Puls_2011_02 by Alexandru Solot

Nr 2, An I, Februarie 2011

In acest număr: Aleasa Dragobetelui Pretext pentru a redescoperi satul tradiţional românesc

Puls Junior Primele articole ale colegilor noştri din gimnaziu

Puls Interviuri Fiind luna iubirii, vă prezentăm două poveşti de dragoste ce s-au născut în liceul nostru

Dragostea... puls accelerat Deja a trecut o lună de la publicarea primului număr. Articole noi... teme noi... însă acum e mult mai greu. Oare o să ne ridicăm peste așteptările tuturor? Oare o să fie un număr mai bun decât cel de luna trecută? Probabil că da, deoarece avem mai multe materiale (aș fi vrut să se vadă grosimea, dar totul e digital) și o temă pe măsură: dragostea a.k.a. iubirea. Ce este iubirea? Prima definiție care ne vine în minte este afecțiunea față de o altă personă manifestată sub diverse forme. Totuși noi iubim și obiecte; câți n-am avut muțunachele nostru favorit sau mașinuța favorită, pe care îl/o iubeam și nu voiam s-o/să-l dăm nimănui? Este foarte interesant atașamentul nostru față de obiecte, însă dus la extrem se poate ajunge la egoism la fel cum cel extrem față de oameni duce la gelozie. Foarte interesantă... și periculoasă legătura aceasta. Se pare că tot ce-i mult chiar strică! Atunci ce să facem? Să iubim mai puțin pentru că putem deveni niște neciopliți? Greșit. Trebuie să iubim cât mai mult, însă avem nevoie și de celălat ingredient: fericirea. Mulți ar spune că dragostea înseamnă fericire. Eu aș spune că fericirea e necesară pentru a iubi. Dragostea e periculoasă, fără fericire te poate distruge imediat. Nu există o altă forță, în afara iubirii, care să se poată juca așa cu mintea noastră, să ne poată duce de la o extremă la alta, de la agonie la extaz, într-o clipă. Articolele acestui număr abordează dragostea din mai multe perspective cum ar fi cea folclorică (Dragobetele) sau din cea a adolescentului ajuns la maturitate. De asemenea, este vorba despre dragostea față de o anumită materie sau – de ce nu? – un sport. Sperăm că acest număr vă va încânta cel puțin la fel de mult ca ediția trecută și așteptăm în continuare materiale pentru că, nu uitați, voi fabricați revista, noi doar o asamblăm! Și vine luna mărțișorului...

p.8

Tabăra Palamari’s

p.13 O schimbare de perspectivă

p.14 Ioana Ciornei

Să nu uităm să iubim... vampirii

p.8

Serbărille zăapezii

p.13 Voleiul este viaţa mea, restul sunt detalii ...

p.14 Mădălina Miloi

Mai prejos decât iubirea

p.9

Dependenţi de libertate

p.10

The Social Network

p.12

Karaoke

ur i In t

Co m

Pu ls

ul ls Pu

St. Valentines Day

p.15

Eliza Cloţea

er vi

pe ti

i le Zi

ul Pu ls

Pu l

Pu ls

O pi

ni o

ți

ilo

Octavian Movilianu (a X-a A)

p.16

Interviu cu părinţii lui Andrei Iştoc

p.18

My losing personal essay..

p.20

Dragobetele, sărbătorit pe 24 februarie, reprezintă încă din cele mai vechi timpuri sărbătoarea iubirii la români. Datorită trecerii anilor, în momentul de față se știu multe obiceiuri legate de această sărbătoare, ea fiind interpretată altfel în diferite regiuni ale țării. Cea mai vehiculată este aceea că în 24 februarie fetele aleargă, iar băieții trebuie sa le prindă și dacă fetei îi place băiatul care a fost mai iute și a reușit să o prindă îl sărută. Dragobetele este și un moment de început, de reînviere a naturii. Pentru noi, șaguniștii, a fost o zi deosebită, învăluită parcă de atmosfera tradițională a satului și a obiceiului românesc, dar și de un profund sentiment de iubire și admirație. Când spun admirație mă refer, bineînțeles, mai ales la cele 10 fete frumoase și micuța Oana, prezentatoarea evenimentului, care au avut curajul de a participa la concursul ”Aleasa Dragobetelui”, organizat cu această ocazie minunată, și de a rezista eroic în fața a zeci de elevi care le fixau neîncetat cu privirile. Concursul a fost o surpriză pentru multă lume, iar atenția cu care a fost pregătit ne-a uimit pe toți. Cele 10 fete participante (Raluca, Elena, Ana-Maria, Silviana, Diana, Alexandra, Simona, Ana-Maria, Maria și Sabina) au readus în fața noastră vechi porturi românești frumos croite, fiecare reprezentând o regiune a

României. Așadar, prima probă a fost Prezentarea costumului, probă la care fiecare fată și-a descris vestimentația tradițională cât mai expresiv posibil ajutându-se de legende, mituri sau povești legate de ziua iubirii. Următoarea probă, și cea mai grea (după părerea mea) a fost Ghicitoarea. De această dată, frumoasele noastre boboace au ales câte un bilețel pe care era scrisă o ghicitoare ce aveau răspunsuri din zona folclorului, a tradițiilor. Deși a fost o probă dificilă și doar două au reușit să descopere răspunsul corect, eu țin să le felicit pe toate pentru încercare. Probabil că nu mulți dintre noi ar fi reușit. Cea de-a treia probă și cea mai spectaculoasă a fost proba de Recitare. Fiecare fată frumoasă a pregătit o povestioară cu tâlc sau amuzantă, un blestem sau o urătură pe care a recitat-o cât mai expresiv cu putință. M-a impresionat într-un mod mai mult decât plăcut întregul program: prezentarea minunatelor costume, dificila probă a ghicitului, proba de recitare (în timpul căreia, recunosc că nu de puține ori mi s-a făcut pielea gainii auzind adevărate blesteme strigate în marea Sală Festivă și nu am putut să nu surâd la poveștile mai amuzante ale probei). Am fost uimită de talentul și dedicația de care au dau dovadă boboacele și, sunt de părere că frumoasele candidate la ”Aleasa Dragobetelui”, deși au avut de jucat un rol complicat și rar întâlnit, au reușit să intre foarte bine în pielea frumoaselor tărăncuțe ale căror imagine va fi mereu una semnificativă pentru vechiul sat românesc și pentru tradiția Primavara te înveseleşte, Vara te umbreşte, Toamna te nutreşte Iarna te-ncălzeşte, Poftim de ghiceşte.

Înalt cât casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea Amar ca fierea.

Furculiţă cu cinci dinţi Căpătată din părinţi.

Buturugă uscată; O ridici încărcată şi o lasi jos uşurată.

poporului nostru. Deși ar fi trebuit să încep cu acest amănunt, am să o felicit acum pe câștigătoarea concursului, Alexandra Gheorghe (clasa a IX-a C), care, se pare, a luat ochii reprezentanților juriului și totodată pe cei ai publicului. De asemenea, țin să îi menționez pe Oana și pe Paul (clasa a VI-a), sufletul concursului, fără de naivitatea, sinceritatea, puritatea și simplitatea cărora programul nu ar mai fi fost complet. Ei au fost cei care au destins atmosfera, au atenuat emoțiile fetelor, au amuzat publicul și au întregit imaginea de ansamblu. Eu îi felicit și sper să îi mai vedem și cu alte ocazii ținând în mână microfonul de prezentator. Așa cum Sărbătoarea Dragobetelui semnifică un nou început, și pentru noi, șaguniștii, a însemnat noi posibilități, noi perspective, cu alte cuvinte, un nou început, datorită apariției în direct pe internet a evenimentului. Așadar, am fost priviți de sute de oameni, iar fetele noastre frumoase au fost admirate de nenumărate persoane care încă mai cred în istoria românilor, în tradiția lui și sunt sigură că ne felicită pentru tot ceea ce facem. Felicitări frumoaselor noastre boboace! Și felicitări Șaguna! Cinel, cinel, Aude fără urechi Vorbeşte fără gură Răspunde pe orice limbă.

Sufleţel nevinovat Mai rău ca un tâlhar legat.

Cuşma asta de argint Nu mă apără de vânt, Dar pe deget dac-o ţin Niciodată nu mă-nspin.

