească la o laltă cu întunericul din încăpere. Dopurile sticlelor de suc se aud încă frenetic, în timp ce în faţa mulţimii de oameni (re)apare scena cu un decor familiar, rupt din serialele americane.

Piesa începe uşor, însă acomodarea spectatorului este de fapt creată cu ajutorul furtunei de la începutul piesei, care ne dă senzaţia că “furtuna a trecut, acum e linişte”, însă chiar această linişte teribil de zgomotoasă amplifică tot ceea ce urmează să se întâmple. Ne aşteptăm la ceva inedit, cu siguranţă. Suntem cu toţii siguri în acest moment că vom petrece două ore intense şi pline de saţ la TNB. Încă de la bun început toate privirile sunt îndreptate către Joe şi Kate, căci ei sunt eroii noştii în seara aceasta, sunt cei care urmează să ne delecteze cu măiestria lor artistică,

sunt cei pentru care noi am venit la teatru în seara aceasta. Joe şi Kate sunt de fapt imaginea pură a personajului impecabil alcătuit, care merită urmărit cu atenţie, studiat, pus la microscop şi conturat în antiteză cu realitatea noastră, a tuturor.

Arthur Miller s-a întrecut pe sine de data aceasta prin simplul fapt că a reuşit să creeze o adevărată oglindă socială americană de după cel de-al doilea război mondial.

Povestea e simplă: două familii, două tragedii, o singură iubire: pentru fii patriei. Pentru ochiul educat în “ale teatrului”, povestea rămâne undeva în umbră, în faţă ies actorii, regia şi decorul….

Astăzi, însă, povestea a întinerit, nu mai e la fel cum şi-o aminteau bunicii noştii în 1948, când a fost jucată pentru prima dată în România. În zilele noastre, totul este ca un mozaic artistic, totul are parte de două măşti, una a comediei, şi una

a tragediei, şi ambele se evidenţiază cu succes sub mâna fermă regizorală a lui Ion Caramitru, şi interpretată cu cel mai straşnic simţ teatral de către Victor Rebenciuc, Sanda Toma, Dragoş Stemate sau Costina Ciuciulică.

Din “oglinda jucătoare” însă se remarcă doi mari actori: Sanda Toma şi Victor Rebenciuc, care au reuşit să transforme în seara aceasta scena Teatrului Naţional din Bucureşti într-un regat lucid, ludic, lumesc. S-au jucat şi au jucat de excepţie două roluri complexe şi, în acelaşi timp, atât de dragi nouă.

Kate şi Joe reprezintă la nivel social familia adoptivă pe care şi-o doreşte orice copil din America, familia care nu numai că-şi ajută „copiii”, oricare ar fi aceia, să-şi dezvolte spiritul social, dar şi le dictează „societatea”. În oglindă cu prototipul american de familie se află de fapt, de cealaltă parte a baricadei, două

revelaţii ale teatrului românesc: actriţa Costina Ciuciulică şi actorul Dragoş Stemate, care scot la lumină temerile, visele, dorinţele, pasiunile, nevoile şi gândirea unei societăţi întinerite care nu mai cunoaşte grija de mâine, nu mai are lipsuri, dar care, din păcate şi le crează.

Ann şi Chris sunt tinerii îndrăgostiţi, care ştiu că n-ar trebui să fie, care intuiesc până şi cele mai întunecate secrete ale familiei, şi, care, surpriză !, sunt hotărâţi să trăiască cu ghimpele în coastă pentru visul unei vieţi mai « bune », şi anume : the american dream .

Nu în ultimul rând trebuie să îi acordăm bis-ul şi lui Ion Caramitru, deoarece ne-a prezentat o viziune regizorală nu numai captivantă şi plină de profesionalism, dar prin intermediul căreia a reuşit să marcheze pe retina fiecărui spectator, tolănit în fotoliul cel roşu, o imagine subtilă, reală şi sensibilă a celor două tipuri de mentalităţi, aflate în oglindă, din societatea americană, care se văd nevoiţi şi constrânşi să ia decizii pentru noi toţi, pentru fiecare om în parte şi pentru ei înşişi în principal.

Cortina a coborât…. Frenezia bătăilor din palme începe să se piardă încet-încet, iar spectatorii să se îndrepte către ieşire.

Trăirile, emoţile, spaimele, dibăcia şi talentul le veţi putea vedea, însă, numai de pe scaunul roşu din sala mare a Teatrului Naţional Bucureşti!

Toate numai acolo...

Un nebun pe tabla de şah de la Bulandra Henric al IV-lea de Luigi Pirandello de Iulia-Georgeta Petrache Când mă gândesc la Pirandello, mă gâdesc în primul rând la teatrul italian şi în al doilea rând la Marcel Iureş.

Luigi Pirandello nu numai că a cochetat cu toate cele trei genuri literale, însă prin intermediul teatrului, a reuşit să puncteze cel mai bine conştiinţa deşirată a personajului tipic pirandellian, caruia îi este imposibil să se regăsească pe sine din cauza multiplelor faţete ce-l transformă într-un ins a cărei putere de înţelegere şi percepere a adevărului este estompată. Un astfel de personaj este şi Henric al IV-lea, cel ce este interpretat cu dibăcie de către Marcel Iureş, pe scena Teatrului Lucia Sturza Bulandra, din Bucureşti.

Henric al IV-lea, de pe scena Teatrului Bulandra, este un personaj fidel umorismului pirandellian, prin intermediul căruia caracterul personajului este descompus în diferite elemente, şi în timp ce regizorul, va

dori să-l prezinte publicului din sala de teatru într-un mod coerent, de fapt Pirandello, prin dibăcia scriiturii sale reuşeşte, îl prezintă tocmai în antiteză, punând accentul asupra “incongruenţelor” sale, aşa cum le denumeşte chiar scriitorul însuşi.

Henric al IV-lea este făuritor de dramă, iar Marcel Iureş ştie cum să ţină publicul în suspans prin jocul său preponderant comic, dar în esenţă dramatic.

Un spectator care, însă, la citit în prealabil pe Pirandello rămâne uimit de fidalitatea cu care regizorul şi actorii pun în scenă piesa. Totul se desfăsoară conform firului dramatic al piesei, în care spectatorul este invitat să se detaşeze de simpla poziţie privilegiată din sală şi să pătrundă din ce în ce mai mult în universul regelui Germaniei, un univers al culorii sociale şi inculorii sentimentale.

Suntem astfel personaje într-o farsă pirandelliană. Râdem odată cu

personajele de ridicolul din spatele tragediei, însă la final descoperim în esenţă ridicolul seriozităţii, deoarece nebunia întâmplătoare a personajului devine un act de voinţa proprie, un act, de fapt, lucid şi ludic, prin prisma căruia Universului i se redă forma, iar ordinea este restabilită.

Prin Henric al IV-lea observăm de fapt drama noastră de zi cu zi, şi anume imposibilitatea absolută de comunicare adevărată cu celălalt. De fapt, noi toţi, suntem ca şi straiele lui Henric al IV-lea, nişte cerşetori-regi care dorim de la ceilalţi puţină atenţie, puţină compasiune şi o portiţa deschisă către sufletul fiecăruia.

Ca şi Henric, cu toţii purtăm o mască. Henric, deşi poartă masca nebuniei, devine prin puritatea complexităţii sale, în calitate de personaj, o metodă de trădare pe sine, de socatere la iveală a înşelătoriei existente în fiecare om.

Prin intermediul măştii noastre reale, care în cazul lui Henric este de fapt o caricatură tragică a propriului travesti ne integrăm în societate, în timp ce Henric se izolează de ea cu scopul de a rămâne ancorat la realitate.

