ARTe No.3 - December 2009 by (AIDA) Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative

nr. 3 - decembrie mbrie 200 2009

Asociatia pentru Initiative Durabile - Alternative

NATURAL SOLUTIONS THROUGH ARTIFICIAL INTELLIGENCE

programming | artificial intelligence | cognitive technologies

Database (re)design | statistics | Key Optimizations ...

email >>> contact@alvintech.ro website >>> http://www.alvintech.ro

We are hiring !!! We are seeking hardworking IT engineers who like solving interesting problems in domains such as artificial intelligence, parallel processing, graph theory, multiscalar architectures, GPGPU, vector mathematics... [extend pattern here]. linux programming and systems architecture IS A MUST. Please send CVs to result of the following source code:

main() { char s[]=”hire”; int i; for(i=0;s[ i ];i++) if(s[i]>32) printf(„%c%c%d%c”,s[i],*(s+i),*(i+s)=i[s]),i[s]); printf(„@alvintech.ro”); }

Echipa editorială Redactor șef Andra Simina Tureac simina.tureac@initiativedurabile.ro Redactori Sonia Maria Bercuci sonia.bercuci@initiativedurabile.ro Silviana Maria Ciurea Ilcuș silviana.ciureailcus@initiativedurabile.ro Ioana - Bogdana Radu ioana.radu@initiativedurabile.ro Mihai Titienar mihai.titienar@initiativedurabile.ro Dan Alexandru Boldea alex.boldea@initiativedurabile.ro Andrei Stanca andustanca@yahoo.com Mihaela Lucia Ion mihaella_ion@yahoo.com Maria Galea predator.lair@gmail.com Cristina Niculae cristina.niculae25@yahoo.co.uk Alina Gurău leben_in_tod@yahoo.com Dana Julei sallzestra16@yahoo.com Layout designer Alexandru-Florin Vintiloiu Imagine copertă Alexandru-Florin Vintiloiu

Cuprins Editorial Credibile sau nu........................................3 Literatură Eseu despre luciditate de Jose Saramago...4 În zahăr de pepene de Richard Brautigan...5 Fotografie De ce îmi place fotografia.........................6 Interviu Mihai Fischer.Pictură + concept....8 Teatru Festival de teatru al deţinuţilor....................10 Teatrul - o cutie de bomboane! ...................12 Pictura Despre Suzanne Valadon............................14 Eveniment Simfonia Fantastica................................16 Interviu Remus Cernea........................................18 Culturi Sărbătorile de iarnă la români și la ruși.....22 Extrase Poezii Dana Julei.....................................24 Galerie Felicitări hand-made - Cristina Vatan......26 Fotografii - Sebastian Constantin Tureac 28 Artă contemporană Arta contemporană românească încotro 32 Cinematografie Haotica Ana...........................................34 Să ucizi o pasăre cântătoare.....................36 Blog „ON” subject .........................................38

m aju uns să ă pun la îndoială credibil bili bi litatea produselor editoriale dee ori r ce tip p. Cărţile, de exemplu, şi mă ă refeer aici la cărţile bune, d r care sun da dar sunt unt edi edit ed itate n neglijent, cu greşeli de reedactare d ctaree şi tehnoreda da actare care îţi fură din plăcer ereea lecturii, şi cu er u texte de promovare pline de clişee enerva ante afişate ţipător pe prima copertă sau pe coperta a patra, tra, întâmpină cele mai mari probleme leme de d credibidibi litate din partea consumatorului. umatorului. lui. „Cel el mai bu bun roman o de până pân â ă acum”, sau „cea mai bună ă cartee a anului” nului” ului” su sunt unt cuvinte întâlnite adese ade adesea adessea la cărc ţile ce aparţin arţ stiluluii beletristic, etristic, căutate căuta pe rafturile librăriilor, ilo în anticaant riate sau au târguri rguri de cart ca carte. arte Acestea, st , împreună împre reună un nă cu c citatele de pee co c perta a pa patra, atra, ra de natură, na în mod d normal, al, să prezinte prezi prez pre ezin inte nte conţinutul cărţii, sunt sun unt nt gândite gândite dite şi ales alese ale în aşa fel dee cătree redactor, actor or, înc îîncât ncât să-l atragă pe potenţialul poten otenţialu oten nţialul alul ul cumpărător cumpără cumpărăto mpă pă ă or prin p n laude exaa-gerate, rate, nead n neade adeevă evăruri sau prin nişte citate te de despre desp espre altee cărţi căr ărţi mai m cunoscute cu u alee scriitorului, criitoru ului ui, in invitându-l pe cititor or să cum cumpere totuşi cump totuşi to tuşi cartea, cartea, a ea doar do o pentru că poartă ă nu numele num me autorului respe pectiv. ectiv Aceeeaşi şi pro problemă a credi p dibilităţii bilităţiii din din n aproape p oap a aceleaşi cel eleaşi lea mo m motive, am întâlnit-o şi în n ca azzu zul articolelor unor nor blo bloguri bloguri. oguri. uri. u ur r . Deşi şi blog blo b blogurile, logurile rile, mai ales cele specializatee, au au un conţinut şi un u mod od d dee exprimare exprim exprima to tottal nesupravegheat, tocmaii pen ntru u că că in informaţia rmaţia oferită ofe ferită nu tre trece eecee şşi prin p mân na unui editor, ele tind totuşi şi să reprezint prrezin z nte o sursă de info informare, inform m de aceea este important ca acestea să ă câşştige gee în î cre r dibilitate. bilitate. te. După părerea mea, acest lucru se poate realiza a doa ar at atunci tunci u când redactorii câ edactori da vi virtuali renunţă la subiectivitate şi adoptă v tă un limbaj mb baj a adeccva v t spaţiului spaţiulu p spa public. Prea multe critici, laude şi comenmen tarii ii, nu u ajută la dob ob bândirea ândirea ân direa imparţialităţii, impa imparţialită tăţii, ăţi ţii, nici în cazul blogosferei blogosferei,, şi ş cu atât at m mai puţin pee piaţa pia dee cca carte. Dee ace D aceea, ceea, a, vă recomand and d dragi redactori, să fiţi ceva mai ma aten atenţ atenţi la ce vreţi să vr ă comunicaţi com om şi la modul în care o faceţi. eţi. Nişte mesajee cu un conţinut on nţinut clişe cclişeic şe şi hiperbolizat şeic zat at de promovare al cărţii nu vor păcăli decât poate, p ate te, un gen gen de public mai puţin experimentat, i t dar niciodată nu vor atrage gee interesul interesu esull unui unu u public specializat. Cât despre pre re postările ostările pe blo blog, dacă atenţia publicului general este ceea ce căutaţi, ar trebui ebui să luaţi uaţi în cconsiderare co statutul vo vostru ost stru în acea comunitate virtuală la ca care ar aţi aspi a rat de la bun începu putt. Cei care apre preciază va-

loarea unei informaţii, nfo forrm ii, vor încerca ma maii întâi să o verifice, apoi să o distribuie, încercaţi să le faceţi munca mai uşoară, asumându-vă responsabilitatea esponsab credibilităţii.

Redacţia nu-și asumă răspunderea asupra conţinutului articolelor publicate, semnatarii acestora fiind unicii răspunzători pentru cele afirmate.

Andra Simina Tureac

ESEU DESPRE

LUCIDITATE

ă întrebam cum ar scrie Jose Saramago o recenzie, folosindu-se de stilul său inconfundabil, dar încercarea moarte n-are, să vorbim, deci, puţin despre autor, acest geniu al literaturii care a luat Premiul Nobel în 1998, pentru literatură, desigur, un geniu care s-a impus cu autoritate în domeniu după ce în tinereţe lucrase ca mecanic, disecând mecanismele societăţii în care trăim cu minuţiozitatea unui mecanic şi scriind romane cu o mare luciditate şi cu un umor de geniu, dar ieşind din canoanele literare şi folosindu-se de reguli proprii de punctuaţie şi de construcţie a frazelor lungi şi îmbietoare, dând lecturii o muzicalitate rar întâlnită şi-un ritm demn de Camoes, Pessoa sau de alţi poeţi din patria sa, Portugalia. „Eseu despre luciditate” poate fi considerat ca fiind continuarea unui alt roman de excepţie al lui Saramago, „Eseu despre orbire”, dar la fel de bine poate fi privit ca fiind un roman

în sine, independent de alte scrieri ale autorului, dar poate vă-ntrebaţi despre ce-i vorba-n carte, aşadar şi prin urmare, romanul debutează cu un scrutin general în capitala unei ţări imaginare, necunoscute nouă, dar obişnuite, universalitatea acesteia fiind evidentă şi sărind în ochi lucid, dar iată că, la sfârşitul zilei, după ce încetează numărătoarea voturilor, aflăm despre faptul că majoritatea covârşitoare a populaţiei a votat în alb, ciudat şi constituţional mod de protest împotriva clasei politice, dar conducătorii nu se lasă şi atacă frontal, haideţi din nou la urne duminica viitoare, dar, fatalitate, numărul votanţilor în alb devine şi mai mare.

espre implicaţiile acestei acţiuni colective ne vorbeşte Saramago cu o mare luciditate şi cu un simţ al umorului deosebit de fin, este un roman despre politică, despre limitele sistemului de guvernământ din ţările democratice, despre realitatea crudă a societăţii în care trăim, dar Saramago are preocupări bizare şi nu se opreşte aici, el evidenţiază,

de asemenea, incapacitatea instituţiilor aşa-zis democratice de a gestiona o criză iscată din manifestarea unui drept constituţional al oamenilor, acela de a vota în alb, instituţii care se plasează din ce în ce mai departe de axa democraţiei, devenind cinice, îngrăditoare şi opresive, nu-i aşa, fiecare cum poate, ele pot să fie aşa cum sunt.

aramago poate vorbi despre ele iar noi vom putea observa în detaliu complexa dinamică a guvernării umane, o guvernare care este departe de raţionalitatea pe care ne aşteptăm să o manifeste, ah, ce carte bună, nu doar datorită valorii sale artistice şi a perspectivei pe care ne-o propune, ci şi prin raportarea la contextul alegerilor actuale din România şi la nemulţumirea populaţiei vizavi de clasa politică, atenţie, stimaţi politicieni, oamenii se pot guverna şi singuri.

