European Kaleidoscope - International Symposium

Cultura populară ne definește ca popor Simpozion International

Ediția a II-a

European Cultural Kaleidoscope

”Cultura populară ne definește ca popor” SIMPOZION INTERNAȚIONAL

Ediția a II-a 15 aprilie 2014

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Cultura populară ne defineşte ca popor Simpozion internaţional în cadrul proiectului Autor colectiv Coordonator: profesor Aurelia Berușcă Organizator: Școala Gimnazială ”Nicolae Titulescu” ISSN 2286 – 1823 ISSN-L 2286 – 1823

Tiparul executat la: SC DESKTOP PUBLISHING SRL

Comitet de organizare și redactare:

Aurelia Berușcă – coordonator proiect Iudita Popteanu – director adjunct Cristiana Rîureanu – profesor Elena Rusu - profesor Monica Badea – editor şef

Simpozion internațional ”Cultura populară ne definește ca popor” Ediția a II-a București, 15 aprilie 2014

Cuvânt înainte "Tradiţie: ansamblu de concepţii, de obiceiuri, de datini şi de credinţe care se statornicesc istoriceşte în cadrul unor grupuri sociale sau naţionale şi care se transmit (prin viu grai) din generaţie în generaţie, constituind pentru fiecare grup social trăsătura lui specifică."

Definiţia dată de dicţionar este, din păcate, doar o explicaţie searbădă...un amalgam de cuvinte... În spatele acestora, însă, tradiţia înseamnă VIAŢA noastră, a tuturor...înseamană rădăcinile, familia, amintirile, bagajul pe care îl primim şi pe care, cât mai nealterat, îl transmitem, prin copiii noştri, generaţiilor următoare!

Tradiţia este dragostea pe care am primit-o de la părinţi! Este aroma sărbătorilor, este bucuria cu care ne întâmpinăm prietenii, ne îmbrăcăm, dansăm, cântăm...este ceea ce ne apropie şi, în acelaşi timp, ne diferenţiază de ceilalţi... De ce iubim să călătorim, să poposim - pentru scurt timp- în viaţa altora....dar ne întoarcem cu bucurie în matca noastră??? Ne bucurăm să cunoaştem familii din capetele lumii, să le studiem obiceiurile, să participam la vieţile lor...dar puţini dintre noi se pot rupe de rădăcinile poporului din care facem parte prin naştere...

Impresionant e cum, la mii de km de ţara natală, grupuri de cetăţeni ai aceleiaşi naţii creează cu efort comunităţi în care se străduiesc sa refacă starea de "acasa"... Chinezii au creat peste tot adevarate mini China...musulmanii fac mătănii pe Champs-Élysées, aducând cu ei, peste tot in lume, TRADIŢIA! Aşadar, din dicţionar lipseşte explicaţia emoţionala: TRADIŢIA este ansamblul de concepţii, obiceiuri, datini şi credinţe fără de care nu putem trăi fericiţi! Este firul de care ne agăţăm în copilărie şi pe care nu il lăsăm din minte până la sfârşiul vieţii...este stâlpul de care ne sprijinim psihic, pentru a putea traversa fizic prin lume....

Prof. Elena Rusu

Artă decorativă tradițională Pielaru Maria- Simona, Colegiul Tehnic Costin D. Nenițescu, Pitești Meşterul popular nu copiază natura, el reflectă prin prisma conştiinţei sale concepţiile despre frumos, înţelegere a vieţii şi a fenomenelor naturii.

Ornamentele arhitecturale cu vădită asemănare stilistică cu alte genuri ale operei populare, de o străveche tradiţie, trădează influenţa reciprocă, principiile artistice unitare şi originea comună a diferitelor ramuri ale artei populare. Ele constituie un domeniu artistic în care se relevă cu pregnanţă îmbinarea ingenioasă a motivelor şi temelor cu marea varietate de nuanţe şi culori, o îndemânare tehnică excepţională,cu un spirit creator artistic deosebit de original.

Elementele ornamentale au fost inspirate din întreaga viaţă a satului, şi problemele fundamentale ale omului legate de existenţa lui, sugerate deseori de mediul înconjurător, adaptate, stilizate uneori, trecute prin filtrul fanteziei talentaţilor maeştri populari şi transmise din generaţie în generaţie până în contemporaneitate. Studiul acestor fenomene duce la evidenţierea unor deosebiri de la o zonă la alta în ceea ce priveşte forma şi elementele de ornamentică, dar în acelaşi timp relevă elementele decorative româneşti tradiţionale, care definesc unitatea ei funcţională şi specificul etnic naţional. In cadrul artei decorative populare românești, categoria cea mai veche și cea mai simpla ca sistem de ornamentare o reprezintă țesăturile de uz gospodăresc permanent din lâna sau din cânepa.

Cele mai simple piese prezintă un câmp uniform monocrom, în culori naturale, alb, brun, negru sau cenușiu la cele de lâna si alb la cele de cânepa. În afara acestor culori de baza apar tonuri de roșu, roz, albastru sau uneori, ocru. Ca materii prime se folosesc lâna, cânepa și bumbacul. Piese de uz permanent, pernele constituie în același timp elemente ale ansamblului ornamental reprezentat de interiorul țărănesc romanesc.

Un alt element al artei decorative populare românești este fata de masa. Specifica locuinței țărănești, ea este confecționata din 2-3 foi de țesătura aleasa în răboj, are o forma dreptunghiulara și dimensiuni calculate după cele ale mesei.

Modelele vechi în oarecare măsură au încătuşat iniţiativa creatoare a meşteşugarului popular pe de o parte, iar pe de altă parte au dus la definitivarea unor elemente decorative persistente în veacuri şi transmise sub o formă caracteristică până în zilele noastre.

Cristalizată de-a lungul secolelor, ornamentica reflectă în primul rând concepţia omului despre lume, problemele fundamentale ale existenţei sale, determinată şi condiţionată de munca depusă pentru asigurarea ei.

Soarele este simbolul ornamental cel mai reprezentativ, cel mai frecvent întâlnit, de o importanţă aparte, intrat adânc în conştiinţa populaţiei din zonă. Motivul solar este cunoscut şi practicat la ţesături, costume, cojoace etc. Astfel multitudinea obiectelor pe care apare motivul solar ne atestă persistenţa lui în arta populară românească, ajutându-ne la înţelegerea fenomenului artistic popular din cele mai vechi timpuri, neolitic, epoca bronzului, până în zilele noastre, ca o sinteză artistică deosebită, cu efecte durabile în mentalitatea creatorilor de artă. Pomul vieţii este cel mai răspândit după motivul solar în ornamentica populară, întruchipând unul dintre cele mai străvechi mituri pre-creştine ale vieţii fără de moarte. Ca motiv decorativ, el se întâlneşte în diferite forme la toate popoarele din Europa şi la unele din Asia. În încheiere, menţionăm că devine din ce în ce mai acută necesitatea integrării tot mai complexe a valorilor artei populare, a culturii româneşti în genere, în circuitul universal, fapt perfect justificat prin originalitatea şi bogăţia manifestărilor etnicităţii

noastre. Arhitectura şi arta decorativă reprezintă o valoare artistică excepţională, aparţinând în mod egal atât culturii materiale cât şi spiritualităţii româneşti, constituie unul dintre coordonatele majore nu numai ale creaţiei noastre populare, ci şi ale artei româneşti în genere, părţi integrante ale artei şi culturii universale.

Bibliografie 1.Radu O. Maier, Revista Noi Tracii , Elemente decorative traco-dace în arhitectura românească din vestul Transilvaniei 2. Florea Bobu Florescu, Paul Petrescu (ed.), Arta Popularã Româneascã, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969, 3. Romulus Vulcãnescu, Dicționar de etnologie, Editura Albatros, București, 1979,

TRADIŢII ŞI OBICEIURI– BOGĂŢIE NEPREŢUITĂ DE COMORI Prof.înv.preşcolar Vasilica Andrasciuc G.P.N.Curţi, Petrova, Maramureş Arta noastră populară, manifestată sub aspectele ei, prezintă o bogăţie nepreţuită de comori pentru toţi aceia care iubesc ţara. Ȋncepând cu obiceiurile prilejuite de fiecare eveniment important din viaţa poporului, continuând cu frumoasele costume pe care le îmbracă in aceste imprejurări şi terminând cu cântecele, dansurile şi strigăturile nelipsite la aceste datini, izvorul lor e nesecat pentru cel ce vrea să le cunoască si să le adune in mănunchi pentru a le dărui din nou, cum spune Anton Pann : „De la lume adunate / si-apoi la lume date”.

Cât despre dansurile populare desfasurate in ritmul acestor „cantece de joc”, cum se numesc in Transilvania, varietatea si frumusetea lor difera de la o regiune la alta. Ele s-au cristalizat in decursul timpurilor, formând o bogaţie folclorică specifică fiecărei regiuni, fiecare pastrandu-şi particularităţile si frumusetile specifice; unele poartă denumirea de invărtită, joc in doi, hora, după specificul mişcarii si al formaţiei in care se desfasoară.

Dansul flăcăilor, in care acestia isi arata maiestria, asa cum e bărbătescul specific dansului ocazional de la nunti, perinita, sunt doar cateva din bogatul repertoriu pastrat in acest colţ de ţară, unde se „agaţă harta in cui”, si adunat cu grijă pentru a i se cunoaste frumusetea si a i se păstra autenticitatea.

Aceste comori trebuie impărtăşite pentru a fi indrăgite inca din cea mai fragedă vârstă. Aşa cum există un limbaj matern pe care copilul si-l insuseste inca de la sânul mamei in primele sunete gângurite, tot astfel se poate vorbi de un limbaj muzical care incepe in acelasi timp. Copilul adoarme in cantecul de leagan al mamei apoi cauta sa-l imite.

Odata cu primii pasi incepe si joaca, adesea insotită de cântece sau precedată de numărători ritmice.

Jocul cu cânt e una din activităţile cele mai agreate de copii, care se poate desfăşura cu copii fie inainte de activitatile din domeniul experiential ca tranzitii, fie după acestea, fie in cadrul jocurilor si activitatilor didactice alese, fie in perioada de dupa- amiaza la gradinita cu program prelungit. Dupa ce copilul ajunge să işi coordoneze miscările in ritmul unui joc cu cânt organizat, se poate trece la o forma putin mai pretentioasa si anume aceea a dansului popular. El va fi alcatuit din figuri simple, pasi obisnuiti, executati intr-un tempo moderat, pentru o acomodare cât mai firească a mişcării executate in ritmul cantecului.

In ceea ce priveşte cântecul, ca şi dansul, poate fi luat direct din folclor sau poate fi o prelucrare pe motive populare, cu text adecvat. Important e a fie pe cât de simplu , pe atât de sugestiv. Copilul se poate familiariza de mic cu creaţiile populare, iar textul il va ajuta să le inteleagă mai bine şi să le indrăgescă. In programul zilnic al grădiniţei sunt cuprinse forme speciale de activitate ce au drept scop destinderea copiilor, crearea bunei dispozitii sau trecerea de la o activitate la cealalta. Lucrând la grupă mam gandit ca fie in cadrul serbarilor obisnuite ale anului, in cadrul activităţilor optionale, fie in cadrul sezatorilor unde sunt invitati si parintii să introduc in programul

manifestărilor artistice montajul muzicalliterar.

Pe baza unor poezii si cântece, a unor dansuri populare cunoscute, dar repetate cu copiii in cadrul activitatilor liber alese am imbinat diferite materiale din care au luat nastere montaje muzical- literare dedicate zilelor de 1 Decembrie, de Craciun, de 8 Martie, 1 Iunie sau la sfarşit de an şcolar.

Astfel cu ocazia zilei de 8 Martie, ziua tuturor mamelor, in cadrul activităţiilor planificate dedicate lor , am realizat o sezatoare cu continut tradiţional.

Materialul folosit in cadrul montajului i-a atras pe copii, le-a creat buna dispozitie, i-a facut sa fie atenti la ce urmează, facandu-le să constientizeze importanta evenimentelor pe care le sărbătoreau. In şezătoare am folosit: sucala, vărtelniţa, caier si fus, lână, ulcioare traditionale, farfurii traditionale, covoare, trăistuţe, ştergare, feţe de masă tradiṭionale, cozonac cu nucă.

Copiii purtau consum popular traditional zonei. Fetele zade, cămeşa, opinci, zgărduţe la gât.

Baietii la fel purtau costum popular traditional cămeşa, cojoc, gate, opinci, clop.

Sala de grupă impodobită sărbătoreşte. Pe peretele din spatele copiilor era un covor tesut de mână traditional specific zonei, stergare. „ Artistii” stăteau in mijloc, lângă mese şi lucrau fiecare cu altă unealtă: la sucala, la vartelnita, la caier. După muncă la intrarea „feciorilor” se porniră la dans,cântat şi jucat.

Printr-o atentă alegere a materialului de predat , vom reusi să-l facem pe copil să indrăgească creaţia populară şi să şi-o insuşească la nivelul lui, formându-i deprinderi şi dezvoltându-i gustul pentru frumos.

Marele nostru poet Vasile Alecsandri spunea că diferite creaţii folclorice sunt ”pietre scumpe in sânul poporului” şi prin urmare e o sfântă datorie de a le căuta şi a le feri de noianul timpului şi uitării”.

Bibliografie: Anton Vasilescu , Jocuri si alte activitati alese, 1976, Bucuresti, 104, 120 Octavian Costea, Florica Mitu, Eugenia Vasilescu, Maria Toma-Damsa, Coenelia Stoica, Anica Vladut, Literatura pentru copii- manual pentru clasele a XIII-a, Editura didactica si pedagogica, 1994, Bucuresti, 9

OBICEIURI ȘI TRADIȚII ROMÂNEȘTI Prof. Ana – Maria Băican Prof. Carmen Constantin Liceul Tehnologic Paul Bujor – Bereşti, Judeţul Galaţi Obiceiurile și tradiţiile populare sunt o moştenire de preţ care ne individualizează ca neam, în peisajul cultural universal iar noi avem datoria să le îmbogățim sau măcar să le preluăm și să le transmitem mai departe. Convinşi că avem nevoie de tradiţii pentru a ne aminti de noi înşine şi avem obligaţia de a oferi modele generaţiei în formare, ne-am propus ca prin activitățile noastre să evidențiem, să valorizăm tradițiile și obiceiurile poporului român, să dezvoltăm în elevii noștri sentimentul de apartenență, de iubire pentru rădăcinile și valorile poporului român.

Proiectul Obiceiuri şi tradiţii româneşti este derulat începând cu anul 2012 de Liceul Tehnologic Paul Bujor din localitatea Bereşti - judeţul Galaţi, sub coordonarea doamnelor profesoare Ana – Maria Băican şi Carmen Constantin.

Activităţile propuse incită sufletul participantului la creaţie, iar pe dascăli la îndrumare şi sprijin. Prin intermediul lor, elevii vor putea să-şi dezvolte abilitatea de comunicare, să-şi folosească experienţa în mod creativ. Activităţile proiectului vor populariza în rândul beneficiarilor direcţi – elevi, dar şi indirecţi - părinţi, cadre didactice - tradiţii şi obiceiuri româneşti.

Pentru buna desfăşurare a proiectului am încheiat parteneriate cu unitățile școlare în vederea promovarea concursului, a identificării elevilor cu potențial creator, a stimulării participanților la concurs, a pregătirii elevilor şi a selectării, la nivel de școală, a lucrărilor pentru înscrierea în concurs.

Parteneri sunt și instituțiile locale de cultură – Biblioteca orășenească, Casa de Cultură Ion Creangă, care pot sprijini derularea proiectului și pot disemina activitățile.

Au sprijinit demersul nostru Centrul Cultural Dunărea de Jos – Galaţi, autoritatea locală (Primăria) și părinții elevilor şcolii, prin intermediul Asociației Părinți – Profesori Grup Școlar Paul Bujor.

Imagini din activităţile desfăşurate în cadrul proiectului:

TRADIȚII ȘI OBICEIURI CULTURALE ROMÂNEȘTI Prof. înv. primar, Barna Irina Școala Gimnazială Pișcolt Atmosfera de Crăciun ne aduce bucurie şi ne aminteşte cu precădere de anii copilăriei, de emoţia aşteptării împodobirii bradului, de clipa la care visăm să-l întâlnim pe Moş Crăciun.

Dincolo de faptul că este una dintre cele mai importante sărbători creştine, Crăciunul e aşteptat cu mare entuziasm de toată lumea, indiferent de vârstă, uneori chiar şi de religie.

Sigur te gândeşti cu drag la cadourile lui Moş Crăciun, la colinde, la mirosul de brad şi la vâscul din pragul uşii. Şi, cu siguranţă, experienţele personale au încărcat astfel de clipe magice cu semnificaţii proprii.

Moş Nicolae este aşteptat în noaptea de 5-6 decembrie. Acesta a fost un episcop care, după moarte devine un sfânt. El este protectorul pompierilor, marinarilor, tinerilor, copiilor, recoltelor. Se povesteşte că odată un tată necăjit era nevoit să-şi vândă copiii ca să-şi salveze familia. Sfântul Nicolae l-a ajutat aruncându-i trei pungi cu galbeni ,pe geam, în casă. Una din pungi s-a oprit într-o gheată. Astfel s-a născut obiceiul de a se pune ghete la uşă de moş Neculae. Se spune că sfântul căşătoreşte pe un măgăruş încărcat cu doi saci mari: unul cu dulciurişi jucării, altul cu nuiele.Darurile sunt pentru copiii care se roagă, învaţă bine şi sunt cuminţi, iar nuielele pentru copiii răi, neascultători şi leneşi.

Oamenii se pregătesc de întâmpinare Crăciunului prin curăţenie în gospodărie şi ţin post.

Moş Ajunul, 23-24 decembrie, este o sărbătoare îndrăgită de copii. Aceştia merg din casă în casă cu un săculeţ şi un beţişor numit colindă şi capătă colindeţe, adică mere, nuci, colaci, covrigi, bani, după ce au cântat „Bună dimineaţa la Moş Ajun!”. În noaptea de 24-25 decembrie este vremea colindelor. În ţara noastră acestea diferă de la o regiune la alta .Colindele copiilor sunt scurte, vestesc sărbătoarea Crăciunului, urează belşug, sănătate şi daruri cuvenite ca răsplată pentru urare.Colindele de ceată vorbesc despre înţelepciunea gospodarului, bogăţia gospodăriei, despre viaţa de la ţară, despre vitejia flăcăi – lor, frumuseţea fetelor, dar şi despre naştere lui Iisus, întâmpinarea noului an. Colindele sunt străbătute de optimism şi exprimă dorinţele şi speranţele oamenilor.

Cu Steaua merg copiii din prima zi de Crăciun şi până la Sfântul Vasile. Este un obiceicu caracterreligios, curat, creştinesc. Ea simbolizează steaua care a condus pe cei trei magi la Bethleem, în satul unde s-a născut Iisus Hristos.

Pluguşorul este un colind vechi de mii de ani.Îşi are originea în datele legate de începerea noului an agricol. Pe vremuri, Anul Nou venea primăvara, odată cu renaşterea naturii..

Viceimul ( Irozii )este un obicei vechi, uitat de-a lungul anilor, practicat între Crăciun şi 6 ianuarie şi constă în dramatizarea momentului naşterii lui Iisus.

Tăierea porcilor este de asemenea un obicei foarte vechişi se face de Ignat sau de Ajun, ocazie când, copiii se bucură pentru că vor sta călare pe porc, vor mânca din ureche şi din fruntea porcului ca să le fie bine tot anul şi să stea „în frunte”. În aşteptarea sărbătorii Crăciunului, oamenii pregătesc pomul deCrăciun , tradiţie preluată de la germani, acum 3-400 de ani.Tradiţia prezenţei frunzelor verzi în casă este mult mai veche, de pe vremea romanilor care împodobeau iarna încăperile cu frunze de brad.

Obiceiuri pitoreşti : în multe sate româneşti, în seara de Crăciun, ca şi în noaptea de Sfântul Andrei, se ung cu usturoi vitele şi grajdurile, pentru ca să nu vină cumva pe acolo strigoii, moroii şi alte duhuri necurate. Usturoiul se pune pe coarne, pe frunte, pe spate, facându-li-se vitelor semnul crucii. Se mai ung şi oamenii cu usturoi în frunte, la coate şi-n genunchi, precum şi uşorii şi ferestrele, pentru a îndepărta demonii nopţii. În dimineaţa de Crăciun e bine să ne spălăm pe faţă cu apă curgătoare, luată anume dintr-o vale în care punem şi o monedă de argint, pentru ca tot anul să fim curaţi ca argintul, feriţi de bube şi beteşuguri, care vor merge pe.. vale, în jos.

De unde provine numele de Crăciun? Englezii îi spun Christmas. Francezii –Noel.

Italienii-Natale. Germanii – Weihnachten, Christacht. Spanolii – NocheBuena . Norvegienii – Jul. Suedezii-Oel ( joel). Danezii-Juul. Naşterea Domnului este denumită la români printr-un cuvânt propriu, specific numai poporului nostru: Crăciun. Cu privire la originea acestuia, există o îndelungată dispută filologică; totuşi vine din limba latină. Haşdeu îl deduce din latinescul „Crastinum” ;sau din latinescul „creatione,creationis” adică născut la începutul erei creştine.

Boboteaza este o sărbătoare creştinească, care la 6 ianuarie sărbătoreşte Botezul Domnului în apele Iordanului, îndeplinit de Sfântul Ioan. Curăţirea prin apă este mai veche decât creştinismul,îşi are originea în antichitate.

Agăţarea coroniţelor de uşa casei este un obicei originar din Europa, unde, de Crăciun, porţile se decorau cu ramuri veşnic verzi, pentru a invita în casă spiritele pădurii.

Există crezul că aceste spirite ar aduce sănătate şi noroc. Cine nu a auzit de simpaticii reni care trag sania Moşului? Ei sunt nouă la număr şi au nume amuzante: Dasher, Dancer, Donner, Vixen, Comet, Cupid, Prancer, Blitzen şi Rudolf. Povestea cunoscută a renului cu nasul roşu, Rudolf, cel care luminează drumul pentru sania plină cu daruri a lui Moş Crăciun, face ca aceste personaje să fie şi mai simpatice. Şi pentru că sunt animale specifice zonelor reci, renii se potrivesc de minune în decorurile de iarnă şi de sărbători.

Obiceiul ciorapilor de Crăciun provine dintr-o legendă despre un nobil care şi-a risipit necugetat averea, lăsându-şi fetele fără zestre. Sfântul Nicolae a auzit despre această situaţie şi a venit pe ascuns la locuinţa fetelor. El a aruncat trei pungi cu monede de aur prin hornul casei, care au căzut în ciorapii fetelor, atârnaţi la uscat lângă şemineu.

Aprinderea lumânărilor în perioada Crăciunului este o tradiţie veche ce reprezintă naşterea lui Iisus şi reînnoirea vieţii, puritate, speranţă, găsirea drumului bun în viaţă. Se crede că Martin Luther, reformatorul protestant, a fost primul care a aprins lumânările din bradul de Crăciun. Venind acasă într-o seară de decembrie întunecată, în apropierea Crăciunului, acesta a fost uimit de frumuseţea luminilor care străluceau printre ramurile unui brăduţ din faţa casei sale. Luther a împodobit apoi bradul de Crăciun din casa sa cu lumânări.

Colindele sunt o parte importantă a spiritului Crăciunului. Grupuri de copii, fete şi băieţi, merg din casă în casă să colinde, toată ziua de Ajun. Se spune că e bine să primeşti colindători, pentru că urarea lor aduce noroc, iar dacă nu primeşti colindul vei fi urmărit de ghinion. După ce colindătorii termină de cântat, gazda îi invită în casă şi le oferă mere, nuci, dulciuri şi colaci. Nucul simbolizează belşugul şi longevitatea, iar merele semnifică bunăstare şi bogăţie.