De o complexitate uimitoare, Pirandello a reuşit să ilustreze pentru prima dată în teatru faptul că masca pe care o purtăm este dată jos întotdeaună în faţa oglinzii, deoarece faţă în faţă cu noi înşine nu ne putem ascunde defectele. Nebunia lui Henric este de fapt nebunia celorlalţi pusă în oglindă cu personajul pirandellian.

Ce va face acum Henric? Îşi va putea scoate masca şi se va putea reintegra în societate? Nu. Fatalitatea este una dintre caracteristicile umorismului pirandellian, prin intermediul căreia bariera dintre lumea fantastică şi cea reală se va estompa atâta timp cât nebunul va rămâne pe tabla de şah.

Marcel Iureş reuşeşte să îşi asume atât visual cât şi psihologic personajul lui Pirandello, care devine pe scena Teatrului Bulandra din Bucureşti sublim. Putem observa astfel că prin intermediul replicilor lui Henric, de o mare stranietate şi ambiguitate, se conştientizează lucid propriilor limite umane, care duc o acerbă luptă pentru găsirea adevărului într-o realitate înşelătoare.

Totul are consistenţă pe scena teatrului Bulandra din Bucureşti.

Merită să vedem un regal închinat teatrului Italian din nou.

Ce să faci în casă când plouă? de Alex Boldea

De multe ori mă confrunt cu această dilemă. Am nişte timp liber, am un chef nebun de fotografiat, dar afară plouă sau e lumină nasoală şi sunt blocat în casă. Iar în casă, în mod obişnuit, e lumină şi mai proastă sau prea puţină pentru a o utiliza eficient.

Sunt multe lucruri faine de făcut în casă. Cu puţină imaginaţie, poţi transforma o cameră sau un colţ de cameră într-un studio foto, ceea ce înseamnă în principiu nişte fotografii foarte reuşite.

Pentru început recomand un blitz extern şi un controller remote. Ceea ce înseamnă că în acest moment ai asigurată lumina pentru o multitudine de situaţii. Poţi fotografia cu lumină laterală, din spate sau de sus, poţi obţine umbre tari sau moi – pentru cele din urmă fiind de ajuns o coală A4 între blitz şi subiect.

Acum că am asigurat partea de lumină, putem observa lesne că mai avem o mică problemă: fundalul. Să spunem că ne-am găsit un subiect de fotografiat, de exemplu o cană. O aşezăm pe ceva, stabilim amplasarea

şi puterea blitzului (aveţi trepied, nu?) şi declanşăm. Obţinem o cană foarte frumoasă în prim plan şi diverse alte scaune, mese, rufe, canapele, televizoare, calculatoare în fundal, care mai de care mai colorate, abătând atenţia de la subiect. Ce facem acum?

Pentru obiecte relativ mici, apelăm din nou la coala de hârtie. Ţinem cont şi de faptul că albul foii va reflecta o mare parte din lumină pe subiect.

Pentru obiecte ceva mai mari, există diverse soluţii: hârtie de împachetat, o faţă de pernă, o haină, un cearşaf, sau dacă aveţi în buget, vă duceţi frumos la croitorie şi vă luaţi exact ce material vreţi, exact pe dimensiunile necesare. Eu personal nu am apelat niciodată la această variantă.

Ok, avem lumină şi fundal, dar

parcă n-aş fotografia doar căni. Nu există nişte subiecte mai dinamice, mai atractive? Aici depinde strict de gusturile fiecăruia. Deschide frigiderul, ia câteva legume, punele într-un bol şi încearcă o natură moartă. Partea frumoasă e că poţi modifica fizic compoziţia până iese ce-ţi doreşti. De asemenea, poţi face o grămadă de chestii cu omuleţii aceia de lemn. Reprezentând o persoană, aduc multă expresivitate imaginii.

Probabil ai văzut fotografii cu stropi de apă. Pentru aşa ceva, primul lucru este conştientizarea faptului că trebuie să ieşi din chiuvetă. De ce? Pentru că nu vei avea loc acolo cu aparat, blitz, trepied, fundal şi alte lucruri. Aşadar, te duci la farmacie, cumperi o perfuzie de ceva, orice, iar dacă nu au cumperi doar branula şi ce-ţi mai trebuie, fără vasul respectiv. Ce te interesează de fapt este dispozitivul de reglare a frecvenţei picăturilor. Pe mine m-a costat treaba asta fix doi lei – deci nu e vorba de cine ştie ce investiţie. Întors acasă, intri pe youtube şi cauţi diverse scheme de iluminare pentru waterdrops. De notat aici că picăturile ce primesc lumină directă nu vor ieşi la fel de bine ca picăturile în care se reflectă o suprafaţă luminată corespunzător. Cu alte cuvinte, merită studiată propagarea luminii, ţinând cont că scopul este să ajungă imaginea imprimată pe senzor.

Reflectivitatea dedusă mai sus se aplică şi în cazul fotografierii sticlei – un alt domeniu extrem de interesant şi despre care găsiţi chestii utile pe youtube. Eu mi-am stors creierii o bună perioadă încercând să-mi dau seama cum au obţinut unii oameni acele pahare fotografiate perfect.

Ei bine, acum ştiu, am testat şi funcţionează. Problema e că nu am pahare corespunzătoare.

Alte câteva chestii faine de încercat în interior ar fi: fotografia macro a obiectelor comune sau a unor părţi ale lor (pentru care trebuie, evident, obiectiv de macro) sau combinaţii ale diverselor tehnici şi elemente de mai sus. Vei descoperi că fotografia în interior oferă un control foarte bun al tuturor elementelor ce compun o imagine, ceea ce înseamnă libertate absolută în creativitate.

Eu, de exemplu, am încercat să prind un strop de apă lovindu-se de o sferă din sticlă. Sincer, nu am reuşit cemi propusesem, dar am câteva idei despre ce aş putea face diferit pentru a ajunge la rezultatul dorit.

Nu contează că eşti în pană de inspiraţie. Odată ce începi să fotografiezi, după câteva cadre vei observa că se conturează idei şi devin din ce în ce mai clare. Totul e să fotografiezi. Cât mai mult. Şi să încerci să înţelegi de ce unele imagini nu ies aşa cum vrei.

Fireşte, există şi cealaltă parte a fotografiei de care te poţi ocupa într-o zi ploioasă. E vorba despre post-procesare. Fie că e doar un crop pentru o încadrare mai bună sau o serie de efecte rezultând într-o imagine ce nu are legătură cu realitatea, nu uita niciodată că regulile ţi le impui singur. În momentul în care tu nu mai eşti mulţumit de rezultat, ai mers prea departe.

Nu ştiu dacă mi s-a întâmplat mai mult de o singură dată să părăsească o fotografie calculatorul meu spre a fi utilizată de altcineva fără a o trece întâi prin post-procesare. Iar celor ce sunt împotriva acestor procedee nu le pot spune decât că senzorul CMOS sau CCD interpretează realitatea pe baza matricilor stabilite de producător, aşa că imaginea digitală nu a fost şi nu va fi vreodată “oglinda” realităţii. Dacă o imagine e bună, dacă are acel ceva, adăugând un anumit efect, poate sublinia ideea sau feeling-ul pe care artistul doreşte să-l transmită. Dacă o imagine e slabă, va fi slabă orice i-ai face. Dar aici intrăm, din nou, în sfera subiectivului. În concluzie, când afară nu-i de mers, pune mâna pe aparat şi blitz şi fotografiază ce ai chef, cum ai chef.