Andrei Stanca

SCUFUNDĂ-TE ŞI TU ...

IN ZAHĂR DE PEPENE „În zahăr de pepene se făceau şi se desfăceau toate, aşa cum viaţa mea-i făcută din zahăr de pepene. O să-ţi povestesc despre asta

.”

căci eu sunt aici, iar tu, departe

şa debutează cel de-al treilea roman al lui Richard Brautigan, publicat pentru prima oară în 1968, şi reeditat ulterior. Autorul cunoscutului roman „La pescuit de păstrăvi în America”, creează o biblie personală, dedicată unei alte lumi „În zahăr de pepene”. Carolin Blakely de la CLA Journal numeşte „insolit şi abrupt” stilul lui Brautigan, însă consideră că mesajul său „este la fel de profund şi de solid ca al marilor autori consacraţi”.

efiind inclus între aceşti mari autori recunoscuţi pretutindeni, Brautigan se face cunoscut la nivel înalt drept „vocea generaţiei hippy”. El se afirmă printr-un stil nonconformist, îmbină parodia cu satira şi cu umorul negru, este nu neapărat un anarhist cât un om decupat dintr-un context necunoscut nouă, şi lipit peste o societate cu probleme. Viaţa lui Brautigan este marcată de o sărăcie cruntă, într-o familie destrămată. Copilăria a însemnat pentru el o preumblare prin diferite oraşe, sub tutela unei mame iresponsabile şi a numeroşilor ei concubini, dintre care unii o şi abuzau fizic. La şcoală a avut rezultate foarte bune, a scris pentru ziarul liceului, a făcut parte din echipa de

baschet şi şi-a făcut prieteni. A călătorit mult, a avut o atitudine nonconformistă, iar în ’55 a fost diagnosticat cu schizofrenie paranoică şi depresie clinică, tratată cu terapie electroconvulsivă. A avut numeroase relaţii şi a fost căsătorit de mai multe ori, având şi o fiică. În 1984, la vârsta de 49 de ani s-a sinucis, după o perioadă de suferinţă în izolare.

oate e de condamnat faptul că m-am axat atât de mult pe viaţa autorului şi nu pe carte. Este însă foarte greu să vorbeşti despre ea. Orice ai spune pierzi foarte mult din bogaţia textului. După ce am scris prima variantă a acestui articol, am căutat pe net alte recenzii. Am fost curioasă. Ce m-a surprins, a fost faptul ca undeva, alternând între neînţelegerea sau cultul acestei cărţi, nimeni nu a vorbit deloc despre Brautigan şi viaţa acestuia. Căutaţi şi voi dacă nu mă credeţi pe cuvânt. Nu ştiu în ce măsură aceste detalii personale îi explică opera de faţă. Ce mă frapează însă, este faptul că un om cu o viaţă atât de tristă, şi de şocantă, de disfuncţională, a reuşit să scrie o carte atât de perfectă!

a şi dimensiuni, este o carte „de buzunar”, o carte în format mic, de 240 de pagini şi cu un scris foarte mare. Frazele sunt scurte, simple din punct de vedere stilis-

tic, şi pot apărea ca lipsite de sens. Părerea mea e că acele nonsensuri sunt metafore , şi în acest caz textul devine chiar „încărcat”. Predomină naraţiunea, făcută la persoana întâi. Personajul principal nu are nume. MOARTeul este necunoscutul, Tigrii sunt primordialul, păstrăvii înţelepciunea, iar restul este zahăr de pepene (combinat cu ulei de peşte uneori). „În zahăr de pepene” este o carte pe care o recomand cu tărie. Este păcat că nu este cunoscută unui public mai larg de cititori, însă o dată citită, rămâne de neînlocuit. O carte genial de frumoasă! Cât despre Brautigan, aşa cum a scris chiar el însuşi, „Toţi avem un loc în istorie. Al meu sunt norii.” („All of us have a place in history. Mine is clouds.”)

Ioana Bogdana Radu

DE CE ÎMI PLACE Înainte de a scrie acest articol, marcând astfel debutul meu ca „scriitor”, am întrebat în stânga şi-n dreapta oamenii despre ce ar fi ei interesaţi să citească legat de fotografie. Colegii de serviciu mi-au răspuns în cor „partea tehnică” (sunt ingineri, trebuie să-i înţelegeţi) în timp ce alţii au fost mai degrabă interesaţi de partea de compoziţie, despre cum cade lumina şi cum se obţin anumite efecte. Am scris un articol

mai devreme, în care explicam diferenţele între două fotografii. Am renunţat la el pe motivul că mă adormea chiar şi pe mine şi am decis să nu mă intereseze ce mi-au spus toţi oamenii ăia, să fac în schimb altceva.

încolo” chiar dacă acel pic e deasupra unei prăpăstii sau în mijlocul unei străzi cu patru benzi? Ceea ce nu poate fi negat este că, în spatele unei fotografii reuşite se află, de obicei, o poveste interesantă. Şi nu există fotograf care să nu aibă măcar o poveste ieşiDe ce îmi place mie să tă din comun de spus. Iată, în fac fotografii? Cum să trans- continuare, una din poveştile pun în cuvinte acea goană mele. după imaginea perfectă pe care o port în minte, acel Cred că era prin primăefort de a ajunge „un pic mai vară când un vechi prieten,

FOTOGRAFIA... tot fotograf, m-a sunat să-mi spună că e în Bucureşti. Planul era făcut, ne vedem, tragem nişte poze faine după care le stingem cu bere şi amintiri la o terasă pe un acoperiş, ştiam noi care. M-am echipat, am luat aparatul şi tot ce-mi trebuia şi am plecat spre Romană. Odată ajuns, am început verificările acelea tehnice (diafragmă, timp de expune-

re necesar pentru câtă lumină aveam şi tot felul de alte amănunte plictisitoare) cu aparatul de gât. La un moment dat, scoţând nasul din display, o văd pe asta-mică pendulându-se în faţa mea. S-a uitat fix la mine şi m-a întrebat:

A urmat o sesiune de strâmbături vreme de vreun minut, după care a fugit - probabil o fi chemat-o maică-sa. Tocmai ce apărea şi amicul în cauză, care m-a cam invidiat pentru ocazia pe care a pierdut-o. În schimb, mi-a confirmat „poza asta e -Tu eşti nenea care face poze? de photo magazine!” şi trebuie să-l cred pe cuvânt. În -Da, eu sunt. fond, are mai multă experi-Şi-mi faci şi mie? enţă decât mine în domeniu. -Hai că-ţi fac. Există o infinitate de feluri în care poţi vedea un lucru. Provocarea este să îl arăţi aşa cum te-a impresionat pe tine, aşa cum arată în sufletul tău când închizi ochii. E necesar să cunoşti reguli tehnice şi de compoziţie, dar astea se învaţă pe parcurs. Partea importantă e să reuşeşti să-ţi spui povestea prin fotografii. Dan Alexandru Boldea

MIHAI FISCHER: Arta fotografică, a devenit acel „rău necesar” profesiei de pictor, obligându-i pe aceştia din urmã să creeze noi aspecte de surprindere şi realizare a unui tablou. Obiectivul are posibilitatea să observe şi să înregistreze atât întregul ansamblu, cât şi detaliile, creând senzaţia unui tot unitar al cadrului surprins; pe când ochiul are nevoie de o perioadă prestabilită de timp pentru a surprinde cadrul - ca un ansamblu creat dintr-o mulţime de amănunte. Fotografiile lui Mihai Fischer surprind detalii considerate iniţial de cãtre ochi ca fiind insignifiante sau nedetectabile, pentru ca ulterior, sã regãsim, sã recunoaştem în ele un cotidian banal poate devenit interesant. Student în anul IV la Universitatea Tehnicã din Cluj Napoca, Facultatea de Electronicã şi Telecomunicaţii, Mihai Fischer este un fotograf insolit în plinã formare, ce

r reviste, se fură, care sunt artiştii care te-au influenţat a cel mai mult în stilul fotoc grafic pe care l-ai adoptat? g M.F : Am fost foarte mult ttimp ambiţionat de lucrãrile llui Steve Chong. De la noi ll-aş putea aminti pe Alex Gâlmeanu sau pe Vlad EfG ttenie, pentru care am o stimă aparte. m

realizeazã şi prelucreazã instantanee fotografice demne de a înlocui naturile statice ale pictorilor flamanzi. Lucrãrile sale pot fi vãzute atât în decorul unui club cu dichis din Cluj Napoca, cât şi în reviste de specialitate. Dar sã nu lăsăm doar lucrările lui Mihai Fischer să ne transpună în realitatea lui prelucrată, ci să aflăm direct de la el modul în care şi-a format acest stil fotografic. AIDA: Cum se împacã meseria de inginer cu pasiunea de fotograf? Mihai Fischer (M.F.): Greu. Politehnica se împacã greu mai cu orice, dar în momentul în care am o idee (deşi sunt rare aceste momente, din cauza facultãţii, sau poate datoritã facultãţii), ca fotograf dedicat încerc sã fac orice pentru a o materializa într-o lucrare. AIDA: Meseria de fotograf este una care nu se învaţă din carţi şi

AIDA: De ce calitaţi are n nevoie un fotograf în spaţţiul cultural românesc penttru a se afirma? M.F: În principal tãrie şi o originalitate. Originalitate p pentru a te desprinde de p plafonarea artisticã în care sse complac majoritatea ffotografilor contemporani, îîn ultimul timp s-a apucat ffoarte multã lume de acestã meserie, si puţini reuşesc sã realizeze ceva spectaculos, unic, nou. Da, fotografiatul este o modalitate plãcutã de aţi petrece timpul, dar este un pas mare până la fotografia artistică. Am mai afimat cã este nevoie şi de tãrie ca o calitate