Clopoţel mititel Cine sună lin din el? Nimeni! Nimeni! Numai vântul, Clătinându-l, legănându-l, Dă de veste-n toată ţara Că soseşte primăvara.

moasă e O fată fru , ple tiparele m u i -ş e c l lutu -o treaptă e p e -s u d desăvârşin ştile asteaptă. unde pove

Noi avem un butoiaş Alb, voinic, parcă-i de caş Cercuri n-are şi nici doage e! Este bun când mama-l coac

Tu, fată frumoas tărâmului nostr de vis, iar pri singura adevă

O fată frum oasă e O fereastră deschisă sp re paradis. Mai verosim il decât ade vărul e câteodată un vis.

Cine pe lume n-are

culoare … … Şi zboară pest

e hotare?

să, vei rămânea ru o prelungire intre legende ărată amintire.

O fată frum oasă e cum ne-o a rată soarele : pe cale vech e o minune nouă, curcubeul c e sare din r ouă.

Câmpul alb, oile negr e Cin-le vede nu le cred e, Cin-le paşte le cunoaş te.

St. Valentine’s Day Să luăm ca exemplu cotidianul în care trăim: Braşovul lui 2011. El - proaspăt posesor de vârstă legală, deci şi de o maşină sport albă pentru care tăticu’ a scos din cont o sumă cu 6 cifre. Ea proaspătă posesoare de carnet de note de liceu. 14 februarie, dimineaţă răcoroasă, nu alta! El - parchează bolidul in faţa liceului. Ea la poartă, când îl vede pe al ei „Hombre” cu un trandafir în plisc ieşind din maşină, era cât pe ce să se verse de pe tocurile de 15 cm cumpărate ca să fie la înălţime. Cei doi porumbei îşi sărbătoresc ziua de 14 februarie pupăcindu-se de mama focului şi mergând încolăciţi pe holurile liceului.

deja prin Dragobete o sărbătoare naţională ce închina o zi din an iubirii. După liniştea care a fost anul ăsta de Valentine’s Day, cred că e mai cool acum să fii „AntiValentine’s”. Nu am văzut prea multe inimioare şi îmbrăţişări strânse şi vocalize cu mulţi de „iiii” din partea domnişoarelor şi nici nu am văzut prea mulţi „Hombre” amorezaţi cu trandafiri roşii şi o bijuterie în formă de inimioară pentru consoartă. Sau poate nu am văzut eu bine? E clar că majoritatea populaţiei s-a îndepărtat de mesaje de genul: „Dacă viaţa ta ar fi dragostea pe care ţi-o port, ai fi nemuritoare.” ,,Pun un sărut în palma ta. Un sărut plin de bucurie, pasiune, dragoste. Acum du mâna la gură!” sau pur si simplu ,,De-ar fi să scriu in versuri ce simt pentru tine , Luceafarul lui Eminescu ar fi prea scurt!”

Mă întreb oare ce or face după şcoală? Merg la un fast-food din centru unde scrie cu inimioare „Free Champagne” mare, unde şi pizza e în formă de inimioară şi bei cafeaua dintr-o ceaşcă cu inimioare şi Eu încă sper că poate la anul sau peste doi e totul cu inimioare, din nou! Până şi domnişoara în ani trecem şi noi peste aceste zile de care avem nevoie cauză a renunţat la colanţii tip „animal-print” doar ca să facem un cadou sau să spunem un: „Te iubesc.” şi a doua zi să ne călcam în picioare şi să ne înlocuindu-i cu unii cu inimioare, normal! dăm cu capul de pereţi, că de! E 15 februarie, gata cu Aşa cum zic toate teoriile şi cum scriu drăgălăşeniile! Şi da, încă cred că ăsta e cadoul perfect majoritatea publicaţiilor de la noi, pentru România, St. pentru doamne şi domnişoare: Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin sau Sfântul Valentin sau cum vreţi voi să îi ziceţi este doar o manifestare (ne)culturală, superficială, mai adică, un Iubiţi-vă mult, de Dragobete! kitsch comercial importat din Occident, deşi aveam

Horia Benga, IX C

Să nu uităm nicicând să iubim... vampirii Fascinaţia tuturor pentru supranatural, apărută din pricina fricii faţă de necunoscut sau din încercarea de a da o formă tangibilă unor fenomene, a existat din cele mai vechi timpuri şi în multe culturi. Fascinaţia răului vine şi din interzicerea acestuia şi de aici au apărut cărţi şi filme nenumărate despre vampiri şi alte personaje mitice. Cei dintâi au ajuns, cu precădere în ultima perioadă, să fie foarte apreciaţi. Deşi nu sunt o adeptă a poveştilor de dragoste sau de orice altă natură cu vampiri, înţeleg într-o anumită măsură mania oamenilor pentru ele. Este cunoscut faptul că personajele negative pot fi, uneori, mult mai interesante decât cele pozitive; industria cinematografică a speculat intens atracţia publicului pentru genul aceasta de personaje, amplificându-se astfel popularitatea numeroaselor ecranizări pe acestă temă. Personajele romantice negative, personificări ale întunericului care sunt umanizate de dragostea persoanei iubite, par a

fi de interes comun în momentul de faţă. Putere, seducţie şi mister sunt ingredientele ce construiesc personajul pasional implicat întro relaţie de iubire imposibilă. Pe de altă parte, poveştile cu vampiri au evoluat într-o cu totul altă direcţie decât au fost ele iniţial. Primele legende cu vampiri au apărut în mileniul IV î.H. în Egipt. Legenda Gemenelor relatează faptul că Regele şi Regina au luat ca prizoniere două vrăjitoare, din dorinţa de a afla secretele lor. Ele au fost supuse celor mai teribile modalitaţi de tortură. Un spirit rău, născut din răzbunare împotriva ofensei aduse, o poseda pe Regina Egiptului, ea se transformă într-o creatură ce se hrăneşte cu sânge. Cei doi suverani devin primii vampiri. Se ştiu legende şi cu figuri vampirice feminine care datează de 4000 de ani şi se regăsesc în Mesopotamia, Grecia antică, în folclorul celtic, indian sau chinez. Ele sunt prezentate ca furând şi chiar ucigând copii mici sau nenăscuţi sau sunt prezentate seducând păstorii şi apoi devorându-i,

înfăţişarea lor e un amestec în egală măsură de femeie şi animal. Deşi sunt creaturi terifiante au, asemenea vampirilor din cărţile contemporane sau filme, calităţi seducătoare. Vremea însă a trecut şi legendele s-au schimbat, astfel că, deşi mitologia românească vorbeşte despre imaginea “morţilor vii” ca aparţinând categoriei păcătoşilor, a necreştinilor sau a celor care practicau vrăjitoria, romanul “Dracula”, pentru care se presupune că s-a inspirat Bram Stoker din legenda transilvaneană, prezintă un cu totul alt personaj, care devine încetul cu încetul personajul clişeic - entitatea fermecătoare cu manta care vânează noaptea, un prădător seducător, imaginea fiind cel mai probabil asociată cu fenomenul zburătorului, demonul pătrunzând în încăperea victimelor sub forma unui glob de foc, abia ulterior luând înfăţişarea umană a unui tânăr cu plete negre. Iată cum simbolul morţii şi al păcatului a devenit o putere hipnotică în rândul iubitorilor de supranatural.

Diana Meleşteu, X A

Mai prejos decât iubirea hău într-o cursă sfânt - astăzi un prilej de mimare a iubirii.Cu timpul, această zi a câştigat din ce în ce mai nebună. De ce a mulţi adepţi, tineri în special, ce uită că devenit iubirea iubirea nu-şi măreşte graniţele doar atunci şi doar un simplu că nimic nu contează dacă, încheindu-se ambalaj, mototolit această zi, inima noastră tot împietrită şi rupt, ce se rămâne şi dovezile de dragoste dispar brusc.

“Iubito, te iubesc mai mult decât o bere cu prietenii” deopotrivă cu “Iubitule, te iubesc mai mult decât o sesiune de shopping”... Câtă făţărnicie, cât de mult am decăzut! Evoluând material, dar involuând spiritual, îndreptându-ne cu paşi grăbiţi spre un hău al sentimentelor noastre, într-o cadenţă ucigătoare. Ce ciudat, nu? Avem din ce în ce mai mulţi prieteni în jurul nostru, de Facebook nu mai are rost să aduc aminte, devenim prieteni unii pentru alţii pe bandă rulantă, vorbim neîncetat şi parcă 24 de ore nu sunt totuşi suficiente. Scrijelim pe toate gardurile dragostea noastră, urlăm în gura mare, în auzul tututror, cât de mult ne iubim noi. Ne ţinem de mână oriunde am merge, ostentativ uneori, plini de-o mândrie ce la unii răbufneşte.

decolorează din ce în ce? De ce focul dragostei noastre se răceşte asaltat de ignoranţă? De ce călcăm în picioare legământul iubirii, legământul ce cândva pe unii dinte noi i-a unit prin dăruirea inimii cu toată sinceritatea? De ce vrem să fim orbi, muţi şi surzi, neputincioşi, când trebuie să ne arătăm afecţiunea unii altora nu doar prin cuvinte deşarte?