Nu există reguli.

foto de Alex Boldea

foto de Alex Boldea

foto de Alex Boldea

Interviu: Andrei Duran Într-un pub liniştit, într-o marţi călduroasă de mai, stau la masă cu Andrei Duran. La început suntem puţin reţinuţi, ne fâstâcim şi încercăm să ne găsim locul. Ne uităm pe un meniu, eu îmi aleg o limonadă rece, iar el o bere blondă. Ne uităm tăcuţi unul la altul şi parcă ne e greu să iniţiem discuţiile despre trăirile şi ideile fiecăruia. Dar, dintr-o dată, ceva se schimbă, parcă relaţia, de la început tacită devine acum prezentă şi vie. Ne revenim, începem să ne confesăm, ne mărturisim reciproc dorinţele care încă nu s-au realizat, momentele grele şi ciudate de-a lungul timpului, persoanele dragi nouă şi influenţele pe care le-au avut asupra noastră. Ne dezvăluim punctele slabe, cum am fost şi cum ne-am maturizat, vorbim despre el, despre artă , despre poezie şi despre proiectele de viitor. de Maria Galea 1. Oamenii sunt creativi, au multă imaginaţie şi fiecare alege să-şi exprime trăirile şi sentimentele cum ştie mai bine, prin felurite căi.

Tu ai ales să te exprimi prin poezie.

De ce?

Andrei: Nu am ales eu poezia. Ea m-a ales pe mine. Consider că poezia există în mine şi că încearcă să se exteriorizeze prin intermediul meu. Nu resimt poezia într-un cadru raţional, real, ci o simt cum se prelinge din mine, cum se descotoroseşte de mine pentru a se aşeza pe hârtie. Poezia e cel mai intim lucru al meu, deşi eu pentru poezie sunt doar un străin.

2. Cum este să scrii versuri într-o perioadă în care mai uşor este să priveşti şi să iei totul ca atare, decât să creezi ori să compui ceva fructuos?

Andrei: Este relativ dezolant ţinând cont că, în ziua de azi, poezia se citeşte pur şi simplu şi nu se resimte subiectiv şi personal de către fiecare cititor în parte. Poezia e privită obiectiv, prin prisma unor programe şcolare

defectuoase sau prin indiferenţă poetică, literară şi nu subiectiv prin propriul filtru sufletesc, aşa cum ar trebui. Lumea nu mai ştie să respire poezii, lumea nu mai vrea să audă de poezii. Într-o perioadă în care Mihai Eminescu e considerat desuet, iar Nichita Stănescu e aproape necunoscut, poezia nu are cum să înflorească 3. Te afectează impasibilitatea oamenilor sau eşti deja rezervat în privinţa lor? Au efecte asupra poeziilor tale, fie pozitive, fie negative?

Andrei: Mă afectează, dar, într-o anumită măsură, am şi învăţat să mă refugiez de ei, să mă detaşez de nimicnicia pe care ei o propovăduiesc în tot ceea ce fac şi în tot ceea ce îi înconjoară. Referitor la efectele oamenilor asupra poeziei mele, acestea pot fi doar pozitive, din moment ce am scris şi poezii având ca temă critica socială, istoria, dvierse boli, timpul, universul, divinitatea, hazardul şi altele.

4. În majoritatea creaţiilor

literare în strofe am observat că vorbeşti despre iubire, despre persoana iubită. Reprezintă tema predominantă operelor tale şi sunt ele reale sau sunt doar iluzorii?

Andrei: Iubirea reprezintă tema predominantă a tuturor creaţiilor mele, deoarece reprezintă tema predominantă a vieţii mele. Nu concep o lume fără iubire, deşi consider că oamenii sunt incapabili de iubire, de acel sacrificiu al propriei persoane. În cea mai mare parte iubirea la care mă refer sau persoana iubită pe care o invoc are un corespondent in viaţa reală. Evit să folosesc cuvântul „muză”, deoarece persoanele care mă inspiră nu sunt muze în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind faptul că scrierile mele au un puternic caracter autobiografic; ele sunt doar persoane care şi-au pus amprenta asupra sufletului meu.

5. Cum ţi-ai format stilul? Sunt poeziile tale rezultatul inspiraţiilor altor poeţi sau eşti un autodidact?

Andrei: Stilul s-a format încetul cu încetul, perioadă cu perioadă. Am evoluat poezie cu poezie, cum, de altfel, voi evolua şi de-acum înainte.

Fiecare nouă poezie e încă o încercare de a atinge perfecţiunea poetică.

De aceea pot spune că stilul meu e imperfecţiunea. Poeziile mele sunt rezultatul generat din combinarea elementelor lumii mele (percepută imaginar sau real, în concretul banal) cu filtrul sufletesc (eul liric). Sunt un autodidact, dar trebuie să recunosc că poeţii pe care i-am citit, i-am îndrăgit şi i-am înţeles, m-au format.

Astfel fiind, Nichita Stănescu m-a facut să-l înţeleg pe Mihai Eminescu, iar Eminescu m-a făcut să înţeleg poezia.

6. Cum obişnuieşti să scrii, care e modul tău de a lucra?

Andrei: Obişnuiesc să scriu când simt nevoia să iau o pauză de lume, de oameni şi vreau să reiau contactul doar cu mine şi gândurile mele. Nu am un mod propriu-zis de a lucra, deoarece consider că o poezie nu trebuie lucrată, nu trebuie şlefuită, nu-i trebuie un mediu propice pentru a se exterioriza, ci doar trebuie vărsată.

7. Te-am întrebat asta pentru că pe lângă poezie tu scrii şi proză (nuvele, romane, scenarii de teatru). Cum te descurci, cum poţi să îţi împarţi timpul pentru fiecare şi cum reuşeşti să rămâi atent astfel încât să nu te pierzi în idei?

Andrei: Cât priveşte proza sunt mai ordonat, deoarece un roman este mult mai dificil de scris decât o poezie.

Proza, în esenţă, e mai greu de scris, deoarece trebuie să migăleşti mult mai mult fraza. Romanul, nuvela, piesa de teatru se gândesc, se muncesc, se scriu; poezia se cere scrisă. Romanul nu iţi zice ce şi cum să scrii; poezia te îndrumă şi iţi ordonă unde şi cum să fie scrisă.

Nu reuşesc să mă împart între ele, adică aş vrea să am mai mult timp pentru fiecare. Mi-aş dori să pot să termin un roman, după care să scriu un volum de poezii, dar nu se poate. Ideile vin mereu şi necontenit şi trebuie să le scriu. De aceea am volume de poezii neterminate, romane abia începute, piese de teatru în derivă. Nu mă pierd in ele, căci de fiecare dată când îmi aduc aminte de cine ştie ce operă începută, ştiu exact şi ceea ce voiam să scriu în ea. Am în minte titluri şi idei principale în jurul cărora se învarte tot romanul, toată ideea literară.

8. Se diferenţiază scriitorul de poezii faţă de scriitorul de proză?

Andrei: Se diferenţiază. De aceea se vorbeşte despre scriitor şi despre poet.

Un poet resimte totul altfel, mult mai intens decât ar resimţi un scriitor sau orice alt om care n-are înclinaţii către literatură. Scriitorul de proză e mult mai cu picioarele pe pământ; poetul gravitează. Poetul are talentul de a simţi şi transpune prin poezie lucruri fine şi imperceptibile tuturor celorlalţi, iar scriitorul are talentul de a scrie.

9. Vreun proiect finalizat recent?

Andrei: Doar o piesă de teatru, finalizată iarna trecută. În rest doar proiecte.

10. Ce urmează să scrii?

Andrei: Prin toamnă am început două romane. Primul se numeşte „ Carnivoră toamnă„ şi este o carte puternic antiumană, care încearcă să scoată în evidenţă defectele oamenilor.

E o carte atipică şi probabil greu de digerat pentru cititor. Cel deal doilea roman este un jurnal de dragoste, autobiografic, care vrea să evidenţieze prin tehnica introspecţiei sentimentele şi trăirile care se degajă din actul iubirii trupeşti. Pe lângă acestea, câteva piese de teatru, care se vor integra într-o trilogie a iubirii

şi o trilogie a tristeţii şi a ironiei.