PICTURÃ + CONCEPT principalã a unui fotograf, deoarece într-o societate în care orice individ cu aparat foto se considerã artist, este greu sã te afirmi în faţa celorlalţi. Este greu până te observă primul galerist, primul critic de specialitate. AIDA: Unde ai vrea să expui? M.F: Deocamdatã mã mulţumesc cu diverse apariţii în ţara, mai ales în Cluj-Napoca, dar miar plãcea sa-mi vad o lucrare odata în New York. Bãnuiesc cã oricine vrea asta, vrea sã devinã faimos într-un oraş cu mare potenţial cultural. AIDA: Care lucrare a fost cel mai greu de realizat, dar a adus şi cele mai multe satisfacţii?. M.F: Am o lucrare intitulatã „Impossible things” care mi-a adus cel mai mult feedback din partea publicului, dar a fost şi cea mai greu de realizat, dat fiind momentul şi motivul prelucrãrii ei. M-a ajutat mult sã trec peste anumite lucruri. AIDA: Îţi place în acest moment lumea artisticã româneascã? M.F: Da! Ce-i drept trebuie sã ştii unde sã priveşti, dar poţi gãsi lucrări şi artişti excepţionali la noi în ţară. AIDA: Cum îţi prelucrezi fotografiile? Şi mai ales de ce le prelucrezi ? M.F : Cum? Păi asta depinde de cum vreau sã reapară fotografia iniţială, astfel încât sã se apropie cât mai mult de ideea

mea. Prelucrez pentru cã sunt de pãrere că o fotografie conceptuală, exprimă mai mult în acest fel. Şi de ce sã nu îmbini lucrurile dacã ştii cã rezultatul va fi o lucrare nouă, iau un obiect din cotidian şi îi dau o identitate. Fotografia nu trebuie să fie doar rezultatul primul click al aparatului foto. Înainte de a fi fotografie, este o idee, este o bucăţică de artă, arta nu e o simplă fotografie. Mã refer doar la fotografia

conceptualã, şi nu aş face aşa ceva cu un portret. AIDA: Care sunt temele predilecte în fotografiile tale? M.F: Momentan sunt la o rãscruce de drum. Dacã pânã acum am facut fotografie still life conceptualã, azi experimentez cu oameni. Aştept doar sa am mai mult timp liber pentru a îmi pune ideile pe hârtie fotografică. AIDA: Cum te vezi peste 2 ani? M.F: Inginer? :) Cât despre fotografie, camera foto nu va sta altundeva decât în mâna mea. AIDA: Inginer sau fotograf profesionist, ce meserie alegi? M.F. Un alt fotograf clujean, domnul Mircea Albu, acum mulţi ani, a fost pus în aceeaşi situaţie ca mine, el a ales fotografia. Eu aleg „ingineria”, iar fotografia va deveni un mod de exprimare dincolo de job. AIDA: Spune-mi câteva cuvinte despre tine ca tânăr fotograf. M.F: Tânăr viitor absolvent...Glumesc, sunt genul de fotograf care va aştepta şi va face orice pentru ca fotografia prelucratã sã fie aidoma rezultatului dorit. Nu construiesc ideea în funcţie de fotografie, ci invers.

Mihaela Lucia Ion

FESTIVALUL NAŢIONAL D E T E A T R U AL DEŢINUŢILOR

E X I T

pania pe drumul până la ultimul me-

şim. Să fim mai înţelegători. Şi să ne ac-

trou. Tot atunci, eu şi prietenii mei l-am

ceptăm aşa cum suntem, şi să încercăm

cunoscut pe regizorul ultimei piese din

să ne schimbăm. Unii reuşesc, alţii nu…

program, reprezentată de deţinuţii de la Penitenciarul de Maximă Siguranţă

AIDA: Ai spus că nu ai vrea să re-

Iaşi: „Haina de om om”.. Un student la teatru

vii în Bucureşti pentru a face teatru. Mie ş p

care ne-a mărturist că l-au ales pe el, pentru că îl ştiau cel mai nebun. Nu i-a fost foarte greu să lucreze cu „actorii deţinuţi”, mai ales când are în plan o piesă de teatru cu nebuni. De aici a Sfârşitul de lună noiemoiem-

pornit o întreagă discuţie despre artă,

brie în Bucureşti mi-a stârnit rnit curiozita-

artişti, oameni şi oraşe. În continua-

tea şi pofta de teatru cu un eveniment

re sunt câteva dintre răspunsurile lui,

neobişnuit. Timp de două zile pe scena

prea puţine pentru a-l cunoaşte măcar

Teatrului Nottara s-a desfăşurat făşurat festi-

la fel de bine cum am reuşit noi să-l

valul de teatru EXIT cu deţinuţi-actori.

cunoaştem în 60 de minute.

Proiectul a fost posibil la iniţiativa Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor enitenciarelor în colaborare cu Asociaţia A.R.T. Fusion cu scopul de a schimba unele preconcepţii sociale şi a încuraja reintegrarea deţinuţilor în societate după pă eliberarea acestora. Penitenciarele din toată ată ţara şi-au trimis deţinuţii să-şi spună ă poveştile în nouă piese de teatru pe scena cena Nottara. Prin această formă de exprimare rimare artistică se prezintă viaţa în închisoare soare şi traiul de după perioada detenţiei. ei. mit prin talenActorii amatori au uimit tul lor. Am urmărit spectacolul olul cu admitea celorlalţi, raţie, împărtaşind curiozitatea am plâns, am râs şi am bătut puternic din palme. Barul de la etaj a fost martorul impresiilor noastre, iar cafeaua com-

AIDA: Ai regizat o piesă care a fost jucată pe scena teatrului Nottara de nişte actori deţinuţi. Cum te-ai simţit? Cum s-au simţit actorii? Florin Caracala: E ciudat să spun acum cum m-am simţit eu. Nu ştiu. Nu mă simt niciodată la fel în timpul (sau după, în cazul de faţă) unui spectacol. Poate acum mă simt mai încărcat. Mai plin. Mai viu. Mă bucur că am reuşit să îmi ating scopul. O dată faţă de ei, oamenii „privaţi” de libertate, o dată faţă de spectatori, aceia aşa-zişi liberi, şi o dată faţă de mine, că am putut să duc la un bun sfârşit acest proiect aproape exact aşa cum mi-am propus. Cât despre ei, cred că au reuşit să se regăsească pe ei. Să se ajute pe ei înşişi prin ei înşişi. Cred că au reuşit ceea ce noi nu prea reu-

pentru

public,

ci pentru pe actori.

spune ceva oamenilor. (la fel ca deţinuţii, nu?)

La ce te-ai referit? F.C. : Nu am spus că o fac pentru ac actori,

sp spus că o fac a atât pentru a actori, şşi

cât

pentru

public.

Şi

dacă stau bine să mă g gândesc, nici

s-a părut că sala

pentru actori, nici pentru public, cred că

teatrului Nottara a fost plină pe tot

pentru oameni. AIDA: Am înţeles că metodele tale de lucru sunt un pic neobişnuite,

şi nu Bucureşti? F.C.: Nu vreau să vin în Bucureşti

supui oamenii cu care lucrezi unui tra-

pentru că deocamdată nu am găsit o

tament „interesant” pentru a obţine re-

formă de exprimare pentru publicul de

zultatele aşteptate. Vrei să ne vorbeşti

Bucureşti. Să fim serioşi, spectacolul cu

puţin despre aceste metode?

deţinuţii este un spectacol care poate

F.C. : Bai oameni, nu am metode.

avea un impact în orice oraş, dar să vin

Nu ştiu. Lucrez cea mai mare parte a

să montez în Bucureşti, cred că îmi mai

timpului instinctual. Nu am cum să am

trebuie multe de învăţat.

metode. Încă. În schimb, cred că dacă

Nu ştiu dacă m-a dezamăgit ceva

mă uit în ochii unui om şi îi vorbesc sin-

la Bucureşti acum… adică, nah… ştiu

cer, reuşesc să îl fac şi pe el măcar o

cum sunt teatrele în Bucureşti. Ştiu cum

secundă să îmi vorbească sincer, şi nu

se organizează festivalurile în Bucureşti

neapărat cu cuvinte. Iar acea secundă

şi nu numai. Nu cred că e ceva de re-

cred ca îmi e de ajuns pentru a şti cum

proşat. Nu am avut nicio surpriză. Cât

să îl abordez.

despre Iaşi, hai să nu vorbim, ok?

ne-mi câte ceva despre proiectele tale viitoare. F.C. : Acum, acum tocmai am terminat un proiect de la Iaşi, la Ateneul Tătăraşi, un spectacol „fast forward. Now rewind”. După „cartotecă” lui Tadeusz Rozewicz. Urmează să mă recuperez de sărbători, apoi să mă ocup un pic de examenele de la facultate. Apoi cred că o să încep proiectul la Socola (spectacolul cu nebunii), apoi, va trebui sa ma întreb şi să mă gândesc bine de tot dacă mai vreau să fac chestia asta în

parcursul festivalului; Totuşi, ce te-a dezamăgit? Şi de ce preferi oraşul Iaşi,

AIDA: La ce lucrezi acum? Spu-

continuare. Deocamdată stau şi nu ştiu ce să fac. AIDA:

unde

pasiunea

pentru teatru? F.C. : Pasiunea o am de când eram copil. Pentru teatru neapărat, nu ştiu. Dar pentru a găsi feluri de a vorbi, demult. AIDA: Ai vreun mesaj pentru iubitorii de teatru? F.C. : Eu nu am mesaje în cuvinte pentru oameni în general. Nu ştiu ce să

AIDA: La un moment dat, ai

spun. Nu pot să urez nimic, adică nu

AIDA: Ai mărturisit că nu faci

menţionat că îţi doreşti un proiect în

că nu pot, nu îmi place să fac chestii din

spectacol p

care să lucrezi pe scenă cu nişte ne-

complezenţă. Nu… dar dacă trebuie să

buni. De ce vrei să faci

spun neapărat ceva, ei bine… „într-o zi,

tteatru cu nebuni?

sper… mai mult decât cuvinte.”