Bibliografie; „Datini de Crăciun şi Anul Nou”, editura „Regina”, 1996, Iaşi, ( 25-27, 56- 57) „Ghidul educatoarei”, editura Didactică şi Pedagogică, 1998, Bucureşti, (102-103)

Călător pe melegurile trecutului Prof. Puchianu Elena și Diaconescu Rodica, Colegiul Național „Vladimir Streinu” Găești, Dâmbovița Activitatea prezentată face parte dintr-un proiect educațional ce s-a desfășurat în săptămâna 1-5 aprilie 2013 - „Să știi mai multe, să fii mai bun”, în cadrul unui parteneriat cu Colegiul Național Liceal „Zinca Golescu” Pitești, Argeș. „ Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile poporale. Ca prieten pasionat al poporului, când acesta se adună în masă, simt că sunt o parte a totalului. E ceva dumnezeiesc acest sentiment, aşa că orice serbare a poporului mi se pare sărbătoare sufletească, o rugăciune cucernică.”

Mihai Eminescu

ARGUMENT  Cunoşti o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei.

Alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, şezătoarea constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice şi locale.  Perioada de tranziţie şi-a pus amprenta asupra formării tinerei generaţii, incapabilă să diferenţieze valorile pentru a le prelua pe cele veridice şi incapabilă să-şi creeze repere care să le asigure un echilibru şi armonie interioară. În şcoală, sub îndrumarea noastră, a cadrelor didactice, elevii sunt ajutaţi în formarea graduală a valorilor. Astfel, creaţiile tradiţionale vor împodobi lumea miraculoasă în care elevii vor pătrunde cu paşi mici, dar siguri, de unde vor ieşi triumfători.  Tânăra generaţie are nevoie de atitudini şi de valori care să le asigure o evoluţie armonioasă şi să-i determine să se întoarcă în trecut, să realizeze că sunt capabili a şterge praful de pe sumanele străbunicilor, sau de pe ulcelele stăbunicelor, că pot tresălta în ritmul horei satului, că pot trasa cu degetul, pe timp, vatra satului.  În acest context meţionăm că zona Munteniei reprezintă o poartă spre cunoaşterea folclorului românesc, a obiceiurilor şi tradiţiilor populare. De aceea, pentru a ne păstra ca români identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat atât în inimă, cât şi în mintea tânărului de pe acest meleag binecuvântat de Dumnezeu.  Ne-am propus sprijinirea tinerilor în păstrarea şi promovarea patrimoniului şi tradiţiei culturale.

OBIECTIVELE PROIECTULUI  promovarea valorilor culturale, locale în circuitul regional, naţional, internațional;  educarea în spiritul dragostei pentru trecut;  dezvoltarea sentimentului de apartenenţă la comunitate şi familie;  creşterea accesului tinerilor la actul cultural;  sprijinirea tinerilor în organizarea evenimentelor culturale;  dezvoltarea spiritului ludic şi a aptitudinilor artistice;  dezvoltarea spiritului de muncă în echipă.

SCOPUL PROIECTULUI  Prin acest proiect, ca formatori al tinerei generaţii, dorim să insuflăm tinerilor să preia valori culturale, morale, spirituale şi să transmită la rândul lor tot ce este mai valoros şi mai sfânt.  Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată şi mai modernizată, ne-am gândit să reînviem farmecul serilor magice, pline de snoave, cântece bătrâneşti, obiceiuri de mult uitate. Scopul este să-i facem pe elevi să privească cu drag spre trecut.

Cunoscându-şi tradiţiile şi rădăcinile, elevii zilei de azi vor putea răspunde mai bine provocărilor lumii în care trăiesc; pentru că nu poţi alege un drum spre viitor fără a-ţi cunoaşte trecutul.

DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII Grupul ţintă adună material, care ulterior va fi selectat de către inițiatorii proiectului.

Elevii stau de vorbă cu bătrânii satului de la care receptează „frumosul”, în ritmul „cântecului fusului” şi al „doinei ”. Adună de la aceștia legende ale locului ce vor fi puse în scenă cu măiestrie, dar și legende toponimice pentru a merge, ușor, către origini.

Elevii conştientizează faptul că deciziile le aparţin şi că finalităţile vor trebui să fie pe măsura muncii desfăşurate.

Arta tradițională în Scythia Minor de azi Prof.Chivu Dorina Liceul Teoretic ,,Traian”,Constanța Spaţiul dobrogean este poate cel mai dăruit pământ al ţării prin multitudinea etniilor, obiceiurilor şi tradiţiilor. Din antichitate până în prezent, Dobrogea a fost leagăn de civilizaţii, toate lăsându-şi amprenta asupra identităţii etnice, culturale şi religioase a spaţiului dobrogean.

Dobrogea este un spațiu istoric unic, în care etniile conlocuitoare, prin particularitățile etnice, lingvistice și culturale au creat un model de conviețuire. Din cele mai îndepărtate vremuri s-au configurat în acest spațiu așezări umane, mărturie fiind siturile arheologice care datează încă din neolitic. Armonia reliefului, alcătuit din munte, podiș, câmpie și deltă au conferit Scythiei Minor de odinioară o frumusețe aparte, fapt ce a atras numeroase seminții, care fie s-au așezat aici, fie au trecut mai departe. Elementul uman a fost definitoriu pentru acestă regiune, oameni care au învățat să trăiască în deplină armonie, care să poarte peste secole obiceiuri, tradiții, meșteșuguri și mai ales arta conviețuirii.

Călătoria prin Dobrogea de azi îți oferă posibilitatea unei întâlniri fascinante cu trecutul legendar, prin prezența unor cetăți întemeiate de greci, precum Histria, Callatis, Tomis și mărturii ale trecerii romanilor, precum Monumentul ,,Tropaeum Traiani” și cetatea de la Adamclisi, alături de sate care încă mai păstrează o parte din lumea de odinioară, meșteșuguri, obiceiuri, tradiții, religii, atât ale românilor, unii veniți după 1878 din Transilvania, ori din Basarabia, cât și ale turcilor, tătarilor, lipovenilor, grecilor, armenilor, aromânilor și a altor neamuri ce au găsit aici o matcă de locuire, înțelegerea și spiritul religios, care i-au apropiat. Mocani, țuțuieni, dicieni, sosiți aici din Transilvania la sfârșitul secolului al XIX lea, după retrocedarea Dobrogei, Deltei Dunării și Insulei Șerpilor prin Tratatul de la Berlin(1/13 iunie -1/13 iulie 1878) au întemeiat numeroase sate aducând cu ei o parte din tradițiile și obiceiurile de dincolo de munți. A rezultat astfel un spațiu al interferențelor etnice, culturale, religioase de o complexitate aparte în etosul românesc, un model de conviețuire interetnică, cu mult înainte de a se vorbi în Europa de aceste valori. Delungul secolelor s-au dezvoltat mai multe meșteșuguri tradiționale, expresie a originalității locuitorilor Dobrogei.

Arta ceramicii, pictată cu originalitate se distinge prin cromatică și diversitatea motivelor. Străchini, ulcioare, oale, căni, blide, vase pentru flori, sau figurine decorative, ilustrează multă fantezie în alcă-tuirea formelor și culorilor.Culorile sunt realizate natural:roșul se obține dintr-un pământ bogat în oxid de fier, numit ruseală(acesta se usucă, se toacă mărunt, se râșnește și se înmoaie în apă, rezultând un lichid vâscos, care este trecut printr-o sită deasă, rezultând o substanță lucioasă), verdele se obține din zgura produsă prin arderea în cuptor a sârmei de cupru, albul din var amestecat cu piatră de munte, arsă și pisată, negrul se prelucrează dintr-un pământ special, găsit în eroziunile din sol, după ploi, galbenul se găsește în huma de Medgidia, amestecată cu ruseală. Vasele de ceramică erau folosite din antichitate, iar unele vase smălțuite și frumos decorate le regăsim și azi în gospodăriile dobrogenilor, ca o mărturie a artei olăritului pe aceste meleaguri, deși sunt tot mai rare satele care păstrează tehnica olăritului. Argila reprezintă materia primă în arta olăritului, ea fiind extrasă și prelucrată cu minuțiozitate prin diferite procedee, pentru obținerea unor vase de ceramică roșie smălțuită sau nesmălțuită și ceramică neagră.Tehnica folosită prevede mai multe etape de lucru: curățarea, frământarea, dospirea și omogenizarea fiind obligatorii pentru obținerea unui lut de calitate, care apoi este utilizat la roata olarului.

Fig.1-Ulcior

Fig.2-Ceramică

Fig.3-Arta împletiturilor

Arta prelucrării lemnului este o veche îndeletnicire a locuitorilor Dobrogei. Oamenii au dobândit în timp abilitatea de a alege esențele de lemn cele mai potrivite:frasinul pentru a obține cadre de uși și ferestre, alunul și cornul pentru a obține bâte ciobănești, fagul pentru lăzi, iar teiul și paltinul pentru confecționarea furcilor de tors și a lingurilor. Acest meșteșug este practicat și azi în ateliere din zona Niculițel. Simțul artistic și îndemânarea meșterilor fac să regăsim obiecte bogat ornamentate, precum scaune, măsuțe, linguri, decorațiuni casnice și în zilele noastre în locuințele din așezări, precum satul Ciucurova, Județul Tulcea.

Arta împletiturilor este atestată anterior celei a ceramicii. Prelucrând cu migală o materie primă, care se regăsea din abundență în acestă regiune, dobrogenii au confecționat

dintotdeauna obiecte din nuiele, papură, răchită și paie, pe care le-au utilizat în gospodării. Au realizat obiecte de o rară frumusețe, rod al imaginației și tehnicii meșterilor, care au transmis această îndeletnicire generațiilor viitoare.

Un loc aparte în arta tradițională dobrogeană îl ocupă meșteșugul țesutului la război.Obiectele confecționate la războiul de țesut, trăistuțe, brâie, ștergare, cămăși pentru costume populare și alte cusături cu scop decorativ sau de uz casnic, îmbogățite cu motive specifice și cromatică diversă ocupă un loc cu totul aparte în habitatul dobrogean.

Un loc cu totul deosebit îl ocupă arta iconografică. Icoana a reprezentat întotdeauna o componentă a sufletului tăranului român. Credința ancestrală a făcut să regăsim în fiecare gospodărie tărănească dobrogeană icoana, ca un element al credinței nestrămutate. Icoana a fost utilizată ca obiect de cult. Pictura pe sticlă și pe lemn a icoanelor este practicată în Dobrogea încă din primele secole ale propagării creștinismului în Scythia Minor, cunoscut fiind faptul că răspândirea creștinismului a început din această regiune.

Arta tradițională dobrogeană se distinge prin originalitate și spiritualitate, fiind parte integrantă a creației populare românești.Cercetările specialiștilor, muzeografi, conservatori, restauratori au făcut să descoperim și să păstrăm multe din valorile spiritualității românești, în formele sale ancestrale. În cele două județe, care compun în prezent Dobrogea s-au realizat studii ale specialiștilor, care au dus la conservarea unor adevărate capodopere ale creației populare. Educația este cea care are rolul de a transmite generațiilor viitoare acest inestimabil tezaur și misiunea de a păstra nealterate valorile tradiționale românești.

NESTEMATE DIN TEZAURUL LOCAL

Proiect de parteneriat educaţional 2013 – 2014 ECHIPA DE PROIECT: Prof. Limba română, consilier educativ, CIRŢ ADRIANA – iniţiator/coordonator Prof. Biologie DORCA LIVIA – iniţiator/coordonator Prof. Limba română CHERTIŢE LUCIA – iniţiator/coordonator Dir. Prof. GICU MARINA - colaborator Dir. Prof. FARCAŞ DIANA – colaborator Prof. , consilier educativFLORIAN LIVIA – colaborator Prof. CRĂCIUN LUCIA – colaborator Prof. Educaţie muzicală LOHAN CRINA – colaborator

COLABORATORI: Casa Orăşenească de Cultură Tăuţii Măgherăuş – director Angela Miclea Muzeul „ACASĂ” Tăuţii Măgherăuş – prof. Crâncău Emil Asociația ”Comunicați cu noi” – prof. Pop Dorina

1. ARGUMENT: ,,Copilul - scria George Călinescu - se naşte curios de lume şi nerăbdător de a se orienta în ea.

Literatura îi satisface această pornire, îl incită” Ideea iniţierii acestui proiect derivă din necesitatea de a populariza şi aprofunda cunoştinţele elevilor din cele două unităţi de învăţământ şi din dorinţa de a realiza activităţi care să combine latura literară cu cea artistică, lectura cu dramaturgia, tradiţiile şi obiceiurile cu valorificarea lor prin cunoaştere.

Prin acest proiect închinat valorilor, elevii vor cunoaşte frumoasele năzuinţe artistice ale omului prin care se încearcă să se menţină vii tradiţiile.

Activităţile din cadrul proiectului aduc o mare contribuţie la descoperirea şi stimularea talentelor, aptitudinilor elevilor, la cultivarea interesului şi a pasiunii pentru literatură şi lectură, pentru tradiţie şi artă populară tradiţională, precum şi la cunoaşterea şi însuşirea temeinică a limbii române.

Sarcinile de învăţare au vizat creativitatea, atitudinea şi convingerile elevilor. Proiectul propus urmăreşte transformarea reală a elevilor în actori principali ai demersului educaţional, urmărindu-se atingerea unor obiective de natură formală, informală, socio-comportamentală.

Prin urmare, copilul trebuie educat să conştientizeze efortul, sacrificiul celui ce a dat naştere universului cultural – artistic, să înţeleagă faptul că valoarea cărţilor şi ale tradiţiilor nu se măsoară în ani şi bani, ci în ore de muncă asiduă, în clipele de lectură şi de meditaţie printre paginile ei atât de pline de-nţelesuri… Şi atunci, tu, ca educator , trebuie să-i cultivi gustul pentru frumos, să-l înveţi să preţuiască ceea ce alţii au făurit, să-l ajuţi să pătrundă tainele cărţii şi ale tradiţiilor şi, odată cu ea, ale literaturii naţionale şi universale, să contribuie şi el, prin acţiunile sale la scrierea unui crâmpei de literatură românească şi universală. Şi cine ştie, poate aşa , peste ani, vei ţine în mâini tremurânde de emoţie, cartea celui pe care l-ai plimbat cândva în lumea magică a literaturii şi care, cu siguranţă, va deveni autorul tău preferat.

2. SCOPUL PROIECTULUI: Proiectul urmăreşte formarea şi dezvoltarea la elevi a unor competenţe educaţionale, cultivarea interesului pentru lectură şi a plăcerii de a citi, a gustului pentru estetic în domeniul literaturii, artei; dar şi cunoaşterea şi valorificarea literaturii româneşti, a traditiilor, prin respectarea, practicarea şi transmiterea ei generaţiilor actuale şi viitoare.

3. GRUPUL ŢINTĂ CĂRUIA I SE ADRESEAZĂ PROIECTUL: Număr participanţi : 35 de elevi şi 8 cadre didactice din cele două şcoli partenere: Liceul Tehnologic “Traian Vuia” Tăuţii Măgherăuş, Maramureş şi Şcoala Generală Cerneşti Maramureş.

4. Domeniul în care se încadrează proiectul : cultural – artistic, literatură 5. Bugetul proiectului: Surse de finanţare: fonduri proprii, sponsorizări.

Costurile pe activităţi: nu este cazul.

Buget : nu implică.

6. REZUMATUL PROIECTULUI

Proiectul a fost conceput în vederea găsirii celor mai eficiente modalităţi de stimulare a interesului elevilor pentru lectură şi carte, dezvoltarea gustului pentru frumos, pentru literatură, pentru traditii şi tot ce înseamnă adevărata valoare artistica, spirituală, civică şi morală. Activităţile orientative propuse, care se vor a fi stimulative, au ca obiectiv dezvoltarea capacităţii creatoare a elevilor.

7. DESCRIEREA ACTIVITĂŢLOR Proiectul propus invită prin activităţile sale toţi profesorii şi elevii care conştientizează necesitatea unei cunoaşteri autentice a lumii şi a sinelui să se prindă în acest miraj al perceperii lumii si a perceperii valorilor tradiţionale. În desfăşurarea acestui proiect se vor implica atât elevii claselor V-VIII, cât şi profesorii care vor participa direct sau indirect la activităţile propuse. Activităţile vizează schimbul de experienţe, bune practici între parteneri, precum şi manifestarea talentului creativ, cunoaştere, peregrinare şi transcendere în timp şi spaţiu. Activităţile sunt destinate elevilor implicaţi, cât şi profesorilor (fie în calitate de îndrumători, fie în calitate invitati).

Activitatea va îmbrăca forme diverse: concursuri de cultură generală, spectacole de teatru, muzică, concursuri de confecţionare de măşti, felicitări şi mărţişoare, care să trezească în conştiinţa participanţilor la proiect a interesului faţă de obiceiurile şi tradiţiile locale şi să se integreze pe cât posibil în această valoroasă şi inestimabila comoară a valorilor româneşti, crearea şi promovarea produselor finale ca materiale multimedia într-un blog al proiectului, etc.

Activităţi propuse, în ordinea în care se vor desfăşura : 1. Lansarea oficială a proiectului – octombrie 2013 2. Cu mască, fără mască- noembrie 2013 3. Festivalul datinilor si obiceiurilor “O ce veste minunata” – 14 decembrie 2013 4. “A răsărit un Luceafăr”- ianuarie 2014 5. Crearea blogului – “Nestemate din tezaurul local” – februarie 2014 6. ,, Vine, vine primăvara’’- martie 2014 7. ,, Micul actor’’- aprilie 2014 8. Analiză şi sinteză – mai 2014 8. REZULTATE AŞTEPTATE  capacitatea de muncă în echipă şi abilităţile de exprimare prin fiece formă de artă.

9. MODALITĂŢILE DE MONITORIZARE ŞI DE EVALUARE ALE PROIECTULUI ( FORME DE EVALUARE): Echipa de lucru va realiza fotografii şi un blog cu descrierea activităţilor desfăşurate. Se va urmări ca elevii implicaţi să-şi împărtăsească liber părerile şi impresiile personale asupra temelor propuse la fiecare etapă a derulării proiectului.

FORME DE EVALUARE:  prezentarea rezultatelor, a produselor obţinute (compuneri, eseuri, poezii, felicitări, invitaţii, dramatizări, obiecte decorative);  expunerea lucrărilor realizate;  album foto;  crearea unui blog al proiectului;  realizarea unor procese-verbale pentru fiecare activitate.

DISEMINAREA:  prezentarea proiectului în cadrul sesiunilor sau a activităţilor;  mediatizare mass-media;  promovarea proiectului în revista şcolii „Freamăt de aripi”  evidenţierea elevilor participanţi la proiect, la serbarea de sfârşit de an şcolar.

REZULTATUL (TIPURI DE PRODUSE):

    

compuneri; poezii; blogul proiectului; album foto; diverse lucrări realizate de elevi; felicitări; obiecte decorative; invitaţii; scenete.

IMPACTUL: întărirea colaborării elevi – cadre didactice implicate, pentru descoperirea şi stimularea talentelor şi a elevilor cu aptitudini artistice; dorinţa elevilor de a desfăşura mai multe activităţi literare, artistice şi cultural-artistice; implicarea responsabilă şi afectivă a elevilor în viaţa şcolii, a comunităţii; continuitatea: dezvoltarea de parteneriate cu alte şcoli din zonă, elaborarea de noi proiecte în viitor, atragerea părinţilor, a altor membri ai comunităţii în strategiile educaţionale ale şcolii.

MOTIVE DECORATIVE ÎN ARTA POPULARĂ TRADIŢIONALĂ Prof. înv. primar Delcea Alexandru Şcoala Gimnazială Mavrodin-Teleorman „Câte flori creşteau pe vale, Le coseam pe ii şi poale” (folclor popular) spune românul în cântecul său, îmbrăcat de sărbătoare în frumos costum popular, în care a pus frumuseţea florilor de pe pajişti şi a naturii care-l înconjoară, dar mai ales pasiune răbdare, sensibilitate, dăruire şi multă dragoste. Dar nu s-a oprit aici, ci a continuat să-şi orneze, ţesăturile, cusăturile, covoarele, vasele din lut, mobilierul, lada de zestre, porţile, folosind linii, puncte, cercuri, ovale, combinate armonios, reuşind să creeze compoziţii ornamentale deosebite, jocuri de fond spectaculoase, care scot în evidenţă o vastă capacitate de a descoperi şi de a crea frumosul. Cu simplitate şi sinceritate, îndemânare şi perseverenţă, trudă şi gust pentru frumos, ţăranul român a reuşit să creeze o artă tradiţională proprie, originală, comoară nepreţuită care-l reprezintă şi-l deosebeşte de celelalte popoare. În cele ce urmează voi prezenta câteva dintre numeroasele motive decorative întâlnite în arta populară românească, aranjate după anumite principii sau legi, precum şi variate forme compoziţionale care-i dau valoare şi originalitate.

Unele dintre motivele decorative des întâlnite sunt forme geometrice şi anume: puncte, linii de diferite forme şi în diferite poziţii, cercuri, ovale, triunghiuri, patrulatere, hexagoane.

Altele apar, „prin stilizare, ca forme simplificate prin modificarea conturului în aşa fel încât să rămână numai caracteristicile esenţiale care apar mai pronunţate”. Prin renunţarea la detalii elementul capătă o formă nouă, mai interesantă. Stilizată, margareta este redată prin câteva petale aşezate în jurul unui cerc galben. O frunză stilizată prezintă numai conturul acesteia, fără crestături şi nervuri. Vasele sau fructele sunt redate numai prin contur. Unele flori sau frunze apar nestilizate pentru că sunt simple şi în realitate (panseluţe, lalele, narcise).

Alte elemente din arta tradiţională decorativă sunt: linia dreaptă (drumul drept), linia şerpuită (drumul ocolit), punctele aşezate pe lângă aceste linii (florile care cresc pe lângă drum). Motivele de pe covoare sau cusături au semnificaţii şi „poartă denumirea obiectelor după care au fost stilizate: creasta cocoşului, gândacul, calea rătăcită”.

Într-o compoziţie decorativă aranjarea elementelor se realizează după anumite principii (legi) care dau compoziţiei frumoase efecte artistice şi estetice. Aşa este repetarea „prin succesiune a unui singur element la distanţe egale şi în poziţii identice”, alternarea, în care „se repetă ritmic două sau mai multe elemente”, inversarea, sau răsturnarea care „grupează două sau mai multe elemente, pe o parte sau alta a unei axe de simetrie” (o floare de la care pornesc două frunze; frunzuliţele care intră în componenţa unei frunze compuse; doi copii aşezaţi faţă în faţă, între ei se află un pom care reprezintă axa de simetrie).

Cel mai des întâlnite în arta decorativă populară sunt: râurile, bordurile, frizele, jocurile de fond, chenarele şi suprafeţele închise.

Râurile sunt „ornamente care se întind pe lungimi mai mici sau mai mari, compoziţii axate pe o linie dreaptă continuă sau întreruptă, frântă sau şerpuită, de-a lungul căreia se înşiră ritmic alte elemente decorative”.

Bordura este o compoziţie care „dă iluzia că merge în lungime, însă numai pe o singură parte a unei linii directoare”.

Friza se desfăşoară pe lungime şi „este mărginită (închisă) între două sau mai multe linii, între care se aranjează elementul tot pe o direcţie impusă”. Într-un covor se observă două părţi care se deosebesc: marginea ( bordură sau un chenar), şi centrul covorului care cuprinde „un singur element de motive care se repetă regulat pe întreaga suprafaţă a covorului, formând un aşa numit joc de fond”. Acelaşi lucru se poate constata pe o stambă sau pe o stofă.

O gamă bogată şi variată de jocuri de fond se găseşte la încrustările de lemn aplicate pe mobile, pe porţi ţărăneşti în cusături şi ţesături cu scopul de a acoperi o suprafaţă mai mare.