Reamintesc „Locomotiva” (piesă finalizată , care se învârte în jurul ideii că societatea actuală face iubirea imperceptibilă, intangibilă pentru cei capabili de acest sentiment; e un soi de teatru absurd) şi „97” (piesă care se vrea a surprinde toate aspectele femeii, ca fiinţă complexă, cu bune şi cu rele, fizic şi spiritual; e o frescă a femeii închinată tuturor femeilor, esenţei lor ) din cadrul acestei prime trilogii.

Din cadrul celei de-a doua trilogii, vreau să menţionez doar „Cadavrul cu cincisprezece scânduri„ , care este o satiră adusă datinilor româneşti de înmormântare şi inutilităţii emoţionale a acestora pentru cel care de-abia a trecut în nefiinţă. Am început să rescriu volume de poezii, cu teme dintre cele mai diverse, precum : „Cadaveric îngerind„, : Oglindire dinspre stânga „ , „Vineri „ .Dintre volumele de poezii în curs de scriere amintesc de „ Volumul fără sens „ , „Martirul unei cauze stupide „ , „Erotica ... „ , „Haplea „ . Totodată , m-am apucat să scriu şi „Herăstrău „ , care este un basm urban în care doresc îmbinarea folclorului român cu elemente specifice nuvelelor fantastice.

Ca să închei, aş vrea să vorbesc şi despre două romane relativ interdependente între ele : „Singura tu ” şi „Cheile Dâmboviţei”. În primul e vorba despre o iubire presărată cu o serie de flash-back-uri, în care personajul principal realizează unicitatea iubirii persoanei pe care a pierdut-o. E un fel de luptă a cărnii contra sufletului. „Cheile Dâmboviţei „ e un roman adolescentin, autobiografic, al descoperirii Bucureştiului. E un roman cavaleresc în genul lui „Don Quijote de la Mancha”, înţesat cu poveşti care vor să redea fidel spiritul şi misterul bucureştean.

de Andrei Durand

mim , mimă uite-un mim şi uite-o mimă dragostea mimând în rimă . hai şi noi , iubirea fină , s-o mimăm cu-atâta stimă încât gestul de iubire să ne-apară drept o crimă . hai şi tu mimând , iubită , să-mi ciopleşti o utopie – din regeasca-ne iubire să vărsăm doar tiranie . hai mimând cu toţii lumea să mimăm şi fericirea – eu un mim şi tu o mimă dragostea mimând în rimă .

dublu catren vântul şuieră parfumul ce din tine se dezbracă – de pe pielea-ţi cristalină de căldură colorată . neglijent îmi plimb privirea peste trupul tău de fată , căci îţi zgândăr respirarea şi te simţi de tot murdară . pitiţi nu ne-am trezit culeşi de ancora iubirii , ci am stat pitiţi sub alge ca amfora durerii să nu-şi verse – asupra-ne – toxinele letarge . dar nici nu ne-am culcat trăirea printre-o sută de catarge să plutim asemeni lumii mânuiţi de-aceeaşi cange .

de Andrei Durand

uzura iubirii „ vai şi va veni o vreme când adormi-vom amândoi , şi-nstrăinaţi , prin cimitire , va plânge toamna peste noi . „ ( poezia „ Să ne iubim „ de G. Bacovia ) chist pe chist , pe rod de boală – trist ne vom mânji cu-aceeaşi smoală . ne vom pauperiza întreaga fiinţă într-un incinerat de veşnică dorinţă . ne vom culca în rupere pe drepţii omoplaţi ce vor trozni în furie , fiindu-ne curaţi . ne vom asurzi cu moarte fiecare petală până când în noapte vom deveni o boală ...

Mircea Cărtărescu Frumoasele străine de Ruxandra Diaconu

Poet şi prozator contemporar român controversat, Mircea Cărtărescu îşi uimeşte, îşi încântă sau îşi inoportunează cititorii odată cu fiecare nouă carte a sa. Detestat sau adulat, Cărtărescu nu este un autor care să treacă neobservat: operele sale stârnesc întotdeauna o reacţie.

Toată lumea a auzit de cartea De ce iubim femeile, unii au citit Nostalgia sau volumul de poezie Dublu CD, împătimiţii de literatură au citit şi Levantul, Travesti sau trilogia Orbitor. În volumul de povestiri Frumoasele străine, apărut în anul acesta la editura Humanitas, stilul literar cu care ne-a obişnuit Cărtărescu este diferit. Lipsesc acele “elucubraţii poetice” prezente în alte opere ale sale, numindu-le el însuşi astfel printr-o referire la diverşi critici mai puţin inspiraţi. Mai pe scurt, lipsesc toate acele planuri şi trăsături care-l fac pe Cărtărescu să pară în ochii unora un scriitor mai puţin accesibil. Volumul este uşor de citit, aici predomină umorul. Frumoasele

străine este o carte care te face să râzi copios cel puţin o dată la trei pagini.

Povestirea care dă titlul cărţii, Frumoasele străine sau Cum am fost un autor de duzină, reprezintă o cronică de călătorie. Frumoasele străine face trimitere la artele (frumoase) şi, în acest caz, străine şi reprezintă denumirea unui program francez, Belles Étrangères. Acesta presupune aducerea în Franţa a doisprezece scriitori străini din aceeaşi ţară într-un schimb de experienţă care are ca scop familiarizarea publicului francez cu operele lor literare şi cu particularităţile culturii ţării respective. Cărtărescu a fost ales din duzina de scriitori români şi povesteşte impresiile sale din acest schimb de experienţă.

Cartea nu urmează modelul cu care ne-au obişnuit jurnalele (de călătorie sau nu): Cărtărescu nu pozează în erou. Prezintă şi momente penibile prin care a trecut, descrie temeri ale sale şi chiar unele frustrări, dar toate acestea într-un stil salvator plin de umor debordant. Nu-i uşor să fii român în altă ţară, chiar dacă ai o misiune culturală; sau poate tocmai de aceea. Cei doisprezece scriitori

sunt deseori nevoiţi să înfrunte stereotipurile referitoare la ţara şi poporul român. Aceste stereotipuri, greşite în cea mai mare parte, nu iartă nimic, de la literatură: “dedesubtul unei inscripţii care spune “Literaturi slave”, cele 3-4 cărţi româneşti fac casă bună cu cele 3-4 ungureşti” şi până la obiceiuri culinare: supa de gulaş, vinul de Tokay şi carnea de oaie sunt considerate specialităţi naţionale.

Toate povestirile au fost iniţial publicate în foileton, în revista Şapte seri. Adesându-se unui public larg şi variat, stilul a fost pe măsură: simplu şi accesibil. Cu toate acestea, nu lipsesc trimiterile la opere literare şi aluziile culturale. Pe parcursul acestei cărţi, cititorul are impresia că Mircea Cărtărescu a avut ca public ţintă un anumit cerc iniţiat, dar pentru că înţelege aluziile, se simte parte integrantă din acest cerc. Autorul reuşeşte să scrie un volum pour les connaisseurs; cu toate acestea nu avem de-a face cu o operă exclusivistă.

Cartea merită citită, fie ca un jurnal de călătorie, fie ca o culegere de povestiri umoristice, fie doar pentru că ne place Cărtărescu.

Literatura şi sexul de Vîrlan Anamaria-Ramona

De la “O mie şi una de nopţi” la “Decameron”, de la „Fanny Hill” la vestita „Lolita”, se poate observa cu uşurinţă că sexul, un subiect aşazis tabu, a fost abordat adeseori în literatură. Însă de la nopţile orientale până la romanele lui Nabokov sau memoriile erotice ale lui Belle de Jour, subiectul a suferit schimbări considerabile de abordare. În vreme ce în literatura erotică timpurie abia începe să se dezbrace aura de mit a relaţiilor sexuale şi a iubirilor interzise, se poate observa că in literatura contemporană lucrurile se petrec destul de diferit.

