Biserica și societatea Laviniu Gabor (n.1974) este soț și tată a patru copii. Fondator și director general al unei firme de IT și fondator și președinte a platformei decenu.eu. Este pasionat de teologia publică și de un creștinism laic pe care dorește să-l vadă implementat în toate sferele societății. În bussiness și-n politică. În arte și-n educație. În școli, universități sau spitale. Un creștinism dezbrăcat de limbajul de lemn, formele moarte și rigorile dogmatice. Crede în forța relațiilor și în puterea dialogului, iar pentru că îi pasă de oameni și vrea să îi ajute în echiparea lor pentru pentru o viață de calitate, sub toate aspectele ei, a ales să planteze și să păstorească o biserică. Biserica Logos din Oradea. Cum ai caracteriza perioada actuală, individual, ca biserică, ca societate? Neașteptată și surprinzătoare. Ne-am trezit aruncați în meandrele ei fără ca cineva să ne avertizeze. Nimeni nu a fost antrenat în prealabil și nimănui nu i-a fost ușor. Sentimentele de panică și frică au alternat cu cele de liniște. Liniștea izvorâtă din comuniunea mai strânsă cu familia. Toate astea au ajuns să fie condimentate cu resentimente față de autorități, diaspora sau sistemul medical. Experiența fiecăruia este însă unică și depinde de foarte multe variabile. Cu siguranță însă, cu toții, indivizi sau instituții, au învățat să improvizeze, să inoveze. Să se adapteze noilor realități. Să găsească rezolvări. Să așeze repere în mijlocul incertitudinilor. Care ar trebui să fie atitudinea Bisericii față de context și societate? În primul rând, bine ar fi ca Biserica să fie un reper. O ancoră. Un punct de stabilitate. Un loc de refugiu. Un spațiu în care anvergura crizei să fie compensată de siguranță, speranță, acceptare și multă empatie. Desigur asta implică prezență. Prezența Bisericii în mijlocul durerilor sociale, căutând să aducă mângâiere și restaurare. Ar fi necesar ca Biserica să fie prezentă la masa dialogului în toate forurile instituționale unde se discută posibile soluții, pentru că nu poți fi parte a rezolvării dacă nu ești parte a discuțiilor. De asemenea, ar fi nevoie să fie prezentă în mijlocul comunității mai largi decât propria ogradă confesională. O lume disperată are nevoie de o biserică pasionată, zicea A.W. Tozer. Ea trebuie să fie gata de să se implice, o implicare onestă
18
ALFA OMEGA TV MAGAZIN
fără urme de prozelitism și fără agende și interese ascunse; o implicare centrată pe oameni și nevoile lor. Dacă mult clamata intimitate cu Dumnezeu nu duce la compasiune față de oameni înseamnă că suntem doar tributari unui limbaj de lemn și purtătorii unui creștinism de care nu are nimeni nevoie. N-ar trebui să uităm că adevăratul creștinism este cald și blând și nu este un sistem de legi și corolare pe care dacă le respecți ajungi în cer. Cum va fi Biserica după pandemia COVID, în viitorul apropiat? Ce se va schimba? Pe cât pot intui, schimbările vor fi inevitabile. Crizele au menirea să scuture fundamentele și să oblige la reconsiderarea valorilor și practicilor. Desigur că va exista rezistență și reîntoarcerea la vechile paradigme va fi cea mai la îndemână cale, doar că, acceptate sau nu, schimbările s-au produs deja și ar fi înțelept ca Biserica să cântărească bine vremurile și să fie dispusă să redefinească anumite concepte, acolo unde este nevoie. Două luni au fost suficiente pentru deprinderea unor obiceiuri noi. Ignorarea realităților nu poate duce la ceva bun. Dimpotrivă, finalitatea ar putea fi crearea unui monolit instituțional unde dependența, codependența și manipularea să fie practici curente. Un pas important s-ar putea să fie așezarea la masa dialogului onest, purtat între reprezentanții categoriilor de vârstă și categoriilor sociale, între conducerea Bisericii și enoriași. Un dialog în care cuvântul bărbaților și femeilor să aibă aceeași greutate și unde discuțiile să se poarte de la același nivel, în smerenie. Bisericile au făcut multe lucruri bune, dar cu siguranță unele activități s-au făcut din inerție sau pur și simplu dintr-o competiție cel puțin stupidă, deși mă tem că și foarte nocivă, cu alte biserici. Acestea trebuiesc scuturate și fiecare biserică în parte va trebui să-și găsească rolul și locul în economia lui Dumnezeu. Hristos e capul Bisericii și cu mare bucurie, prin Duhul Sfânt, va descoperi direcțiile Bisericii Lui, va ridica și împuternici oameni, va trimite resursele de care este nevoie. Dincolo de pandemie, care sunt câteva provocări ale Bisericii în această vreme? Cred că, în primul rând, Biserica are nevoie să-și reconsidere poziția față de cei din interiorul ei, cu reglajele de rigoare. Oamenii nu ar trebui să mai vină la biserică pentru a fi binecuvântați de un program. Ei ar trebui să devină programul.