Chenarul este o formă limitată în care un râu, o bordură sau o friză îşi „schimbă direcţia, formează colţuri şi se închide într-o formă pătrată, dreptunghiulară, sau rotundă”.

După multe experienţe , arta populară îmbină un chenar cu un desen interior. Dar un ochi experimentat, observă că cel care l-a executat a ştiut să creeze o armonie între ele. Astfel pe o farfurie cu un chenar rotund este lăsat un spaţiu „de aerare ca motivul central să se afle la o distanţă vizibilă în mijloc socotind corect şi armonia elementelor şi a coloritului”.

Covoarele româneşti au şi ele borduri sau chenare cu motive decorative, însă nu supără. Între ele şi jocul de fond există motive mărunte, care despart chenarul de mijloc. „Prin colorit ele se armonizează” încântând ochiul, în loc să-l supere.

Uneori o suprafaţă închisă (capacul unei cutii), este decorată cu un singur motiv, o floare, o crenguţă, un peisaj simplu stilizat. „Aceste motive închise într-un poligon sau într-un cerc, poartă numele de motive pe suprafeţe închise.” Când suprafaţa închisă e mai mare, poate servi singură la decorare; când e mai mică, ea poate fi un element într-o friză sau joc de fond.

Varietatea formelor compoziţionale şi a motivelor decorative din arta populară tradiţională scot în evidenţă puternica legătură ce s-a stabilit între ţăranul român şi mediul

natural în care a trăit. Drumul drept, drumul ocolit, creasta cocoşului, calea rătăcită, narcisele, panseluţele, margaretele sunt elemente prin care acesta s-a conectat la realitatea vieţii pe care a trăit-o. Frumuseţea şi armonia culorilor florilor, păsărilor, pajiştilor, pădurilor, holdelor de grâne împodobite cu maci l-au sensibilizat şi inspirat de-a lungul veacurilor cum să-şi împodobească portul, casa, obiectele de care s-a folosit. Arta cusutului, ţesutului, olăritului, cioplitului în lemn evidenţiază atât dragostea pentru frumos cât şi o filozofie proprie, plină de înţelepciune asupra vieţii.

Specialiştii în domeniu au analizat şi studiat în detaliu arta noastră populară evidenţiind valoarea şi trăsăturile sale specifice care ne definesc ca popor. S-au spus şi se vor spune multe despre arta populară românească, care nu este suficient de cunoscută în lume; creaţiile autentice fiind mult apreciate de către străini. Azi, mai mult ca oricând, este o datorie a fiecărui român să se reîntoarcă la tradiţii, să redescopere frumuseţea şi valoarea artei populare şi s-o transmită mai departe urmaşilor. Numai aşa vom reuşi să ne păstrăm identitatea în Europa şi în lume.

Bibliografie:  Ana Paşca, Metodica predării desenului la clasele I-IV, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1977, pag. 149-163

CĂMAŞA POPULARĂ A FEMEILOR DIN PETROVA Djogolea Maria și Mătăsaru Adriana Grădiniţa cu P.P. „Micul Prinţ” Baia Mare Costumul popular a ocupat întotdeauna un loc important în viaţa cotidiană, acesta marcând „bucuria sau tristeţea, tinereţea şi bătrâneţea, nunta şi înmormântarea, cu alte cuvinte fiecare etapă şi aspect din viaţă”1 şi, totodată, „se dovedeşte a fi o adevărată şi preţioasă mărturie a identităţii culturale a ţăranului maramureşean atât pentru zona etnografică în general, cât şi pentru colectivitatea sa, pentru satul său.”2 Pentru omul tradiţional, îmbrăcămintea reprezintă sinteza îmbinării utilului cu plăcutul, deoarece avea pe lângă rolul practic de a-şi proteja corpul de intemperii şi un rol decorativ. Cunoaşterea creaţiei populare, evoluţia acesteia de-a lungul timpului ne oferă importante repere pentru definirea specificului etnic dar şi un preţios material documentar legat de problemele de etnogeneză. Aşadar, după cum spunea şi T. Bănăţeanu îmbrăcămintea constituie unul din capitolele importante ale etnografiei, iar în măsura în care are rol ornamental sau decorativ, aceasta devine obiectul studiului creaţiei artistice populare.

Portul popular din localitatea Petrova este o variantă locală a portului maramureşean, iar ca şi cel din întreg Maramureşul, se remarcă prin armonia dintre formă, ornamentică şi cromatică care îi conferă o notă de eleganţă. Elementele de detaliu care apar în portul din localitatea noastră (cioarecii, lecricul, cămaşa deschisă la piept, broderiile de pe îmbrăcăminte şi textilele pentru uzul casnic) aduc argumente cu privire atât la vechimea şi continuitatea românilor din acest teritoriu, cât şi la substratul geto-dacic, o dovadă a corespondenţei ce se poate stabili în acest sens fiind reprezentările de pe Columna lui Traian.

Cămăşile femeilor din Petrova se remarcă prin: cromatică, elementele decorative şi forma mânecilor. Diferenţieri apar şi în funcţie de vârstă, ca de exemplu: cămăşile purtate de bătrâne au ornamentele lucrate cu alb pe alb, uneori cu discrete infuzii de galben, iar la cele tinere culorile (roşu, verde, albastru) accentuează decorarea decolteului, şi a mânecilor. Un alt 1 2

Paul Petrescu, Georgeta Stoica, Artă populară românească”, Editura Meridiane, 1981, Bucureşti, p. 93.

Mihai Dăncuş , Zona etnografică Maramureş, Editura Sport Turism, 1986, Bucureşti, p.160.

amănunt important îl reprezintă decolteul care, la femeile în vârstă era rotund şi înconjurat de încreţele, iar la cele tinere era pătrat.

Cămaşa purtată în zile de lucru, sau cum se spune la noi – de tăte zâlele, era confecţionată din pânză de tort, ţesută din fuior în ti’ară, în două iţe. Cea de sărbători însă, era confecţionată din pânzoaică, adică din pânză ţesută în casă, dar din bumbac superior atât urzeala cât şi bătătura. Cămăşile vechi erau croite împreună cu poalele formând o singură piesă, numită cămaşa lungă. Se mai găsesc şi astăzi astfel de cămăşi, dar există şi situaţii când partea superioară a acesteia este despărţită de poale.

Prin structura sa, se încadrează în tiparul cămăşii drepte, cu mânecile prinse de la umăr, fiind alcătuită din următoarele elemente: pieptul de dinainte, pieptul de dinapoi, care constituie, fiecare, o lăţime întreagă din foaia pânzei, croită în lungimea totală a cămăşii. Cele două bucăţi de pânză sunt încreţite în partea de sus, atât în faţă cât şi în spate, în linie dreaptă, orizontală, a decolteului. Aceste două fâşii de pânză dreaptă poartă numele de pogmată.

Lăţimea acesteia diferă astfel: cea din faţă este mai lată având aproximativ 1,5 cm, iar cea din spate e mai îngustă, de circa 1 cm. Pogmata este cea care delimitează şi susţine încreţiturile piepturilor, fiind mereu ornamentată cu motive geometrice sau stilizări vegetale, în colorit policrom. Ornamentele de pe umăr sunt dispuse curmeziş, trecând din faţă, de la nivelul subraţului, peste umăr spre spate, unde se termină la acelaşi nivel. Cusătura specifică acestui ornament este punctul denumit tras, sau trăsură. Motivele realizate prin trăsură sunt geometrice, având un registru bogat şi variat. Coloritul trăsurei respectă o ordine constantă: fondul este de regulă negru, iar motivele sunt policrome. La pieptul cămăşilor din Petrova putem observă un şnuruleţ mic care se termină cu un ciucure.

Mâneca este încreţită şi prinsă de corpul cămăşii în direcţia umărului iar lungimea acesteia diferă în funcţie de preferinţe. De obicei femeile mai tinere purtau cămăşi cu mâneci mai scurte, în special în anotimpul călduros, pe când cele mai în vârstă purtau cămăşi cu mâneci mai lungi. Când mâneca este mai scurtă i se spune mânecă şută.

Datorită volanelor „bezerilor” care apăreau, în mod deosebit, la generaţia tânără la umeri deasupra mânecilor, precum şi în jurul decolteului, se numeşte cămaşă cu „bezeri”.

Pentru a crea o lejeritate în mişcări, femeile pun sub braţ un pătrăţel de pânză, numit la noi în localitate puiuţ. În ceea ce priveşte arta cusutului, care este frecvent întâlnită pe piesele de îmbrăcăminte, putem spune despre aceasta că s-a practicat în mod diferenţiat de la o epocă la alta, în funcţie de diferitele considerente de ordin social şi economic. Pentru a coase o astfel de cămaşă este nevoie ca o femeie să lucreze cel puţin patru luni de zile în fiecare zi.

Elementul ornamental reprezintă partea indivizibilă şi totodată cea mai simplă parte ornamentală, care poate să apară de sine stătătoare, într-o decoraţie. Motivul ornamentale este alcătuit din două sau mai multe elemente ornamentale, şi se dobândeşte prin stilizări schematice, de obicei geometrice (grebluţe, craci, ruji, pieptene etc.), într-o remarcabilă conformitate cu principiile decorative de bază încorporate de estetica artei populare: repetiţia, alternanţa, simetria şi revenirea (rapelul).

Cromatica populară s-a dovedit a fi cea mai propice pentru relevarea unor diferenţieri semnificative de ordin etnic, zonal sau în funcţie de vârstă, stare civilă, fiind uneori şi în raport cu starea socială. Prin intermediul tonurilor cromatice şi acromatice se pot fixa, exprima şi comunica informaţii semantice, estetice şi afective. În această postură de semn şi simbol, culoarea evocă altceva decât ceea ce reprezintă: ea este imaginea abstractă a unui obiect, a unei idei sau a unui sentiment - „culoarea şi forma ne trimit, pe de o parte, la estetica tradiţională şi informaţională, iar pe de altă parte, la semne şi mesaj, la semiotică şi istoria artei. ”3 3

Dan Mihăilescu, Limbajul culorilor şi al formelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, Bucureşti, p.11.

Limbajul simbolurilor cromatice a fost utilizat, ne spun cercetătorii din cele mai îndepărtate perioade ale civilizaţiei şi culturii umane, iar primele consideraţii referitoare la culoare şi formă le-au făcut grecii antici. Aceştia acordau o mare atenţie nu numai conceptului, ci şi aplicări frumosului în viaţă.

Aşadar, culorile şi formele sunt nişte semne deoarece ne indică fenomene materiale sau spirituale, dar şi informaţii deoarece comunică ceva, sunt mijloace de expresie, ca de exemplu: galbenul auriu - prezent pe cămăşile fetiţelor, semnifică chemarea soarelui de primăvară, optimismul; albastrul - presupune perspectiva speranţelor puse în vlăstarele ce-i succed, îndeosebi în decorul pieselor purtate de nevestele cu copii; albastrul închis - dar mai ales negrul oglindind în decorul brodat sentimentul bătrâneţii, apusul, încheierea naturală a rostului vieţii, sau acea determinantă de văduvie, în ultimă instanţă amurgul natural sau precipitat.

Tipicul de culoare alb-roşu-negru este o străveche constantă stilistică, unul dintre „documentele” care atestă statornicia în spaţiul carpato-dunărean. Astfel, albul în accepţiunea lui Arnold van Gennep este culoarea de trecere. El este într-adevăr, culoarea privilegiată a acestor rituri prin care se operează mutaţii ale fiinţei după schema clasică a oricărei iniţieri: moarte şi renaştere. Roşul este şi el polivalent: culoarea focului şi a sângelui, roşul este pentru cele mai multe popoare prima dintre culori, fiind fundamental legată de viaţă. Dar există două tipuri de roşu: unul nocturn femelă, posedând o putere de atracţie centripetă, altul diurn masculul centrifug, învârtejit ca o imensă şi irezistibilă forţă. Negrul este definit în opoziţie cu albul, fiind propriul său egal în valoare absolută. Asemenea albului, se poate situa între polii extremi ai gamei cromatice, ca limită a culorilor calde, ca şi a celor reci; după aspectul mat sau luminos, el devine absenţa ori spuma culorilor, negaţia ori sinteza lor.

Simbolic, negrul este cel mai adesea înţeles sub aspectul său rece, negativ, contraculoare a oricărei culori, el este asociat tenebrelor primordiale, indiferenţei originale. În acest sens, el aminteşte semnificaţia albului, neutru, a albului vid.4 Aşadar, acesta constituie factorul ordonator de stabilitate decorativă, în cadrul căruia elementele, motivele şi compoziţiile ornamentale îşi derulează nesecatul lor izvor de posibilităţi şi valenţe morfologice, structurale, semantice şi cromatice. În concluzie, costumul popular pentru omul tradiţional îndeplineşte mai multe funcţii, definindu-l ca fiinţă socială. În zilele noastre, mai ales în zilele de sărbătoare, când fiii satului se întorc acasă, îmbracă cu mândrie, alături de bătrânii satului, frumosul costum popular, devenind parte integrantă a întregii colectivităţi.

4

Delia Suiogan, Culoarea ca limbaj, în suportul de curs de la disciplina Artă populară

Bibliografie: 1. Dăncuş, Mihai, Zona etnografică Maramureş, Editura Sport Turism, 1986, Bucureşti; 2. Mihăilescu, Dan, Limbajul culorilor şi al formelor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, Bucureşti; 3. Petrescu, Paul, Stoica, Georgeta, Artă populară românească”, Editura Meridiane, 1981, Bucureşti; 4. Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Editura Paideia, 2006, Bucureşti;

ARTA ȘI CULTURA ROMÂNEASCĂ PE ÎNȚELESUL PREȘCOLARILOR (ACTIVITATE OPȚIONALĂ) Prof. Dumitrașcu Claudia, Prof. Fundulea Mioara Grădinița P.P. Nr. 64 Galați Motto: ,,Poţi să cutreieri lumea toată şi să te minunezi de rezultatele civilizaţiei, dar nimic nu-i mai fermecător decât colţul de pământ pe care te-ai născut” (VASILE ALECSANDRI)

Tradiţiile şi obiceiurile strămoşeşti ale unui popor reprezintă cartea de vizită a naţiunii respective, şi oriunde te-ai afla, la auzul unei doine sau balade româneşti, gândul te poartă pe meleagurile natale, împletind coroniţe de Sânziene, sau prinzându-te în hora satului în zi de sărbătoare, mergând cu colindul pentru a vesti naşterea Domnului sau încondeind ouăle de Paşte.

Fiecare popor are o artă şi cultură proprie , interesul oamenilor fiind îndreptat şi mai mult în ultimii ani spre ele, iar acest fenomen se datorează încărcăturii valorice pe care le au, interesul pentru acestea cuprinzând semnificaţii profunde pentru om şi relaţia lui cu lumea înconjurătoare pentru că acestea prezintă viaţa socială cu diversele aspecte ale rânduielii ei.

Arta şi cultura specifică poporului nostru pot avea un impact deosebit în dezvoltarea copiilor, prin prisma ideilor şi sentimentelor pe care acestea le transmit.Datorită forţei inegalabile de penetraţie artistică a patrimoniului românesc, copilului i se “luminează” mintea şi i se “încălzește” inima, participând afectiv la năzuinţele şi aspiraţiile strămoşilor noştri.

Pentru a şti cine este, copilul trebuie să înveţe cine au fost străbunii săi, căpătând astfel sen-timentul de apartenenţă la colectivitatea naţională.Socializarea copilului înseamnă pregătirea in-tegrarii lui la

colectivitatea naţională prin familiarizarea cu tradiţiile populare, cu evenimentele istorice, cu valorile spirituale ale neamului său.Arta are o mare forţă educativă, deoarece face apel la sentimentele copilului, antrenând latura afectivă a psihicului său, contribuind totodată la dezvoltarea proceselor de cunoaştere, a simţului estetic, a capacităţii de percepere.

La această vârstă, copilul este asemeni unui câmp gol care aşteaptă să fie semănat cu acele valori esenţiale ale umanităţii, ce vor face din el un om mândru de moştenirea sa culturală şi de apartenenţa sa religioasă.Alături de istoria naţională, care constituie un factor cu eficienţa deosebită în educaţie , arta populară are o contribuţie de seamă, deoarece copiii încep să înţeleagă specificul poporului din care fac parte, aspiraţiile şi idealurile lui. Într-o lume în care noul, ineditul, ocupă tot mai mult spaţiul vieţii şi timpul, când intrarea noastră în Europa va defini poporul român, trebuie să arătăm de fapt cine suntem, cine am fost în furtunile veacurilor, păstrând valorile autentice ale artei şi culturii româneşti tradiţionale.

Costumul popular, marcă a identităţii etnice prof. Duțescu Mirela Lidia, Colegiul Economic ”Virgil Madgearu” Satul românesc păstrează cu sfințenie în „lada de zestre a neamului” cultura populară, obiceiurile și tradițiile specifice zonei. Vatră a uneia dintre cele mai vechi civilizaţii ale antichităţii clasice europene, România este moştenitoarea a şase milenii de civilizaţie agrară a neoliticului şi a epocii bronzului. Veşmântul popular românesc, care la origini apăruse doar pentru a-l apăra pe om de vitregiile naturii, devine simbolul situaţiei economice si politice ale unei naţii sau a unei grupări sociale şi diferenţiază radical clasele (este evidentă tendinţa utilitară a veşmintelor populare și faptul că ele nu suferă transformari majore, în decursul timpului). Extrem de divers, costumul popular românesc își prezintă frumusețea într-un mod unitar şi inconfundabil prin prezența obiectelor din mediul înconjurător, reprezentate geometric în motive tradiționale românești. Acest fapt a generat o tradiție estetică în manieră originală de a percepe natura și de a o imortaliza pe pânză în tipare plastice inedite.

Ornamentele costumului sunt bine delimitate, amplasate cu un rafinat gust al măsurii care subliniază liniile croiului, dar şi pe cele ale corpului omenesc căruia îi conferă un aspect sculptural, de mare distincţie.

Costumele bărbăteşti sunt mai simple decât cele femeieşti neînregistrând, de la zonă la zonă, diferenţe mari. Ele se compun din cămaşă albă brodată pe piept cu mătase albă, din cioareci, şubă, cu decor similar şubelor, căciulă iarna şi pălărie vara, opinci. În partea de sud a Olteniei se poartă ipingeaua cu broderii pe guler şi piept.

Costumul popular femeiesc este compus din cămaşă (ie) cu "poale". Cămaşa este bogat brodată, cu câmpii ornamentali dispuşi pe mânecă în altiţă, "încreț" şi "râuri", pe piept şi pe poale. Compoziţia decorativă a cămăşilor este predominant geometrică, folosindu-se simetria, translaţia, rotaţia şi reflexia. Broderiile sunt realizate cu fir de bumbac ("arnici") colorat: roşu, negru, vişiniu, vânăt, oliv. Pe pânză deasă, albită, tinerele românce au evidențiat frumusețea florilor de câmp, stilizate și transpuse cu migală în cusături ornamentale complexe.

Portul popular oltenesc, prin varietatea pieselor ce-l compun, al tehnicilor şi materialelor folosite, a organizării decorurilor, pe suprafaţa pieselor şi motivelor decorative utilizate reprezintă unul din cele mai complexe domenii ale artei populare. Oltenia, zonă etnografică cu o individualitate artistică de mare expresivitate, cunoaşte o mare diversitate de tipuri de costume. Specificităţile sunt determinate de dispunerea şi tratarea motivelor sau de

importanţa mai mare acordată unei anumite piese din ansamblul costumului, ca urmare a unui mediu cultural -artistic diferenţiat, generat de condiţiile social-economice diferite.

Borangicul, considerat material preţios a fost întrebuinţat întâi pentru realizarea unor piese de port „năframe şi marame” şi abia după aceea pentru alte ţesături decorative. Firele metalice şi beteala au pătruns în gospodăria ţărănească prin intermediul atelierelor mânăstireşti, fiind folosite la ornamentarea straielor preoţeşti regăsite ulterior, împreună cu paietele şi mărgelele la decorarea pieselor de port popular. Predominaţia tonurilor de roşu frapează în toate acordurile cromatice ca o constantă specific româneacsă, îmbinându-se armonios cu albastrul şi negrul, culori preferate de creatorul popular, punând în evidenţă acel simţ al echilibrului şi simetriei pe care îl întâlnim la motivele ornamentale româneşti.

Echilibrarea armonioasă a motivelor în cadrul compoziţiilor decorative şi cromatice face creaţiile din domeniul textil un tot unitar cu valori artistice remarcabile, ce a îmbogăţit patrimoniul artistic naţional şi universal. Simplitatea croiului, folosirea cu precădere a materialului de culoare albă, contribuie la realizarea unor ansambluri monumentale, dovedind încă odată creativitatea şi inventivitatea meşterului român. Rezultatul nu este decât confirmarea unei îndelungi tradiţii şi practici, transmise pe parcursul a peste două milenii şi atestată iconografic din perioada dacică, romană şi medievală. Pretutindeni în lume, produsele unicat sau de serie mică, create de meşterii populari şi artizani, ce păstrează specificul diferitelor culturi se bucură de un interes larg, la accentuarea căruia contribuie filmele etnografice şi expansiunea turismului. Costumul şi podoabele purtate cu modestie sau ostentaţie, sobru sau plin de culoare şi strălucire a marcat fiecare etapă de viaţă şi a dat naştere în toate timpurile la comentarii contradictorii.

Putem spune că se poate cunoaşte o ţară, un popor, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată. Cu toate acestea, expansiunea rapidă a tehnicii industriale, declanşată de revoluţia electronică, ne-a propulsat într-o nouă eră a civilizaţiei, în care cultura populară, cu marea ei putere de adaptabilitate, îşi croieşte noi drumuri spre noi orizonturi.

Bibliografie: Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Editura pentru Literatură Universală 1969, Bucureşti Eretescu, C., Folclorul literar al românilor, Editura Compania, 2004, Bucureşti Ghinoiu, I., Mica enciclopedie de tradiţii româneşti, Editura Agora 2008, Bucureşti Irimie, C., Focşa, M., Icoane pe sticlă, Editura Meridiane,1971, Bucureşti Lupşan, E., Portul popular, Editura didactică şi pedagogică 2006, Bucureşti Petrescu, P., Tentaţia confluenţelor, Editura Eminescu 1985, Bucureşti

OBICEIURI ȘI TRADIȚII DE IARNĂ Prof. Palconi Liliana și Gurmai Lavinia, Școala Gimnazială ,,Adam Muller Guttenbrunn”, Zăbrani, jud. Arad În următoarele rânduri o să încerc și eu să vă încânt sufletele cu o poveste de iarnă, povestea unei colinde cu toată frumusețea și încărcătura ei emoțională, povestea unei colinde numită Steaua. Strămutată din satul Luncanii de Jos, un sătuc din munții Poiana Ruscăi în Zăbrani, o localitate de pe malul Mureșului în apropierea Aradului.

Din punct de vedere geografic Luncanii de Jos aparține județului Timiș, iar din punct de vedere spiritual și cultural aparține ținutului Pădurenilor, un ținut cântat cu atâta drag de renumitul și regretatul cântăreț Drăgan Munteanu.

Zăbraniul, o localitate aflată la granița județului Arad cu Timiș, la 25 km de orașul Arad este o localitate relativ tânără întemeiată în jurul anului 1800 de către coloniștii germani aduși aici de către Maria Tereza. După 1990 a avut loc o migrare a populației de etnie germană spre țara de origine iar spațiul rămas gol s-a populat cu oameni din diferite zone ale țării și care aparțineau unor datini și obiceiuri diferite, dar care nu au făcut multe lucruri în direcția păstrării și promovării lor.

Povestea minunatei colinde începe în anul 2003, când băiatul meu cel mare, elev în clasa a II-a în localitate Zăbrani ducea fel de fel de “tratative” pentru a forma o echipă cu care să meargă la colindat. Din acel moment i-a venit ideea soțului meu să formăm o echipă cu care să colinde casele gospodarilor în seara de ajun. Cu colindul atât de drag lui și care în satul său se numea Steaua, nume ce vine de la steaua în 5 colțuri dusă de unul din colindători.