F.C. : Nu pe scenă, cchiar în curtea spitalului. D Da. Pentru că am impresi sia că ei ar putea să îşi do dorească mai mult decât al alţi oameni să fie vazuţi. Şi cred că ar vrea să li se dea posibilitatea de a

Andra Simina Tureac

Teatrul:

o cutie cu bomboane

Respins! Mulţumim! Închide uşa! Mii de emoţii mă lovesc, sute de imagini mi se derulează în faţa ochilor, zeci de ore de nesomn îşi fac dintr-o dată simţită prezenţa. Nu mai am putere să strig, să vorbesc, nici măcar să plâng. Merg încet spre metrou, cu ochii pierduţi în zare, ca un roboţel.

spectacolele de teatru intră la categoria „Amintiri din copilărie”. Ei sunt cei care lasă scaunele libere în sălile de spectacol şi aleg să îşi bucure sufletul cu alte activităţi „nu atât de plicticoase”. De ce aşa? Nu am înţeles deocamdată, dar expresia fetei la întrebarea „Ai vrea să mergem diseară la teatru?” spune multe.

prietenilor „Da face şi asta mică teatru ca să îşi mai ocupe timpul” şi ale tatălui meu care îmi spunea mereu „Ar trebui să te apuci dragă şi tu de sport că o să te îngraşi de la teatrul ăsta”, eu eram din ce în ce mai încântată de ceea ce făceam şi aşteptam cu nerăbdare repetiţiile din week-end. Încet încet biblioteca mea înceToţi am fost la teapuse să adăpostească tru, obligaţi de doamAm fost un spectator cât mai multe cărţi cu şi na educatoare sau de fidel al teatrului încă de despre teatru iar cutiuţa doamna învăţătoare, când eram mică, asta în care îmi păstram bilepoate şi pentru că am grupaţi doi câte doi la tele la teatru, era din ce trecerea de pietoni, am făcut parte mulţi ani dinîn ce mai neîncăpătoare. tr-o trupă de teatru de văzut măcar o dată un spectacol de teatru. Unii amatori cu care am parEram un copil care creştea şi se maturiza ticipat la diferite festidintre noi au continuat să îşi cumpere singuri valuri şi alături de care pe scenă şi prin culise, printre diverse texte, un bilete şi să meargă la am strâns şi eu câteva spectacole. Din păcadiplome. Printre vorbele copil care făcea spectate, pentru majoritatea, mamei mele care spunea cole pentru...copii. Am

crezut ca o să renunţ când voi ajunge la liceu şi că toate astea vor rămâne amintiri pe care o să se aşeze praful, dar nu a fost deloc aşa. Aveam nevoie de mirosul scenei! Cineva mi-a zis într-o zi „Fetiţo, tu chiar ai talent, e păcat să te laşi!” şi de atunci, am început să cred din ce în ce mai mult că aşa e! Primeam aplauze şi tot felul de complimente care nu făceau altceva decât să alimenteze dorinţa mea de a deveni un „om al teatrului”. ului”. De la toate astea nu a mai fost decât ecât un pas pentru a alege ca diploma mea de licenţă să nuu poarte însemnele ele unor studii econonomice sau ale unor nor limbi străine. Oaia mică a familiei alegea ALTCEVA.

Am primit sprijin atât cât s-a putut, dar simţeam totuşi neîncrederea cu care mă priveau. Şi totuşi nu m-a interesat absolut deloc! Aveam încredere în mine! Aşa am avut luni de zile de nesomn, de vise, de emoţii, de renunţări, de pregătiri, de speranţe, de teamă, de sfaturi şi păreri. Am făcut tot ce-am putut, cum am putut eu mai bine şi....am picat!!!

„Nu-i nimic” mi-am spus după o vreme, nu toată lumea reuşeşte de prima dată. Nu, nu am renunţat să vorbesc despre teatru sau să merg la spectacole, chiar dacă mi se strânge stomacul de fiecare dată când intru în sală şi îmi tremură mâinile când aplaud, nu am renunţat şi nu voi renunţa! Când merg la teatru sunt din nou copil...un copil care priveşte scena ca pe o cutie de bomboane pe care nu şi-o poate permite, la care nnu poate ajunge, dar pe care şi-o doreşte atât de m mult... Alina Gurău A

Suzanne Valadon este o prezenţă insolită, în spaţiul artiştilor, a impresioniştilor, este o mărturie tăcută şi retrasă a mişcării căreia îi este parte integrantă, atât în calitate de model, cât şi ca pictor. Întreaga ei viaţă este o continuă schimbare, născută sub numele de Marie-Clementin, fiica unei spălătorese, Valadon încearcă să-şi depăşească statutul prin orice mijloace, urmează o carieră de acrobat de circ, la care renunţă din cauza unei accidentări, devine model pentru pictori celebri, pentru ca ulterior să le adopte, imite tehnicile de pictură devenind ea însăşi un artist. În Montmartre, cartier aferent Parisului, mediu de consum, de concepere şi de promovare a culturii impresioniste, ea şi-a arătat interesul pentru artă, prima dată lucrând drept model la pictori celebri precum Henri de Toulouse-Lautrec, Pierre-Auguste Renoir, Pierre-Cécile Puvis de Chavannes, de la care îşi însuşeşte tehnici incipiente de desen, şi pictură. Ea adoptă unele tehnici artistice de la pictorii pentru care pozează în calitate de model femme-fatale, tehnici pe care le reconcepe, şi le adaptează cerinţelor ei culturale. Nu imită anumite tehnici pe care le observă, ci le reformulează şi le adaptează stilurilor ei schimbătoare, definindu-şi astfel propriul repertoriul pictural. Prin dubla ei postură de model şi pictor, Suzanne Valadon are acces în lumea artiştilor care

considerau femeia-model ca fiind elementul de senzualitate aparte, ce le întregea ansamblul lor pictural. Artiştii cărora le este model reprezentau gesturile ei feminine pentru a lasa impresia anumitor dorinţe lascive, accentuând lumina pe chip, pe mâini, pe corp, impresioniştii doreau ca modelul să devină senzualul dintr-un decor creat special monoton. Acest decor, de multe ori monocrom, simplu în concepere, trebuia să fie în planul secund al tabloului pentru a nu submina senzualitatea, erotismul femeii reprezentate. Suzanne Valadon, prima femeie artist ce a renunţat la convenţiile impuse de realizarea nudurilor, în care femeile erau într-un fel decoruri senzuale, privite cu o lascivitate exagerată, ea realizând tipul de portret-nud ce dă dovadă de o simplă şi originală naturaleţe. Feme-

ia goală pictată de Valadon nu se simte privită insistent, de un public avid de senzualitate, ci este naturală, degajată de însăşi nuditatea ei şi de faptul că este model pentru o lucrare. De la fiecare artist cu care intră în contact direct sau indirect, Valadon asimilează sau refuză voit să adopte anumite elemente stilistice, astfel încât de la Edgar Degas, observă că desenul nu este secundar în raport cu suportul sau cu culorile, fapt remarcat în majoritatea desenelor/picturilor sale monocrome, simple tuşe Conturile operelor lui Valadon sunt aspre şi nu urmăresc formele corpului, lipsindu-le graţia şi senzualitatea, ea dorind să realizeze un fals bidimensionalism al personajului, aflat de multe ori într-o lucrare fără un decor aferent. Personajele şi evenimentele surprinse de ea, sunt părţi decupate din monotonia cotidiană, ea pictează femei nud mult prea ocupate pentru a poza, pisici ce nu acordă interes faptului că sunt în centrul atenţiei, copii spalaţi de bunici, care nu se simt stânjeniţi de situaţie. Valadon nu este interesată de

crearea unei senzaţii, aidoma impresioniştilor în rândul cărora se formează ca artist, lucrările ei pot fi considerate cadre fotografice din realitatea ei, imaginea unui copil spălat de bunica, prin stilul ei pictural şi grafic devine o operă de artă completă. În cazul acestei lucrări se poate remarca o influenţă a academismului, prin modul de surprindere a unei scene cotidiene, prin schematismul liniilor, pe fundalul

alb al foii, dar şi prin lipsa exprimării şi exteriorizării unei emoţii, din partea chipurilor personajului. De la Paul Cezanne adoptă modalitatea de exprimare artistică prin intermediul unui constrast puternic al tonurilor, la pictor întâlnindu-se cuplul insolit porto-

caliu-albastru, ce creează în acelaşi timp şi o impresie a unei umbre ce ar trebui realizate. Valadon realizeazã prin culori constrastante, în anul 1923 „Camera albastră” autoportret în postura de odalistă, dar şi de artist format. În momentul în care realizează autoportretul în postura de odalistă, îşi definise deja propriul stil artistic astfel încât nu se poate afirma că este un experiment cromatic. Foloseşte atât culori (albastru intens, alb, verde) cât şi elemente care contrastează, florile de crin de pe covertura ca simbol al puritãţii în antiteză cu poziţia lascivă a femeii nesenzuale aşezate în pat cu tigara aprinsă între buze, albastrul ce o înconjoară ca simbol al înţelepciunii, al nobleţei în contradicţie cu ţinuta, poziţia torsionată şi proporţiile corpului. Într-un fel se poate afirma că prin realizarea acestui tablou, Valadon îşi exprimă manifestul artistic, contrar cerinţelor impresioniste în care femeia pictată trebuia să fie un simbol al senzualitaţii, ce se lasă să fie admirată, emanând erotism. În autoprotret, Valadon permite să fie admirată şi privită de un public critic, dar nu doreşte să re-creeze acelaşi model de senzualitate/frumuseţe feminină. Suzanne Valadon, produs insolit al atmosferei boeme din Montmartre, lipsită de o educaţie, dar plină de talent a recreat acel tip de artist „naiv” modern, a recreat culorile, desenele şi într-un fel şi rolul ei în societate, depăşind anumite trepte sociale, de la croitoreasă, ajunge acrobat, model femme-fatale, pentru ca ulterior să devină ea însăşi o artistă.