14 februarie nu înseamnă nimic pentru cei ce înţeleg ce este iubirea adevărată; 14 februarie este la fel cu oricare altă zi, nimic n-o deosebeşte. Că vrem noi s -o împopoţonăm cu iluzii şi cu semnificaţii putrede doar de dragul spectacolului şi al bagatelizării sacrului, asta este cu totul o altă poveste. O isterie generală se creează la această dată, din an în an tot mai fără limite. Sinceritatea cuvintelor, liniştea tainică a iubirii, mangâierea tăcută, cadoul oferit cu tot dragul au fost înlocuite de vorbele goale spuse la repezeală într-un zgomot de concert sau spate-n spate cu alţi îndrăgostiţi de la masa vecină, în arome de ţigări sau chiar acasă, cu televizorul pornit, ţinând în mâini cadoul scump abia cumpărat. Iubirea este, încet-încet, înlocuită de marketing, devine o De ce ne plictisim atât de repede să marfă expusă privirii celorlalţi. iubim sufletul de lângă noi, de ce regretăm Să încercăm, pe cât putem, să nu ne că l-am ales pe el? De ce a devenit dragostea lăsăm prinşi în mrejele unor capcane învelite noastră atât de legată de cele ale lumii, -n balonaşe roşii, să păstrăm în noi adevărata pierzătoare de vieţi? iubire. DE CE? Pentru că asta ne-a fost dorinţa, noi ne-am ales această cale, modelându-ne călătoria după propria noastră voinţă! Viaţa de acum este rodul propriei noastre imaginaţii, aş zice chiar că noi, ca trup, dar mai ales ca suflet, suntem rodul propriei imaginaţii. Neam modelat pe noi înşine şi i-am modelat pe ceilalţi, astfel încât să devenim ceea ce visăm.

Deşi iubim şi ne iubim, totuşi suntem din ce în ce mai singuri, ne distanţăm unii de alţii chiar aproape fiind, între noi se nasc aparenţele. Ne minţim pe noi înşine sau ne lăsăm minţiţi, fără să vrem, fără să ştim poate, cu propria noastră voinţă câteodată, doar pentru a nu vedea realitatea, persistând ambiţioşi în această stare, îndemnându-ne “Valentine’s noi între noi să nu deschidem ochii. Day” este tot o invenţie omului, tot o Da, suntem singuri, cu fiecare clipă a minciună, tot o capcană tot mai singuri... Evident, susţinem că noi nu vrem ca aşa ceva să se întâmple, dar tocmai în care mulţi dintre noi noi suntem cauza acestei destrămări, cad prea uşor. Iniţial împingându-ne cu coatele unii pe alţi spre doar o zi închinată unui

Crina Pentiuc, IX C

Dependenți de libertate zburau amintiri: scurte, luminoase şi neconcludente. Erau din trecutul meu? Respiraţia mi s-a accelerat, palmele mi-au transpirat. Am încercat să strâng pumnul, dar nu am reuşit. Lângă mine aparatele piuiau din ce în ce mai tare, în funcţie de ritmul rapid al inimii mele. Vroiam să ţip, să fug, dar nu puteam face nimic. Un foşnet destul de apropiat s-a auzit. Apoi am zărit chipul unei femei lângă mine. Îmi părea cunoscută,dar nu ştiam de unde. -Scumpo, îţi aminteşti ceva? m-a întrebat ea. Părea de 40 de ani. Era brunetă cu o faţă ovală. Sub ochi i se conturau nişte urme care o îmbătrâneau. Dar era frumoasă chiar şi cu ele. Mi-o aminteam râzând şi mai ales uitându-se la mine cu Despre concurs: dragoste. Acum părea obosită, tristă, abătută, Anul trecut Agenţia Naţională Antidrog a foarte diferită de amintirile mele. Aş fi vrut să organizat ediţia a VII-a a concursului “Mesajul întind mâna spre ea si să-i mângâi obrazul. meu antidrog”. Concursul s-a desfăşurat pe mai -Scumpo, îţi aminteşti ceva? a repetat ea multe secţiuni: eseu literar, pagină web, fotografie digitală. Tema concursului a fost întrebarea, văzând că nu răspund. “Dependenţi de libertate”. Concursul s-a adresat în special tinerilor din licee şi a urmărit perspectiva originală a fiecărui participant asupra temei. Am participat la acest concurs şi am câştigatlocul I pe judeţ la secţiunea eseu literar.

Am încercat să mişc capul în semn de nu, dar nu am putut să o fac. Am încercat să-i spun, dar nu reuşeam să deschid buzele. I-am trimis prin privirea mea răspunsul. Nu ştiu ce a văzut ea, dar pentru un moment pe chipul ei s-a citit spaima. Mi-a zâmbit trist, de parcă se străduia din răsputeri să o facă.

Despre mine :

Dependenţi de libertate :

-Sunt mama ta. Îţi aminteşti? Doctorul a zis că s-ar putea să ai scăpări de memorie. Ai avut un accident. De motocicletă. Cu băiatul acela. Şi-a plecat privirea. Poate că nu vroia să o văd că-i venea să plângă sau poate se simţea vinovată. Doctorul a zis că..., a continuat ea, dar s-a oprit. Acum vedeam că plângea de-a binelea. A zis că accidentul a fost grav şi... ţi-a afectat coloana. Spune că o să rămâi ......

Am deschis ochii. Aveam o durere îngrozitoare de cap. Am încercat să mă mişc, dar nu am reuşit. Am inspectat cu privirea, atât cât puteam, încăperea în care mă aflam. În centru, sau cel puţin aşa credeam, se afla un neon. În rest nu reuşeam să văd altceva decât pereţii albi. Am închis cu putere ochii. Cine eram? Şi ce căutam aici? Ceva îmi spunea că eram într-un spital. Dar de ce? Oricât m-aş fi straduit nu-mi aduceam aminte cum mă chema. În minte îmi

„Paralizată” a ţipat mintea mea. Am început să respir neregulat şi tare. Inima îmi bătea cu putere. Sângele îmi alerga prin vene. Cum fusese posibil? Mintea mea refuza să accepte adevărul. Vroiam să fie doar un coşmar ca acelea când eram copil.

De la un zâmbet inocent la lacrimi... Zile pline de vise... Zgomot mult, prea mult zgomot... Muzică şi plimbări...Macii şi ploile de vară... Primăvara şi râsetele... De la roşu la negru... De la furie la speranţă... Amintiri şi întrebări... Cărţi şi reviste... Copacii înfloriţi şi călătoriile... Cerul albastru şi dansul... Mânie, bucurie, dezamăgire, iubire, nelinişte, fericire...

-Te simţi bine? a întrebat mama. S-a îndepărtat de mine, am auzit uşa scârţâind şi ea a ţipat după un doctor. În câteva clipe o asistentă era lângă mine. -Încearcă să te linişteşti! I-aţi spus? a întrebat întorcând capul în direcţia unde probabil stătea mama. O să chem doctorul ca să discute cu ea. Peste alte câteva minute un bărbat subţire, tânăr, cu ochelari şi ochi albaştri la fel de curaţi ca marea s-a apropiat de capul meu. S -a aşezat în aşa fel încât să-l văd şi mi-a spus cum se numea, că era doctor şi a încercat să-mi explice ce se întâmplase de paralizasem. Nu-l înţelegeam. Îmi plăceau doar ochii lui. Adânci. Albaştri. Atunci în minte au început să se desfăşoare un şir întreg de amintiri. De data asta erau puternice. Eram copil. Mama se părea că mă îmbrăcase într-o rochiţă roşie. Mă uitam pe geamul maşinii. Cunoşteam drumul. Era un drum lung cu copaci pe o parte şi alta a lui. Şi drumul acesta ducea la o casă albă cu portiţă şi gard de lemn. Cu o grădină de trandafiri galbeni şi iedera căţărată pe peretele casei. Casa bunicilor. În ziua aceea, am plecat de una singură în grădina din spatele casei. Am mers până am ajuns la râul care tăia în două grădina. Bunicii nu mă lăsau niciodată singură pe podul ce traversa râul. Dar de data aceasta ei nu erau aici. Am urcat podul până la mijloc şi m-am aplecat după o crenguţă. Am aruncat-o în apă. Am zâmbit. Ce bine era să nu-mi zică nimeni ce să fac: să stau acolo sau acolo, să fiu cuminte, să nu fiu obraznică. M-am aplecat după o altă crenguţă, dar am alunecat. Am încercat să mă agăţ de ceva, în cădere, dar nu am reuşit. Am nimerit direct în apă. Era adâncă şi albastră. Am încercat să dau din mâini, dar apa mă înghiţea. Mă afundam şi nu puteam ţipa. Apa îmi intrase pe urechi şi în nas. M-aş fi înecat dacă vecinul bunicilor nu ar fi auzit cum am căzut. M-a scos din apă aproape îngheţată si inconştientă. Apoi o