José Donoso a fost „unul dintre scriitorii cei mai importanţi pe care i-a cunoscut literatura hispanică în perioada contemporană” după cum afirma Mario Vargas Llosa. În romanul său erotico-fantastic “Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria” este relatată povestea unei frumoase tinere, pe nume Blanca, fiica unor diplomaţi din Nicaragua stabiliţi în Spania. Blanca reuşeşte, fără prea mari eforturi, să pună mâna pe tânărul marchiz de Loria. Fericirea conjugală le este umbrită însă de impotenţa soţului. Problema este rezolvată o dată cu moartea acestuia.

Aşadar, ea rămâne subit văduvă, iar părinţii săi se întorc în Nicaragua, împrejurările acestea fiind mai mult decât prielnice pentru viitoarele sale escapade amoroase. Cu alte cuvinte, o văduvă nimfomană, plictisită, încearcă să se consoleze cu ajutorul sinuoaselor aventuri.

Firul romanului, mai mult erotic decât fantastic, poate fi destul de uşor de urmărit; autorul nu plictiseşte cu pasaje descriptive interminabile sau amănunte nesemnificative. Cu alte cuvinte, romanul este ticsit de scene de sex. Odată ce creierul cititorului se obişnuieşte cu ritmul rapid al desfăşurării evenimentelor, romanul devine destul de previzibil. După câteva paragrafe urmează, inevitabil, o scenă de amor. Însă fantezia de termină brusc, în aşa fel încât dă impresia că autorul ar fi rămas “în pană de idei”. Finalul romanului nu incită la prea multe speculaţii, nu ridică foarte multe semne de întrebare. Deznodământul fantastic nu posedă semnificaţii destul de profunde, nu cuprinde nimic destul de fascinant sau misterios, aşa cum se întâmplă, de exemplu, cu nuvelele lui Mircea Eliade.

Ceea ce e de apreciat, însă, este stilul lui Donoso, modul echilibrat în care scrie şi doza de umor negru.

Autorul ne oferă un text senzual, nici prea siropos, nici prea dur. Are un stil armonios, făcând ca romanul lui să se deosebească de fanteziile voalate produse de scriitoarele mai mult sau mai puţin sensibile şi de vulgaritatea brutală a altor scriitori contemporani.

Misterios sau nu, romanul va rămâne la aprecierea fiecărui cititor în parte. Însă „Misterioasa dispariţie a tinerei marchize de Loria” reprezintă o lectură plăcută ce nu plictiseşte şi nici nu lezează neuronii cititorilor rafinaţi, amatori ai genului.

DOAMNA ŞI LICORNUL Ekphrasis, ficţiune, simţuri şi... mult eros de Mihaela Tivdă Romanul Doamna şi licornul – publicat la Editura Polirom în 2005 – este un ekphrasis conceput pe o bază istorică. Tracy Chevalier inventează o istorie de dragoste legată de ciclul celor 6 tapiserii enigmatice aflate la Musée de Moyen-Âge din Paris ce redau în mai multe ipostaze scena îmblânzirii şi a seducerii progresive a licornului de către o fecioară, în poala căreia îşi va aşeza în cele din urmă cornul.

Intriga romanului este concepută în jurul „naşterii” acestor opere de artă care reflectă cele 5 simţuri umane (6 numărând şi dragostea) iar vocea care face descrierea aparţine tuturor personajelor care „ţes” naraţiunea. Scriitoarea dă identitate tuturor personajelor sale şi ne face să credem cu tărie că în perioada celor 2 ani în care sunt ţesute tapiseriile(1490-1492), destinul tuturor se cristalizează în jurul acestor opere de artă şi depinde chiar de ele.

Natura romanului este aşadar atât narativă, cât şi simbolică.

Ekphrasisul este un element structural, fară de care poveştile personajelor nu ar mai exista.

Chevalier împrumută propriile

gânduri şi speculaţii personajului central care şi le asumă ca fiind ale sale, ca fiind reale, ajungând să narativizeze propriile tablouri/picturi.

Spre deosebire însă de alţi scriitori, phantasia la care apelează Chevalier nu este îngrădită de documente, el nu foloseşte imaginile precum ar face-o un istoric, ci alege stilul narativ prin care inventează poveştile sale de dragoste. Fiind totodată şi un roman de consum, phantasia deţine aici şi o trăsătură economică, nu doar una narativă.

Artistul produce ficţiune pentru a evada din realitate (reprezintă lucruri, dorinţe, sentimente, ambiţii interzise în realitate dar deduse din tapiserii). Nicolas nu ştie la început ce

impact vor avea tapiseriile asupra lui: devin dovada unei poveşti de iubire (carnală, spirituală, iubirea pentru un ideal imposibil de atins, ce ia forma licornului).

Erosul ia formă dublă în acest roman: pe de o parte avem viziunea romanţată la care nutresc femeile (cu excepţia lui Claude) iar de cealaltă parte avem o viziune masculină extrem de pragmatică „încarnată” în persoana lui Nicolas, al cărui apetit sexual îi crează de cele mai multe ori probleme.

Pentru ambele familii (Le Viste şi De La Chapelle) Nicolas des Innocents, prin picturile sale, acţionează ca un agent al schimbării: adânceşte şi mai mult discrepanţa

dintre Claude şi mama ei, deteriorând relaţia deja şubredă dintre cele două, iar în cazul lui Georges, tapiseriile epuizează resursele financiare, materiale şi umane ale atelierului său (pe umerii lui stă cea mai dificilă sarcină, aceea de a realiza într-un timp record tapiseriile, autoarea surprinzând foarte bine efortul extraordinar depus de ţesători pentru a duce la bun sfârşit comanda), şi tot tapiseriile schimbă radical viaţa fiicei sale, mult prea timorată şi complexată din cauza propriului handicap ce o transformă într-o povară pentru proprii părinţi.

Autoarea ilustrează în aceste tapiserii traiectoria pe care o parcurg cele 4 femei transfigurate în povestea cu licornul îmblânzit şi sedus de o fecioară. Sunt 4 destine diferite care reprezintă în fond acelaşi personaj feminin al epocii medievale. Imaginea „doamnei” din tapiserii revine pe toată durata naraţiunii, deţinând poziţia cheie, însă, interesant este că nu avem zugrăvită aceeaşi doamnă, ci figura ei se schimbă pe măsură ce Nicolas îşi schimbă perspectiva faţă de femei, în ciuda comportamentului său libertin şi a vieţii sale intime extrem de dezordonate: „E ciudat, a

continuat el. Aceste tapiserii... e ca şi cum m-ar face să văd altfel femeile.

Anumite femei.” (p. 261) – romanul vrea să demonstreze că arta poate să-i lumineze pe cei care o produc şi o văd. Erosul, dragostea, fanteziile sexuale ale lui Nicolas prind viaţă şi îi inspiră feţele/chipurile şi gesturile doamnelor din tapiserii. Nicolas este „salvarea” acestor femei, cum crede şi Claude: „Nicolas a încercat să ne salveze, pe Maman şi pe mine” (p. 57) (pe Claude pentru că nu e băiatul pe care tatăl ei şi-l dorise cu ardoare, pe Genevièvre pentru că era lipsită de afecţiunea soţului ei care-i inoculase ideea că a eşuat ca femeie, pe Aliènor o salvează de mirosul insuportabilului Jaques le Boeuf ).