Ei ar trebui să fie echipați, împuterniciți și susținuți în slujirea lor, o slujire care cu siguranță va depăși întâlnirea comunitară. O astfel de abordare poate să revoluționeze formele actuale, pentru că inginerii, doctorii, studenții, instalatorii, oamenii politici, artiștii sau oamenii de afaceri înțeleg dintr-odată că lucrarea creștină nu mai e limitată la un spațiu și un timp, ci că își pot trăi cu demnitate și pasiune valorile creștine în mijlocul comunității mai largi. De luni până sâmbătă. „Gloria lui Dumnezeu este omul pe deplin viu”, spunea Irineu, unul dintre Părinții Bisericii și așa ar ajunge cu toții: vii, bucuroși și plini de pasiune. Frica generală este că o astfel de direcție va profana sacrul. Dimpotrivă, cred eu, va sacraliza profanul și va deschide oportunități nelimitate. Apoi, Biserica ar trebui să renunțe la spiritul protestatar. Mereu nemulțumită. Mereu ofensată. Schimbările nu se fac dând cu pumnul în masă și scriind petiții. Ce vor înțelege cei din afara Bisericii? Cum se vor simți? Ce simțim noi față de cineva care are mereu ceva de reproșat, față de cineva care în mod repetat vrea săși impună valorile și stilul lui de viață? Poate ar fi util să învățăm ceva din perioada inchizițiilor. Asta nu înseamnă că Biserica va trebui să fie izolată, absentă și claustrată în subcultura ei, ci va trebui să învețe limbajul cetății și apoi, cu smerenie și eleganță, să fie dispusă săși explice și argumenteze alegerile. Nu de prezență creștină ducem lipsă, ci de influență creștină și asta pentru că vocea noastră nu este întotdeauna susținută de caracter și competență. Sau vorbește o limbă neinteligibilă în societate. În al treilea rând, cred că Biserica ar trebui să-și asume diferențele doctrinare. Faptul că paleta confesional-religioasă este așa bogată nu este un dezavantaj, ci poate fi chiar șansa înțelegerii adevărului. Oare nu tocmai Biserica, în universalitatea ei, este comunitatea hermeneutică? Oare nu așezarea la masa dialogului ne-ar face pe toți beneficiarii unei istorii și ai unei tradiții la care nu avem altfel acces? Nu cumva părtășia astfel creată ar putea deveni creuzetul proiectelor dezvoltate împreună? Proiecte care să influențeze în profunzime toate sferele societății. Asta înseamnă, din nou, o schimbare a filosofiei de funcționare și a atitudinii față de cei „din lume”. Înseamnă să fim ecumenici, clădind punți, înseamnă să măsurăm impactul măsurilor luate în societate în loc să numărăm numărul participanților la programele bisericii. Înseamnă să fim focalizați mai degrabă