altă amintire. Nu aşa de veche ca prima. O ceartă cu tata. Nu vroia să mă lase să merg la o petrecere. Ştiam că toată lumea se ducea şi aş fi fost arătată cu degetul dacă aş fi stat acasă. ”Tocilara. Sâmbăta stă acasă.” Dar tata nu înţelegea şi pace. Degeaba îi explicasem cu frumosul, apoi începând să-l ameninţcă nu mai fac nimic din ce zice dacă nu mă lasă. M-a închis în camera mea. În seara aceea am plecat pe geam. ”Eu sunt cool şi nu o să stau acasă” mi -am zis. El nu a ştiut niciodată. Apoi amintiri de la şcoală: profesori, colegi. Dar una era mai puternică decât celelalte. O oră de dirigenţie. Diriginta ne chemase pe câţiva în faţa clasei şi începuse să ne certe. Ne ameninţa că ne scade nota la purtare pentru că chiulisem de la ora de fizică. Am început să o contrazic, iar ea să ţipe la mine. ”Nu înţelegi că nu e după capul tău? Că trebuie să faci cum ţi se zice, nu cum vrei.” Am urlat exasperată la ea şi am ieşit din clasă. Faptul că mă apucasem de fumat, doar pentru că ceilalţi îmi spuseseră că nu pot. Sau că făceam tot ce ceilalţi nu îndrăzneau să facă. Ieşisem cu băieţi mult mai mari doar pentru că părinţii mei erau împotriva lor. Şi muzica pe care o ascultam spunea nevoia mea de libertate. În minte mi s-a profilat un chip. Un băiat. Înalt, şaten, frumos. Un înger. Îl cunoscusem la o petrecere. Apoi începusem să ne întâlnim. Acasă părinţii mei nu erau de acord cu el. Dar îi înfruntam. Nu numai pe ei, ci şi pe prietenii mei, pe cunoscuţi, pe profesori. Îi sfidam. Ne iubeam. Împotriva tuturor. El era la fel ca mine. Iubea libertatea. Era un rebel. Nimeni nu-l înţelegea, apoi ne cunoscusem. Ne completam reciproc. Aparţineam unul altuia, două bucăţi perfect îmbinate ale unui întreg. O nouă amintire îmi invada mintea. O seară în care stăteam din nou acasă. Ştiam că el va veni să mă ia. Şi din nou tata nu mă lăsa să merg. Mă închisese în cameră ca atunci când eram copil. Dar astăzi nu mai eram copil. Am scris un bilet în

fugă pe o hârtie găsită la întâmplare. M-am mai uitat o dată în oglindă. Mi-am aranjat cu mâna repede părul şi am ieşit pe geam. În urma mea vântul a intrat cu putere în cameră şi a trântit geamul. El era acolo, cu motocicleta lui şi mă aştepta. Când a pornit motorul l-am văzut pe tata pe geam. Era şocat şi nervos în acelasi timp. El a accelerat şi am plecat în trombă. Vântul îmi bătea pe faţă şi îmi răvăşea părul. Eram fericită. Parcă aveam aripi şi aş fi putut zbura dacă aş fi vrut. Mă simţeam atât de liberă! În faţa noastră era un camion, iar noi ne grăbeam. Nu vroiam să

ratăm începutul concertului. El a accelerat şi a ieşit de pe bandă în încercarea de a-l depăşi. Dar din sens opus se apropia cu viteză o dubă. Mergeam prea tare. Am stâns tare mâinile în jurul lui. Vroiam să-l apăr; ştiam ce se va întâmpla. Era doar o încercare disperată din iubire. Duba ne-a lovit din plin. Am simţit cum sunt proiectată de pe motocicletă. Am întins mâna în gol, după el, apoi privirea mi s-a împăienjenit şi am simţit pământul sub mine. Când mi-am revenit din amintiri, doctorul terminase de vorbit. Acum se uita în fişa mea. Mama era acolo. I-am transmis o privire plină de speranţă. -Ţi-ai amintit ceva? m-a întrebat surprinsă. Aş fi vrut să-i zic”Da” şi aş fi vrut să o întreb de el. Am încercat să-i spun ce vroiam, dar nu am reuşit să articulez decât un „e”. El? A închis ochii. A murit, draga mea. Din ochi îmi curgeau lacrimi. Mereu am vrut să fac ce vreau. Să fiu liberă, nesupusă nimănui. Toate acţiunile mele din trecut strigau asta. Iar acum eram încătuşată în trupul acesta bolnav, fără să pot sămi şterg singură lacrimile. Pierdusem totul: pe el, lumea mea. Totul se dărâmase ca un castel din cărţi de joc. Şi totul din cauza unei nebunii. Poate că acesta a fost preţul libertăţii, pe care atrebuit să-l plătesc. Totul are un preţ pe care îl plătim prea scump câteodată. Dar eu am realizat prea târziu asta. Mult prea târziu. Ioana Gonțea, X C

The social network

Filmul a spart toate recordurile de încasări din anul 2010. Din cauza actorilor, a firului narativ, a regiei? Încă de la primul cuvânt spus, de la prima respiraţie a actorilor, imaginile simple şi compulsive anunţă inconfundabila regie a lui David Fincher. El reuşeşte să dea viaţă temei aproape perfecte pentru un film: crearea unui site de socializare şi războiul legal din spatele acestuia între genii, tocilari şi maniaci despre cine primeşte drepturile şi banii. Parte dramă, parte thriller conspirativ, bazat pe cartea lui Ben Mezerich: The Accidental Billionaires: The Founding of Facebook, A Tale of Sex, Money, Genius, and Betrayal, Reţeaua de socializare spune povestea distorsionată de ficţiune a fondării Facebook-ului. Mark Zuckerberg, portretizat de Jesse Eisenberg, apare ca un sociopat narcisist şi arogant, dar totuşi genial, din Harvard, care caută notorietatea. După o despărţire urâtă, Zuckerberg crează Facemash, o pagină de internet în care studenţii votează cea mai frumoasă fată. Site -ul îi provoacă mari probleme cu comisia

administrativă a şcolii şi îl pune pe lista neagră a populaţiei feminine din campus. În schimb el atrage atenţia gemenilor Winklevoss, Cameron şi Tyler (jucaţi de Armie Hammer) şi a partenerului lor Divya Narendra (Max Minghella), care îi cer ajutorul pentru codarea HarvardConnection, un site de socializare care mizează pe idea de exclusivitate, lucru pe care Mark îl acceptă. În scurt timp el îi povesteşte prietenului său, Eduardo Saverin (Andrew Garfield), o idee proprie despre un site de socializare. Cu banii lui Eduardo, primiţi după promisiunea de a-l face CFO, începe lucrul la The Facebook. Când site-ul câştigă notorietate, începe povestea propriu-zisă: cele două războaie legale, distinct, împotriva lui Zuckerberg din viitor, unul început de gemenii Winklevoss, care susţin că le-a furat ideea şi unul de Saverin bazat pe dispariţia lui din lista de fondatori ai Facebook-ului. Revenind la povestea propriu-zisă, websiteul continuă să crească şi în mai puţin de un an atinge 150.000 membri din diferite campusuri universitare printre care şi Standford, unde Sean Parker (jucat de Justin Timberlake) fondatorul Napster, descoperă site-ul. Astfel el ajunge să-l cunoască pe Zuckenberg, întâlnire care declanşează o reacţie în lanţ ce îl trimite pe Mark în California şi conduce la probleme cu Saverin. Distribuţia este formată din actori încă la început de drum în cariera lor. Poate cea mai mare surpriză a filmului este Justin Timberlake. Mediocritatea şi publicitatea excesivă nemeritată cu care îl asociam, sunt deformate în imaginea mea despre el, o dată cu rolul jucat în Reteaua de socializare, unde reuşeşte să recreeze complicata personalitate a lui Sean Parker, un om al