Mihaela Lucia Ion

Încerc să fiu spectatoare cât mai des posibil. Iar spectacolele la care îmi doresc cel mai mult să mă aflu în public sunt cele cu caracter „contemporan”: teatru contemporan, dans contemporan etc. Am întâlnit însă, de-a lungul scurtei mele călătorii prin lumea artelor vizuale, un egal pus între contemporan şi şocant, presupusa originalitate a acelor spectacole constând în încercarea de a atinge paroxismul unor concepte groteşti. Ca spectatoare la Simfonia Fantastică, regizată de Gigi Căciuleanu şi prezentată în cadrul FNT, am avut încântarea de a descoperi un adevărat univers al contemporanului, un spectacol pur şi original, a cărui perfecţiune nu constă în decantarea ideilor până la absolut, ci în prezentarea unei noi frumuseţi; Simfonia Fantastică îi dă spectatorului impresia că este un spectacol făurit într-un univers paralel, coborât apoi, într-un mod miraculos sau pur întâmplător, în această lume „contemporană” . Înainte să asist la acest spectacol, nu concepeam existenţa unui dans cu adevărat nou şi revoluţionar; credeam

că există un număr limitat de mişcări, asemeni cuvintelor dintr-o limbă; originalitatea stătea, în opinia mea, în modul în care erau compuse „frazele”. Greşit! În mai puţin de două ore concepţia mea despre coregrafie s-a schimbat radical: privind Simfonia Fantastică, am descoperit că mişcările sunt alfabet, aşa cum spune însuşi Gigi Căciuleanu, iar originalitatea presupune crearea unei limbi noi ! Simfonia Fantastică, „o piesă de teatru coregrafic”, după cum o defineşte regizorul, „este o înşiruire de impresii în afara oricăror epoci, spaţialităţi sau cronologii anume”. Suportul dansului este însuşi cuvântul:

Sursa imagine: fnt.ro

texte din Moliere, Baudelaire, Verlaine, Edmond Rostand şi Shakespeare dobândesc pe rând prin dans o formă fizică dinamică, spectatorul descoperind că există o dimensiune coregrafică a cuvântului şi a sonorităţii acestuia: mişcarea devine vector al cuvântului şi al conţinutului său. Cadenţa extrinsecă este susţinută de muzica integrală a Simfoniei Fantastice a lui Berlioz, compusă la doar 27 de ani, fiind atât lucrarea cea mai familiară publicului meloman, cât şi cea care îl (re)prezintă pe Berlioz în întreaga sa complexitate. Osmoza artelor (dans, literatură şi muzică) este perfectă, cu atât mai mult cu

cât fiecare scenă receptată la nivel vizual este dublată la nivel auditiv de muzică şi de text literar.

luptate” al lui Matisse etc.; totuşi, spectatorul nu asistă la o replicare voită a artei plastice prin cea a dansului, Pe parcursul spectacolu- ci la oglindirea în ambele a lui, se pot observa similitudini unor repere universale ale între anumite tablouri repre- artei moderne. zentative pentru arta plastiCare este înţelesul Simcă şi compoziţia scenelor din foniei Fantastice? Pentru Simfonia Fantastică; deşi la mine, ridicarea acestei înnivel extrinsec, vizual, aceas- trebări este echivalentă cu ta nu se aseamănă foarte căutarea înţelesului naturii mult cu cea dintr-o anumită însăşi; acest spectacol- pe lucrare, sentimentele declan- care îl privesc ca exprimând şate de ambele sunt (aproa- chintesenţa vieţii- deşi cape) identice. De exemplu, racterizat la toate nivelurile unul dintre „tablourile” din sale de o incredibilă noutaSimfonia Fantastică se ase- te, este în primul rând, paramănă incredibil de mult din doxal, universal. punct de vedere al atmosferei cu „Dejunul pe iarbă” al Silviana Ciurea Ilcuş lui Monet, altul împrumută „aura” lui „Lux, calm şi vo-

Simfoonia a Fanta asttică nu e un spectaccol de danss. Simfonia fa antasstică esstee un speectaacol.

AIDA: Domnule Remus Cernea sunteţi o persoană cunoscută pentru faptul că a demarat şi a susţinut numeroase acţiuni civice, precum şi pentru faptul că a intrat recent în politică. Ce v-a determinat să faceţi toate acestea, de unde vine această dorinţă de implicare? Remus Cernea: Greu de spus de unde vine. Vine din interiorul meu, din felul meu de a fi. Întotdeauna am încercat sa fac ceva în viaţă, să promovez o serie de lucruri care mi se par important de promovat, cum ar fi valorile culturale, civice sau politice. În acest moment, România este o ţara aflată în suferinţă, sub toate aspectele menţionate anterior. Predomină pseudo-valorile şi cred că este important ca acele voci în masură să promoveze valorile autentice să

facă acest lucru şi să se implice cât mai mult. Eu am încercat sa fac ceea ce ţine de mine; Am încercat să pun în mişcare cât mai mulţi tineri, să generez proiecte sau acţiuni civice în ideea că merită să te implici, că această opţiune a unora de a se resemna prematur este o eroare, o opţiune care scapă din vedere lucruri esenţiale. AIDA: Aţi vorbit de valori şi de pseudo-valori. Puteţi să ne daţi exemple de valori şi de pseudo-valori? Remus Cernea: Valorile autentice ţin de realizările extraordinare pe care leau avut oamenii atunci când şi-au valorificat potenţialul creator, indiferent de dome-

niul în care au activat. Astfel de oameni demonstrează că omul este un animal foarte interesant care vrea să-şi depăşească în permanenţă limitele, iar asta dă culoare şi sens existenţei noastre. Pseudo-valorile sunt acele lucruri de proastă cali-

tate trâmbiţate de şarlatani sau de personaje care de multe ori nici nu stăpânesc bine limba maternă. Aceste lucruri au aparenţa de autentic, când de fapt ele sunt doar schimonosiri ale creativităţii umane. Dacă într-o societate există o confuzie mult prea mare între valori si pseudo-valori, acea societate este sortită mediocrităţii. Este ceea ce din păcate se cam întamplă în România. AIDA: Care credeţi că sunt cele mai importante probleme ale societăţii noastre? Remus Cernea: Lista este enormă. O mare problemă avem cu istoria noastră. România este o ţară aruncată dintr-o parte în alta a istoriei. Am avut 50 de ani de dictaturi. În România este nevoie realmente să avem modestia de a învăta democraţia. Până nu învăţăm democraţia, acest lung şir de mari probleme pe care le avem vor persista. De asemenea, o altă problemă este cea de relaţionare între noi. Am fost impresionat atunci când am fost în alte ţări şi am văzut cum relaţiile dintre oamenii de acolo sunt mult mai deschise decât relaţiile pe care le văd între oamenii din România. Asta pentru că

exista o anumită demnitate umană pe care celălalt o recunoaşte în tine, în societaţile civilizate. Sigur, până la proba contrarie. În România oamenii sunt încrâncenaţi până la proba contrarie. AIDA: Aţi scris o carte, „Manifest împotriva becalizării României”. Ce aţi urmărit prin lansarea acestei cărţi? Remus Cernea: În esenţă, această carte vorbeşte despre distincţia dintre valori şi non-valori. Prin becalizarea României înţeleg tocmai această avalanşă de non-valori care inundă spaţiul public din România lăsând senzaţia foarte multor oameni că doar asta există în România. Ori în România sunt şi multe insule de oameni care realmente îşi asumă şi generează valori autentice. Aceste insule au nevoie însă de o mai mare vizibilitate; iar vizibilitatea aceasta are ca miză esenţială din punctul meu de vedere faptul că tinerii din România trebuie puşi în contact şi cu valorile autentice tocmai pentru faptul că ei sunt oameni în formare şi valorile autentice sunt cele care pot să le dea o şansă să se formeze cât mai deplin, să devină oameni cât mai faini.

AIDA: În 1998 aţi avut o iniţiativă de-a dreptul lăudabilă, aţi fondat Societatea Culturală Noesis, responsabilă pentru editarea primelor cărţi online româneşti. Cărţile electronice erau aşadar, în acea vreme, o necunoscută pentru cititorii din România. Care erau aşteptările dumneavoastră legate de acest proiect? Remus Cernea: În acea perioadă eram în facultate şi împreună cu câţiva studenţi am făcut un grup, Societatea Culturală Noesis cu care am iniţiat o serie de acţiuni civice şi culturale. Unul dintre proiecte a fost acesta de editare a primelor carţi electronice din România, care au fost nişte antologii cu texte ale unor tineri autori. Printre tinerii pe care i-am publicat la început se număra personaje care între timp au devenit staruri mondiale precum Cristi Mungiu. Astfel de produse vine în sprijinul ideii că în România trebuie sprijinită creativitatea, trebuie sprijiniţi oamenii care chiar au ceva de spus, trebuie facilitată legătura între ei şi publicul potenţial, publicul care ar fi interesat de ceea ce realizează ei. Si iată că unii dintre ei au ajuns mari personalităţi.