Pentru mine și soțul meu evoluția era mult mai mare decât pentru ei fiindcă de zece ani de când ne mutasem în Zăbrani acest colind era lucrul care ne lipsea cel mai mult în seara ajunului. Formarea acestei echipe de colindători ne împlinea atât emoțional cât și spiritual.

Așa că am trecut la treabă, în formarea echipei ajutându-mă și faptul că în clasă aveam exact șapte băieți, numărul de care aveam nevoie. În prima seară ne-am întâlnit la mine acasă și am stabilit rolurile pentru fiecare dintre ei în funcție de calitățile fizice și cele vocale, având nevoie de IROD care era și conducătorul spiritual al echipei, de cei trei Crai: GAȘPAR, MELCHIOR, BALTAZAR, de ajutoarele lui IROD: OZIA, vestitorul crailor: STELARUL, respective unul mascat ( Moș Crăciun ) care avea rolul de deschidere și de a vesti gazda că a ajuns colinda.

Pentru toți cei care doresc să simtă măreția sărbătorilor de iarnă și să participe emoțional alături de noi în seara de ajun, atunci când colindătorii vin cu steaua în casele noastre îi invităm cu tot dragul alături de noi, la Zăbrani, iar pentru cei care nu pot veni încercăm să le fim alături prin fotografiile pe care le postăm.

MOTIVUL ACVILEI ÎN LITERATURA POPULARĂ Ilie Lăcrămioara Simona Liceul Tehnologic „C. A. Rosetti” Constanța Zoomitologia, ca latură esențială a mitologiei române, reflectă o parte din sistemul de mituri, legende mitice și tradiții istorice despre fauna autohtonă. Între zoomitologie și fitomitologie, ca și între fauna și flora străveche a României există o legătură indisolubilă.

Se poate spune că românul mitifică din fauna carpatică categoriile cele mai reprezentative și mai valoroase de animale sălbatice și domestice, care solicită insistent fantezia lui. Acestora li se atribuie alegoric, metaforic sau simbolic calități mitice sau fantastice și puteri supraumane. Din categoria animalelor reale transfigurate din regnul sălbatic fac parte: lupul, ursul, zimbrul, cerbul, mistrețul, șarpele, corbul, vulturul, pajura. În literatura populară, în basme, animalele îndeplinesc funcții precise. Acestea pot juca rolul de adjuvanți, fără de care eroul nu ar izbândi în ceea ce are de întreprins. Printre adjuvanții care apar frecvent în basme se numără și acvila, întâlnită și sub denumirea de vultur, pajură sau zgipțuroaică.

Terminologia populară este extrem de neclară în cazul pajurelor în timp ce, în cazul vulturilor variațiile terminologice sunt nesemnificative. Această situație se datorează probabil

faptului că pajurele, trăind în locuri depărtate, în zone greu accesibile omului, nu prea cad sub privirea lui apropiată, în timp ce vulturii, dând mai frecvent târcoale zonelor locuite de om, au putut fi mai ușor observați și clasificați. Cele două păsări, diferite în unele aspecte, posedă însă multe trăsături comune.

Credințele populare susțin că vulturul e o ființă nemuritoare pentru că, o dată la treizeci de ani, merge la fântâna lui Iordan, se scaldă acolo și întinerește. Pentru că se bucură de o viață veșnică, pentru că înfruptă puterea morții, vulturul poate fi un simbol al sufletului, al eternității acestuia. În această ipostază îl întâlnim frecvent pe monumentele funerare din Dacia și chiar în străvechea artă traco-getică. În folclorul românesc, vulturul a căpătat funcția de pasăre mesager sau călăuză: ea este frecvent folosită în basme și balade, în contexte narative intens formalizate, în care cu greu se mai pot identifica sensuri mitologice. Unele balade fac din vultur un mesager, cel mai adesea de rău-augur. În basme, apare ca o ființă năzdrăvană, venită de pe tărâmul celălalt: el întrunește toate funcțiile „clasice” ale unui auxiliar al eroului, pe care îl ajută, îl sfătuiește sau îl înlocuiește în îndeplinirea unor sarcini. Frecvent, voinicul este scos în lumea de sus de pajura recunoscătoare pentru că i-a salvat puii de atacul unui șarpe.

Funcția de pasăre-mesager este întărită de legendele de origine care susțin că vulturii s-au ivit în această lume în urma unor întâmplări legate tocmai de o trecere de la un tărâm la altul. Astfel, o fată a fost răpită și dusă în altă lume, unde, bând apa dintr-un izvor fermecat, sa transformat în acestă pasăre. O altă legendă spune că vulturii provin din împăratul și împărăteasa care au plecat să-și caute feciorul dispărut. Dintr-o povestire cu o structură mai complexă aflăm că doi copii, părăsiți într-o pădure, întâlnesc o „vulturoaie” care se rătăcise în lumea aceasta și nu găsea drumul spre aceea de dincolo. Ei o hrănesc și drept răsplată, ea îi duce la „lumea cu oameni”. Cei doi copii devin împărat și împărăteasă, iar din puii vulturoaicei din celălalt tărâm se naște neamul vulturilor de aici. O altă povestire susține că vulturul este metamorfoza unui băiat lacom: acesta nu a avut răbdare să aștepte până ce mama lui coace pâinea și a mâncat aluatul crud. De aceea, a fost blestemat să se prefacă într-o pasăre hulpavă și să umble numai prin locuri pustii.

Pajura este considerată o făptură mitică pentru că îndeplinește trei funcții distincte încredințate de Nefârtat: este mesager divin, un cursier divin și un demon pseudoavimorf.

Poartă mesajele zânelor și arhedemonilor și ale acoliților acestora în orice parte a pământului și cerului. Ca demon pseudoavimorf fură fete tinere pentru zmei. Sevește făpturile demonice ale pădurilor și pământului și este aliatul vrăjitoarelor iscusite.

Pajura are pui ageri care trebăluiesc în văzduh alături de muma lor la răpit de făpturi umane sau animale, la răsplătitul binelui pe care l-au primit de la unii oameni. De asemenea, are puterea de a se metamorfoza și a metamorfoza pe cei pe care vrea să-i ajute sau să-i pedepsească.

Pe tărâmul celălalt se întâlnește des un cuib cu pui de zgripțuroaică într-un copac și un balaur încolăcit pe pom stând să mănânce puii. Aceștia sunt așa de mari încât ascund pe voinicul care a tăiat balaurul într-o pană. Zgipțuroaica e foarte impulsivă și lacomă, și întâia ei mișcare e aceea de a înghiți salvatorul. E recunoscătoare, iubindu-și mult puii, și scoate pe voinic pe gura gropii. Ca să nu-l înghită totuși, pretinde să i se pregătească o sută oca de carne făcută bucăți și o sută de pâini. Aproape de ieșire, sfârșindu-se mâncarea, voinicul își taie carnea din coapsă și o dă zgripțuroaicei care însă, simțind-o dulce, n-o înghite și i-o pune la loc. Altă pajură, de bucurie, înghite și scuipă de trei ori afară pe voinic și cere pentru ascensiune două care de carne și douăsprezece buți de apă. Voinicul trebuie să-și mai taie o bucată din pulpa lui, dar capătă în schimb și un frâu, pentru îndeplinirea oricărei dorințe.

Pajura mai apare și în alte ipostaze, însă păstrându-și lăcomia.

Fără a fi implicați în structura epică propriu-zisă, vulturii apar și în colinde, într-o ipostază derivată probabil tot din funcția lor de păsări mesager: „Dalbe zori de ziuă/ Voi nu vă grăbiți/ Și nu-mi răsăriți,/ C-am fost depărtați/ Peste-ăi vârfi de munți,/ Unde ne-ncetat/ Doi vulturi se bat/ Pe-un fulg aurel” (cules de G. Dem. Teodorescu).

Descântecele preiau, la rândul lor, atributele de pasăre-călătoare, utilizând vulturul ca un adjuvant, metaforic, al celui care rostește imprecația. Astfel, rolul lui este să ia răul, boala de la cel descântat și să le ducă la acela care l-a trimis: „Vultur, vulturaș,/ Ia faptu din capu lui Gheorghe/Și pune-l în capul tău,/Ia faptu din ochiu lui Gheorghe/Și pune-l în capul tău (...)/ Tu să zbori în tuspatru cornuri de lume/ La vinovatu și la vrăjmașu lui,/ Anume care i-a dat faptu/ Tu din aripi să pălești,/ Faptu, strigarea, cercarea,/ Toate durerile, săgețile și mâncătura/ Pe capul lui s-a adeverit...” În universul mitologiei populare românești, vulturul se vădește a fi o reprezentare monocordă, dotată cu puține atribute, cu funcții epice „standardizate” și cu o deschidere simbolică minoră. Acest lucru se datorează fie caracterului sporadic al întâlnrilor dintre om și pasăre, fie acțiunii uniformizatoare exercitate de cărțile populare, de heraldica și emblematica medievală, fie rolului și prestigiului, superioare, de care au beneficiat alte răpitoare. În concluzie, în folclorul românesc, vulturul conturează un chip mitologic sărac, lipsit de acea rezonanță simbolică și de acel renume cu care ne-a obișnuit imaginea acestei păsări în arta și literatura universală.

Bibliografie: Coman, Mihai, „Mitologie populară română”, vol.II, Editura Minerva, 1988, București Vrabie, George, „Structura poetică a basmului”, Editura Academiei, 1975, București Vrabie, George, „Proza populară românească”, Editura Albatros, 1986, București Vulcănescu , Romulus, „Mitologie română”, Editura Academiei, 1978, București

TRADIŢII ŞI OBICEIURI PASCALE Prof. Înv. Primar Iliescu Marioara Prof. Înv. Primar Jimborean Camelia Liceul Tehnologic ,,Sf. Antim Ivireanu” Pornind de la premisa că, dacă elevii vor fi îndrumaţi încă din ciclul primar să descopere inegalabila frumuseţe a tradiţiilor strămoșești, dacă li se va cultiva sentimentul de apartenenţă, de dragoste pentru rădăcinile și valorile poporului nostru, atunci ei vor continua pașii făcuţi de înaintașii noștri, vor respecta moștenirea lăsată de aceștia, iar tradiţiile și cultura românească vor fi parte integrantă a tradiţiilor și culturii europene.

Având în vedere aceste considerente, am iniţiat în cadrul școlii în perioada martieaprilie 2013 derularea proiectului educativ intitulat ,,Tradiţii și obiceiuri pascale”, un minunat prilej pentru dezvoltarea sentimentelor religioase, pentru a pune în valoare tradiţiile populare românești.

Tema proiectului: Tradiţii și obiceiuri pascale Argument: An de an sărbătorim Paștele, însă de fiecare dată ne bucurăm de sosirea acestei minunate sărbători ca și când ar fi pentru prima oară. Puritatea și inocenţa bucuriei celor mici dă savoare, culoare și candoare aceste sărbători. Fie că este vorba despre vopsitul ouălor, de planșele de colorat, de poezii, cântece sau jocuri, cei mici sunt întotdeauna primii.

Să nu uităm cătă fericire poate fi în sufletul și-n privirea unui copil în clipa în care ciocnește un ou roșu, sau ce simte la gândul că va veni Iepurașul.

Şi, cu toate acestea, să nu uităm că noi, dascălii, avem datoria să căutăm acele modalităţi prin care să-i învăţăm pe copii ceea ce este românesc, să se aplece cu dragoste și respect spre tradiţiile strămoșești, să păstreze tradiţiile și să le transmită mai departe.

Scop: dezvoltarea capacităţii de cunoaștere și înţelegere a mediului înconjurător, precum și stimularea curiozităţii pentru investigarea acestuia; dezvoltarea și întreţinerea sentimentului religios la copii; cultivarea și valorificarea potenţialului creator și a sensibilităţii artistice a elevilor.

Obiective: să observe și să descrie transformările care au loc în natură primăvara; să precizeze sărbătorile primăverii; să precizeze semnificaţia religioasă a Sărbătorii Paștelui; să enumere obiceiuri și tradiţii de Paști; să menţioneze pregătirile care se fac în așteptarea acestei sărbători; să precizeze semnificaţia unor mâncăruri specifice Paștelui; să cunoască legende, povestiri, poezii, cântece despre Învierea Domnului; să demonstreze abilităţi practice și artistice în realizarea unor lucrări; să cunoască și să respecte tradiţiile culturale și să participe afectiv la sărbătorile religioase.

Activităţi propuse: -,,Tradiţii și obiceiuri creștine” – prezentarea istoricului, a simbolurilor creștin-ortodoxe, a obiceiurilor și tradiţiilor pascale.

-,,Din suflet, cu drag...” – oferirea de daruri copiilor din centrele de plasament, bătrânilor de la azil (activitate de voluntariat) -,,Sărbătorile pascale în operele literare” – lecturarea unor legende, poezii, povestiri, care să ilustreze semnificaţia sărbătorilor pascale; -,,Vine iepurașul!”- prezentarea semnificaţiei iepurașului și a mielului; activitate practică de confecţionare a ornamentelor pentru Paște.; colaje; picturi.

-,,Patimile Mântuitorului”- vizită la biserică -,,Zâmbet, culoare și tradiţie” – pictură pe sticlă, expoziţie. În speranţa că am reușit să sădim în sufletele micilor școlari încă o sămânţă care să păstreze cu sfinţenie tradiţia creștină și identitatea naţională a poporului nostru, vom încerca pe mai departe să găsim modalităţi variate și adecvate de implicare a elevilor noștri în activităţi concrete și utile.

Bibliografie: Antonescu, G.G. – Educaţie morală și religioasă în școala românească, Editura „Cultura Românească”, București, 1987 Băncilă, V. – Iniţiere religioasă a copilului, Editura „Anastasia”,București, 1996

INFLUENŢE BIZANTINE ÎN CULTURA ROMÂNEASCĂ prof. Joița Mariana prof. Dumitrache Elena Liceul Tehnologic ” Voievodul Mircea”, Târgoviște Lucrarea “Influenţe bizantine în cultura românească” tratează importanţa artei bizantine şi influenţa acesteia asupra culturii româneşti de-a lungul timpului.

Astfel, sunt evidenţiate trăsăturile artei bizantine, momentul apariţiei şi sunt reliefate detalii cu privire la arhitectură, pictură, mozaic, manuscrisele vremii, iconografia.

Arta cultă românească, apărută la sfârşitul secolului al XIV lea, a fost puternic influenţată de arta bizantină, mai ales în ceea ce priveşte pictura, sculptura şi ceramica decorativă.

Stilul cantacuzin-brâncovenesc şi-a pus deasemeni amprenta asupra artei culte românesti, stil care s-a manifestat în mod special în arhitectură, pictura monumental religioasă şi arte decorative.

Astăzi, admirăm obiecte de cult şi monumente arhitecturale care reflectă arta bizantină, purtând pecetea secolelor trecute.

Se poate afirma că impactul cel mai puternic pe care îl are Bizanțul asupra noastră se produce la nivelul modelării în sens teologic a cultului bizantin și a vieții religioase, prin încadrarea românilor în Biserica creștină ortodoxă. Creația culturală și artistică nu este decât o consecință a acestui fapt. Întreagă artă românească de tradiție bizantină, cu formele ei, originale sau de împrumut, aulice sau monahale, pleacă de aici, de la această legătură fundamentală.

Este de necontestat impactul pe care arta bizantină l-a avut asupra culturii româneşti, asupra spiritualitaţii şi bogăţiei poporului român.

FESTIVAL FOLCLORIC PENTRU COPII “GUGULAN CU CAR CU MERE” Prof. Bîrză Maria Grădinița P.P. Nr.4, Caransebeș Elementele constitutive ale specificului inconfundabil cu care poporul român se legitimează in faţa lumii, tradiţiile noastre vin de demult şi-şi cer dreptul de a fi, dacă nu imbogaţite măcar preluate şi transmise prin frumuseţea şi expresivitatea lor. În creaţia populară românească s-a reflectat,de-a lungul vremurilor,geniul poporului românesc. Acesta şi-a creat valori artistice inegalabile,reprezentând un adevărat patrimoniu naţional ,care nu face altceva decât să intregeasca identitatea noastră ca popor european.

Marele filozof Constantin Noica propunea pentru un dicţionar al tuturor culturilor ce trebuia să fie scos sub egida UNESCO, trei cuvinte româneşti: colinda, doina, dor. Aceste cuvinte sunt reprezentative pentru spiritualitatea româneasca.

Sondajele de opinie arată că copiii din oraşe nu mai sunt in contact cu tradiţiile şi obiceiurile că acestea încep să se uite, în acest fel ajungându-se la uniformizare.De aceea,considerăm că este oportun să veghem ca adevăratele comori ale poporului să nu se piardă în negura vremurilor, din uitare sau neglijenţă.

Ne-am născut să trăim pe acestea minunate plaiuri bănăţene iar datoria noastră morală este de a păstra şi cultiva în sufletele generaţiilor care urmează,dragostea şi respectul faţă de tradiţiile şi obiceiurile româneşti cât şi faţă de arta populară specifică zonei noastre.

Potenţialul material şi uman al grădiniţei, bunele relaţii de parteneriat pe probleme educative cu organizaţiile culturale atât din ţară cât şi din străinătate (Serbia,Cernăuţi) relaţiile de colaborare cu personalităţi din domeniul cultural-artistic îndreptăţesc aşteptările deosebite ale activităţii propuse. Semnalele primite din partea mai multor şcoli şi grădiniţe din judeţ, activităţile de marcă derulate cu diverse ocazii şi rezultatele concrete obţinute în anii anteriori în ceea ce priveşte recitarea în grai bănăţean, interpretari de cântece populare şi prezentări de dansuri populare din Banat îndreptăţesc ambiţia de a face din actuala iniţiativă o reuşită, permanentizând astfel preocuparea cadrelor didactice, a părinţilor a preşcolarilor şi a elevilor pentru conservarea şi valorificarea patrimoniului cultural naţional, în contextul multiculturalităţii din Uniunea Europeană.

Acest proiect este o oportunitate prin care copiii şi cadrele didactice pot lua contact direct cu valorile culturale,se pot întoarce la izvoare,la tot ceea ce este autentic,pentru a se constitui în ceea ce trebuie să numim cu dragoste şi mândrie ,,identitate naţională”.

Banatul este un loc de referinţă, o zonă in care tradiţia se află la ea acasă.Trebuie doar să o scoatem din uitare.

Scopul acestui proiect conservarea şi promovarea graiului bănăţean prin recitare de poezie, interpretare de cântec popular şi prin dans şi port popular,precum şi conservarea şi promovarea valorilor naţionale româneşti în contextul apartenenţei la Uniunea Europeană.

Obiectivele specifice urmărite sunt:  dezvoltarea personalităţii copilului prin identificarea, conservarea, înregistrarea şi promovarea producţiilor folclorice locale;  identificarea talentelor specifice în rândul preşcolarilor şi elevilor;  formarea şi dezvoltarea sentimentului patriotic, a sentimentului de mândrie a locului de provenienţă;  îmbogăţirea universului cunoaşterii elevilor, conform particularităţilor de vârstă ale acestora;  acceptarea multiculturalităţii ca elemente de îmbogăţire a culturii româneşti; Grupul ţintă este format din preşcolari şi elevi (cls. I-XII) din ţară şi din străinătate, interesaţi şi atraşi de graiul popular,cântecul şi dansul popular, cadre didactice care promovează tradiţiile româneşti, atât la ore, cât şi în afara lor, parteneri educaţionali,reprezentanţi ai comunităţii locale, părinţii.

Rezultate aşteptate în urma desfășurării festivalului sunt :  promovarea talentului în rândul copiilor;  evidenţierea acelor experienţe şi exemple de bune practici care pot avea impact direct şi rapid asupra copilului;  alegerea unui repertoriu potrivit vârstei şi aptitudinilor copiilor  dezvoltarea aptitudinilor scenice;  creşterea eficientizării actului didactic;  colaborarea dintre cadre didactice provenind din şcoli diferite;  colaborarea eficientă a cadrelor didactice în derularea unor acţiuni;  încheierea unor legături între cadre didactice cu preocupări identice şi nu numai;  aplicarea la clasă a unor exemple de bune practici aflate în timpul festivalului;  creşterea imaginii grădiniţei.

Partenerii implicați în buna organizare și desfășurare a acestui proiect sunt: Inspectoratul Şcolar Judeţean Caraş-Severin; Primăria Municipiului Caransebeş; Casa de Cultură „George Suru” Caransebeş; Casa Corpului Didactic Caraş-Severin; Centrul pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale din Caraş-Severin; Direcţia Judeţeană pentru Cultură şi Patrimoniul Naţional Caraş-Severin; Episcopia Municipiului Caransebeş; Muzeul Judeţean de Etnografie şi Regimentului de Graniţă Caransebeş; Festivalul folcloric «Gugulan cu car cu mere» a dovedit încă din primul an interesul şcolilor şi al copiilor atât din tară(au sosit din 70 de unități de învătământ) cât şi din străinătate(Torac și Uzdin - Serbia). Dorim să transformăm acest festival într-o manifestare artisticǎ tradiţionalǎ, an de an atrǎgând parteneri în organizare şi creându-se posibilitatea unei susţineri care să permită desfăşurarea în condiţii satisfăcătoare a activităţilor.

Datorită reuşitei acestui festival ,Primăria Municipiului Caransebeş l-a introdus în calendarul activităţilor culturale pe oraş.

Promovarea festivalului s-a făcut prin: mass-media; transmiterea directă a informaţiei în şcoli, grădiniţe şi licee din ţară şi strainătate; postare pe site-uri de specialitate; postare pe siteul grădiniţei.

Informaţiile către presa locală au fost trimise la un anumit interval, prestabilit, până în

momentul desfăşurării festivalului.

MOTIVE DECORATIVE ÎN ARTA POPULARĂ ROMÂNEASCĂ Prof. Cristiana Rîureanu și Prof. Elena Rusu Şcoala gimnazială Nicolae Titulescu Bucureşti Arta populară este parte integrantă a procesului cultural şi social şi contribuie la definirea spiritualităţii unui popor, la progresul său în timp.

Ornamentele arhitecturale şi motivele decorative evidenţiază legătura dintre cultura materială şi cea spirituală, dintre frumos şi necesar, elemente specifice ale modalităţii artistice de expresie a celui ce trudeşte glia strămoşească, ţăranul român. Ele reprezintă bucuria sau tristeţea, tinereţea sau bătrâneţea, nunta sau înmormântarea, deci cele mai importante aspecte din viaţa omului.

Fiecare zonă românească expune ostentativ motive folclorice specifice...încă de la intrare, de la porți, frontispiciile caselor, la stâlpii prispelor se desfată privirea..

Vasele de lut, nepereche...costumele populare...obiectele de uz casnic...toate sunt ornamentate...

Săpânța, nordul Moldovei, Oltenia sunt expoziții libere ale imaginației românești, ale înclinației spre frumos... În motive și în decorul obiectelor de artă populară întâlnim elemente ale mediului înconjurător, ale credinței, ale tradițiilor, ale eticii, ale societății.

Aceste elemente variate – geometrice, fitomorfe, zoomorfe, avimorfe, antropomorfe, astrale, florale – se întâlnesc pe obiecte din lemn sau ceramice, pe ţesături, pe covoare, piese de port popular, podoabe sau ouă încondeiate.

Cel mai des întâlnit, cel mai reprezentativ simbol ornamental este soarele. El este o forţă a naturii, dătător de viaţă, de lumină şi de căldură; ,,ochiul zilei”, cum i se spune în popor, este imaginea adevărului, a cunoaşterii şi a înţelepciunii. Motivul solar este o apariţie universală, întâlnit la toate civilizaţiile străvechi, care a fost îmbunătăţit cu multiple variante, obţinându-se astfel noi conţinuturi, noi înţelesuri.