petrecerilor care ştie să ducă lucrurile la bun sfârşit şi mentor al lui Zuckerberg în primii ani ai Facebook-ului. Timberlake reuşeşte să creeze un portret complex al unui om care poate fi văzut atât ca erou, dar şi ca personaj negativ. Deşi Justin Timberlake este marea mea surpriză, totuşi presiunea cade pe umerii lui Eisenberg şi ai lui Garfield. O mare parte a filmului se centrează pe prie-tenia dintre Zuckerberg şi Saverin. Personalităţi diferite, Zuckerberg, parte genial, parte sociopat, intră parcă în contradicţie cu personajul lui Garfield, un tip plăcut şi social, importanţa prieteniei dintre cei doi fiind neştiută până la sfârşitul filmului. Ca o completare a portretului creat de Garfield, menţionez că, dacă ar fi să alegem un singur erou în film, acela ar fi Saverin, datorită personalităţii sale onorabile care reuşeşte să îşi termine relaţia cu Zuckerberg în termeni decenţi. Ca o concluzie, filmul este o lucrare cinematografică remarcabilă pe mai multe niveluri. Este unul dintre acele filme care atrag masele în cinema şi care, totuşi, este îndeajuns de atent structurat încât să satisfacă şi cel mai dur critic. Diana Toader, IX C

Actorii principali ai filmului, de la stânga la dreapta: Andrew Garfield, Jesse Eisenberg și Armie Hammer

Tabara Palamari’s Mi-am petrecut vacanța intersemesrială în cea mai distractivă tabără din viața mea. Această tabără a fost una creativă, încărcată de istorie, într-unul dintre cele mai căutate locuri din Brașov, Moeciu de Jos. Am învățat multe lucruri noi alături de colegele mele șaguniste. Imaginile au fost superbe, alături de un peisaj de iarnă fabulos. Cabanele din lemn în stil rustic alături de o biserică frumoasă formau un loc de neuitat. Tabăra a fost coordonată de o minunată doamnă profesoară, doamna Marinela Canu, și de personalul amabil din tabără. A fost o experiență unică, pe care o voi păstra mereu în sufletul meu. Chelemen Andra Maria, V

Impresii de vacanţă În această vacanţă am avut ocazia să mă întâlnesc cu încă câţiva colegi de-ai mei în tabăra organizată de Centrul Cultural Palamari's. A fost minunat, un prilej extraordinar de a-mi petrece vacanţa: nopţi nedormite în care am stat să râd cu prietenii noi şi colegii, jocuri distractive care ne-au atras pe toţi, dar mai ales faptul că am dormit toate fetele într-o cameră. Totul a început joi dimineaţa, când, încă un pic adormiţi, am plecat spre Moeciu. După aceea a urmat forfota de la despărţire. Părinţi îngrijoraţi, copii nerăbdători, şi apoi, dintr-o dată... LINIŞTE! Bagajele trântite pe pat au fost unul dintre multele lucruri care până seara la culcare nu ne-au incomodat. Toţi aveam în cap doar distracţie şi aşa a şi fost. Prezenţa „dirigii” a fost una foarte plăcută, am uitat de toate congruenţele şi numerele raţionale, ne-am deconectat complet şi am vorbit foarte deschis. Ne-am simţit ca între prietene, dezvăluindu-ne secretele. Printre mesele care pentru unii nu prea îşi aveau locul în program, am jucat o mulţime de jocuri noi şi amuzante şi am învăţat noi tehnici de confecţionare a bijuteriilor. Mai departe, ne-am transformat camera într-un palat al râsului. Dar orice lucru frumos trebuie să se şi termine, din păcate. Astfel, pentru toţi despărţirea a fost cam grea, dar am rămas cu amintiri plăcute! Tania Topa, VI

O schimbare de perspectivă Săptămâna trecută am avut ocazia să mergem să le vedem pe fetele din echipa de volei a şcolii în acţiune, într-un meci împotriva celor din Liceul Sportiv. Neştiind care este adevărata valoare a fetelor noastre, ne aşteptam ca rezultatul să fie o înfrângere datorată faptului că Liceul Sportiv are profil special pentru volei, în timp ce şagunistele sunt nevoite să se antreneze în timpul liber. Însa aşteptările au fost spulberate odată cu sfârşitul primului set, câştigat uşor de şaguniste (nu ştiu exact scorurile pentru că tabela “oficială” de scor era scrijelită pe parchet cu cretă de către un elev al Liceului Sportiv). Au urmat încă două seturi terminate cu acelaşi rezultat. La un moment dat, am început să auzim încurajări pentru echipa noastră şi din

partea băieţilor din sportiv (“Vezi mă, fetele din Şaguna calculează, deci joacă bine, ale noastre...”). Eu am trăit tot timpul cu impresia că voleiul este un sport “de fete”. Credeam că două echipe ocupă două terenuri, pasează mingea de la unele la celelalte şi se roagă la Dumnezeu ca mingea să atingă terenul advers. Nu mă aşteptam să văd două echipe de “războinice”, luptându-se pentru fiecare minge ca pentru propria viaţa. Oricum, la sfârşitul meciului, domnul Bondar ne-a asigurat că tot ceea ce am văzut nu a fost nici pe departe ceea ce credeam noi că a fost (“Staţi liniştiti, băieţi, că nu aţi văzut mare lucru, să vedeţi la ceea ce ştiu cel mai bine să facă. Feregionale ce lupte s-au dat…”). licitări fetelor şi domnului antrenor! În orice caz, mi-a făcut plăcere Andrei Iștoc, X A să le văd pe sportivele liceului făcând

Voleiul este viaţa mea, restul sunt doar detalii … oraşului fremătând. Privesc geamurile luminate şi îmi doresc să intru cât mai repede acolo. Rucsacul atârnă incomod pe spatele meu, sticla de apă nu a mai avut loc şi trebuie să o car în mâna pe care nu o mai simt din cauza frigului… Grăbesc paşii. Ştiu că înăuntru e mai bine şi prezența fetelor mă face să uit de tot ce am îndurat.

val de căldură mă loveşte în față. Mă simt în largul meu respirând mirosul sălii de sport, sunetul mingilor care sar, se rostogolesc, lovesc pereții sau sunt pasate de la o persoană la alta, zumzetul celor ce vin acolo zilnic pentru a se antrena, strigătele, încurajările, alergarea, mişcarea, discuțiile din pauza de antrenament… totul creează atmosfera specifică, atmosfera cu care sunt atât de obişnuită, acesta este locul în care mă regăsesc zi de zi, unde reuşesc să zâmbesc, să mă relaxez, să mă ambiționez sau să fiu încurajată de coechipierele mele, de echipa mea.

În clipa următoare aud: Când mă îndrept spre sală, îmi Apăs pe clanță. Nici nu mai “Ioaaaaanaaa!!! Ai venit! Hai să îți aud paşii liniştiți pe zăpada înghețată, sesizez scârțâitul uşor al uşii, sunt povestesc ce am făcut…!”… aceasta suflul greu, chinuit de frigul dureros şi, obişnuită cu el. Păşesc înăuntru şi un este una dintre fetele care s-a nimerit undeva în depărtare, sunetul şters al

să fie pe hol, probabil pieptănându-se, când am intrat eu. Suntem prea unite atât ca echipă, cât şi ca prietene ca să nu simțim lipsa uneia dintre noi chiar şi de pe o zi pe alta. Bineînțeles că intrarea în vestiar provoacă un adevărat haos: un val de îmbrățişări, pupături, întrebări, poveştile de ultimă oră, starea celor absente, realizările fiecăreia, planuri de viitor etc. După care, fiecare ne tolănim într-un loc pe bancă (de cele mai multe ori, ne păstrăm acelaşi loc pe băncile din vestiar), începem şi povestim, ne schimbăm de câte un papuc, ne punem o şosetă, apelăm una la alta pentru masaje la muşchi, articulații, să ne pansăm vechile şi obişnuitele răni (cele mai multe, provocate de plonjoane), ne prindem părul, ne tachinăm, glumim, ne mai ciondănim şi… ne pregătim de antrenament. Odată ajunse în sală… ne intrăm în rolul pe care, de cele mai multe ori, îl jucăm atât de bine: devenim jucătoare de volei. Alergăm, ne încălzim, ne obişnuim cu sala, cu formația din acea zi, ne pregătim inimile şi muşchii pentru două ore de efort, după care insistăm pe fiecare

element, pe fiecare tehnică, ne strofocăm, transpirăm şi facem tot posibilul ca la sfârşit să fim mulțumite de rezultat. Secretul? Ne place ceea ce facem. Venim zilnic la antrenamente de prea mult timp ca să mai putem vorbi despre un simplu moft. Facem sport din plăcere şi tindem spre cât mai bine. La un moment dat, ajungi să simți că viața de afară este doar un cadru pentru ce se întâmplă aici. Doar un pretext pentru a ajunge din nou în sala de sport, pentru a-ți întâlni adevărații prieteni, pentru a face ce îți place sau pentru a simți că trăieşti intens, la maxim. Sportul este o provocare, o eliberare de la cotidianul stresant şi plictisitor.