AIDA: AIDA publică de asemenea lunar un material electronic, este vorba de Revista de Arte şi Culturi, ARTe. Ce părere aveţi de această iniţiativă? Remus Cernea: Este excelentă şi mă bucur că există tineri în România care fac acest efort de a se implica în promovarea culturii. Este important să existe oameni cu iniţiative. Întotdeauna mă bucură să văd ca sunt astfel de iniţiative. În ce mă priveşte, aş fi bucuros să fiu colaboratorul AIDA, tocmai în această idee că marile idei se întâlnesc, că oamenii faini trebuie să colaboreze unii cu alţii pentru a face lucruri importante. Atâta timp cât există oameni cu astfel de iniţiative, oameni dispuşi să se bată pentru ideile lor, pentru valorile lor, nu e totul pierdut şi o societate are un viitor dacă astfel de oameni creează o masă critică, dacă devin suficient de vizibili şi reuşesc să influenţeze într-adevăr lucrurile. AIDA: Recent aţi fost implicat într-o cursă electorală. Ce impresie v-a lăsat aceasta? Remus Cernea: Desigur că am învăţat foarte mult din această perioadă de campanie şi de precampa-

nie. A fost o experienţă extraordinară din acest punct de vedere. Am realizat încă o dată cât de nedemocratic este sistemul din România, eu însumi fiind clar dezavantajat în această campanie. Nu am avut acces la televiziuni, am fost ignorat de media foarte mult timp, iar cei consideraţi principalii candidaţi au refuzat să intre într-un dialog cu mine, ceea ce este profound nedemocratic. Am avut experienţa de la Cluj când am fost la o dezbatere la care eram invitat alături de alţi candidaţi şi unde Traian Băsescu şi Crin Antonescu au decis că această dezbatere este doar pentru ei şi că eu trebuie să fiu scos şi lăsat afară. Au avut o atitudine absolut nedemocratică şi s-a văzut clar că sunt două persoane laşe pentru că dacă într-adevăr vor să fie preşedinţii României, atunci trebuiau să aibă minimul curaj să se confrunte şi cu candidaţi cum sunt eu. AIDA: Cum credeţi că va arăta România peste 20 de ani? Remus Cernea: Depinde ce se întâmplă acum. Dacă în următorii ani voi reuşi să construiesc această alternativă alături de mulţi oameni foarte faini şi voi avea un cu-

vânt de spus, iar valorile pe care le promovez vor fi asumate de o scară totuşi largă din România, inclusiv la nivel politic, atunci România se poate apropia in 15 – 20 de ani măcar de nivelul mediu al ţărilor vest-europene. Dacă România va fi condusă în acelaşi mod haotic şi nedemocratic ca până acum, atunci ea va rămâne captivă în aceeaşi mocirlă în care se află şi acum. AIDA: Ce părere aveţi de câştigătorul premiului Nobel pentru Literatură de anul acesta? Remus Cernea: Acum îi citesc cărţile Hertei Muller. Mă bucur de ele, este o scriitoare extraordinară întradevăr. Are o forţă a scrisului fantastică şi o recomand cu căldură! AIDA: Dar despre câştigătorul premiului Nobel pentru Pace şi contextul în care a primit acest premiu? Remus Cernea: Obama este omul care a ajuns preşedinte în ciuda a foarte multe prejudecăţi. El reprezintă un mesaj de schimbare a întregii planete, un nou început şi în acest context, Premiul Nobel este mai degrabă un cec în alb, dar care are justificarea lui. Sigur că în poziţia pe care o are, va lua şi decizii

care îi vor pune la încercare sentimentul moral, dar aşa este în politică. Eu dacă aş fi fost în juriu, aş fi votat pentru Obama. AIDA: Ştim că sunteţi un pasionat al muzicii. Care sunt formaţiile, interpreţii dumneavoastră preferaţi? Remus Cernea: Ani de zile am fost la toate concertele rock importante din România. Am fost şi la multe concerte rock din străinătate pentru că până prin 2004 în România nu veneau prea multe trupe importante. Pot sa spun că am avut şansa să văd aproape toate trupele pe care am vrut să le văd. Am văzut Led Zepppelin, Deep Purple, Lacrimosa, Roger Waters de la Pink Floyd -eu iubesc în mod special trupa asta. Am văzut BB King la New York în clubul BB King, Steve Vai, Metallica, Megadeth, Nightwish de 5 ori, Judas Priest, Iron Maiden.

pericolul pe care îl reprezintă totalitarismul. O altă carte care m-a impresionat este „Memoriile lui Hadrian” de Marguerite Yourcenar sau „Iulian” de Gore Vidal. Am citit şi foarte multe cărţi SF, foarte multă filosofie. Undeva mă consider ca viziune asupra lumii între Nietzsche, Cioran şi Albert Camus.

AIDA: Care este personalitatea din România pe care o admiraţi in mod special? Remus Cernea: Din punct de vedere politic am o admiraţie aparte pentru paşoptişti. Sunt primii care au adus o adiere a modernitaţii în România. Îi admir pe Cuza şi pe prim-ministrul său, Kogălniceanu, pentru că au dus mai departe acea adiere de modernitate şi au pus bazele statului român modern. Sub aspect cultural sunt câteva personalităţi importante pe care România le-a avut : Caragiale, Brâncuşi, Cioran, AIDA: Care este cartea Eugen Ionescu. preferată? Remus Cernea: Sunt AIDA: Aveţi idoli? multe. Cred că cel mai bun Remus Cernea: Nu. Niroman scris vreodată este ciodată nu trebuie să te laşi „Dune” de Frank Herbert. complet absorbit de o pasiEste fabulos, din cauza aces- une pentru ceva sau cineva, tui roman am dat la Filosofie. pentru că astfel rişti să te de1984 de George Orwell, personalizezi, de aceea eu este o lectură vitală pentru sunt partizanul ideii că întotoricine vrea să înţeleagă deauna trebuie să păstrezi o

formă de critică, inclusiv faţa de ceea ce preţuieşti. Pot să admir, pot să respect foarte mult pe cineva, dar nu până la a-l transforma în idol. AIDA: Aveţi vreun mesaj pentru cititorii revistei noastre? Remus Cernea: Să citeasca multe cărţi bune, să vadă filme, să se bucure de muzică şi să fie preocupaţi de lumea din jurul lor. De asemenea să călătorească, să vadă oameni diferiţi, obiceiuri diferite, locuri diferite. Aceste lucruri pot contribui foarte mult la o mai bună înţelegere, inclusiv a propriei persoane. Să nu privească cu încruntare, nici măcar atunci când sunt în dezacord cu un lucru. Este foarte important să continuie să se implice, să facă ceva, fie că este o acţiune culturală, civică, că este o acţiune pe internet; iar dacă vor sa se implice în politică, îi invit să mă contacteze. Informaţi-vă, iar atunci când faceţi un lucru încercaţi să îl faceţi cât mai temeinic, să faceţi un lucru de calitate.

Mihai Titienar

entru a înţelege modul în care vecinii noştri de la Răsărit îşi petrec sărbătorile de iarnă, nu facem un mare efort comparându-l cu cel al românilor, deoarece sunt de cele mai multe ori similare. Ambele ţări, România şi Rusia, au populaţii majoritar creştinortodoxe, ceea ce înseamnă că sărbătorile religioase în jurul cărora s-au format aproape toate tradiţiile sunt identice, însă diferă în ceea ce priveşte data celebrării: ruşii sunt pe aşa-zisul „stil vechi”, adică ei încă urmează calendarul iulian (în urmă cu 13 zile faţă de cel gregorian), spre deosebire de Vestul Europei şi alte ţări din Est, printre care şi România. Pe teritoriul ţării noastre putem surprinde o fărâmă din tradiţiile specific ruseşti în obiceiurile şi datinile lipovenilor şi ucrainenilor.

În ambele cazuri, sărbătorile de iarnă debutează odată cu începutul

Postului Crăciunului (la noi, pe 15 noiembrie), când oamenii nu rgani mai ies des afară, organizează ătesc treptat şezători şi se pregătesc area sărbătoare să întâmpine marea a Crăciunului.. Însă, până atunci, e de sărbători ca Sântano serie drei (Sfântul Andrei, 30 noiem noiembrie), Sân-Nicoară (Sf. Nicolae), ua de Ignat (Sf. Ignatie Teofoziua rul, 20 decembrie), reuşesc să e conştiinţa oamenilor prin ocupe roasele superstiţii şi datini numeroasele rate uneori încă din epoca păstrate creştină (cum ar fi, de pildă, pre-creştină

ziua de Ignat, când, deşi este post, oamenii taie porcul, cercetătorii spunând că acest obicei este unul legat de o sărbătoare păgână anterioară creştinismului). Dacă stăm să ne gândim că actuala sărbătoa sărbătoare a Crăciunului se celebrează pe 25 decembrie doar di din secolul al IV-lea, înainte fiind cum cumulată pe 6 ianuarie cu cea a Botezului Bo Domnului, putem uşor d descoperi că pe această dată se îîntâmplau alte evenimente nu tocmai în acord cu noua religie creştină (

trezi ca în ghetele lor nefăcute să găsească câte o nuia. Crăciunul este sărbătoarea în care toată familia se reuneşte la biserică, acasă sau, mai nou, în jurul bradului împodobit pentru a deschide cadouri. Fetele vor să-şi ghicească ursitul, oamenii fac urări pentru fertilitatea pământului şi animalelor, iar colindătorii încep să vestească şi mai intens Naşterea Domnului, umblând din casă în casă cu Steaua încă din Ajun. În afară de acest aceste tradiţii întâlnite atât la româ români, cât şi la ruşi, ruşii au obic obiceiul să pună în ziua de Crăciun o masă cu 12 feluri de mâncar mâncare, unde oamenii joacă pe dans dansuri populare ruseşti. Mai nou, la ruş ruşi există şi un festival special de ia iarnă. acum aveau loc Saturnaliile sau au Mythraliile, închinate zeului rooman Saturn, respectiv zeului de origine indiană, Mythra). Ţinând d cont de faptul că ruşii au fost creştinaţi oficial abia în secolul al X-lea, rămăşiţele pre-creştine abundă în tradiţiile de iarnă populare ruseşti mai mult decât în cele româneşti. Spre exemplu, dacă luăm figura lui Moş Crăciun aşa cum este ea văzută în Rusia, putem să vedem că Ded Moroz (în traducere, Moş Gerilă) pare mai degrabă un vrăjitor decât un