Cel mai vechi motiv ornamental este, însă, spirala ( motiv scheomorfic )...simbol al infinitului, al mișcării, al ciclurilor, al repetării evenimentelor ...îl regăsim chiar la Altamira, la Tărtășești sau Hamangia și Cucuteni...El amintește de schimbarea continuă și evoluția Universului, fiind totodată forma pe care o are galaxia noastră – Calea Lactee.

Din timpuri străvechi, persistă un alt motiv popular – pomul vieţii – întruchipând străvechiul mit pre-creştin al omenirii, visul irealizabil al tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte sau izvorul vieții. Acest ornament de o vitalitate ieşită din comun este preferatul creatorilor populari, care transmit din generaţie în generaţie tradiţia străvechilor imagini, semn al unităţii şi continuităţii româneşti. Bradul, stejarul – ca arbore, ramuri sau frunză – apar în relief pe porţi, pe frontoane, pe pereţii caselor lângă ferestre, pe lăzile de zestre, pe obiecte de ceramică populară, pe jilţurile domneşti, pe câmpurile decorative ale stranelor şi uşilor bisericeşti.

Crucea, simbolul de bază al creştinismului, al vieţii şi al morţii, apare alături de alte simboluri precum peştele, viţa- de- vie, cocoşul sau biserica.

De asemenea, şarpele este un motiv zoomorf des utilizat, acest animal teluric fiind considerat păzitorul casei, iar reprezentarea sa pe obiectele de uz casnic o garanţie a dăinuirii gospodăriei.

Maramureşul, Bucovina şi Oltenia sunt regiunile care au păstrat, de generaţii întregi, unele dintre cele mai frumoase obiceiuri legate de muncă, de ciclurile vieţii, de sărbători.

Astăzi, piesele ceramice realizate de meșterii olari au un pronunțat caracter decorativ, funcția lor utilitară trecând inevitabil pe plan secundar.

Oul roșu are semnificații profunde legate de învierea lui Hristos și renașterea naturii.

Creștinii s-au străduit să-l încondeieze, desenând cu ceară motive decorative ancestrale (soarele, luna, crucea, spicul, frunza), de o frumusețe rară.

Prin activităţile pe care le desfăşurăm, elevii trebuie să cunoască şi să înţeleagă ceea ce străbunii noştri ne-au lăsat moştenire, această zeste sfântă a artei populare de pe meleagurile noastre. E necesar să ne punem în valoare arta şi cultura poporului nostru. În fiecare obiect trebuie să se oglindească trecutul nostru şi tot aici să se plămădească viitorul artei româneşti.

Considerăm obligatoriu ca acest bagaj cultural să fie cunoscut, înțeles, valorificat...iar acest demers poate începe chiar din clasele mici...orele de educație tehnologică, cele de educație plastică sunt excelent prilej de prezentare a motivelor folclorice...copiii învață să stăpânească linia și punctul pentru a desena soare, pomi, plante...

E de datoria noastră să nu ne lăsăm dominați de pseudocultura importată haotic!

Acum, când mass-media expune agresiv sărbători nespecifice, e momentul să deschidem copiilor noștri gustul spre național, spre cultura ce ne reprezintă!

Bibliografie: 1. www.crestinortodox.ro/datini.../ouale-incondeiate-romani 2. astra.iasi.roedu.net/texte/nr47ArtaDecorativa.html 3. www.mesteri-populari.ro 4. P.Petrescu, Georgeta Stoica, desene: R. Dan, Arta populară românească, București, 1981

“SATUL ROMÂNESC - VATRĂ STRĂMOŞEASCĂ”PROIECT CULTURAL Prof. Nergeş Elena Educ. Oprea Mariana Grădiniţa cu P.P.“Lumea Prichindeilor” Câmpia Turzii Vremurile în care trăim, devenim fără să ne dăm seama interesaţi mereu de a cunoaşte şi de a intra în contact cu oameni din toată lumea şi uităm de cele mai multe ori de cei care ne reprezintă ca neam, de înţelepciunea poporului roman, de tradiţiile şi obiceiurile pe care bătrânii satului le-au păstrat cu trudă.

Satul românesc a fost şi trebuie să rămână vatra stămoşească a neamului. Aici, dea lungul mileniilor au crescut şi s-au format generaţii de tineri care fie au învăţat meşteşugurile stămoşeşti şi s-au integrat în viaţa satului fie au luat drumul şcolilor înalte.

Din multiple aspecte pe care le ridică educaţia pentru societate în grădinită, o atenţie deosebită trebuie să-i acordăm cunoaşterii de către preşcolari a valorilor materiale şi spirituale ale poporului nostru, a satului românesc precum şi a obiceiurilor şi tradiţiilor specifice.

Argument.

Dorinţa de a păstra peste veacuri, cultura românească, obiceiurile şi tradiţiile locale, dar şi regretul că puţini mai sunt cei care încearcă să transmită mai departe tot ceea ce este al nosru din străbuni, m-a determinat să desfăşor un parteneriat cultural cu Grădiniţa din satul Urca pe care l-am intitulat “ Satul românesc- vatră strămoşească”.

Pentru buna desfăşurare a proiectului şi pentru realizarea obiectivelor propuse am încercat să cerem sfaturi şi să-i facem interesaţi pe părinţii copiilor din cele două unităţi pe bătrânii satului Urca şi pe toţi cei care am considerat că ne pot fi de folos.

Obiectivele proiectului - să identifice costumele populare din zona noastră, să sesizeze frumuseţea lor şi să le poarte cu plăcere la diferite ocazii; - să recunoască şi să observe diferite obiecte de artă populară; - să identifice dansurile populare specifice zonei în special “Dansul la şură”specific satuluiUrca.

- să participe cu placere la amenajarea unui colţ cu obiecte de artă populară - promovarea unor relaţii reciproce între părinţi şi alţi factori educaţionali pentru a transmite copiilor valorile spirituale ale poporului nostru.

Grup ţintă: - preşcolarii din grupele mari, din cele două unităţi, educatorele, părinţii copiilor, colaboratorii şi un grup de oameni în vârstă din satul Urca.

NR. CRT.

1

2.

CONŢINUTURI

TEME ŞI FORME DE REALIZARE

Cunoaşterea unor tradiţii şi obiceiuri din zona Câmpia Turzii şi din satul Urca.

Cunoaşterea costumului naţional specific oraşului şi a satului Urca.

Prezentarea unor cunoştinţe despre tradiţiile oraşului Câmpia Turzii şi satul Urca.

Observare-« Costumul popular » Memorizare « Portul românesc » Decorare « Costumul naţional »

3.

Familiarizarea copiilor Observare « Obiecte de artizanat » cu diferite obiecte de Decorare « Ulciorul » artizanat « Prosop ţărănesc » Vizită la o casă ţărănească în satul Urca

4.

Cunoaşterea dansurilor Invăţarea dansului popularspecific satului Urca populare specifice dansul »La şură » zonei.

Intâlnire cu ansamblu de dansuri populare din Câmpia Turzii « Mugurelul »

5.

Cosolidarea cunoştinţelor referitoare la tradiţiile şi obiceiurile satului românesc.

Organizarea unei excursii la « Muzeul satului »din Cluj Napoca, împreună cu copiii de la Grădiniţa Urca.

Organizarea unei şezători la Grădiniţa Urca.

Impactul proiectului asupra resurselor umane.

Derularea proiectului ne-a adus satisfacţii căştigând o mare experienţă în promovarea valorilor culturii şi tradiţiilor româneşti, atât în rândul copiilor cât şi în rândul părinţilor.

Parteneriatul a avut un impact deosebit asupra copiilor, părinţilor şi a educatoarelor datorită metodelor interactive utilizate.

Impactul deosebit de benefic a avut acest proiect asupra unor oameni mai în vârstă din satul Urca, care cu o deosebită plăcere au povestit atât copiilor cât şi educatoarelor tradiţiile şi obiceiurile satului.

Evaluarea proiectului.

- CD- cu poze; - Expoziţii cu lucrările copiilor; - Portofoliul; Bibliografie: Bârlea, Ovidiu, Principiile Cercetării Folclorice, în « Revista de Etnografie şi Folclor nr.3/1966

ETHNO TREASURE CHEST Cufărul cu comori Ethno Prof. Daniela Buda; prof. Octavian Pop Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” Baia Mare Timp de 3 ani elevii și cadrele didactice din școala noastră au devenit adevărați vânători de comori etnografice. Proiectul Comenius „Ethno Treasure Hunt” desfășurat în perioada 2010-2012 a adus împreună în aventura cunoașterii copii și profesori din șase țări europene: Turcia- Școala Sarayköy Anadolu Lisesi, Denizli; Polonia- Școala Publiczne Gimnasjum Nr. 30 IM. Adama Mickiewcza W Lodzi, Lodz; Lituania- Școala Velzys Gymnasium, Panevezys; Italia- Școala Istituto Comprensivo Santa Teresa di Riva, Santa Teresa di Riva; Bulgaria- Școala Sredno obstoobrazovatelno uciliste “Vasil Levski”, Ruse. Școala Gimnazială „Vasile Alecsandri” din Baia Mare, România a fost coordonatoarea proiectului.

Lucrul la acest proiect ne-a oferit oportunitatea sa ne imbunatatim competentele cheie: folosirea limbii materne, prin cercetarea tradițiilor si costumelor populare, folosirea limbii engleze pentru comunicare în cadrul parteneriatului și învățarea de cuvinte și expresii din limbile partenerilor noștri. Prin comunicarea directă sau în grupul de pe Facebook, precum și în munca în echipă s-au dezvoltat competențele interpersonale ale celor implicați în proiect.

Comunicarea folosind grupul pe Facebook, messenger, email, etc., fotografierea și filmarea activităților folosind aparate digitale, precum și prelucrarea electronică a materialelor pentru website, blog, dicționar, cartea de colorat și jocul de cărți, etc... ne-au îmbunătățit competențele de utilizare a TIC. Desenele pe care le-am realizat pentru a ilustra cărțile, jocul de cărți, cele pe care le-am prezentat în expozițiile de artă de Crăciun, Paști, 1 iunie, precum și obiectele pe care le-am creat la cercul Origami ne-au permis dezvoltarea competențelor artistice: imaginație, creativitate, am învățat să combinăm culorile, să recunoaștem și să folosim motivele tradiționale în fashion design, etc. Cântecele și tradițiile pe care le-am cercetat în cadrul proiectului ne-au dezvoltat competențele de exprimare culturală.

Echipa de proiect din România, Baia Mare a fost compusă din 25 de profesori și peste 200 de elevi. Ei comunica periodic cu elevii si profesorii din scolile partenere – chiar și după finalizarea proiectului, îmbunătățind dimensiunea europeană a școlii noastre.

Toată rezultatele muncii depuse împreună cu pertenerii noștri pe parcursul derulării proiectului se găsesc în ceea ce noi l-am numit „Cufărul cu comori etno”.

Acest cufăr conține: website-ul proiectului https://sites.google.com/site/ethnotreasurehunt/, blogul http://ethnotreasurehunt.blogspot.com, grupul pe Facebook http://www.facebook.com/home.php?sk=group_145767862137887&notif_t=group_activity, un mini-dicționar cu expresii și cuvinte din limbile partenerilor, publicat pe website, un cerc de Origami, imagini de la expozițiile de artă, imnul proiectului (publicate pe blog), calendarul ethno, prezentări Power Point și video ale reuniunilor de proiect și ale produselor proiectului, o serie de cărți publicate.

Cărțile publicate în cadrul proiectului, realizate în colaborare cu echipele din școlile din Polonia, Turcia, Lithuania, Italia si Bulgaria au fost: Cartea de colorat și jocul de cărţi cu costume tradiţionale din ţările partenere; „Obiceiuri și tradiţii din Romania”; „Pola from Poland” – carte cu tradiţii din Polonia; „Superstiţii din Polonia”; „Cartea de bucate cu reţete tradiţionale”; Opţionalul „Origami – atelierul fanteziei”; „What to do with a shoe?” – un ghid cu sfaturi utile de comportament pentru străinii care călătoresc în cele 6 țări partenere.

Cartea și jocul “Ethno treasure hunt- Costume tradiționale din Europa” se adresează tuturor copiilor și sunt ușor de folosit de orice copil, inclusiv de către cei cu CES, ajutându-i să recunoască elementele costumelor din cele 6 țări: culori, modele, motive, obiecte de îmbrăcăminte, etc. Oferă un mijloc plăcut de învățare a termenilor legați de îmbrăcăminte în limbi străine (engleză, etc) și asigură egalitatea de șanse, de gen și elimină posibilitatea de discriminare de orice fel.

Majoritatea elementelor “Cufărului cu comori Ethno” sunt integrate în curriculum și utilizate în activitățile curriculare și extracurriculare în școala. Cercul origami, activitățile de arts & crafts desfășurate la orele de Educație tehnologică, Educație plastică, comunicarea prin intermediul TIC, cântecele țn limba româna, engleză, bulgară, lituaniană, etc., si momentele de teatru folcloric.

Componentele “Cufărului cu comori Ethno” valorizează din plin competențele elevilor obținute la diferite discipline, talentele, interesele și calitățile elevilor. Ele evidențiază numele participanților la realizarea lor (elevi, cadre didactice, alți parteneri) și oferă oportunități pentru realizarea altor proiecte și parteneriate. Un exemplu edificator este parteneriatul pe care profesorii implicați în proiect îl au cu Muzeul de Etnografie și al Satului din Baia Mare, precum și cu Școala din Ieud, jud. Maramures, cu care colaborează la diferite activități.

Pe parcursul proiectului am avut ocazia să vizităm muzee de etnografie și folclor, case tradiționale și alte obiective care au raspuns tematicii proiectului nostru iar concluzia la care am ajuns noi la sfârșitul proiectului este aceea că există mai multe asemănări decat diferențe între culturile tradiționale din cele 6 țări implicate în proiect.

OPTIONAL ARTA POPULARA PE INTELESUL COPIILOR Prof. Inv. Preprim. Baicu Maria G.P.P.Nr.1 Calimanesti ARGUMENT: Curricula preşcolară conţine în cadrul temei ,,Cum este/a fost şi va fi pe pământ“ săptamani cu tema ,,Din lada bunicii“ şi ,,La gura sobei“, săptămâni în care cadrele alături de părinţi trebuie să îi familiarizeze pe copii cu multe dintre elementele artei noastre populare .

Astfel sala de clasă devine un muzeu în miniatură încărcat de costume populare, ladă de zestre, război de ţesut şi o mulţime de obiecte populare pentru care cu greu mai găsim spaţiu. Însă oricât de mult am încerca să realizăm nu vom putea cuprinde farmecul inefabil al satului românesc cu tot ce însemna: cum trăiau strămoşii, cum învăţau ei, unde se rugau ,ce mâncau, cum găteau şi o mulţime de amănunte legate de aceste aspecte.

Ne-am propus astfel să realizăm un proiect educaţional cu Muzeul Satului, pe un semestru(al II-lea), parteneriat în care am realizat multe lucruri interesante, am văzut aspecte minunate legate de trecutul nostru şi am finalizat cu concursul de artă plastică ,,Ce m-a impresionat cel mai mult la muzeu?“.

SCOPUL PROIECTULUI: Familiarizarea copiilor cu specificul satului românesc şi cunoaşterea elementelor de artă populară.

OBIECTIVELE PROIECTULUI:  Antrenarea preşcolarilor în activităţi specifice scopului proiectului: vizite, observări, convorbiri, activităţi artistico-plastice;  Asimilarea unor reguli de conduită atât în mijlocul de transport cât şi la muzeu;  Stimularea creativităţii copiilor prin jocurile de rol cu tematica specifică proiectului;  Dezvoltarea unor emoţii şi sentimente pozitive faţă de trecutul nostru, de strămoşii noştri şi viaţa lor;  Dezvoltarea abilităţilor de lucru în echipă.

GRUP ŢINTĂ: Beneficiari direcţi: preşcolarii.

Beneficiari indirecţi: părinţii.

REZULTATE AŞTEPTATE:  Stimularea motivaţiei copiilor în scopul participării lor active la activităţile comune desfăşurate;  Cunoaşterea de către copii a satului românesc, a unor meşteşuguri şi activităţi specific româneşti;  Îmbogăţirea cunoştinţelor copiilor şi formarea unor deprinderi practice prin implicarea acestora în anumite activităţi;  Formarea abilităţii de a lucra în echipă.

RESURSE UMANE:  Iniţiatori proiect: cadrele didactice;  Preşcolarii;  Părinţii copiilor;  Personalul muzeului.

RESURSE MATERIALE ŞI FINANCIARE:  Autofinanţare;  Pliante, reviste; Cameră foto;  Mijloc de transport,  Sponsorizare.

RESURSE TEMPORALE:  Semestrul al II-lea RESURSE SPAŢIALE:  Muzeul Satului; Sala de grupă.

RESURSE INFORMAŢIONALE:  Calculator; Reviste, enciclopedii;

RESURSE MATERIALE:  Costume populare, mobilier popular, obiecte şi accesorii populare;  Mijloc de transport; ACŢIUNI PROPUSE: vizitarea muzeului în patru săptămâni succesive cu observarea treptată a tuturor obiectivelor fixate. A cincea săptămână evaluăm ceea ce am învăţat.

PROMOVAREA PROIECTULUI:  Prezentarea programului proiectului în cadrul unor simpozioane şi sesiuni de comunicări;  Prezentarea proiectului în cadrul comisiilor metodice;  Expoziţie cu lucrările copiilor.

EVALUAREA PROIECTULUI:  CD cu aspecte din timpul derulării proiectului;  Concurs de artă plastică cu tema ,,Ce mi-a plăcut la muzeu“;  Aprecieri generale PLANIFICAREA ACTIVITĂŢILOR NR. DENUMIREA LOCUL DE PERIOADA PARTICIPANŢI CRT. ACTIVITĂŢII DESFĂŞURARE ,,Ce lucrau strămoşii Muzeul Satului 2 mai 2013 Preşcolari, cadre, 1 noştri?“ părinţi, personal muzeu. ,,Cum învăţau şi se Muzeul Satului mai 2013 Preşcolari, cadre, 2 rugau străbunii noştri?“ părinţi, personal muzeu. ,,Unde locuiau şi cum Muzeul Satului mai 2013 Preşcolari, cadre, 3 găteau bunicii noştri?“ părinţi, personal muzeu. ,,Căruţa şi caii“ Muzeul Satului mai 2013 Preşcolari, cadre, 4 părinţi, personal muzeu. ,,Ce mi-a plăcut la Grădiniţă mai 2013 Preşcolari, cadre, 5 muzeu?“ părinţi, personal muzeu.

PORTUL POPULAR ROMÂNESC – IZVOR DE TRADIȚII Prof. Grosu Elena-Alina Școala Gimnazială ”Miron Costin” Bacău Arta decorativă este un indiciu etnic care arată, ca şi limba, trecutul unei grupări de oameni, rolul ei în lume şi locul ei printre ascendenţii şi colateralii acesteia.Caracterul etnic al unui popor este adânc întipărit pe orice lucrare decorativă ieşită din mâinile sale.Orice fragment de obiect ţesut sau... „săpat”, căruia nu îi este cunoscută originea, poate fi „identificat” de un specialist datorită „amprentei” pe care o poartă. Latura estetică, personală sau decorativă a obiectelor produse la noi, în România, nu este explicit indicată în documentele istorice.

Bogăţia obiectelor întrebuinţate în viaţa zilnică, ţesăturile din lână sau de mătase, juvaerele săpate în aur şi argint, ornamentele pictate impresionau.cititorii. „Colecţiuni” cu motive preţioase, publicate mai târziu în albume, completează şi îmbogăţesc comoara amintirilor noastre strămoşeşti. În multe dintre acestea, autorii lor au încercat să pună stavilă invaziunii ameninţătoare a motivelor fără stil, fără caracter, fără valoare etnică sau istorică.

Motivele adunate şi păstrate pe cusături sau pe covoare conţin o părticică din individualitatea noastră.etnică.

Iată câteva exemple elocvente.

Cusături româneşti. Motive de colecţie de pe ia din judeţul Muscel. 1852

costumul popular este un ansamblu artistic, la alcătuirea căruia participă materii prime naturale diferite, şi tehnici distincte - produsele unei serii întregi de meşteşuguri, astăzi ignorate. Analizându-l, vom putea descoperi specificitatea naţională, provincială, regională, zonală sau comunală. Adaptat condiţiilor de mediu, determinat de împrejurările istorice şi de cele sociale, portul românesc este de o remarcabilă unitate în ceea ce priveşte elementele sale fundamentale. Această unitate se manifestă în cele cinci aspecte definitorii ale costumului:  materia primă  croiala  modelele ornamentale  cromatica  structura.

Costumul popular tradiţional reprezintă o „adevărată carte de identitate” pentru locuitorii diferitelor zone geografice ale României.

Acesta este rezultatul unui îndelungat proces de creaţie. La definirea elementelor de o autentică valoare a costumului şi-au adus contribuţia neobosită, în timp, moşii şi srămoşii noştri. Literatura de specialitate prezintă mărturii vechi despre costumul, care datează din perioada neolitică şi epoca bronzului. Nenumăratele vestigii arheologice, documente istorice, lingvistice şi etnografice atestă continuitatea, de-a lungul veacurilor, a formelor de cultură şi civilizaţie a românilor şi strămoşilor acestora în spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Specialiştii, care au aprofundat domeniul, atestă că portul românilor a păstrat de-a lungul veacurilor structura fundamentală a costumului dacic, care se regăseşte în majoritatea zonelor etnografice ale României, în cele mai diverse variante locale. Materialele, croiul şi decorul principalelor piese de îmbrăcăminte amintesc de modelele arhaice, exprimând totodată concepţii care s-au impus prin ingeniozitatea adaptării pieselor atât la condiţiile de mediu cât şi la cele de reprezentare socială şi ceremonială.

Alături de îndepărtatele atestări ale portului dacilor, ilirilor şi geţilor, începând cu secolul al XIV – lea, o valoroasă sursă de informaţie despre vestimentaţia domnitorilor, a boierilor şi a ţăranilor apare în diverse documente şi cronici pictate, jurnale, tablouri, albume cu gravuri, desene şi apoi, din veacul al XX – lea, în albume cu multiple variante fotografice transformate unele dintre ele în valoroase colecţii de cărţi poştale. Din secolul al XVI – lea şi până astăzi, de la cărturarii şi artiştii veniţi din Europa Centrală şi Occidentală şi până la vestiţii cercetătorii autorizaţi de astăzi, veniţi din lumea întreagă, modul în care se îmbrăcau românii impresionează prin frumuseţea, pitorescul şi originalitatea veşmintelor, prin particularităţile stilistice care definesc costumul diferitelor categorii sociale din diferite provincii istorice.

Forma tradiţională a principalelor categorii de piese ce compun ansamblurile de port femeiesc şi bărbătesc, întâlnite - din păcate - tot mai rar în satele româneşti, conservă elementele definitorii ale structurii arhaice – dacice şi ilire – a cămăşilor, catrinţelor, fotelor, iţarilor, cojoacelor, sumanelor, căciuliţelor, maramelor şi opincilor purtate generaţii la rând de moşii şi.strămoşii.noştri.Păstrate cu grijă în muzeele etnografice, colecțiile de artă populară sunt acum subiecte de interes pentru tinerii noştri interesaţi de surse alternative de inspiraţie. Pentru cei familiarizaţi cu limbajul formelor plastico – decorative ale costumului popular, acesta are capacitatea de a transmite multiple categorii de mesaje, incitând curiozitatea.privitorului.