(din punct de vedere psihic), două ore în care singurele conflicte pe care le pot avea sunt legate de un pas greşit sau un atac în out. Orice neînțelegere începută în acea sală este ceva atât de trecător şi întotdeauna uşor de rezolvat, încât… este imposibil să nu Pentru mine, să vin zilnic la devii dependent de sportul de antrenamente, să ating de sute de ori performanță, de echipă, de joc, de pe zi acea minge galben-albastră, să ambiție, de competiție. alerg, să sar, să dau tot ce pot din mine Şi devii atât de legat de această sau să îmi perfecționez tehnica activitate, de coechipieri, de prietenii, reprezintă metoda perfectă de a uita de de mişcarea în sine, de momentele de toate neînțelegerile, momentele relaxare, specifice oricărei echipe, stresante, testele, tezele, proiectele, oricărui antrenament, încât ajungi să responsabilitățile de peste zi. Pentru nu îți mai pese de nedreptățile din mine sunt două ore de relaxare totală jurul tău. Ioana Popescu, XA

Karaoke Într-o după-amiază de vineri (18 februarie), după ce toate orele s-au terminat, clasele A din liceul nostru s-au întâlnit în sala de sport pentru karaoke şi pentru a uita, măcar pentru câteva ore, de teste, teme, bac sau certuri cu părinţii. Deşi mai timizi la început, elevii clasei a 9-a, însoţiţi de dirigintele lor, domnul profesor Adrian Gligoraş, au “deschis scena” cu un cântec al celor de la Hi-Q. Atât ei, cât şi restul “cântăreţilor” care au urmat au fost întâmpinaţi cu aplauze. Şi nu au fost puţini cei ce au urmat, pentru că până la sfârşitul serii aproape toată lumea prezentă a cântat ceva, singur sau în grup. Şi chiar dacă se mai întâmpla, foarte rar, ca vreun solist să falseze, pentru noi nu conta, pentru că scopul acelei seri nu a fost acela de a găsi “următoarea vedetă a României”. Scopul a fost să ne apropiem de colegii noştri din alte clase, să ne simţim bine alături de profesorii diriginţi şi, poate cel mai important, să începem o tradiţie pentru clasele A. Iar după părerea mea, seara de karaoke a reuşit din plin să îşi atingă obiectivele. Dana Rucăreanu, X A

Ce ar fi fost dacă nu ar fi existat Care este cel mai amuzant moment petrecut la o engleza / fizica ? olimpiadă?

Ioana Ciornei

Mădălina Miloi

Sincer, nu m-am gândit niciodată că n-ar exista. Engleza este foarte importantă la nivel global, pentru că este limba dominantă în foarte multe domenii (comunicaţii, ştiinţă, afaceri, aviaţie, divertisment etc.) şi totodată este intensiv folosită ca limbă secundară. Cred că, dacă n-ar exista engleza, ar exista cu siguranţă altă limbă de circulaţie internaţională, deoarece este în natura umană dorinţa de a comunica în afara oricăror frontiere, de a evolua.

Nimic. Tot ce e în jurul nostru e fizică sau se bazează pe fizică. Respirăm datorită fizicii... Eu chiar respir fizică şi mate :). Pot zice că trăiesc pentru fizică (şi pentru mate, dar interviul e despre fizică, Hmm... sunteţi siguri că vreţi să scriu aici cel mai aşa că o să vorbesc despre fiziamuzant moment a cărui protagonistă sunt eu? că.). Fără fizică aş fi fost o fată oarecare, fară niciun rost în viaţă (a nu se înţelege că oamenii care nu ştiu fizică nu au niciun rost în viaţă! Nu cred asta.).

Eliza Cloțea Dacă nu ar fi existat fizica, lumea în care trăim ar fi fost complet alta. Tot ce ne înconjoară se bazează pe legile fizicii. Fără a cunoaşte această ştiinţă nu am înţelege multe fundamente ale lumii noastre. N-am fi avut posibilitatea de a descoperi frumuseţea naturii, am fi rămas la un nivel precar de dezvoltare şi am fi folosit încă maşina lui Fred şi a lui Barney.

Am trecut prin foarte multe momente amuzante la olimpiade... Surprinzător, olimpiadele nu sunt atât de ”boring”. Dimpotrivă, îţi oferă prilejul de a cunoaşte oameni noi, de a socializa şi de a te şi distra, evident. O întâmplare pe care cu siguranţă n-o voi uita a fost anul trecut la matematică, într-o zi în care am încercat să vizităm Iaşiul pe jos. Când ne-am întors seara obosiţi la internat, am rămas în urmă ca să vorbesc la telefon, după care m-am dus şi eu în cameră. Am fost surprinsă că nu era nimeni şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă întind în pat, dar după 5 minute am constatat cu stupoare că greşisem camera! Când am ieşit din cameră în fugă, mi-am dat seama că eram cu un etaj mai sus. Colegii mei s-au distrat copios când le -am povestit ce păţisem!

Mi-e destul de greu să aleg, având în vedere că olimpiadele sunt caracterizate prin nenumărate momente amuzante. Eram la Sighişoara, la olimpiada de germană maternă, şi fusesem cazaţi la o pensiune (aşa ceva nu mi s-a mai întamplat de atunci şi mă bucur într-un fel). S-a nimerit ca în aceaşi perioadă să fie cazaţi, la acelaşi etaj cu noi, nişte francezi. Nici ei nu se gândeau să doarmă prea mult noaptea şi aveau mereu chef de distracţii. Într-o noapte au început să ne bată la uşă, până au reuşit să o şi strice. A urmat un fel de joc ,,de-a v-aţi ascunselea” între francezi şi noi, care eram doar fete la acel etaj. Se poate ca pentru cei care veniseră la pensiune cu gândul să se odihnească să nu fi fost ,,cel mai amuzant” moment, însă noi ne -am amintit multă vreme de acea întâmplare.

Care este modelul tău în viaţă? De ce?

Ai de ales între: savant, copil, miliardar, artist. Ce ai alege? De ce?

Aş alege să fiu un savant miliardar cu suflet Nu am un anume model în viaţă. Admir mulţi oameni, dar nu pot de copil! Savant, pentru că îmi doresc să spune că îmi doresc să ajung ca cineva anume. O persoană care schimb ceva în lume, miliardar ca să pot face ceva memorabil sau duce o viaţă demnă de admirat poate face tot ce îmi doresc şi cu suflet de copil pentru că nu există nimic mai pur şi mai deveni la un moment dat modelul meu. bun.

Nu pot spune că am un model pe care vreau să-l urmez. Admir şi respect mulţi oameni (chiar şi mai mici decât mine), dar nu vreau să urmez pe nimeni. Eu am viaţa mea şi viaţa mea e unică, nu trebuie să semene cu a nimănui.

Nu am un model anume, însă de-a lungul anilor am înţeles că trebuie să iau ce-i mai bun de la fiecare, că nu suntem perfecţi şi că ne completăm unii pe alţii. Modele văd în fiecare, dar din diferite puncte de vedere. Cel mai mult îi admir pe cei care reuşesc să atingă performanţe prin muncă şi să păstreze un echilibru între aceasta şi plăcere.

Dacă este vorba de ceea ce vreau să devin, aş alege savant, cu toate că nu ar strica să fiu şi miliardară. Dacă este vorba de ceea ce sunt, aş zice că sunt un copil şi că am ceva tangenţe cu arta (care se bazează, printre altele, pe principii matematice şi fizice). Dacă este vorba de băiatul ideal, ar putea fi un viitor savant (îmi plac băieţii foarte deştepţi).

Cred că aş alege să fiu copil. Din ipostaza unui copil te poţi imagina orice, şi savant, şi miliardar, şi artist. Mi se pare minunat să poţi ,,schimba cadrul” aşa cum vrei, iar aceasta, doar un copil o poate face. Copilăria e prea scurtă pentru a o da în schimbul a ceea ce înseamnă oricum restul vieţii noastre, adică maturitatea.