Romanul pune, prin aceste tapiserii, problema condiţiei femeii în mentalitatea omului medieval: trăind într-un univers guvernat de legile şi supremaţia masculină, femeile se văd nevoite să se supună regulilor constrângătoare ale societăţii care le cenzurează comportamentul libertin şi le obligă să-şi refuleze propriile sentimente şi propria sexualitate. Ce te faci însă dacă vârsta adolescenţei trezeşte în tine sentimente şi dorinţe nebănuite, incontrolabile („Dacă trebuie să fiu femeie, unde este bărbatul meu?... De îndată ce am fost sigură că Nicolas va veni, am ştiut că trebuie să-l văd. C’est mon seul desir. Ha-ha! Ăsta-i bărbatul meu...” – spune Claude ) şi ajungi să pui în pericol singurul lucru care garantează onoarea familiei tale: virginitatea? În simbolistica vremii

respective, fecioria tinerelor fete avea un statut aparte, fiind pusă în legătură cu ideea de corp ermetic, bine păzit/ închis (asemănat cu zidurile cetăţii) dar care este vulnerabil în faţa pericolelor externe (pierderea virginităţii fiind asemănată cu invaziile străine care atacau cetatea – de aici şi asocierea dintre limes şi himen).

Licornul reprezintă o subtilă metaforă a dragostei, a iubirii ideale râvnite, visate de toate personajele cărţii, de care vor beneficia doar atâta timp cât se vor afla şi vor intra în contact cu tapiseriile. În epoca medievală, licornul are o simbolistică destul de ambiguă, fiind de regulă asemănat cu virginitatea,

puritatea, inocenţa, având o putere tămăduitoare, reprezentând simbolul cristic al unicităţii şi al sacrificiului şi fiind totodată un simbol falic. Privite aşadar dintr-o perspectivă medievală, toate aceste semnificaţii pot fi cristalizate într-o singură idee: cea a androginităţii. Prezenţa licornului alături de o fecioară castă compensează într-un fel „handicapul” sexului slab, îmbinând într-o singură reprezentare calităţile masculine cu cele feminine.

Antagonismul şi dualitatea respectivă dau aşadar perfecţiunea şi echilibrul din tapiserii.

Prin tehnicile sale de marketing, romanul te face să crezi că se bazează pe o cercetare verosimilă

(puţine date sunt adevărate, personajele au existat cu adevărat în epoca respectivă, însă povestea este pusă sub semnul întrebării tocmai spre sfârşit: concluziile pe care scriitoarea le trage în urma cercetării sunt simple speculaţii, pentru că datele nu pot fi verificate în condiţiile în care nu ne oferă nouă, cititorilor, un răspuns clar privind modul în care trebuie citite şi descifrate tapiseriile şi în condiţiile în care povestea nu este susţinută de documente).

Tracy Chevalier reuşeşte totuşi să construiască un univers utopic, un spaţiu transfigurat şi re-creat cu ochii minţii, iar ekphrasis-ul devine liantul dintre fragmente: naraţiunea

şi descrierea se împletesc armonios, iar tapiseriile ascund în ele ambiţii şi dorinţe. Prin ekphrasis Chevalier trimite la o expresie absolută a seducţiei, a iubirii, a simţurilor, care nu există decât în imaginaţia naratorilor şi care prinde viaţă prin imaginile descrise minuţios pe tot parcursul naraţiunii, rolul lor fiind de a întări intriga poveştii istorisite.

Ekphrasis-ul dă în cazul acesta un plus de realism, conferind originalitate istoriei ţesute extrem de ingenios de Chevalier.

Imaginile au fost accesate de pe http://www.tchevalier.com şi http://www.musee-moyenage.fr/ang/pages/page_id18373_u1l2.htm

Scrapbooking Veronica Svanström Scrapbook Emporio Tel: 0046-768-013532 E-mail: info@scrapbookemporio.com Web: http://www.scrapbookemporio.com

ARTe tocmai a descoperit Scrapbooking şi s-a gândit sã împãrtãseascã aceastã descoperire cu voi.

M-am gândit să vă povestesc mai întâi cum am devenit pasionată de scrapbooking.

Am auzit de scrapbooking în noiembrie 2009 şi am început să caut pe internet mai multe despre asta. Vrând-nevrând, am dat peste scrapbooking-ul digital şi am descărcat un software cu care m-am jucat vreo 2 zile, până mi-am dat seama că nu e suficient pentru mine. Eu simţeam nevoia să imi folosesc mâinile, să obţin un rezultat concret, palpabil.

La ceva timp după această “decizie” am vizitat o prietenă, care se întâmpla să fie pasionată de scrapbooking de vreo 10 ani. Nu a trebuit decât să intru în atelierul ei de lucru - loc pe care eu îl numesc “colţisorul de rai” pentru a mă îndrăgosti instant de de această activitate. Prietena mea avea un dulap mare, alb, lucrat în stil vintage, cu multe sertăraşe care ascundeau sute de produse şi articole dulci şi delicate: flori, panglici, broderii, dantelă, năsturaşi, capse decorative, ştampiluţe, tuşuri colorate şi multe altele. Simţeam că fiecare dintre sertăraşele acelea ascunde o comoară secretă, la care trebuia să câştig şi eu accesul cumva. Cum altfel decât intrând în gaşca scrapperilor?

ISTORIC: Scrapbooking-ul este o formă artistică ce îşi are rădăcinile în Grecia antică. În forma sa modernă, a fost reînviat la începutul anilor ‘80, de atunci continuând să atragă tot mai mulţi fani din întreaga lume.

CE ÎNSEAMNĂ: Scrapbooking-ul este o metodă creativă de a ne înregistra istoria personală prin pagini scrapbook: prin imagini, articole, şi însemnãrile din albumul de amintiri.

Acestea au la bază fotografiile, în jurul cărora se adaugă elemente de decor după bunul plac şi conform imaginaţiei fiecăruia. Aceste pagini de scrapbook sunt colectate în albume, care, spre deosebire de cele clasice, spun şi o “poveste”. Aceasta, deoarece alături de fotografii, fiecare poate aşterne câteva cuvinte (“journaling”), având astfel şansa de a crea o atmosferă, de a imortaliza o amintire sau un sentiment. Ca în această pagină: Astfel, peste sute de ani, albumele noastre vor putea fi privite şi intelese de generaţiile viitoare.

CE ALTCEVA SE MAI POATE FACE: Prin scrapbooking se pot realiza tot felul de alte creaţii originale: de la felicitari, calendare şi semne de carte până la articole de design, podoabe pentru pomul de iarna,

rame, casete de bijuterii, puşculiţe şi orice altceva ne putem imagina.

Pentru că, la urma-urmei, imaginaţia este cea care stă la baza oricărui proces de creaţie artistică. Astfel, veţi descoperi că multă lume practică scrapbooking-ul fără să stie că aşa se numeşte.

DE CE AVEM NEVOIE: Lista e foarte scurtă, dar înainte de a trece la cumpărături, ar fi bine să stabilim ce poze vrem să valorificăm şi, în funcţie de ele, vom putea stabili şi gama de culori ale materialelor de care avem nevoie. Materialele de bază sunt:

AVANTAJE: Sunt cel puţin 3 mari avantaje ale acestui hobby: 1) Scrapbooking-ul este şi o metodă foarte creativă de socializare: peste tot în lume, scrapperii organizează regulat întâlniri («crops»), în timpul cărora creează, fac schimb de idei, învaţă despre noi tehnici şi produse şi, bineînţeles, se relaxează şi leagă noi prietenii.

2) Pentru toţi aceia dintre voi care sunt pasionaţi de crearea de felicitări, invitaţii de nuntă sau botez, mărţişoare şi altele de genul acesta, scrapbooking-ul este o metodă de câştig financiar 3) În acelasi timp, scrapbooking-ul este un hobby educativ pentru copiii noştri. În afară de abilităţile artistice şi de îndemanare, acest hobby dezvoltă capacitatea organizatorică şi stimulează abilităţile de exprimare verbală şi non-verbală, precum şi încrederea în sine a copiilor noştri. În plus, scrapbooking-ul va crea şi mentine legături mai puternice între copii, părinti şi bunici.