Considerat „document de cancelarie aşternut cu slove frumos caligrafiate”, portul popular este un tip de martor, desăvârşit de mâna femeilor de la ţară, care a transmis oamenilor informaţii despre.purtătorul.respectivelor.haine. Caracterizat printr-o remarcabilă unitate morfologică – materiale, croi, categorii de piese – costumul popular se diferenţiază, sub aspect decorativ, de la o zonă etnografică la alta. Această diversitate ce se manifestă uneori în cadrul aceleiaşi unităţi teritoriale este expresia necesităţii de a adapta veşmitele, nu numai la condiţiile de mediu şi climă, ci şi la rigorile morale impuse de vârsta şi statutul civil al purtătorului, precum şi de nevoia psihologică a fiecărei generaţii de a-şi impune propriul gust artistic şi chiar de a răspunde ecourilor unor mode ajunse şi în mediul rural.

Veacuri de-a rândul, costumul popular a vorbit prin simboluri despre purtător: cine este, de unde vine, ce vârstă, etnie şi statut civil are şi pentru ce „eveniment” s-a pregătit. Aceste simboluri şi mesaje au devenit astăzi destul de greu de perceput de omul modern.

Moda, acestă succesiune rapidă de forme artistice asupra îmbrăcămintei, a căror calitate esenţială este noutatea, i-a incintat pe tinerii noştri. Să te îmbraci după modă înseamnă să fii bine îmbrăcat. Cercetătorii, specialiştii, care s-au consacrat designului şi dezvoltării stilurilor şi a liniilor de modă, au privit cu multă atenţie sistemul codificat al croiului costumului popular, al decorului, motivelor şi cromaticii lui. Doar iniţiaţii pot citi, însă, prin fiecare piesă a costumului popular, ca într-o „carte de înţelepciune şi experienţe umane”. Însuşirea alfabetului lecturii din această carte a însemnat un adevărat proces de formare şi asimilare a cunoştinţelor necesare confecţionării pieselor de costum în

comunităţile.tradiţionale.

Accesoriile - cu statut de podoabă - îndeplinesc rolul de „mărci ceremoniale”, putând comunica în mod semnificativ sensul evenimentului în care este implicat purtătorul.

Cununa de mireasă, peana de ginere, ștergarul de naș, baltagul de vornic, pălăria Călușarului sau măștile sunt accesorii care completează costumul de ceremonie, care-i conferă identitate inconfundabilă, în consens cu specificul evenimentului la care este folosit.

Bibliografie 1. Doina Işfănoi, Paula Popoiu – Costumul românesc de patrimoniu din colecţiile Muzeului Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” – Colecţie de Artă - Bucureşti 2008, p.76; 2. Idem, p.109.

UN PROIECT EUROPEAN DESPRE TRADIȚII ȘI OBICEIURI TRADIȚIONALE Prof. Elisabeta Orza și Prof. Aurelia Abăluță, Școala Gimnazială ,,Geo Bogza”, București În toamna anului 2013 am lansat cu mare emoție Proiectul European Comenius Regio ,,Art&Culture- School Event” în parteneriat cu colegi din regiunea Adiyaman din Turcia. Din partea română făceau parte ISMB, în calitate de coordonator, precum și Liceul Teoretic Jean Monnet și unitatea noastră școlară, Școala Gimnazială Geo Bogza. Lansarea proiectului s-a realizat cu ocazia primei vizite a partenerilor turci, inspectori și directori de școli dintr-o regiune din estul îndepărtat al Turciei, aflată însă într-o dezvoltare uimitoare, atât în ceea ce privește creșterea economică, dar mai ales în privința progresului educației și învățământului, cărora li se acordă o importanță covârșitoare la nivelul politicii de stat.

Am acceptat cu onoare ca prima zi în România a colegilor turci să se desfășoare la școala noastră, având astfel ocazia de a le prezenta acestora o unitate de învățământ modernă, în care toți copiii de la nivel primar erau antrenați în ateliere de lucru sau alte activități cu caracter cultural-artistic. Am constatat cu acest prilej că elevii noștri sunt deosebit de talentați și de creativi, propunând momente culturale inedite și de mare valoare, pe care am fost ,,nevoiți” să le cuprindem într-un program artistic de două ore, susținut pe scena Muzeului CFR, instituție culturală din comunitatea locală, cu care școala noastră are un vechi și fructuos parteneriat. Tot din dorința de a arăta partenerilor noștri cât mai multe momente frumoase din folclorul român, am invitat pe scenă și elevi din ciclul primar de la Școala Gimnazială Nicolae Titulescu, membri ai unui ansamblu folcloric foarte cunoscut în sectorul 1. Mai mult, la demersul nostru de a scoate la iveală talentele copiilor români s-au alăturat și elevii de la Școala de Muzică nr. 1, care au susținut o audiție muzicală de înaltă clasă în fața colegilor din Turcia. Aceștia au admirat totodată și cele mai reușite lucrări de pictură și sculptură realizate la secția de pictură și artă plastică a școlii, lucrări expuse într-o expoziție la al cărei vernisaj au participat.

Implicarea deosebită a elevilor a continuat și în ziua următoare, atunci când a avut loc lansarea proiectului la Liceul Teoretic Jean Monnet, acolo unde profesorii români au coordonat din culise primirea oaspeților de către liceeni și prezentarea programului artistic susținut de elevii de la nivel primar pe scena liceului. Țin foarte mult să subliniez faptul că implicarea elevilor noștri a continuat și în fazele următoare ale proiectului, pe parcursul anului 2013, atunci când am realizat cu elevii noștri o multitudine de activități cultural artistice extrașcolare, pe care chiar ei au avut ocazia să le organizeze, în funcție de interesele pe care le-au manifestat în faza de proiectare, în Săptămâna Să știi mai mult, să fii mai bun. În această perioadă, elevii din școala noastră au organizat expoziții de pictură și artă plastică, de obiecte populare tradiționale, de costume din diverse zone ale lumii etc. Tot cu ajutorul elevilor noștri, în această perioadă s-au strâns cele mai multe și mai valoroase materiale pentru realizarea CD-urilor de promovare a activităților din acest proiect. Activitățile elevilor de la primar, desfășurate în prejma sărbătorilor de iarnă, cu frumosele lor colinde românești, au adus un plus de participare și de performanță contribuției noastre la acest proiect. Cu această ocazie, au fost implicate mai multe unități școlare din sectorul 1, care au contribuit cu materiale video ale activităților cultural-artistice realizate cu această ocazie.

Anul 2014, ultimul an de proiect, a debutat cu alte activități, cele mai multe fiind corelate cu viitoarea vizită a partenerilor turci în România în primăvara acestui an. Și de acestă dată am resimțit cu toții același entuziasm al elevilor noștri, care ne-au mobilizat efectiv în realizarea unor activități de valoare și ne-au convins că ei sunt sufletul acestora, sufletul... acestui proiect european.

PROIECT TEMATIC „Sărbători, tradiţii şi obiceiuri locale” Prof. Todica Radu Şcoala Gimnazială Nr.1 Leşu Desfăşurăm cu elevii claselor a IV-a, proiectul tematic denumit „Sărbători, tradiţii şi obiceiuri locale”, bazându-ne pe cunoştinţele desprinse din lecţiile prevăzute de programa curriculară şi ajutându-ne de experienţa şi interacţiunea directă a tuturor copiilor cu subiectul, precum şi de interesul manifestat de ei, în legătură cu un ele probleme şi aspecte referitoare la tema proiectului.

Încă de la început, elevii au fost foarte receptivi, s-au mobilizat cu toţii şi în urma scrisorilor adresate părinţilor şi celorlalte persoane implicate, au adus la şcoală documente vechi, fotografii, cântece tradiţionale, strigături, obiecte ce amintesc de modul de viaţă al străbunilor noştri.

Am trimis o scrisoare unei localnice care să ne fie gazdă, pentru a observa interiorul unei case ţărăneşti. Acolo elevii au fost încântaţi de frumuseţea obiectelor prezentate: vatră cu cuptor şi platăn, care avea un horn cu două ieşiri în podul casei, tavan cu grinzi din lemn, lampă, vase de lut, obiecte din lemn, costume populare etc.

Prezentarea informaţiilor culese de către elevi s-a realizat în cadrul unei şezători, unde elevii au recitat, au compus catrene cu caracter popular, au cântat folclor, au practicat îndeletniciri învăţate de la bunici (împletituri, cusături, tors), au prezentat fotografii vechi de la diferite obiceiuri din viaţa satului, au citit informaţii despre obiceiuri şi tradiţii ale înaintaşilor, au descris modul de viaţă al oamenilor din trecut, au prezentat costume populare şi obiecte vechi şi modul lor de întrebuinţare. În funcţie de întrebările copiilor, am întocmit împreună „Harta proiectului”. Am stabilit direcţiile de dezvoltare, apoi am întocmit inventarul de activităţi pe durata proiectului tematic. Harta proiectului a rămas deschisă pentru noi întrebări şi am expus-o în clasă într-un loc accesibil tuturor.

După planificarea activităţilor, procurarea materialelor şi discuţiile cu părinţii, privind implicarea lor în derularea proiectului, am stabilit metodele şi procedeele care să permită o abordare integrată a activităţilor zilnice, aceasta presupunând o pregătire minuţioasă, obiective clare şi alegerea unor activităţi care să-i mobilizeze pe toţi elevii.

Scenariul didactic a fost conceput astfel încât să fie valorizate atât cunoştinţele dobândite anterior, cât şi experienţa individuală de viaţă cu care vine fiecare copil din mediul familial şi social. Am urmărit în mod deosebit ca fiecare elev să-şi exprime deschis sentimentele şi opiniile şi s-a pus accentul pe comunicarea sinceră, pe empatie. De asemenea, s-a acordat atenţie relaţionării permanente, astfel încât să existe întotdeauna o corelaţie între laturile învăţării cognitive, afective şi psihomotorii.

Având în vedere finalitatea proiectului, în fiecare zi s-au organizat activităţi care să permită realizarea unor lucrări care să poată fi prezentate într-o expoziţie, precum şi acumularea cât mai multor cunoştinţe referitoare la tema proiectului, cunoştinţe ce vor fi reflectate în activitatea de evaluare. Am avut de asemenea, în vedere permanent ca obiectiv, dezvoltarea limbajului. Elevii au acţionat dar au fost puşi în situaţia de a explica în mod corect din punct de vedere gramatical şi coerent tot ceea ce s-a întâmplat, tot ce au observat. Toate activităţile au avut un pronunţat caracter educaţional, realizându-se pe baza unor exemple concrete din viaţa bunicilor, străbunicilor sau chiar a lor; s-a apelat în permanenţă la imagini descriptive, pentru a stimula gândirea concret-intuitivă. Activităţile de final au fost proiectate astfel încât elevii să se bucure de realizările lor: am finalizat lucrările neterminate, le-am aşezat într – o expoziţie unde îşi vor exprima sentimentele în cadrul activităţii de evaluare.

Proiectul, deşi finalizat, a lăsat deschisă copiilor posibilitatea de a afla mai multe lucruri despre sărbătorile, tradiţiile şi obiceiurile locale.

Evaluarea În sala de clasă am aranjat un colţişor cu obiecte tradiţionale aduse de elevi. Ne vom reaminti tema proiectului „Sărbători, tradiţii şi obiceiuri locale”. Le voi explica elevilor că această zi este o sărbătoare într-un cadru tradiţional şi de aceea li s-a cerut să vină îmbrăcaţi în costume populare. După discuţiile purtate le voi adresa următoarele întrebări: 1. Doriţi să le arătăm colegilor şi oaspeţilor ce lucruri frumoase ştim noi: să cântăm, să strigăm, să recităm, să dansăm, să povestim întâmplări?

La sfârşit vom realiza şi o expoziţie cu fotografiile aduse şi cu trăistuţele cusute de ei, voi cere elevilor să compună un proverb din care să reiasă o învăţătură, despre activitatea realizată.

Momentele proiectării didactice: 1. Captarea atenţiei. Se va face prin prezentarea musafirilor şi a motivului prezenţei lor în sala de clasă.

2. Enunţarea obiectivelor. Se va realiza prin discuţii cu elevii referitoare la sarcinile ce le-au avut de îndeplinit pe parcursul derulării proiectului.

3. Reactualizarea celor învăţate anterior: prin stimularea elevilor cărora li se va cere să spună ce au aflat şi ce au învăţat să facă în timpul proiectului tematic.

4. Conducerea învăţării – în manieră integrată: elevii vor recita, vor cânta, vor striga, vor dansa, vor realiza împletituri necesare trăistuţei unde îşi vor aduna materialele acumulate, vor discuta despre acţiunile lor, aplicând astfel cunoştinţele, priceperile şi deprinderile însuşite anterior. Apoi fiecare grupă va discuta despre activităţile desfăşurate în echipă: - prezentarea portului popular: elevii acestei grupe vor recita câte o poezie sugestivă, apoi îşi vor prezenta propriul costum; - evenimente importante: se va discuta despre nuntă, botez, înmormântare, obiceiuri legate de sărbătorile de iarnă, sâmbra oilor, şezătoarea, tercul, claca; - cântece şi strigături: „Bade, unde-ai fost aseară”?, „Cucule, cucuţ bălan”, „Pare-mise ori s-aude”, „La căsuţa din`gă vale” etc.

- sărbători – semnificaţii: se va vorbi despre „Rapsodia trişcaşilor”, „Festivalul colindelor şi obiceiurilor de iarnă”; - importanţa păstrării sărbătorilor, tradiţiilor şi obiceiurilor.

5. Feed-backul: Va fi asigurat în permanenţă, fiecare grupă raportând în ce mod şi-a îndeplinit sarcinile activităţilor desfăşurate.

6. Încheierea: - înmânarea diplomelor pentru implicarea elevilor în derularea proiectului; - distribuirea scrisorilor de mulţumire tuturor persoanelor implicate.

Tradiții şi obiceiuri ucrainene de Crǎciun – din zona Maramureşului Prof. Ţifrac Maria, Scoala gimnazialǎ Rona de Sus, G.P.N.Mociarnǎi Cred cǎ cea mai frumoasǎ şi mai iubitǎ de cei mici şi mari ,sǎraci sau bogați este sǎrbǎtoarea Crǎciunului.Veche de peste doua milenii,rǎspânditǎ pe tot globul,cea mai importantǎ sǎrbǎtoare a creştinilor este asteptatǎ cu emoție şi bucurie.Crǎciunul este asociat cu feeria iernii,cu puritatea zǎpezii şi este o sǎrbǎtoare emoționantǎ pentru copii,care asteaptǎ sosirea lui Mos Crǎciun.

Semnificația religioasǎ a Crǎciunului este Nasterea Mântuitorului Isus Hristos,fiul lui Dumnezeu trimis pe pǎmânt sǎ ajute oamenii sǎ devinǎ mai buni ,mai credincioşi ,mai ingǎduitori .Aceastǎ sǎrbǎtoare semnificǎ naşterea ,creația şi veşnicia universului.

In aceste zile suntem mai buni ,mai veseli ,mai sǎnǎtoşi şi mai umani.Fiecare om,copil sau bǎtrân,işi aminteşte cu plǎcere sǎrbǎtorile de Crǎciun şi momentele speciale pe care le-a trait.

In zona Maramureşului ,in Rona de Sus,colindatul copiilor este foarte aşteptat de copii şi cu multǎ seriozitate,cultivat si pregǎtit de adulti,pǎrinți şi colectivitǎțile preşcolare şi nu numai.

Maramureşul ȋmbracă sfȃnta haină a acestor sărbători poate mai deosebit ca niciunde in lume. Colindele deschid uşile inimilor şi a caselor de maramureşeni, bucurȃndu-i deopotrivă.

Datinile,obiceiurile si tradițiile au rolul lor,verificat de-a lungul istoriei,in permanența culturalǎ a unui neam.De aceea noi am cǎutat sǎ cultivǎm copiilor conştiința permanenței la cultura naționalǎ ,la zona folcloricǎ in care trǎim.I-am invǎțat pe copiii nostri versuri din cântecele vechi,colinde ,fǎcându-I sǎ ințeleagǎ cǎ prezentul este valoros numai impreunǎ cu trecutul,fiindca astfel imbinate prezinta o garanție pentru viitor.

“Viflaimul” din comuna Rona de Sus Bibliografie:”Binevestitorul”-Revistǎ a Vicariatului Ortodox Ucrainean din România “Datini şi obiceiuri din popor “-transmise prin viu grai.

Încondeiatul ouălor în Bucovina Prof. Iţcou Laura Liceul Greco-Catolic “Timotei Cipariu” –Bucureşti Prof. Coman Doina - Şcoala Gimnazială “Nicolae Titulescu”-Bucureşti „În inima Carpaţilor, acolo unde bătrânele păduri adânci şi părâiele vesele mai spun poveşti despre eroi puternici, acolo unde urşii se ascund în luminişuri şi cocoşii de munte cântă triluri desăvârşite în soarele care tainic apune, acolo a dus Dumnezeu o bucată de paradis. Această ţară minunată cu o natură şi mai minunată, posedă puteri necunoscute şi o strălucire secretă, care dau putere trupului şi încântă sufletul. “Bucovina de aur” este un dar cerec. O lume vrăjita, cum nimeni nu ar mai crede că există, pe care o poţi descoperi pur şi simplu la fiecare pas cu privirea.”Bucovina este un spațiu în care tradițiile populare românești și-au păstrat puritatea. Încondeierea ouălor este un obicei practicat în ţinutul Bucovinei, o tradiţie care supravieţuieşte cu greu schimbărilor, însă există oameni care duc mai departe acest mesteşug, învăţându-şi cu drag şi răbdare copiii, conservând obiceiurile specifice zonei. În Bucovina, încondeierea sau închistrirea ouălor începe în prima zi a Postului Mare şi se încheie înainte de Săptămâna Patimilor. De regulă, ouăle încondeiate nu se mâncau. După ce erau sfinţite în noaptea de Înviere, erau dăruite rudelor şi celor dragi şi erau păstrate în apropierea icoanelor până la Paştele următor. Din bătrăni se spune că ouăle de Paşti sau cojile acestora sunt aducătoare de frumuseţe şi sănătate, de belşug şi rod bogat. La ţărani, mai există obiceiul ca, în dimineaţa din duminica Paştelui, să-şi spele faţa cu apă nouă sau apa neîncepută, în care pun un ou roşu, având credinţa ca astfel vor fi tot anul frumoşi şi sănătoşi ca un ou roşu. După consumarea ouălor, cojile sunt păstrate pentru a fi puse în brazde, la arat, crezându-se astfel că pământul va da rod bun. Se spune că săngele Lui a înroşit ouăle, iar de atunci s-a păstrat obiceiul vopsirii ouălor de Paşti în roşu.La început, pentru vopsirea ouălor se foloseau culori vegetale, precum galben, simbol al soarelui, şi roşu, culoarea discului solar la răsărit şi la apus. Roşul se obtţnea din coaja de ceapă roşie, sfeclă proaspătă sau floare de bujor, galbenuldin morcovi, flori de gălbenele, coaja de măr, coaja de portocale sau lămăie, verdele-din secară crudă de primăvară, mentă, frunze de mesteacăn sau foi de spanac, albastrul-din frunze de varză roşie. Astăzi, culorile predominante sunt roşu, galben şi alb pe fond negru, ouăle

fiind acum decorate cu chipul lui Hristos sau cu motive geometrice specifice artei populare româneşti, cu respectarea celor două principii fundamentale, simetria si alternanţa. Un motiv frecvent este cel al soarelui sub forma unui disc cu sau fără raze, oul şi reprezentarea soarelui fiind strâns legate de străvechile sărbători ale echinocţiului de primăvară, proprii civilizaţilor agrare. Un alt motiv bogat în semnificaţii este pomul vieţii, reprezentat sub forma unei vaze cu flori, a unui brad sau a unei crengi de brad. Meşterii bucovineni folosesc astăzi ouă de raţă, de găscă, foarte rar ouă de găină şi, mai nou, ouă de struţ. Încondeierea oului se face cu instrumente speciale, precum chisiţa, beţisoarele lungi de 10 cm, ce au fixate la unul din capete o pălnie minusculă confecţionată din alamă, prin care este petrecut un fir de păr de porc. Vopselele au diferite culori, roşu, galben, verde, albastru, mov şi negru. Oul, ţinut în mâna stângă, se învârte sub vârful chisiţei, care trasează motivele cu ceară. După trasarea motivelor, se trece la aplicarea culorilor albastru şi mov, cu un beţisor din lemn, doar în locurile în care este nevoie, şi se lasă la uscat. După ce oul s-a uscat, este acoperit cu ceară, pentru ca albastrul şi movul să nu se amestece cu celelalte culori. Oul este introdus în culoarea galben şi se lasă din nou să se usuce. Apoi se aplică roşul şi verdele, tot cu un beţisor de lemn, şi se acoperă cu ceară. La sfarsit, oul este introdus în culoare neagră, pentru că negrul va da fondul oului încondeiat. După ce se usucă, oul se aşează pe un grătar, pe plită, se încălzeşte şi se îndepărtează ceara, ca să rămână doar modelul trasat. Pentru a-i da luciu, pe ou se aplică o peliculă de lac şi se lasă la uscat..

Ouăle încondeiate sau împistrite sunt un tot unitar de semne şi simboluri cu semnificaţii multiple.

Motivele ornamentaţiei ouălor diferă în funcţie de localitate şi chiar în interiorul aceluiaşi sat.

Cu toate acestea, există motive care revin în mod constant. Printre ele se numără motivele din regnul animal (albina, mielul) si motivele vegetale (spicul grăului). Crucea, simbolul creştinătăţii, se întalneşte pe ouăle încondeiate sub forme multiple. De exemplu, aşa-numita cruce românească este reprezentată printr-o cruce cu alte cruciuliţe la capete. Crucea apare şi pe păinea din care se împarte anafura în biserica (crucea anafurei) sau pe pască pe care creştinii o duc la biserică, în noaptea Invierii (crucea Paştelui). Steaua este şi ea un motiv întălnit adesea pe ouăle încondeiate, mai ales în Bucovina. Oul este simbol al vieţii, al regenerării, ilustrează, practic, renaşterea periodică a naturii. Semnificatia culorilor si liniilor de pe oua:– rosu = viata, dragoste, pasiune, protectia fata de diavol; negru = eternitate, statornicie; galben = lumina, bucurie, tinerete. Simboluri şi semnificaţii ale ouălelor încondeiate.

Căteva simboluri şi semnificaţii utilizate sunt: -

linia dreaptă verticală = viaţa; linia dreaptă orizontală = moartea; linia dublă dreaptă = eternitatea; linia cu dreptunghiuri = gândirea şi cunoaşterea; linia uşor ondulată = apă, purificarea; spirala = timpul, eternitatea; dubla spirală = legătura dintre viaţa şii moarte.

Tradiţia încondeierii ouălor face parte din bogata zestre culturală a poporului român.

PARTICULARITĂŢI ALE CULTURII ROMÂNEŞTI ÎN GENERAL, ALE CULTURII MARAMUREŞENE ŞI UCRAINENE ÎN SPECIAL prof. Romaniuc Miroslava și prof. Petrovai Liliana Dina Şcoala Gimnazială Rona de Sus Din capul locului trebuie să subliniem că, întrucât România este o ţară eminamente folclorizată, cultura noastră (cu deosebire literatura şi muzica) este la rândul ei puternic infuzată cu folclor.

Fireşte, nu acelaşi lucru se poate spune despre civilizaţie, căci departe de-a construi o civilizaţie arhaică, mult mai potrivită şi mai demnă pentru aceste locuri, românii se dovedesc cel puţin la fel de civilizaţi ca occidentalii, dacă această importantă însuşire a demnităţii umane ar fi asigurată doar de cele două modalităţi de exprimare în care ei excelează: a)Supunerea oarbă în faţa capriciilor legii celor trei “c”-uri: confort-comoditateconsum, chiar dacă o atare primejdioasă atitudine riscă să-i pună deseori în conflict cu legile scrise ale societăţii şi cu cele nescrise ale omeniei şi bunului simţ; b)Indestructibila legătură dintre preferinţa zgomotoasă arătată produselor străine şi dispreţul cu care privesc spre produsele autohtone, ceea ce la urma urmei pare a avea şi un sâmbure de logică, având în vedere că românii nu mai produc aproape nimic, în schimb se străduiesc să consume cu mult mai mult ca înşişi producătorii.