Moş Crăciun european, chiar dacă el tot împarte cadouri copiilor cuminţi. Adesea el apare sneguroalături de o nepoată, sneguro cika, sau Fata Zăpezilor. Pe lâ lângă Ded Moroz, cea care împarîm te cadouri copiilor în căutarea pruncului Iisus este vrăjitoarea Babushka. La români, Moş Crăciun este, de fapt, Moş Nicolae, primul fiind doar un „import” vestic recent, iar al doilea – un personaj prezent în legende, mereu darnic cu cei săraci, dar şi cu copiii cuminţi, care primesc fructe şi dulciuri pentru faptele lor bune. Cei năzdrăvani se pot

Ciclul de sărbători de iarnă se te termină odată cu Anul Nou, ziua de SânVasile (1 ianuarie) şi Boboteaza cu Sf. Ioan, când colindătorii încă mai cântă, iar oamenii nu încetează să pregătească mâncăruri alese. Pentru ambele popoare, Anul Nou este foarte important şi este adesea petrecut acasă, împreună cu familia, prietenii, sau pe stradă, în cluburi (aşa cum fac ruşii), neuitând să aştearnă pe masă mâncăruri sofisticate, piftie (holodeţ, în rusă) sau şampanie. Cristina Niculae

Hermafrodita’s Lobulus

Efectul Lucifer

Luna pare a levita dismorfă în taraful ei cu jale şi bun-gust Anima şi animus s-au contopit de tot şi s-au facut---must În lumea,un şir de azbestru interzis şi iar prezis Un condor cu pisc de topaz pare a înghiţi jadul inimii

Nitroglicerol strigă inima Deja explodează La unison cu linştea Neocortex îndulcit spânzură idei cu metanol

Rubiconde dame volatile par a empata un pic de bunăvoinţă Cad şi cad iar în abisuri insondabile minţi nepătate de jar Lucrând de zor un gând cam plin de nechezol şi formol Crescendo şi adagio în lumea stringurilor care se topesc în materie Tahionii,săracii,iar nu dovedesc a timpului măreţie claustrofobă Ei înghit acum alte miliardimi de molecule plictisite de frenezie Lucinesenţe se zdrobesc de un zid neiertător al firii celei reci Celule cad şi cad iar în dureri senile,îmbuibate în sirop de arţar Corpul pare a se delăsa de epidermul cel vechi ,acum inutil Lanţuri închegate în plasma cu ioni ce poartă o insaţiabilă vină Artemis joacă şah pe funcţiile recalcitrant de reproductive Cu Apolo, un mândru şevalet al sufletului cuprins de ero balet Infallible c’est le coulour de l’amour por son chanson de Bonheur Pour qui se porte sans raison de l’obtenir pour lui seul

Miros metalic , când noaptea frunzăreşte Un gând placid urmărşte din decorul ultimei piese Sufletul e acid clorhidric Hipnotica aortica Îngheaţă-n ibric Vreau o parte din mine, ce mi se cuvine Nu cerşesc, dar poate greşesc trandafirii negri nu ne mint...

Nu e nicio poartă a tăcerii, ci doar una a nelimitării Marşul scoicilor parvenite pare a-şi face din apă un chin Lepidoptere ameţite cad şi cad iar într-un miros de fum fin Un apus al energiei,cuprinsă de incadescenţa inflaţionară aduce cu sine o mie şi una de întrebări intrepide Oh ,nu!mii de degete furibunde scrijelesc pe o tablă de hârtie Un cuvânt de odihnă,culcat pe tava argintie ce mântuie Sufletul cuprins de o sonată acid- învolburată insomnie Îngeri psychedelici ascultă melodia unui travesti umil Sperând să dea de cap unui nonsense de existenţă O conştiinţă ce adoarme împlinită de visodulcegării Toata fiinţa va descrie un mic festin următorului devorator de interes…

Cântec aritmic Totul se naşte şi moare din nimic Parte din lumină, sunetul se face tot mai mic Translucid corpul se zbate în chintesenţă Mintea-şi revarsă culorile provocând dependenţă Fără timp şi spaţiu universul e ostil Memoria,o noua armonie,redefineşte un aspru stil

Un orizont,două orizonturi... O tăragăneală de sticle goale aruncate-n vid E sentimentalismul unui câine ce-l simt vivid; Grobian e gândul unui stâlp ce mă priveşte tardiv; Oh , sfântă supă de argint , când îmi vei da calea? Trist, umil şi înăbuşit e ecranul ce tot pălăvrăgeşte Unuia ca tine, unuia ca mine, mărunţişuri absolut-lamentabile; Când mai curând ar respira un amfibian sub pielea-ţi zbârcită, S-ar preface în ţărână toată-ţi înflăcărarea agilă ... Drum de vise întunecate, ţi-ai alege dacă ai mima fericirea; Ţipătul strident al unei omide artiste ar imputa câteva universuri; Dă unui cadavru ce-l al lui şi-l vei vedea zburând în ritm crescendo Umblând liber printre electronii foştilor idealişti... Poţi tu îndura mai mult decat poate furnica când îi moare cugetul ? Dacă da ,atunci eşti fericitul posesor al unui closet nou-nouţ. Un sfat,nu strănuta când clipoceşti filosofii îmbâcsite de naftalină

Îngerilor şi demonilor mei Îngerilor şi demonilor mei inventaţi, Vă urez poftă bună când mă gustaţi ! Să folosiţi tot tacâmul când mă disecaţi Orice sforţare a mea, încet s-o savuraţi Iar de ce-urile mele cu piper să le amestecaţi Toate ideile,visele şi ştiinţele să le aruncaţi Să nu vă-necaţi când cu sete mă rumegaţi Şi când vă săturaţi,de mine să nu uitaţi !

Totul din nimic

Cui îi pasă?

Cui îi pasă dacă ziua-mi se stinge plângând ? Furnica răpusă de vânt ce a căzut încercând Să rupă o adiere în două zvâcnituri picurând O infimă parte de milă unui bondăcel dovedind Că urâtul se naşte în gândurile noastre iscusind O lume plină de frunze uscate cu ramuri aruncate Departe de orice urmă de amintiri întinate Cui îi pasă dacă roua se risipeşte în soare? Şi pădurea îngână un refren plin de înnegurare Când ciorile se joacă cu tăcerea ascunzându-se în zare Cui îi pasă dacă toţi dau vina pe schimbare? Că ea e singura culpabilă de răutatea mare Şi stelele mai trec neobservate uneori Dar oamenii lovesc în firul ierbii de multe ori Neştiind ca viaţa timpuriu curmată abia acum capătă sens Iar norii mai desenează pe cer urme de optimism dens...

Toţi suntem nişte bieţi trecători Ce-au uitat să-şi dea mâna atunci când au plecat Toţi suntem nişte slabi prezicători Atunci când vine vorba de iubire Toţi suntem nişte fulgere în devenire Atunci când ne ciocnim sufletele-n dezamăgire Toţi suntem cântece îngânate în neştire De-un creator ce nu-şi cunoaşte refrenul bine Atunci când notele se pierd dincolo de viscere .

CRISTINA VATAN

SEBASTIAN CONSTANTIN TUREAC

Arta contemporană este un domeniu mult prea puţin apreciat de majoritatea indivizilor, ce nu mai sunt interesaţi de noul, de insolitul din domeniul cultural. Cultura contemporană se învaţă, se descoperă, este mutuală, ne determină şi influenţează într-o oarecare măsură comportamentul, ţinuta, modul de percepţie al valorilor, şi cotidianul. Astfel, cu cât este mai promovată arta actual, cu atât ea ne va putea influenţa mai mult existenţa şi o vom putea percepe mai bine. Această artă contemporană are nevoie de un spaţiu adecvat consumului de cultură pe scară largă, iar artiştii trebuie să se promoveze atât pe ei ca individualităţi, cât

evaluează şi reconstituie în mod permanent. A fi un artist contemporan nu este echivalent cu individul plafonat de anumite teorii, de anumite concepţii, ci a putea fi flexibil la nou. Atât la noul ce se formează din vechi elemente culturale, cât şi la cel care ne frapează şi uimeşte prin însuşi existenţa sa. De aceea nu ar fi indicat ca în spaţiul artistic contemporan româArta, în special arta con- nesc să nu mai existe subiecte temporană, este un dome- alese din cadrul comunismuniu ce se îmbunătăţeşte, re- lui şi a revoluţiei din 1989. Nu avem nevoie de artişti ce mai ales creaţiile lor. Publicul avizat în cea mai mare parte, are nevoie de existenţa artei în jurul lui, să se simtă înconjurat de lucrări contemporane, si de artişti pe care să-i intervevieze, să-i înţeleagă, să le admire creaţiile, să-i provoace la noi experimente artistice. Trebuie sã comunicãm cu artistul, dar fãrã a uita cã el deţine ideea, iar noi doar îi oferim un sfat, o pãrere.

reprezintă ideile şi personajele comunismului ca un manifest artistic contemporan. De ce trebuie să mai existe în artă imaginea lui Ceauşescu, ideile comunismului şi mai ales însemnele unei perioade apuse, dacă nimeni nu mai impune acest aspect?

continuă dezvoltare. Arta nu poate exista fără creatorul ei, fără creaţii, fără spectatorii care să o aprecieze, fără un loc de prezentare, dar mai ales nu poate exista fără un public care să-i demonstreze existenţa, prin diferitele păreri, de negare şi, sau de asiDin punctul meu de ve- milare. dere, a aprecia, sau măcar a Putem să afirmăm că nu observa arta contemporană înţelegem, nu percepem, nu este un mod în care îi afirmi vrem să acceptăm arta conexistenţa, ca o parte inte- temporană, doar în cazul în grantă a cotidianului, ca un care am luat cunoştinţă de ea curent artistic prezent şi în şi nu putem să o recunoaş-

tem cu acest statut estetic. Poate că oricine reuşeşte să imite creaţiile artiştilor contemporani, dar ce importanţă are dacă creaţia individului ce poate „să facă şi el aşa ceva”, este doar o copie infidelă după o idee insolită, genială în anumite condiţii a unui artist. A fi artist contemporan nu înseamnă a copia, ci a reorganiza, reprezenta o realitate într-un nou mod, într-o nouă manieră. Creaţia artistică este o aventură, o dramă în care artistul nu este prieten decât cu propria imaginaţie. Avem nevoie de o „Blue Suzi” şi de o „Mioritic Suzi”, ale Suzanei Dan, de boabele de fasole aurite a lui Răzvan Botiş, de fotografiile cu modele de maşini Dacia ale lui Vlad Nancă, de goblenurile erotice ale Anei Bănică, de fotografiile lui Michelle Bressan, şi de operele altor artişti, pentru a observa, pentru a face cunoştinţă cu arta contemporanã românească.