- adeziv (fără acid şi lignină, special pentru fotografii) - carton pentru scrapbooking (fără acid şi lignina) - hârtie imprimată (fără acid şi lignina) - foarfeci (medii şi cu lame normale, pentru început) - markere (fără acid) si - album de scrapbooking Toate aceste materiale şi multe altele vă asteaptă în Scrapbook Emporio, Regatul celor pasionaţi de frumos şi primul magazin de scrapbooking din România, lansat pe 1 mai 2010, Ziua Internaţională a Scrapbooking-ului.

Bineînţeles, imaginaţia vă poate ghida şi spre alte materiale. Dacă nu mai aveţi răbare, puteţi începe de pe acum, cu resursele pe care le aveţi la îndemână în casă. Pe măsură ce veţi începe să creaţi, veţi vedea că vă doriţi mai mult.

Idei de proiecte, tutoriale de prezentare a produselor/ tehnicilor scrapbooking şi multă inspiraţie veţi găsi mereu pe blogul SE.

Prăjituriţi?

Primul curs de gastronomie pentru liceeni s-a încheiat ieri printr-un concurs la care participanţii au făcut o prăjitură inventată pe moment, utilizând cât mai multe dintre cele 19 ingrediente furnizate de către organizatori. Ingredientul special a fost morcovul, ceea ce a însemnat că acesta trebuia inclus în toate prăjiturile. de Silviana Ciurea Ilcuş

Cum s-a ajuns la un asemenea paroxism culinar?

Totul a pornit de la pasiunea pentru dulciuri şi de la dorinţa echipei AELLA de a face ceva inedit pentru comunitate. Echipa AELLA este formată din patru fete de clasa a XI-a de la Colegiul Naţional “Mihai Viteazul” din Bucureşti. Proiectul a fost finanţat de Youthbank, fiind apoi promovat prin licee; cei 20 de participanţi au fost aleşi în urma unui proces de selecţie ce constă în completarea unui formular cu întrebări “gastronomice”.

S-a continuat cu cele trei şedinte de curs propriu-zis, desfăşurate la cantina Şcolii nr. 45 “Titu Maiorescu”

din Bucureşti. În prima şedinţă, fara virgula s-au stabilit prin tragere la sorţi echipele (Babuin, Piranha, Purice şi Ţap) şi s-au preparat, sub îndrumarea bucătăresei Alina Babalic, panacotta şi prăjitură cu ness. A doua şedinţă de curs a avut ca scop prepararea cremşnitului, a săculeţelor cu mere şi a parfait-ului, cel din urmă “scăpând” nesavurat şi rămânând, cu tot cu pofta participanţilor, la congelator, până la şedinţa următoare.

Ultima zi de curs a fost cea mai spectaculoasă din punct de vedere culinar, participanţii au preparat un mega- tort de ciocolată delicios, pe care l-au decorat cu fondant făcut din bezele moi (în diferite forme, de la fantome şi broscuţe la babuini).

De asemenea, pe lângă faptul că au învăţat să gătească cel mai complex produs de cofetărie, participanţii au învăţat şi să modeleze trandafiri din fondant, care, dupa 3 sau 4 încercări, au început să semene incredibil de tare cu rudele lor din grădini. În ziua concursului, participanţii şiau folosit creativitatea nu numai la decorarea capodoperelor culinare, ci chiar la...inventarea lor. Având 19 ingrediente opţionale (esenţă de vanilie şi de rom, lapte, ouă, făină, compot de mandarine, kiwi, smântână pentru frişcă, zahăr, ulei, unt, lămâie, gem de cireşe, biscuiţi, ciocolată, cacao, foi de plăcintă, sare şi praf de copt) şi unul obligatoriu

(morcovul), aceştia au avut 20 de minute la dispoziţie să se pună de acord asupra ingredientelor pe care le vor folosi şi o oră şi jumătate de “prăjiturit”.

Apoi, Kiwilicious (al echipei Babuin), Piranha tropicală (a echipei Piranha), Barba ţapului (a echipei Ţap) şi Ochiul puricelui (al echipei Purice) au fost degustate de juriul format din Alina Babalic-bucătăreasa “profesoară” pe parcursul întregului curs-, Adina Marincea-Coordonator Program YouthBank Bucureşti, de la Asociaţia pentru Relaţii Comunitare, Ciprian Dragomirescu-voluntar “Deschide-ţi Sufletul”, Ioana Grigore de la Reader’s Digest, Cristian Ionaşcu-redactor Ioana (din partea Burda România), Robert Lazăr-redactor TeenPress, Alexandra Mocanu-amdoar18ani. ro, Gina Zgubea-Metropotam.ro, Irina Achim-Metropotam.ro. Barba ţapului a fost desemnată prăjitura câstigătoare.

Ziua de după concurs a fost şi ea zi de “prăjiturit”, participanţii întâlnindu-se pentru a prepara turtă dulce, plăcintă cu mere, biscuiţi, brioşe şi bezele, iar apoi pentru a le dărui, alături de jucării, jocuri şi cărţi, copiilor din câteva apartamente sociale, cu ocazia zilei de 1 iunie ce se apropie.

Echipa este hotărâtă să organizeze şi ediţia a doua a cursului “Prăjiturim”, alături de încă un curs de gastronomie ce se va ocupa de feluri principale de mâncare.

Deci, ce ziceţi, vreţi să prăjituriţi?

6WXGLXP FHQWHU

”

&XUVXUL GH OLPEL VWUĈLQH Ȉ čĎēĊğĦ Ȉ ĚĊĉĊğĦ Ȉ ĕĆēĎĔđĦ Ȉ ęĆđĎĆēĦ Ȉ ĆČčĎĆėĦ

Ȉ ēČđĊğĦ Ȉ ėĆēĈĊğĦ Ȉ ĊėĒĆēĦ Ȉ ĆĕĔēĊğĦ Ȉ ęĈ

&XUVXUL GH OLPEL VWUĈLQH Ȉ ėĔĒĢēĦ Ȉ ĆęĎēĦ Ȉ ĘęĔėĎĊ

Ȉ ĆęĊĒĆęĎĈĦ Ȉ ĎğĎĈĦ Ȉ ęĈ

7UDGXFHUL DXWRUL]DWH

:HE ZZZ VWXGLXPFHQWHU UR

(PDLO RIÀFH#VWXGLXPFHQWHU UR

$GUHVD 6WU 6I (OHIWHULH QU PHWURX (URLORU

7HOHIRQ

BIBLIOTECA VIE

BIBLIOTECA VIE este un proiect ce îsi propune sã atragã atenţia asupra acceptãrii diversitãţii pentru cã, de multe ori, diferenţele dintre oameni nu sunt valorificate ca fiind resurse, pentru cã de cele mai multe ori aceste diferenţe duc la punerea de etichete, crearea de prejudecãţi, care în cele din urmã duc la discriminare, suspiciune şi excludere.