Că ne place au ba, trebuie să admitem existenţa a două coordonate, nu doar spaţio-temporale, ce şi moral-spirituale pe care de ceva timp se înfăşoară întreaga noastră cultură: o coordonată autohtonă, cu rol de axă folclorico-spirituală pentru românii din interiorul graniţelor, şi o altă coordonată – cea a diasporei, orientată statornic dinspre exteriorul geografic al României către interiorul spiritual al omenirii, desigur, cu nostalgii şi preferinţe alimentate din specificul românesc.

Fără discuţie că la excepţionala conservare a subdialectului maramureşean şi a tuturor producţiilor materiale şi spirituale specifice zonei, cărora graiul le servea de vehicul cultural, a contribuit din plin şi aşezarea geografică, deoarece depresiunea cu acest nume, apărată de urgiile năvălitorilor prin legăturile trainice statornicite de vreme între locuitori şi munţii din jur, le-a conferit aşezărilor din ea statutul moral-spiritual de ţară, aşijderi altor multe ţărişoare de pe întinsul teritoriului locuit de români.

Dar viaţa aspră de munteni nu a înăsprit şi inimile maramureşenilor până la a le face nesimţitoare la seducţiile frumosului, dovada peremptorie în acest sens fiindu-le oferită căutătorilor de autentic nu doar de surprinzătoarea şi mereu tânăra gingăşie a broderiilor de pe pânzeturi, precum şi de străvechile motive dăltuite cu migală şi pasiune în lemn, ci şi de acele versuri a căror gravitate te pune serios pe gânduri, căci ea îşi asigură o binemeritată proeminenţă în competiţia cu cursivitatea şi prospeţimea: “Cine-a zis dorului dor,/n-ar putea dormi uşor,/nici pe cergă, nici pe ţol,/numai pe pământul gol”...

O altă particularitate a culturii Maramureşului în general, îndeosebi a culturii Maramureşului Istoric sau Voievodal (zona din care voievozii Dragoş şi Bogdan au pornit pe drumul lung al istoriei neamului), este inter-influenţa valorilor materiale şi spirituale specifice populaţiilor conlocuitoare pe aceste meleaguri de graniţă. Şi dacă meşterii români şi ucraineni se iau de sute de ani la întrecere în arta cioplitului în lemn, o artă care are la bază motive aproape de-o vârstă cu omenirea (arborele vieţii, soarele, luna, stelele, funia sfântă) şi din a cărei fidelitate faţă de lucrul temeinic făcut rezultă adevărate bijuterii (case, bisericuţe, monumentale porţi maramureşene), nici gospodinele nu se lasă mai prejos în evidenţierea străvechiului motiv al colţului de lup din broderiile cămăşilor şi ştergarelor, respectiv în artistica îmbinare a formelor şi culorilor din

ţesături. Porţile sculptate din Maramureş sunt specifice acestei zone. Poarta maramureşeană este o structură de lemn cu o uşă sau o poartă, având multiple încrustaţii şi basoreliefuri de obicei de forma unui arc romanic sau de formă ogivală modificată care este plasată la intrarea unei gospodării sau case din Maramureşul tradiţional.

Arta maramureşeană se împleteşte cu arta ucraineană prezentă în câteva localităţi din Maramureş. În aceste localităţi predomină tradiţii şi obiceiuri ucrainene. Deoarece localitatea noastră natală este Rona de Sus vreau să vă atrag atenţia asupra acestei culturi.

Tradiţiile şi obiceiurile în Rona de Sus au rădăcini adânci în negura istoriei precreştine şi, ulterior, al celei creştine slave, împletite cu cea romanică, fiind în vecinătatea structurii socio-culturale romanice. Aceste valenţe explică substanţa spirituală a culturii locale maramureşene cu o identitate aparte, exprimată prin mândrie o expresie a sensului existenţial, conotată la aspiraţiile umane şi ale celorlalte popoare. În general ca de altfel în tot Maramureşul predomină cultura lemnului, pentru că, în cea mai lungă perioadă a existenţei ei, casele, uneltele şi ustensilele au fost făcute din lemn. Şi prima biserică a satului era tot din lemn. Un loc aparte al culturii ucrainene este portul popular specific fiecărui sat ucrainean din Maramureş. Costumul popular este prezent şi la serbările noastre şcolare.

Clasa I –A, împreună cu d-na prof. Petrovai Liliana În câteva pagini v-am prezentat cultura maramureşeană şi cultura ucraineană.

Ucrainenii din Rona trăind într-o zonă de întâlnire între români şi maghiari apreciază viaţa, cultura şi obiceiurile acestora, împrumutând unele obiceiuri, portul şi tradiţii, stiluri arhitecturale, îmbinându-le.

Căci frumosul, aşa cum este el înţeles şi înfăţişat de maramureşeni, se cheamă graţia divinului ce-şi pune amprenta eternităţii pe fruntea prezentului.

BIBLIOGRAFIE 1. FILIPAŞCU, AL. Istoria Maramureşului , Editura Gutinul ,1997 Baia Mare 2. POPA, R. Ţara Maramureşului în veacul XIV ,Editura Academiei Republicii Socialiste România 1970 3. MIHALY DE APŞA, I. Diplome Maramureşene , Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş “Dragoş Vodă” , 2000, Cluj Napoca 4. Gaftone, V., Românii şi etniile din Maramureş , Eurotip, 2010, Baia Mare 5. Bout, O., Monografia comunei Rona de Sus , ed. Echim , 2010, Sighetu Marmaţiei 6. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, 2008, Bucureşti

EDUCAREA DRAGOSTEI FAȚĂ DE TRADIȚIILE ȘI OBICEIURILE POPULARE OLTENEȘTI Prof. Păsat Mic Elena Corina Școala Gimnazială Galicea Mare Prof. Bică Angela Școala Gimnazială Ciupercenii Noi Obiceiurile și datinile străbune oltenești, rod al unui îndelungat efort de cunoaștere, reprezintă un tezaur inestimabil de înțelepciune ale cărui valori și sensuri nu se sting niciodată și ne reprezintă peste țări ca neam și popor de români.

Arta noastră populară manifestată sub toate aspectele ei, reprezintă o dovadă de măiestrie și talent, o bogăție neprețuită de comori pentru fiecare dintre noi. Pentru strămoșii noștri și pentru generațiile care ne-au precedat, aceste comori au constituit nu numai norme de

comportare, ci și modele de acțiune, în cele mai variate împrejurări din viață, cu care omul s-a confruntat.

Tradițiile populare oltenești” de la lume adunate și iar la lume date”, cum spunea Anton Pann, contribuie din plin la formarea personalității copiilor, de la cea mai fragedă vârstă, pentru că au o deosebită valoare etică-estetică prin învățăturile morale transmise și prin mijloacele artistice folosite.

Muzica populară, dansul, ceramica, obiectele de lemn ornate, costumele populare, tradițiile specifice oltenești, precum: Sorcova, Plugușorul, Capra, Joimărica, etc, constituie subiecte îndrăgite și interesante pentru vârsta școlară mică.

Un prim pas în promovarea tradițiilor locale a fost să delimităm pe coridorul școlii un “colț folcloric”, pe care l-am amenajat împreună cu elevii. Părinții și bunicii s-au alăturat activității noastre și i-au ajutat pe copii să procure materialele și obiectele solicitate de mine.

Astfel, am reușit să dotăm “colțul folcloric” cu o furcă de tors lână, cu un costum popular foarte vechi, cu costume populare în miniatură, cu vase de pământ specific zoneistrachină,ulcior,, cană, farfurie, linguri și furculițe de lemn, cu un mini război de țesut, cu un macat(așternut), covor oltenesc specific zonei. Unele dintre aceste obiecte le-am pus la îndemâna copiilor, pe care le-au folosit în jocurile lor de creație (,,De-a bunica”,”De-a nunta”, etc), iar o parte din ele i-au inspirit pe aceștea în realizarea unor lucrări artisticplastică, abilități plastice, străduindu-se să redea modelele decorative pe care le-au văzut.

Fetițele au țesut la minirăzboi un covoraș folosind culorile specifice zonei roșu și negru, așa cum observaseră că se folosiseră în materialele care erau expuse. Am ținut cont de înclinațiile și dorințele fiecărui copil: cei buni la modelaj au lucrat vase, iar fetele pricepute la cusut au participat la realizarea minicovorașelor pe etamină, costumului popular, iar cei talentați la desen, pictură să redea simbolurile decorative de pe costume populare, străchini, oale, ulcioare, farfurii, covorașe,etc.. Am avut în vedere ca fiecare lucrare începută, chiar dacă nu sa putut finaliza într-o singură activitate, să fie terminată în activitatea următoare.

Pentru relizarea lucrărilor propuse ne-am orientat la teme accesibile de realizat și la particularitățile de vârstă, ținând cont și de experiența acumulată anterior. Mi-am propus teme care să-I sensibilizeze pe copii mici, să le bucure privirea, să-i ducă pe firul întoarcerii la arta populară, la cunoașterea marilor tradiții românești (să toarcă, șă țese, să depene, să coase). La toate aceste acțiuni, copiii au participat direct, chiar ei înșiși demonstrând și executând temele date. Astfel, am reușit să le trezesc dragostea șirespectul pentru munca pe care au depus-o femeile de la țară, pentru meșteșugurile practicate care au fost realizate cu finslizarea acestor frumoase costume populare, covoare, cergi, prosoape etc. Toate lucrările elevilor le-am expus la panoul școlii pentru a fi admirate de toată lumea. În cadrul activităților desfășurate am încercat să le insuflu celor mici ca prin arta plastică să reprezinte arta decorativă tradițonală zonei Olteniei, să le fac cunoscute obiceiurile și tradițiile acestei zone. În cadrul activităților de abilități tehnologice au lucrat fetițe și băieți, unii dintre ei având înclinașii deosebite pentru vârsta lor. La aceste activități ne-au ajutat mult modelele expuse. Am finisat lucrările, le-am ornate cu diferite culori și forme, dându-le forme cât mai apropiate de motivele florale oltenești, păstând tardiția locală , am experimentat activități de lucru cu lut moale, pregătit de mine pentru a fi mai ușor lucrat de copii. Am pornit de la bile, mărgele, morcovi, apoi am avansat la covrigi, melci păpuși, am trecut apoi la lucrări mai grele precum: străchini, oale, ulcele. Aici elevii s-au declarat școlari artizani care ornează vase cu specific oltenesc.

Un prilej de a promova tradițiile populare oltenești a fost în cadrul activității extrașcolare desfășurate în localitatea noastră cu prilejul sărbătorii “Fiii satului”, prin colaborare cu Primăria comunei Galicea Mare. I-am antrenat pe copii în pregătirea acestei activități prin transmiterea și însușirea unor strigături specifice zonei, unui ritual specific în

desfășurarea acestui obicei strămoșesc. Elevii au dovedit entuziasm și s-au arătati interesați de tot ceea ce li se spunea, au participat la decorarea sălii Căminului Cultural pentru desfățurarea activității, adresând întrebări, analizând, descoperind o parte din folclorul local. În cadrul îndelungului și complexului proces de formare a personalității copilului, cunoașterea obiceiurilor și tradițiilor populare locale are o importanță deosebită sentimentelor pe care le imprimă copiilor. Sentimentele de dragoste față de tradițiile populare iau naștere în mod treptat, plecând de la activităși concrete, deaceea participarea școlarilor la decorarea sălii cât și a evenimentelor comunității locale în tradiția și spiritul oltenesc a fost un mijloc de a consolida tot ceea ce clădisem până atunci în acest sens. Odată cu executarea unor lucrări pentru amenajarea acestui interior le-am vorbit copiilor despre cântecul nostru popular neasemuit de frumos care ne definește ca popor între alte popoare ale lumii, despre trecutul de luptă al poprului,despre proverbele și ghicitorile poporului nostru, adevărate perle ale folclorului românesc, cât și despre personalitățile de seamă ale satului. Am mers cu elevii în sala Căminului Cultural unde au asistat la înmânarea premilor”Cel mai de seamă cetățean al comunei”, au participat la parade portului popular oltenesc unde au primit premii pentru cel mai vechi și mai frumos costum și au interpretat cântece oltenești, apoi au jucat hore specifice zonei.

Având în vedere că arta decorativă solicită un volum de muncă deosebit, pricepere și talent, am făcut în așa fel încât activitatea în sine să nu fie plictisitoare, și am îmbinat-o cu audiție de cântece oltenești, cu ghicitori, proverbe, sau le-am creat copiilor o surpriză, aducându-le floricele, boabe fierte, nuci, gogoși. Bucuria era imensă. Nu au lipsit în timpul lucrului recitările, ca “Românașul,” ”Româncuța” și cântecele distractive: “Cânt din fluier la mioare, Ciobănașul”.

Minunatele tradiții ale poporului nostru prilejuite de trecerea de la an la an, am căutat să le facem cunoscute copiilor atât prin arta decorativă cât și prin audiții, memorizări și serbări.

Este edificatoare în acest sens arta decorativă alături de educația estetică și artistică.

Acestea ocupând o important latură a educației: educația pentru valori spirituale, în cadrul căreia aflăm care ne sunt rădăcinile, care este specificul nostru românesc.

In concluzie, datinile și obiceiurile străbune sunt valori spiritual ale poprului nostru care trebuie păstrate și transmise din generașie în generație, deoarece ele contribuie la formarea personalități copiilor atât prin învățările transmise, cât și prin mijloacele artistice folosite. Aceștia când vor ajunge să cunoască și să transmită obiceiurile și tradițiile moștenite, se vor recunoște pe ei înșiși și vor fi cunoscuți și în spațiu european.

Bibliografie: C. Brăiloiu, Sărbători și Obiceiuri Oltenia, Academia Română Institutul de Etnografie și folclor, Editura Enciclopedica, 2001, București, pg.67,197, 143.

TRADIŢII ŞI OBICEIURI ,,ŞEZĂTOAREA LA ROMÂNI,, Prof. Înv.Preşcolar: Stan Florentina Grădiniţa Cu Pp.Nr.2 Pucioasa În cadrul Comisiei Metodice , grupa ,,Îngeraşii,, au prezentat cadrelor didactice din unitate , părinţilor, bunicilor şi celorlalţi invitaţi ,, Şezătoarea la români,, Spiritul obiceiurilor și tradițiilor românești este pãstrat viu la Grãdinița cu Program Prelungit nr.2 din Pucioasa. Datinile şi obiceiurile populare ne reprezintă şi constituie o adevărată ,,valută" a ţării noastre, apreciată şi recunoscută în întreaga lume, fapt ce determină dorinţa de a cunoaşte frumuseţea şi naturaleţea obiceiurilor, a folclorului autentic, a portului

popular şi a graiului local. De asemenea au rolul de cunoaştere de către copii a specificului zonei şi a frumosului din jur (culoare, forma, sunet, nu numai prin cuvinte ci şi prin fapte).

O frumoasă tradiţie păstrată cu sfinţenie de bătrânii satului, pe care o scot la iveală din lada de zestre mai ales în serile lungi de iarnă este şezătoarea, ce încă nu şi-a pierdut identitatea. In cadrul organizării şezătorilor, copiii ţes la gherghef, cos cruciuliţe pe etamină,curăţă porumbul, fasolea,scarmănă,torc lâna, etc. Pe lângă acest lucru, au ocazia să-şi îmbogăţească vocabularul, căci în timp ce lucrează învaţă cântece şi poezii, cum s-ar spune, îmbină utilul cu plăcutul.

Organizarea unor acţiuni colective cât mai antrenante, constituie un mijloc eficace pentru închegarea colectivului de copii.. Şezătorile, în special, constituie un mijloc complex de educaţie deoarece îi familiarizează pe copii cu unele elemente de folclor contribuind astfel la dezvoltarea dragostei pentru tradiţiile populare, le dezvoltă gustul pentru frumos, pentru armonie, le cultivă răbdarea, stăpânirea de sine, spiritul de echipă Şezătorile, după cum le arată şi denumirea în tradiţia poporului nostru, sunt reuniuni cu caracter cultural-educativ, la care copiii sunt antrenaţi şi fiecare participant îşi dă contribuţia cu ceea ce cunoaşte mai bine (o poezie, un cântec, ghicitori, interpretarea unor dansuri, dramatizarea unor povesti). Şezătoarea este cu atât mai reuşită cu cât fiecare copil contribuie activ la desfăşurarea programului ei.

Preșcolarii grupei,,Îngeraşii,, alături de mine, am organizat un astfel de eveniment. Întrun decor specific țãrãnesc, în care puteau fi ușor recunoscute prosoape, covoare și lãicere țãrãnești, unele de o vechime impresionantã, micuții îmbrãcați în costume populare au imitat o șezãtoare popularã. Și au fãcut-o cum nu se poate mai bine: au brodat, cusut, crosetat, au desenat și au depãnat, iar o fetițã a avut destul de mult de lucru, încurcând și descurcând firele prinse într-o vârtelnitã. Chiar dacã nu le-a fost deloc ușor sã facã treburi de oameni mari, micuții s-au achitat de sarcinã cu multã seriozitate și conștiinciozitate, cu atât mai mult cu cât întreaga activitate a fost animatã de versuri și cântece populare. S-au spus și ghicitori și proverbe iar ca sã se mai dezmorțeascã, micuții au și dansat,aceştia fiind îmbrăcaţi în costume populare, prinzându-i în hora lor și pe adulții prezenți.

Creativitatea preşcolarilor este rodnică, improvizaţiile de moment sunt deosebit de reuşite. Aceste şezători plac foarte mult copiilor.

Cu prilejul programului distractiv, copiii iau cunoştinţă de foarte multe realizări. Şezătorile dau posibilitatea verificării întregului material artistic însuşit de copii într-o anumită etapă sau în legătură cu o anumită temă, consolidând şi perfecţionând calitatea păstrării şi reproducerii acestuia. În acest cadru, copiii se obişnuiesc cu exprimarea în public, cu expunerea unei poezii sau a unui cântec, îşi înving emoţiile artistice.

Obiectivele acesteia sunt stimularea interesului pentru păstrarea şi valorificarea tradiţiei şi a obiceiurilor populare, cultivarea respectului şi a dragostei faţă de tradiţiile populare, îmbogăţirea cunoştinţelor despre portul popular şi tradiţiile populare, formarea deprinderilor specifice practicării unui meşteşug popular - olărit, încondeiat ouă, ţesut în gherghef.

Satisfacţiile obţinute de copii în realizarea diferitelor numere din programul şezătorii, ca şi bucuria şi celelalte emoţii comune au un efect puternic asupra vieţii de colectiv, îmbunătăţind relaţiile, întărind sentimente de prietenie şi ajutorul reciproc între copii.

Valoarea deosebita a şezătorilor este determinată, pe de o parte de conţinutul educativ al materialului utilizat ca şi calitatea artistică a acestuia, iar, pe de altă parte, de modul de organizare şi de antrenare a copiilor.

La final, pentru străduinţa lor, toţi preşcolarii au fost premiaţi şi au băut câte un pahar cu suc obţinut din fructe proaspete,au mâncat mere, pere, dovleac și prune coapte dar şi plăcinte extrem de gustoase. De asemenea şi părinţii au fost încântaţi de organizarea acestei şezători.

Obiceiul şezătorii se păstrează datorită unor oameni inimoşi, ce nu vor uita niciodată datinile şi obiceiurile, transmise din generaţie în generaţie.

Bunicile, ca și toți cei prezenți, au apreciat strădania şi bucuria de pe chipurile nepoţilor dragi, spunând că a fost un moment de neuitat, un moment care le-a răscolit cufărul amintirilor.

.PROIECT EDUCAŢIONAL:

Sărbători de suflet prof. Şuth Renata Şcoala Gimnazială ,,Vasile Lucaciu” Carei Prof. Iederan Dumitru Valerian Clubul Elevilor Carei ARGUMENT: Sărbătorile românilor sunt un prilej de bucurie şi de împăcare sufletească, un prilej de bucurie şi de a fi mai buni. Tradiţiile trebuie păstrate şi predate generaţiilor care urmeză.

Copiii, iubesc sărbătorile naţionale că, îşi îmbunătăţesc cunoştinţele prin aflarea mai multor poveşti, legende despre trecutul neamului nostru. Totodată le plac şi mai mult sărbătorile creştineşti, nu pentru latura lor religioasă, ci pentru latura laica – venirea lui Moş Nicolae, Moş Crăciun, simbolul mărţişorului şi iepuraşul cu cadouri, şi de aceea cu ajutorul părinţilor vom încerca să sădim în sufletele lor iubire pentru Dumnezeu şi semeni.

Analizând modul în care sunt reflectate valorile în societate, dar şi realităţile socioumane şi intelectuale întâlnite zi de zi, se constată nevoia organizării de activităţi care să-i mobilizeze pe elevi în realizarea unor creaţii literare proprii, să le cultive sentimentul „frumosului”. Şcoala şi comunitatea au datoria de a veghea asupra dezvoltării personale optime a fiecărui elev, stimulându-l în căutarea şi descoperirea aptitudinilor/intereselor/talentelor acestora, cultivându-le simultan aplicaţia şi perseverenţa în realizarea obiectivelor propuse.

Spiritul de echipă, colaborarea, intercunoaşterea, lărgirea orizontului cultural vor fi stimulate prin activităţile din cadrul proiectului care vor implica elevi cu potenţial creativ.

SCOPUL: formarea competenţelor artistice ale elevilor prin utilizarea limbajului universal al literaturii şi artei OBIECTIVE:dezvoltarea gustului artistic, a sensibilităţii artistice,dezvoltarea imaginaţiei şi a gândirii creatoare,dezvoltarea aptitudinilor de relaţionare socială.

GRUP ŢINTĂ: Proiectul este destinat elevilor din clasele primare, copiilor de la Clubul Elevilor Carei

REZULTATE AŞTEPTATE:implicarea profesorilor îndrumători şi părinţilor în realizarea creaţiilor literare/plastice/artistice, realizarea unor expoziţii cu lucrările din cadrul proiectului;participarea la concerte susţinute de Clubul Elevilor,publicarea rezultatelor proiectului şi imagini cu lucrările realizate pe site-ul şcolii,album foto, portofoliu.

MODALITĂŢI DE EVALUARE:analize comparative pentru indicatori;chestionare aplicate beneficiarilor;analiza produselor finale;sondaje de opinie.

BENEFICIARII PROIECTULUI: Există 3 categorii de beneficiari direcţi:elevii, cadrele didactice implicate în proiect;instituţia parteneră ( Clubul Elevilor Carei) Există 4 categorii de beneficiari indirecţi:membrii familiilor elevilor implicaţi în proiect;colegii elevilor implicaţi în proiect; beneficiarii efortului de promovare a acţiunilor proiectului;membrii comunităţii locale.

IMPACTUL PROIECTULUI:  grupul ţintă dobândeşte competenţe de a realiza creaţii literare, artistice şi plastice;  se dezvoltă parteneriate pe termen lung, bazate pe scopuri comune, între instituţiile şcolare şi părinţi/autorităţile locale, alte instituţii/organizaţii sau chiar întreprinzători din proximitatea teritorială;  şcoala îşi sporeşte capacitatea instituţională, îşi măreşte prestigiul, utilizează exemple de bune practici în întreaga activitate.

PROMOVARE ŞI MEDIATIZARE: - promovarea activităţii în presa locală; - publicarea rezultatelor pe site-ul şcolii .

TEMELE PROIECTULUI: Denumirea activităţii: Miracolul Crăciunului Descriere : Una dintre cele mai frumoase sărbători este Crăciunul, sărbătoarea Naşterii Domnului Isus Hristos. Părinţi povestitori şi vrednici de credinţă vă prezentăm Naşterea Domnului...