Mihaela Lucia Ion

E greu de început de undeva anume. Atunci când mă gândesc la filmul ăsta, îmi susură urechile a ocean. „Haotica Ana” este un film care mai întâi de toate m-a enervat cumplit. După ce am ieşit din sala de cinematograf am fost convinsă că mi-am irosit timpul. Secretul e că am văzut multe filme, printre care şi mai puţin bune şi nu m-am simţit indignată niciodată, ci amuzată de eforturile consumate pe aşa „opere”.Ok. Atunci de ce reacţia asta acum? Acest film este vascularizat, ca să spun aşa, ca să nu dau alte înţelesuri poate mai greu de evitat. Este şi nu este film. Primele zece minute, după care rămân fascinată. Următoarea scenă, respectiv

ve. Nu povesteşte adevărul suprem al realităţii, ci e doar lipsit de ecran protector. Te brutalizează.

schimbare de cadru, şi sunt mai mult decât enervată şi vreau să plec din sală. Nu pot delimita clar unde începe filmul, însă treptat, firul lui se înnoadă în jurul meu. La sfârşit o altă schimbare de look şi de cadru şi pufăi „Ce prostie!”. Adevărata revelaţie e nevoia de timp ca să digeri filmul ăsta. Pentru că toţi suntem oameni cu sau fără voia noastră, şi pentru că nu ne place cand ni se pun lucrurile în faţă, clar. Tot filmul

este o îmbinare de durere cu obscenitate, cu dragoste, cu disperare, cu sex şi cruzime. Nu este un teribilism. Aşa cum cred eu, sfătuiesc şi mai departe: nu-l luaţi ca pe un film-şoc, trendy, care vrea să atragă atenţia într-o sau în vreo manieră new-wa-

Dincolo de toate, filmul rămâne o dramă, şi titlul este mai mult decât sugestiv în acest sens. Ana nume de sfântă, sugerează pietatea, puritatea şi respectul excesiv al spaniolilor pentru orice intră în sfera bisericeasca şi haos. Haos total, haos care intră în tine unde întâlneşte alt haos. Tendinţa materiei de a se dispune haotic versus dispunere logică şi ordonată. În umbra aceleiaşi iregularităţi, este combinată o stranie varietate de elemente: politică, dragoste, feminism, anarhie, artă, istorie, religie, o multitudine de culturi, concepţii despre viaţă şi despre familie, efemeritate umană, instincte primare. Pe-

ză mult prea puţin publicul. Caótica Ana este o creaţie a respectabilului cineast spaniol Julio Medem, însă cu toate acestea, nu a cunoscut o exploatare publicitară sau mediatică în vreun fel, cel puţin nu pe plan internaţional. Ana este jucată de tânăra Manuela Vellés, în vârstă de 20 de ani în anul apariţiei filmului (2007), prilej al lansării sale în cinematografie. Iulia Blaga numeşte această películă ca fiind cea mai pretenţioasă a lui Medem, şi vede în ea o întreagă alegorie a asupririi femeii de către bărbat, o detronare a acesteia de pe tronul de zeiţă. În opinia mea, fraza de debut a acestui articol, poate una dintre replicile neînsemnate din film, este esenţa întregii pelicule:

„Toate femeile sunt isajele şi decupajul (superbe de altfel), alternând cu ob- curve, iar toţi barbaţii sunt scenitate şi cruzime, îl ame- violatori”. ţesc pur şi simplu pe privitor. Nu este o întâmplare că am lăsat datele concrete pe final, doar că ele influenţea-

Ioana Bogdana Radu

În anul 1960 avea să apară romanul „To kill a mockingbird” a lui Harper Lee, o tânără scriitoare americană, bună prietenă cu celebrul Truman Capote. Un roman care, pe lângă succesul ascendent pe care l-a avut în literatura universală, avea să primească Premiul Pulitzer. Doi ani mai târziu (1962) producătorul Alan J. Patula împreună cu regizorul Robert Mulligan, interesaţi de problemele sociale şi intrigaţi de cartea lui Lee, realizează ecranizarea romanului, urmând să producă unul din cele mai frumoase filme ale cinematografului. Filmul lui Mulligan este transpunerea afectivă în imagini a cărţii, care blamează şi mai mult tragedia problemei rasiale. „To kill a mockingbird” (Să ucizi o pasăre cântătoare) este

povestea unei familii paupere prezentată de, acum adulta, cândva fetiţa, Scout (Mary Badham). Deşi întâmplările sunt narate de adulta Scout (vocea Kim Stanley), personajul principal este avocatul văduv Atticus Finch, interpretat minunat de Gregory Peck. Acesta are o viaţă neliniştită, pe care trebuie să o împartă în cele mai grele sarcini. Cea familială, de a îşi educa cei doi copii (destul de maturi pentru vârstele lor) carismatici şi curioşi, şi cea profesională,

în care trebuie să apere nevinovăţia unui tânăr negru Brock Peters (Tom Robison), acuzat de un tată sociopat, rasist, de violarea fiicei sale albe.

cadre cu gros-planuri corect filmate, scene de anxietate sau de bucurie care nu fac altceva decât să dea veridicitate. Personajele cărţii sunt de asemenea bine reproduse de către curajosul Jem Finch (Philip Alford), curioasa şi iubitoarea Scout Finch (Mary Badham), prietenul dinţos şi fricos Dill, personaj bazat pe amicul din copilărie a lui Lee, Truman Capote, şi un Arthur „Boo“ Radley, nebun dar sufletist, jucat cam atent de tânărul Robert Duvall.

Gregory Peck reuşeşte să interpreteze un rol grandios, dificil, în care aduce la viaţă, foarte bine, personajul moral

Atticus al lui Harper Lee. Pelicula are momente patetice care crează tensiuni psihice: Atticus împuşcând un câine turbat, pledoaria lui Finch, momentul emoţional când cei doi copii îşi apără părintele în faţa unei adunături de oameni simpli, fără cugetare logică, bazaţi doar pe trăsături animalice, creează frustrări şi adevăruri nerezolvate. Apar

„To kill a mockingbird“ nu face altceva decât să arate ceea ce Harper Lee declara odată despre roman: „Să ucizi o pasăre cântătoare nu este o autobiografie, ci mai degrabă un exemplu pentru un scriitor care ar trebui să scrie despre ce ştie mai bine şi onest.” Filmul, care a câştigat 3 premii Oscar (pentru cea mai bună regie, cel mai bun actor şi cel mai bun scenariu) cu 11 alte nominalizări, este despre legătura extraordinar de bine legată a familiei Finch, despre condiţiile socio-umane, despre multă ură oarbă, tristeţe, minciuni şi prea puţină toleranţă.

Maria Galea

SUBJECT În numărul trecut al revistei ARTe am stat de vorbă cu Paul Opriş, frontman-ul formaţiei fr clujene GODMODE, care se cl pregătea de turneul de p lansare al celui mai recent la album al trupei: „ON”. a Ei bine, AIDA a onorat invitaţia lui Paul de a participa la lansarea din Cluj Napoca, iar ceea ce a urmat a rămas în amintirea mea ca cel mai fain concert al unei trupe româneşti în 2009. Concertul din Cluj a fost de departe cel mai bun concert Godmode la care eu am participat. Încă de la primele acorduri, publicul a reacţionat pozitiv şi a umplut încăperea cu entuziasmul noilor piese cântate live,

entuziasm care a crescut semnificativ pe parcursul întregului concert şi în special la piesele de pe primul album intitulat „Godmode”. Dacă ar fi să folosesc clişeele de prin media aş folosi „explozia de energie”. Concertul ăsta a fost o explozie de energie şi bucurie atât pe scenă cât şi în public. Naturaleţea celor de la Godmode şi interacţiunea lor atât de firească cu cei din sală au făcut dintr-un simplu concert un soi de întâlnire între prieteni care se ştiu de foarte mult timp. Am văzut cu adevărat un show live de calitate din partea băieţilor din Godmode: Paul, Bogdan, Vladimir şi Dan. Piesele „She’s so young”, „Doar tu”, „În larg” şi „La fel” (unele dintre ele cunoscute de pe MySpace) au fost foarte bine primite de căre publicul clujean şi cu siguranţă sunt un succes al noului album, destul de diferit ca sound faţă de „Godmode” lansat în 2005. Concertul a atins apogeul spre final, o dată cu piesele consacrate „All my friends”şi „The only way” care au făcut sala să

răsune. Surprizele serii au fost piesele „Be quiet and drive” a celor de la Deftones s şi „My generation” de la Limp Bizkit. Coveruri ruri am auzit destule, la destule concerte sau trupe, dar trebuie să vă spun că Paul este, te, după părerea mea, singurul care poate să cânte Limp Bizkit. Totul pare foarte natural ral şi firesc şi pot să jur că pentru o clipă am m fost la un concert Limp Bizkit! Nu ştiu cu ce aş putea compara a bucuria unui concert. Poate ea nu arr trebui comparată cu nimic ci ar trebuii să deţină propria poziţie în momentele pozitive ale vieţii noastre. Bucuria concertului Godmode a venit într-un moment în care aveam nevoie de energie şi eventual de un refresh după o zi obositoare, refresh pe care l-am simţit imediat după prima piesă, iar la finalul concertului simţeam că trebuie să împărtăşesc neapărat emoţia concertului cu cititorii ARTe, cu cei ai blogului meu şi cu toţi iubitorii de muzică şi de concerte.

Sonia Bercuci