Am crescut într-o familie de şagunişti. Am auzit multe întâmplări memorabile din anii lor de liceu. M-am gândit ca pentru acest număr al publicaţiei noastre să consemnez pentru voi “întâmplarea” minunată datorită căreia exist. Andrei Iştoc, XA în bancă să se odihnească după efortul la animalele acelea, dar ştiu că au pus fulare şi căciuli pe ele, după care le-au Alina Iştoc: La începutul clasei a 9a, de a ajunge la şcoală. la Şaguna, pe vârful unui morman de De asemenea, mă uitam cam băgat şi nişte ţigări în gură. Aripile ceapă, la practica pe care eram ob- chiorâş când dna Banea, de mate, îl vulturului le-au legat cu o sfoară şi în ligaţi să o prestăm periodic. Ne du- ridica în picioare pe Sorin şi se am- timpul orelor trăgeau de ea, iar vulceau pe atunci cu autobuzul să cu- biţiona să-l ţină aşa şi 20 minute, timp turul părea că-şi ia zborul. legem cartofi, morcovi, sfeclă… în care se uitau unul la altul inexTot din laboratorul de bio era Băieţii erau drăguţi (uneori) şi prăşeau presiv. Sorin se simţea ridicol, căci şi intrarea în expoziţia cu ciudăţenii în şi rândurile noastre de morcovi. Pe dacă nu ştia să răspundă, nu ştia! Nici borcane de care eram mândri pentru drum cântam cântece de “petrecere”, peste 20 de minute… că era cea mai mare expoziţie şcolară. unele drăguţe, altele mai neortodoxe. Era în general închisă după o uşă din Regula era însă să nu iei nimic în tragrilaj de fier. Doar elevul de serviciu Care este cea mai amuzantă avea cheia ca să ude plantele. Aşa a istă când pleci acasă. amintire pe care o aveţi? ajuns colega noastră, Cocuţa, să fie … Să mai menţionez că leguA.I.: CEA mai amuzantă? închisă acolo intenţionat de nema pe care o urăsc este ceapa? Greu de astâmpăraţii noştri. Şi usa s-a blocat… spus! Dar ne Nu am înţeles de ce doamna dirigintă amintim ce a vrut să-i scadă şi ei nota la purtare. scandal era Ni s-a părut ca ea a fost mai mult viccând aveam tima. reclamaţii de Au fost multe lucruri faine… la trecătorii care se trezeau în Care este profesorul de care cap cu pung- vă era cel mai frică? ile de apă A.I.: … Frică, mult spus. aruncate de Domnul Bondar ne-a fost pe geam. Fii atent, nu de diriginte în a 9-a. Ne teroriza cu cornoi, ci de deluţele pe cap şi uniforma ca la carte. colegii noştri Venea inopinat să ne prindă în flamai zurlii. Ai grant. Băieţii trebuia să aibă inclusiv înţeles, da? chipiu, altfel nu intrau pe poarta şcolii. Aveam clasa la parter, deci chipiurile Nu de noi! Când şi cum v-aţi hotărât să aveau dimineaţa câteva cicluri de inAveam clasa în laboratorul de trat pe poartă şi ieşit pe geam. Dar fiţi împreună? A.I.: Ei, asta pe la sfârşitul bio în a 11a şi a 12a. În spatele clasei Bondar-ball jucam cu mare plăcere! clasei a 12-a. Până atunci ne-am cam era o expoziţie cu animale împăiate. Doamna Saon, profesoară de ignorat reciproc. Eu eram cea punctu- Era de fapt un dulap de sticlă încuiat matematică, ne mai umplea de trei ală, mai silitoare, serioasă. Mă uitam cu cheia de către diriginta noastră, dna câteodată, aşa, de fun. Colega mea de cam pieziş la Sorin, cel care era mereu Ularu (ne făcea pe toţi Vasilică si Va- bancă mă învineţea când se apropia în faţa clasei dimineaţa căci, “n-a ve- silica, deşi ne era dirigintă…). Nu ştiu rândul cu ascultatul de noi. Mă punea nit troleibuzul nr. 3” şi apoi se ducea cum au reuşit colegii să ajungă totuşi Cum v-aţi cunoscut?

să-i fac exerciţiile în avans. Distractiv era că şi fratele ei era cu noi în clasă, astfel trebuia să fac în avans exerciţiile şi când se apropia rândul lui. Tot colega mea de bancă încremenea când doamna profesoară de franceză zicea ceva cu Il y a... Pe ea o chema Ilea.

de pagini într-o misivă. Le-am făcut scrisorile tuturor colegilor, care au luat 10, iar mie domnul Crăciun mi-a dat 8. Nu am să uit asta niciodată.

Şaguna. Deşi s-au schimbat atât de multe lucruri în cei 20 de ani şi mai bine, atmosfera aceasta unică parcă e aceeaşi. Dar nu cred că o înţelegi cu Dna Saon, dna Şaramet, la adevărat decât când ai detaşarea timchimie, dna Manolache, la engleză, şi pului. nu vreau să mai continui pentru că lista probabil nu ar fi oricum comCum aţi trecut peste periCert este că nu am păstrat pletă. oada de facultate? sentimente de frică. Ne amintim cu Ne este aşa dor de ei! Ne mai A.I.: Pentru noi, fără disimplăcere de emoţiile de atunci… revedem la întâlnirile de 10, 20… ulări, liceul a fost perioada de glorie. ani. Am fost foarte uniți, am suferit când, la treapta a doua, jumătate dintre colegii noştri dragi nu au mai avut loc în clasele înjumătăţite. Facultatea ne-a împrăştiat. Sorin a rămas student în Braşov, eu în Bucureşti. Timpul nu ne-a despărţit, însă deja eram mult mai responsabili, mai serioşi, cântăream cu atenţie acţiunile pe care le făceam, ne gândeam cu seriozitate la serviciu şi familie.

Care erau profesorii pe care îi apreciaţi cel mai mult?

Nu aveam telefoane mobile, aşa că mai mergeam la Poştă să mai dăm un telefon, să ne mai auzim vocile. Ne mai scriam o scrisoare, la care primeam răspuns în două săptămâni. În rest, făceam naveta între Bucureşti şi Braşov. La sfârşitul facultăţii, când ne-am făcut o familie, am tras tot spre Braşov, unde altundeva. La un an după aceea, te De ce vă este cel mai dor năşteai tu.

A.I.: … O, sunt mulţi. Mai acum? Ți-aş da un sfat: bucură-te de toţi. Am avut parte de oameni de o A.I.: … De anii de liceu. atmosfera din Şaguna, dar nu uita să reală valoare. De fapt, când mergeam cu iei ceea ce-ţi poate oferi mai bun Domnul profesor Topolog: pe Gaudeamusul în clasa a 12 a, acest colegiu: educaţie! timpul cand eram liceeni a publicat profesorii ne-au spus că devenim cu “Urmaşii lui Euclid” şi am primit toţi adevărat Şagunişti atunci când ne câte un autograf “personalizat”. Per- despărţim de liceu. Aşa simţim şi noi, sonajele erau şaguniste. Eram atât de azi! Vom purta veşnic în suflet mânmândri de parcă am fi avut vreun dria asta. merit în toată afacerea asta! Şi ştii de ce mai suntem mânDomnul Gheorghe Crăciun, dri? Că tu, băiatul nostru, eşti astăzi tot de română, ne-a dat temă odată să elevul aceluiaşi liceu. facem o scrisoare. Eu aveam Şi ne e dor de colegi, de corespondenţe serioase în toată ţara năzbâtiile de atunci, de atmosfera din (nu pe e-mail, ca acum) şi scriam zeci

My losing per timp însă, l-am ajutat chiar eu să-şi cucerească aleasa, cu care e împreună şi acum, şi am rămas toţi trei prieteni la cataramă. Poezii scrise de către Miruna, dedicate lui Cosmin, poezii ce și-au făcut apariția și în revista “Muguri”

Playing dressup Mă îmbrac în literele cuvintelor tale; Cuvintele tale au guler bărcuţă Şi mi-s tare comode. Cuvintele tale mângâie pielea Şi ocrotesc, bătrâneşte. Cuvintele tale miros bine, a lumină Şi chicotesc, ca nişte cubuleţe de zahăr. Şi-acum ai tăcut, Sub umbrela unui zâmbet, Lăsând să mă gâdile pe spatele gol O literă jucauşă din firul cuvintelor tale, Rămas atârnând. Simplu pe peron când am ajuns am văzut întâi și-ntâi pescărușii apoi pe tine, îmi ancorai mâna să nu zbor cu ei, să zbor cu tine marea nici n-am văzut-o atunci nici nu era nevoie, o simțeam și de altfel mi-ai cărat-o tu în fiecare zi, în spinare, pe cearceaf uneam picăturile de pe spatele tău să refac marea primită cadou și descopeream când se clarificau liniile că de fapt te desenasem pe tine, iar (mereu te desenez pe tine, ce haios..) aveai nisip pe pleoape și mă temeam să nu-ți intre în ochi, uitând mereu că tu ești cel mai tu, la mare și că nisipul apa sarea soarele care te strălucește aici în fața mea sunt toate parte din tine iubitul meu, vacanța mea.