SUNT O CARTE VIE! Living Library Ce trebuie sã facã o CARTE în Bibiloteca Vie? • Pregãteşte-te pentru rolul tãu de carte. Acesta este un rol important pentru procesul de învãţare al cititorilor: trebuie sã fii convins despre cartea pe care o reprezinţi; • Pentru a alege personajul cel mai apropiat de rolul tãu, poţi sã alegi dintre potenţialele titluri de cãrti din tabelul de mai jos; vã rugãm sa ne specificaţi numãrul alocat numelui cartii din tabelul de mai jos; • Când tu în calitate de carte esti împrumutat(ã) decide cu cititorul tãu un loc unde sã vã simtiţi amândoi cel mai confortabil; • Verificaţi ceasul - ai un timp limitat cu cititorul tãu. Dacã cititorul vrea sã petreacã mai mult timp cu tine, şi dacã şi tu vrei asta, ar trebui sã vã întoarceţi la bibliotecar sã prelungiţi imprumutul; • Fii tu însuţi, fii cinstit, deschis sã vorbeşti şi sã asculţi; • Nu juca, sau nu inventa un alt rol sau alte caracteristici, cititorul tãu îşi va da seama şi îţi vei pierde credibilitatea; • Fii gata sã împãrtãşeşti din experienţa ta. Dacã întrebãrile devin prea intime, simte-te liber sã nu le accepţi; • Gândeşte-te cã cititorul tãu a împrumutat cartea pe baza titlului cãrţii şi este interesat de aceasta dimensiune a personalitãţii tale. Acest lucru îţi va da impresia cã eşti limitat în anumite tipuri de rãspunsuri, dar acest lucru este normal în contextul bibliotecii şi a proiectului nostru; • Fii pregatit(ã) sã tot repeţi aceleaşi informaţii de mai multe ori întrucât e posibil sã ai cititori diferiţi care vor pune aceleaşi întrebãri. Încearcã sã nu arãţi cã ai rãspuns deja de 3 ori la aceeaşi întrebare; • Aminteşte-ţi cã îţi întâlneşti cititorul poate odatã în viaţã şi cã poate nu o sã mai ai şansa sã te întâlneşti cu el/ea încã o datã; • Fiecare cititor care te împrumutã are propriul motiv, şi motivele pentru care te-au ales pot fi foarte diferite.

O întrebare buna pentru a începe conversaţia ar fi ”De ce m-aţi ales pe mine drept carte?” Asta o sã vã dea o primã impresie despre dorinţele de învãţare ale cititorului; • Cititorii care vin la Biblioteca Vie sunt în general gata sã vorbeascã, sã audã şi sã înveţe. Întrebãrile lor nu sunt întotdeauna foarte clare şi în acest sens ar fi bine sã îi ajutaţi sã îşi reformuleze întrebãrile; • Încearcã sã afli câteva informaţii de bazã despre cititor. Au mai mai întâlnit pe cineva ca tine înainte? Au avut o experienţã bunã sau rea înainte?

• Încercaţi sã conduceţi discuţia pe un tãrâm pe care vã simţiţi în siguranţã; • Deşi bibliotecarii îi vor incuraja pe cititori sã aleagã o cartea care sã îi punã în faţa prejudecãţilor sau stereotipurilor lor, motivaţia cititorului poate fi diferitã; ei ar putea sã fie curioşi sau doresc sã caute un sfat personal; • Cititorii trebuie sã îşi ia propriile decizii; poţi sã împãrtãşeşti cu ei pãrerea ta în a rezolva probleme sau a ieşi din situaţii dificile, dar fii atent în a da sfaturi; • Conţinutul discuţiilor cu cititorul tãu sunt în principiu confidenţiale; • Dacã lucrezi cu un dicţionar viu, ai grijã sã faci pauze pentru a lasa timp dicţionarului sã traducã. Dacã nu eşti sigur cã ai înţeles întrebãrile, cere ajutorul dicţionarului;

• Cere o pauza dacã simţi cã ai nevoie de una, mai ales dupã discuţii dificile cu un cititor; este important ca pentru urmãtorul cititor sã fii odihnit; • Foloseşte pauza sã faci schimb de experienţã cu celelalte cãrţi.

• Dacã simţi cã un cititor îţi atacã demnitatea, aminteste-ţi cã poti sã accesezi regulile şi poţi sã opreşti conversaţia atunci când te simţi insultat sau în funcţie de context, încearcã sã conduci discuţia pe un tãrâm în care va simţiţi în siguranţã; • În cazul în care cartea ta este un Bestseller, aranjeazã cu bibliotecarul sã ai pauze scurte între cititori şi informeazã-l pe bibliotecar pentru câţi cititori eşti pregãtit; • În cazul în care cartea ta nu este foarte popularã, încearcã sã-ţi foloseşti timpul cât mai util discutând cu celelalte cãrţi; poate fi o experienţa revelatoare; • Simte-te bine în rolul de carte! Dacã abordezi cartea cu motivaţia cea mai bunã, vei avea o experienţã interesantã pentru tine şi pentru cititorul tãu!

1. Imigrant 2. Blondã!

3. Fost consumator droguri 4. Homosexual/Lesbianã 5. Vegetarian 6. Persoana cu dizabilitãţi 7. Feministã 8. Politist 9. Pensionar 10. Secui/maghiar

11. Artist 12. Evreu 13. Musulman 14. Preot 15. Tigan 16. EMO 17. Jurnalist 18. Asistent social 20. Corporatist 21. Puşcãriaş 22. Alte secţiuni…

Ce trebuie sã ştii ca CITITOR despre biblioteca vie?

Te-ai gândit vreodatã la propriile prejudecãţi şi stereotipuri despre alţi oameni? Te-ai gândit vreodatã cã alţi oameni ar putea sã aibã prejudecãţi despre tine? Dacã ai prejudecãţi despre musulmani sau evrei, politicieni sau controlori de bilete, preoţi sau psihologi, feministe sau homosexuali, foşti deţinuţi, tigani sau persoane cu dizabilitãţi, dar nu ai avut niciodatã şansa sã vorbeşti cu ei sã afli care este de fapt viaţa lor, atunci eşti gata sã îţi întâlneşti faţã în faţã propriile prejudecãţi şi stereotipuri. Vino sa fii cititor în Biblioteca Vie unde cãrţile pot vorbi!

Cum funcţioneaza Biblioteca Vie? • Când vei sosi pentru prima data, un biliotecar te va întâmpina cu un catalog de cãrţi şi cu un permis de biblioteca; devenind cititor vei accepta politica Bibliotecii Vie şi regulile de funcţionare; • Din catalogul de cãrţi poţi sã alegi o carte pe care doreşti sã o citeşti. Multe cãrţi sunt disponibile în diferite limbi; • În cazul în care cartea pe care vrei sã o citeşti este într-o limbã pe care nu o cunoşti putem sã îţi oferim şi un dicţionar viu; • În cazul în care cartea pe care vrei sã o citeşti este deja împrumutatã de un alt cititor, poţi sã alegi o altã carte sau sã revii dupã 40 de minute; • Poti sa petreci 40 de minute cu cartea ta, dupa care trebuie sa o aduci inapoi la biblioteca; • Serviciile bibliotecii sunt gratuite doar pentru cititorii înregistraţi;

Care sunt regulile pentru cititorii din Biblioteca Vie? • • • • •

Doar cititorii înregistraţi care au citit şi acceptat regulile pot sã împrumute cãrţi.

Doar o singurã carte poate fi împrumutatã odatã.

Nu poţi sã rezervi o carte în avans – acest lucru se face doar la faţa locului.

O carte poate fi împrumutatã pentru 40 de minute şi trebuie sã fie returnatã la timp la bibliotecã.

Cititorii pot sã prelungeascã timpul de împrumut cu maxim 20 de minute în urma unui telefon sau anuntând direct; • Cititorii trebuie sã returneze cãrţile în aceeaşi stare fizicã şi mentalã în care a fost împrumutatã. Este interzis sã aduci daune carţii, sã o îndoi sau sã rupi pagini, sã o patezi cu mâncare sau suc sau sã îi aduci daune care sa îi afecteze demnitatea în orice formã. Cititorul este responsabil pentru pãstrarea carţii în condiţiile în care a primit-o.

• Cititorul acceptã şi posibilitatea pãrãsirii conversaţiei de cãtre carte dacã aceasta simte cã cititorul o trateazã într-un mod total nepotrivit sau îi rãneşte demnitatea.