Cu alţii n-am fost aşa norocoasă, ceea ce e de aşteptat, dacă faci o pasiune pentru orice băiat vezi pe coridorul liceului. Cei mai mulţi nici nu mă băgau în seamă. Mult mai dureros însă era când mă vedeau în cu totul alt fel decât îi vedeam eu pe ei. Aşa cum s-a întâmplat cu câţiva, care mi-au acordat atenţie maximă la câte un chef, dar care a doua zi uitau că exist. Sau a mai fost povestea îngrozitoare cu tipul care vorbea cu mine de luni întregi, în fiecare seară pe net, ba ne mai şi întâlneam pe la balul bobocilor sau la ziua liceului să vorbim faţă-n faţă, ca să primesc într-o seară de la el următoarea replică jucăuşă: “Cred că eşti una dintre cele mai deştepte fete cu care am vorbit vreodată; păcat că eşti aşa urâtă, că dacă nu, chiar ne-aş vedea împreună”. Bineînţeles că m-am spart în mii de bucăţi în seara aia, şi că atunci când am reuşit în final să mă clădesc la loc eram o fiinţă şi mai şubredă, şi mai bătută de vânt, dar nici măcar Am căutat-o cu disperare încă din episodul ăsta nu m-a făcut să mă opresc din primele zile de liceu. Avusesem, în cele din căutarea mea nebună şi lipsită de discernământ. urmă, norocul, de a mă trezi într-o clasă plină de Lecţia mea, pe care o dau mai departe copii deştepţi, mai puţin cruzi decât cei pe care-i cunoscusem până atunci şi mai neliniştiţi, aşa ca cu mare drag oricui mi se pare că are nevoie de mine. Simţeam prin toţi porii schimbarea din jur ea, mi s-a înfăţişat în deplina sa frumuseţe şi şi mi-am zis, aici e de mine, aici voi găsi şi eu simplitate, într-o zi cum nu se poate mai bucata răs-căutată din puzzle: un prieten! obişnuită de toamnă din clasa a XII-a, când eram Iubiiirea! Aprecierea neştirbită a măcar unui cu tot liceul la iarbă verde în Poiana Braşov, şi băiat, unul singur, dar bun. Când mă gândesc un coleg simpatic de clasă (de data asta mă refer acum la obsesia permanentă a adolescenţei mele la toate învelişurile din ceapa fiinţei lui, nu doar mă şi mir cum mi-am putut imagina că la cel de-afară) a venit să-mi spună că îi place de Dragostea ar putea să apară într-un context atât mine. I se-mpleticea limba în timp ce-mi explica de agitat, agresiv şi schimbător ca începutul de savant toţi paşii prin care trecuse până să vină la liceu, şi-mi vine să râd de mine însămi cu mine – „Am vorbit şi cu Alex şi şi el a zis că eşti cruzimea copiilor de gimnaziu. Dar atunci de treabă şi acum am decis că ai să fii prietena vedeam iubire peste tot. Imediat ce întâlneam un mea” – după care a adormit la mine în poală cu băiat mai simpatic - şi prin simpatic mă refer, din un zâmbet adorabil pe faţă. Recunosc că timp de păcate, doar la învelişul exterior – mă şi credeam jumătate de oră, cât a stat el acolo, nu m-am îndrăgostită nebuneşte de el, fiind în stare să-i mişcat deloc. N-am mâncat din friptura pregătită declar dragoste veşnică fără să mă gândesc prea de grătaragii noştri, n-am participat la jocurile mult, şi mai ales fără nici un fel de ruşine. Am liceului şi n-am auzit cântecele de haiducie ale “iubit” zeci de băieţi în cele doar câteva clase de chitariştilor de ocazie de prin jur. M-am uitat la colegul meu adormit – pe care parcă nu-l liceu. văzusem deloc până atunci – şi m-am gândit cât Unii dintre ei – dacă e să mă-ntreb e de delicios să înceapă să-mi placă de el, câteacum – au şi meritat-o, cum era bunul nostru un pic, câte-un pic. coleg de clasă care n-a avut inima să mă refuze Atunci am înţeles prima dată cât de după câteva zeci de bileţele pline de pasiune şi mult se distrează Dumnezeu, sau cine-o controla chiar m-a scos în oraş, fiind un gentleman lumea asta toată, oferindu-ne ceea ce ne-am dorit desăvârşit şi chiar afectuos, cu toate că era îndrăgostit nebuneşte de prietena mea cea mai întotdeauna în singurul moment în care încetăm bună. După două zile mi-a împărtăşit secretul să mai căutăm. Cum soluţia este mai mereu în ăsta şi am suferit de-adevărat pentru o iubire singurul ungher pe care nu l-am cercetat suficient neadevărată căreia i se năruise singura şansă. În de atent. Cum iubirea ne-aşteaptă în omul pe

rsonal essay.. Relaţie pe butuci Butucii pe care se lăfăie iubirea noastră Îmi gâdilă coasta cerească Mustind rădăcini, Impungându-ne prin buzunare cu rămurele asurzitor de verzi... Şi cresc, cresc, sub noi Avem niste butuci mari deja Copaci de-a binelea Mâine-poimâine îi putem da la grădiniţă... Şi ne ridică... Incet, bătrâneşte tot mai sus, către cer...

care, dintr-un motiv sau altul, l-am trecut până de orice vânt, oricât ar fi el de puternic. Şi am să cred întotdeauna că parte din siguranţa pe care atunci cu vederea. mi-o oferă se trage din faptul că a ştiut să mă Am continuat să-l descopăr pe colegul vadă atunci când eu încă nu învăţasem să văd cu meu în următorii 6 ani. Am ajuns să fim împreună după câteva săptămâni, la majoratul adevărat. unui prieten. Am trecut împreună prin Bac şi prin admiterea la facultate, şi am supravieţuit drumului accidentat ce-a unit copilăria noastră braşoveană de începutul unei vieţi de adulţi în Bucureşti. Am făcut multe lucruri pentru prima oară împreună, iar de două luni şi jumătate, suntem soţ şi soţie. Colegul, prietenul, iubitul şi soţul meu nu este un om perfect – asta e, nu-i aşa, o altă lecţie pe care mai devreme sau mai târziu o aflăm – şi poate că nu e nici Făt-Frumosul imaginat în primele zile de liceu, dar cu siguranţă este bucăţica aceea din mine care reuşeşte să mă stabilizeze, şi să mă protejeze

Lia Miruna Marin (Dumitrache) – C.N. „Andrei Şaguna”, promoţia 2005

De asta te chinui, iubitule, cu mine... De asta rezistăm, de asta ne strigăm prosteşte indiferenţa, de asta fugim unul de altul : tu în braţele mele, eu în ale tale, îmbrăţişându-ne distanţa.. Pentru că, iubitule, Adam-ul meu, mergem acasă !

Pentru numărul din martie, aşteptăm materiale despre Mărţişor, primăvară, feminitate... Lista rămâne deschisă!

Cerinţe tehnice:

Observaţii:



fontul folosit trebuie să fie Times New Roman



dimensiunea fontului de 12



textele trebuie să fie scrise cu diacritice

Adresa redacției: puls_ziar@yahoo.com Consultant tehnic: Octavian Movilianu (X A)



materialele scrise trebuie să fie trimise în .doc sau .docx (Word)



ataşaţi şi câteva poze care să vă ilustreze materialele



precizați numele (cu diacritice) și clasa



Octavian Movilianu (X A) - redactor-şef



Bianca Blaj (X A) - redactor



Alexandru Şolot (IX A) - redactor



Diana Meleşteu (X A) - redactor



Ana Stoian (X A) - redactor



Ioana Popescu (X A) - redactor



Anca Zârnoveanu (X A) - redactor



Laura Irincu (X A) - redactor Profesor coordonator: Prof. Ioana Clara Enescu