Secţiuni : 1. Povestea bradului de Crăciun 2. Legenda lui Moş Crăciun 3. Adevărata semnificaţie a Crăciunului 4. Scrisoarea copiilor lui Moş Crăciun 5. Crăciunul la noi în sat-povestea părinţilor 6. Felicitări/Decoraţiuni pentru brad-muncă în echipă , copii-părinţi 7. Idei şi mesje de Crăciun 8. Concert de colinde al Clubului Elevilor

Denumirea activităţii: Parfum de primăvară Descriere: Tradiţiile româneşti au reţinut mituri şi rituri din această perioadă, aducând astfel ţara noastră aproape de cultura celor europene. În particular, tradiţia noastră seamănă foarte mult cu cea a regiunilor estice mediteraneene.Folclorul român s-a dezvoltat la confluenţa a două mari regiuni ale civilizaţiei europene: vestul şi sudul Europei. De-a lungul secolelor, românii şi-au cristalizat propria lor cultură.

S-a dus şi luna februarie...mai întoarcem o filă din calendar...şi a venit primăvara! Asta pentru că românii sărbătoresc venirea primăverii într-un mod unic, la începutul lunii martie.

După vechiul calendar roman, 1 Martie era prima zi din an şi se celebra sărbaătoarea "Matronalia" la care se desfăşurau serbările lui Marte, zeul forţelor naturii, al primăverii şi al agriculturii.

Secţiuni: 1.Creaţii literare însoţite de pictură/ colaj 2. Mărţişoare ecologice 3. Felicitări pentru mama 4. Bucurii pentru fiinţa cea mai dragă-mama ( poezii, cântece, scrisoare mamei-pps) Denumirea activităţii: Lumina Învierii Descriere: Hristos a inviat şi a biruit, pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin Moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de Înviere; prin Înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos, ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În Moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră...

Secţiuni: 1.Tradiţii şi obiceiuri de Paşti -miniproiect 2. Felicitări 3. Ornamente pentru masa de Paşti 4. Pictură pe sticlă 5. Ouă încondeiate 6. ,,Lumina Învierii”prin cântec

Maramureş – Arta, Traditii, Obiceiuri Prof. Tălpăşan Anca Diana Şcoala Gimnazială Satulung , Maramureş > Maramureşul este unul din cele mai frumoase zone ale lumii. Aici obiceiurile și tradițiile se păstrează cu sfințenie din generaţie în generație.

Complexul patrimonial (UNESCO) al bisericilor de lemn din Maramureş deschide lista brandurilor maramuresene cu cel mai reprezentativ (recunoscut si apreciat) element, care ingemaneaza deopotriva universul material – dus pâna la perfectiune prin compozitie, arhitectura si exprimare artistica specifice lacasurilor de cult, având ca suport materia fundamentala, lemnul – si cel spiritual, de factura religioasa, insa particularizat prin imbinarea si suprapunerea credintelor arhaice, precrestine, cu elementele institutionalizate ale Bisericii. Rezultatul acestei simbioze sunt obiectivele (o parte devenite patrimoniu UNESCO) printre cele mai atractive ale turismului de tip religios, din Europa si din lume. „Se stie ca (in Maramures) se gasesc unele dintre cele mai interesante constructii religioase din lume; nu numai din tara noastra, ci din intreaga Europa. Bisericile de lemn maramuresene si-au câstigat demult faima bine-meritata atât in rândul specialistilor cât si in cel al publicului larg din mai multe tari ale lumii. Ele reprezinta, fara indoiala, una din culmile artei de a construi in lemn de pe continentul nostru.” (Paul Petrescu, 1969).

Biserici maramureşene sub egida UNESCO: Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din Rogoz - 1663; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” dinSurdesti – 1766; Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil” din Plopis – 1776; Biserica de lemn „Nasterea Maicii Domnului” din Ieud (Deal) – sec. XVII; Biserica de lemn „Sf. Parascheva” din Poienile Izei – 1632; Biserica de lemn „Sf. Nicolae” dinBudesti - Josani – 1643; Biserica de lemn „Cuvioasa Parascheva” din Desesti – 1770; Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului in Biserica” din Bârsana – 1720.

Tradiţia lemnului este încă actuală și fiecare maramureșean se mândrește cu ea . Cine nu a auzit de bisericile noastre care se înalţă falnice spre cer, de vestitele porți maramureșene, de casele ţăranilor maramureşeni cu ferestrele cât palma , acoperite cu draniţă , care , încă mai amintesc de tradiţia şi timpul de odinioară.

Unul dintre cele mai impresionante si inedite aspecte ale universului etnografic maramuresean, pe lânga care strainii nu pot sa treaca nepasatori, se refera la monumentalele porti de lemn ale gospodariilor traditionale, situate indeosebi in satele de pe Mara, Cosau si Iza, dar si in unele localitati din Tara Lapusului.

Orizontul de asteptare al unui turist, atunci când viziteaza prima data o regiune, este sa beneficieze de servicii de calitate, sa gaseasca spatii de cazare corespunzatoare si sa se lase fascinat de pitorescul peisajului. Pentru a lua contact cu cele mai iscusite productii materiale sau spirituale ale populatiei autohtone, isi programeaza vizite la muzeele din regiune.

Cei ce ajung insa in Maramures au parte de o surpriza: aproape fiecare sat, in intregul lui, este un muzeu viu. Un muzeu populat cu oameni, care vietuiesc cu dezinvoltura printre „exponate”. Fiecare localitate pare a fi un „muzeu al satului”, cu ulite nici macar pietruite, strajuite de-o parte si de alta de gospodarii si anexe construite eminamente din lemn – veritabile monumente de arhitectura si arta populara.

Purtând amprenta specificului local (materie, arhitectura, ornamente), gospodaria traditionala maramureseana este un brand, datorita unicitatii si originalitatii in raport cu alte „rezervatii” de acest tip din alte regiuni. Si va ramâne un brand, chiar daca in viitor traditionalismul rural se va dezintegra (tendinta se manifesta deja), iar turistii le vor admira doar in perimetrele delimitate ale complexelor muzeale de profil.

Daca strabati satele maramuresene (indeosebi cele situate pe vaile Mara si Iza) intr-o zi de sarbatoare, ai privilegiul sa asisti la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentara” si culoare, oferit gratuit de localnici. De retinut ca aceasta “desfasurare de forte” nu are nimic ostentativ si nici nu reprezinta vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poarta amprenta autenticitatii, fiind o reminiscenta a stilului de viata din societatea traditionala locala. În Maramures, traditia – ca insemn al perenitatii, dar si mândria obârsiei fructificata intr-o demnitate etnica, ce nu lasa loc niciunui compromis, au devenit clauzele unuitestament stramosesc, pe care fiecare generatie se simte obligata sa-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureseni, straiele de sarbatoare nu pot fi decât cele „mostenite”, chiar daca anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit in timp unele adaptari, rezultate din contactul cu populatiile românesti din regiuni marginase.

Remarcabil este faptul ca toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, având ca punct de pornire culturile de plante tehnice (cânepa, inul) si

cresterea oilor (pentru productia de lâna), apoi prelucrarea firelor (inmuiatul, melitatul, pieptanatul, etc.) si in cele din urma tesutul pânzelor, in microateliere casnice, croiul si brodarea. La toate acestea se adauga mesterii specializati in confectionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor si palariilor.

Portul maramuresean se remarca prin eleganta sobra, retinuta, este unitar si are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le gasim in alte zone” (T.Banateanul, 1965).

Aici în Maramureş tradiţia s-a păstrat . Mai vezi si acum oameni îmbrăcaţi în haine tradiţionale la muncile câmpului: la cosit , la strâns fânul , la săpat…

Portul popular din Maramureş are numeroase note de sobrietate, frumuseţe şi incontestabilă vechime.

Cămaşa pentru femei este ţesuta în casa în război manual, din pânză de in şi cânepă pentru zilele de lucru şi numai din bumbac pentru zilele de sărbătoare, într-o bogată paletă de combinaţii, dovedind fantezia şi talentul înnăscut al femeilor, transmise din generaţie în generaţie. Poalele (fustă din pânză albă ţesută în casă, peste care se aşează cele două zadii) sunt făcute din acelaşi material ca şi camaşa, mai largi şi încreţite puţin la talie.

La bărbaţi cămaşa este ţesută din pânză alba de bumbac, cusută simplu cu broderii la gât şi la mâneci, cu mătase albă sau galbenă. Mânecile sunt largi, lungi sau trei sfert şi se termină cu “cipcă cu colţişori” la camaşile de sărbătoare.

Pantalonii numiti “gatii” se poartă vara, sunt largi şi scurţi până deasupra gleznelor,sunt foarte comozi fiind ţesuti din pânză de bumbac albă. Pentru iarnă poartă “cioarecii” simpli din lână albă sau gri, deosebit de călduroşi.

Tradiţiile ocupa un loc important în sufletul şi în viaţa acestui ţinut şi de aceea aici se trăieşte intens fiecare sărbătoare fie, ea laică sau religioasă. Iar portul popular este obligatoriu la sărbătorile religioase importante.

Oamenii aici au foarte mult haz şi asta se revarsa şi asupra locurilor în care vieţuiesc, să nu uităm de Cimitirul Vesel din Săpânţa care e unic în lume şi este emblematic pentru ţara Maramureşului. Apoi, credinţa oamenilor e redata de bisericile vechi de lemn care poartă după ele amprenta a câtorva sute de ani. Iar, daca vizitaţi Maramureşul trebuie neaparat să poposeşti la o casa de moroşeni, sa stai cu gazda la poveşti, să bei un pahar de palincă şi să guşti din bucatele tradişionale.

Concluzii Produsele care circula pe o astfel de piata detin câteva caracteristici comune: universalitate – un grad sporit de generalizare prin plasarea produsului intr-o atemporalitate, dupa modelul „oricând-oriunde-oricine”, incât orice potential consumator sa poata identifica o zona de interes si o oarecare aparteneta revendicativa; originalitatea – spargerea unor tipare clasice si renuntarea la trasee batatorite, care sa determine un mesaj-soc, bulversant; valoarea artistica – aprecierile si ierarhiile criticilor de specialitate sustin demersuri pe termen scurt si mediu, insa un rol decisiv in selectia valorica il au, in cele mai multe cazuri, atitudinea consumatorilor raportata la un interval de timp apreciabil; specificitatea si traditia locala (pastrând valentele de universalitate); simplitatea si, dimpotriva, complexitatea (cantitatea de timp, energie si talent investit).

E datoria noastra ca, pornind de la aceste etaloane, sa ne asumam responsabilitatea de a discerne entitatile culturale locale, apte sa se manifeste dezinvolt pe o piata globala extrem de dinamica si selectiva.

Bibliografie selectiva 

Banateanu, Tancred, Portul popular din regiunea Maramures. Oas. Maramures. Lapus, Ed. de Casa Creatiei Populare, Baia Mare, 1965.

        

Biltiu, Pamfil, Izvorul fermecat. Basme, povesti, legende, povestiri si mitocredinte din judetul Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.

Costin, Emil, Bisericile de lemn din Maramures, Editura Gutinul, Baia Mare, 1999.

Filipascu, Alexandru, Istoria Maramuresului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997.

Ivanciuc, Teofil, Ghidul turistic al Tarii Maramuresului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2006.

Man, Grigore, Biserici de lemn din Maramures, Editura Proema, Baia Mare, 2005.

Marmatia (colectie), Editata de Muzeul Judetean Maramures.

Mihali, Nicoara, Timis, Nicoara, Cartea Muntilor. Borsa-schita monografica, Editura Zestrea, Baia Mare, 2000.

Nistor, Francisc, Poarta maramureseana, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1977.

Stefanescu, I.D., Arta veche a Maramuresului, Ed. Meridiane, Bucuresti, 1968.

Ceramica populară sub semnul duratei Prof. Trîncă Aniṣoara Antigona Ṣcoala Gimnazială Nr. 7 Petroṣani Ce este arta? Întrebare care solicită întotdeauna un răspuns ce nu se poate desprinde de subiectiv, fapt ce explică varietatea răspunsurilor: L. Feuchtwanger consideră că “arta îşi are rădăcinile în nevoia omului de a se exprima”, iar L. Rebreanu este de părere că “arta e o formă a vieţii, chiar viaţa”. Totuşi, relevând particularităţile şi importanţa covârşitoare a creaţiei în viaţa colectivităţii, arta este în esenţă, activitatea specifică şi forma esenţială a conştiinţei umane.

De fapt, ce-a mai frumoasă exprimare a gândurilor omului este arta, pornind de la primele forme de artă în care menirea artistului a fost aceea de a se face util semenilor creând pentru ei ceva frumos care să le încânte sufletul sau să le explice ceva, să-i înveţe lucruri noi, să le fie de folos în viaţa, să înfrunte problemele mai uşor. Tendinţa acestuia de a cunoaşte natura, curiozitatea şi inventivitatea lui l-a făcut, însă, nu numai s-o cunoască, ci şi s-o reproducă, s-o redea în forme, culori, sunete şi mişcări. Natura şi societatea ne oferă un ,,album’’ divers cu aspecte şi situaţii care au calitatea de a servi ca o ,,şcoală’’ a sensibilităţii, a frumosului.

Oamenii, indiferent din ce perioadă, au dat frâu liber sentimentelor artistice, au creat nu din obligaţie, ci din plăcerea de a lucra. Cu cât lucrează mai mult, artistul începe să-şi iubească creaţia, să o divinizeze sau să se „îndrăgostească” de ea. Îl încântă faptul că trebuie să copieze natura care era şi este foarte frumoasă.

Mereu arta s-a aflat în strânsă relaţie cu tehnologia, amândouă au evoluat cam în acelaşi timp. Oamenii, indiferent din ce perioadă, au dat frâu liber sentimentelor artistice, au creat nu din obligaţie, ci din plăcerea de a lucra. Ceramica este una din cele mai importante surse de informare în cercetarea arheologică pentru că argila este practic indestructibilă sau altfel spus nu poate fi distrusă.

Ceramica are un caracter propriu bine definit, izvorât din tradiţia locală în care se regăsesc adeseori elemente de tehnică, formă, decor sau colorit ţinând de tradiţiile anterioare.

Măiestria privind tehnica şi tipologia realizată s-a cristalizat într-o tehnică fără cusur, utilizând procedee similare pe întreg teritoriul românesc care, alături de terminologia specifică, constituie unul din reperele convingătoare ale unităţii istorice a poporului român.

Născută din logodna lutului cu focul, ceramica a fost considerată una din primele arte apărute în negura veacurilor. Miraculosul act al renaşterii formei din pasta inexpresivă a făcut din olar un mic demiurg. Creaţia divină a fost imaginată la multe popoare ca o artă ceramică. În legendele româneşti se spune că olarul a furat meseria de la Dumnezeu, numai că neputând să aibă suflare divină, a pus vasele la ars.

Meşterul a folosit în realizarea decorului elemente din natură, redate într-o formă mai simplă, obţinute prin stilizare. Prin intermediul stilizării a transformat structurile din natură în

structuri plastice prin geometrizare şi abstractizare, accentuând particularităţile expresive ale acestora. Caracterul esenţial al structurilor naturale păstrându-le în funcţie de dificultate.

Ceramica s-a bucurat de un adevărat cult în civilizaţia rurală românească. Recipiente speciale însoţeau cele mai importante evenimente ale vieţii omului, de la primul scăldat al noului născut în apa încălzită în vas curat, care sună bine (ca pruncul să capete glas frumos!), până la înmormântare, când se sparge o oală, o dată cu sfârşitul unui destin.

Durată dintr-un material aparent fragil, ceramica stă mărturie a continuităţii noastre pe aceste locuri. În timp, ea şi-a pierdut funcţia preponderent ritual-simbolică, funcţia utilitară a cedat şi ea locul produselor industriei casnice, dar continuă să reziste şi astăzi funcţia estetică a ceramicii (valorificată mai ales cu prilejul târgurilor de artă populară).

Puritatea formelor şi bogăţia decorului ceramicii ţărăneşti din România se întemeiază tocmai pe continuitatea unei vechi tradiţii, de exemplu faimoasa ceramică de Cucuteni, cunoscută pentru splendida ei ornamentică ale cărei elemente definitorii – spirala şi meandrul – se regăsesc în olăria noastră ţărănească. Vasele care aparţin acestei perioade au forme rotunjite, de o mare diversitate, sunt bogat şi variat pictate, triunghiurile, colorate în roşu şi conturate cu negru, pe fond alb, dau acestora o notă de unicitate.

Raportându-ne la ţara noastră, găsim în expoziţii şi muzee adevărate mărturii care stau la baza efortului pe care arheologii, restauratorii şi conservatorii l-au făcut de-a lungul anilor pentru a recupera şi restitui fragmente de istorie şi artă românească. Consider că obiectele din material ceramic omniprezent pe toate nivelele, din toate timpurile fac legătura dintre spaţii, timpuri şi indivizi.

Tezaure umane vii în Mărginimea Sibiului Prof. Vişan Ramona, Colegiul Naţional „ Octavian Goga ”, Sibiu Argument Proiectul cultural „Tezaure umane vii în Mărginimea Sibiului” se organizează în jurul unui mit originar: satul ardelenesc şi se doreşte un elogiu adus satului din Mărginime, un panegiric al acestuia, perceput ca spaţiu arhetipal. Cosmosul rural este un depozitar al tradiţiilor, cu adânci rădăcini în trecutul imemorial. Univers misterios, protector, având valoare de construct identitar, acesta reflectă istoria colectivităţii rurale. Patrimoniul cultural imaterial este transmis din generaţie în generaţie, recreat în permanenţă de comunităţi şi grupuri umane, în interacţiune cu natura şi istoria lor, conferindu-le acestora un sentiment de identitate şi continuitate, contribuind în acelaşi timp la promovarea respectului faţă de diversitatea culturală şi creativitatea umană.

Scopul principal al proiectului este acela de a încuraja păstrarea şi transmiterea anumitor elemente de patrimoniu cultural imaterial, de a promova recunoaşterea şi

vizibilitatea adecvată a promotorilor în rândul comunităţilor din care fac parte şi al publicului larg.

Obiective generale:  Păstrarea şi transmiterea patrimoniului cultural imaterial;  Creșterea notorietății patrimoniului cultural și antropic din zona Mărginimii/ judeţul Sibiu; Obiective specifice:  Valorificarea interesului elevilor şi al cadrelor didactice pentru tradiţiile şi obiceiurile din Mărginimea Sibiului, incluse în patrimoniul cultural imaterial UNESCO;  Promovarea Colindatului junilor, a ritualului spectacular al nunţii de la Sălişte, a obiceiurilor de nuntă din zona Tilişca ( Prinsul verilor şi Stolnicul) ca expresie integrală a spiritualităţii româneşti/ sibiene;  Asigurarea unui demers interactiv al receptării obiceiurilor şi tradiţiilor populare, valorificând şi stimulând, potenţialul creativ şi originalitatea;  Descoperirea valenţelor interdisciplinare ale tradiţiilor şi obiceiurilor;  Dezvoltarea orizontului cultural al tinerilor; Grupul ţintă: Grupul ţintă este format din elevii din ciclul liceal. Beneficiarii sunt elevii iubitori de forme frumoase, sensibilizaţi de valorile naţionale/ locale autentice, familiile acestora, cadrele didactice organizatoare sau partenere, instituţia şcolară organizatoare şi comunitatea locală.

Descrierea activităţilor  Activitatea nr.1: Excursie didactică la Muzeul Culturii Săliştene şi la Muzeul Etnografic din Tilişca Titlul activităţii: Mă întorc cu drag în sat Descrierea activităţii: Activitatea porneşte de la premisa că drumurile sunt pentru a călători/ descoperi, nu pentru a ajunge la o destinaţie finală. Tocmai de aceea, ne-am propus să realizăm un popas în spaţiul geografic, cultural şi spiritual din Mărginimea Sibiului cu scopul de a forma reprezentări culturale care să contribuie la dezvoltarea conştiinţei identitare a elevilor.  Activitatea nr.2: Referate ştiinţifice pe suport electronic – prezentări PPT ( arhive digitale / IT) Titlul activităţii: Abordări inter / transdisciplinare inspirate de tradiţii şi obiceiuri din Mărginimea Sibiului ( zona Sălişte şi Tilişca) Descrierea activităţii: Referatele ştiinţifice realizate de elevi propun o viziune plurală şi dinamică asupra tradiţiilor şi obiceiurilor din Mărginime precum: Colindatul Junilor, nunta de la Sălişte, Prinsul verilor şi Stolnicul.  Activitatea nr.3: Conferinţă ştiinţifică susţinută de reprezentanţi ai Muzeului Civilizaţiei Tradiţionale Astra Sibiu Titlul activităţii: Păstrători şi transmiţători ai culturii tradiţionale Descrierea activităţii: Conferinţa ştiinţifică vizează o prezentare diacronică a principalilor păstrători şi transmiţători ai culturii tradiţionale, deopotrivă meşteşugari tradiţionali şi etnografi.  Activitatea nr.4: Prezentarea interactivă a unor obiceiuri din Mărginime de către elevii Colegiului Naţional „ Octavian Goga” Titlul activităţii: Tradiţiile cuceresc oraşul!

Descrierea activităţii: Elevii care provin din localităţi din Mărginimea Sibiului au propus modalităţi de expresie interactive, metode spectaculare de interpretare a unor obiceiuri ( de exemplu. Păcurarul sau Băciţa, Prinsul verilor etc) care încurajează participanţii să interacţioneze.

Realizări /produse finale, mediatizare Rezultatele aşteptate ca urmare a derulării proiectului sunt păstrarea interesului pentru obiceiurile şi tradiţiile sibiene. Se urmăreşte apropierea elevilor de valori precum autenticitatea şi originalitatea şi formarea unor abilităţi de receptare a patrimoniului cultural tradiţional românesc.

Rezultate cantitative: • Portofoliul de prezentare a proiectului, cuprinzând produsele finale ale elevilor de la activităţile derulate pe parcursul proiectului ( CD-uri, fotografii, articole în revista şcolii); Modalităţi de mediatizare şi diseminare • pagina web a Colegiului Naţional „Octavian Goga”, presa locală; • revista Colegiului Naţional „Octavian Goga”, „Catalog Goga”; • flyere cu programul manifestărilor; • crearea de resurse educaţionale, CD –uri cu prezentările PPT, puse la dispoziţia cadrelor didactice şi a elevilor interesaţi în continuare obiceiurile şi tradiţiile din Mărginime.

EDUCAŢIE TIMPURIE PRIN VALORIFICAREA FOLCLORULUI LOCAL Educatoare MARIA TRUŢA Grădiniţa cu Program Normal Orşova comuna Gurghiu,jud.Mureș Toată frumuseţea lăuntrică, toate acele simţiri cuprinse în creaţia populară suntem datori să le transmitem copiilor cu îndemnul de a le păstra. Apropiind copiii de cunoaşterea folclorului, putem spune că am deschis o poartă spre cunoaşterea interioară, întrucât obiceiurile şi tradiţiile populare exprimă pe fiecare ca individ al neamului din care se trage.

Satul românesc, indiferent de zona din care face parte, reprezintă pentru mulţi dintre noi o simfonie de culoare, de ritm, de muzicalitate, reprezintă încredere, speranţă şi bucurie, este viaţă şi lumină. Ne-am dori să nu lăsăm să treacă pe lângă noi aceste frumuseţi cuprinse în obiceiurile şi tradiţiile locale, fără să le valorificăm în sufletul copiilor.

Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiţie, obicei şi artă izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificurile acestor meleaguri.

Pentru a ne păstra, ca români, identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile şi minţile generaţilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică de creaţie.

Copiii trebuie să fie acomodaţi de mici cu specificul său, pentru a-l percepe şi a-l trăi, în toate aspectele sale, cu plăcere şi bucurie. Trebuie să-l cunoască nemijlocit aşa încâţ formele sale să rămână nealterate.

Grădiniţa noastră se individualizează în zonă, cunoscut fiind faptul că are deja tradiţie în educarea copiilor în spiritul valirificării elementelor de folclor local. În acest sens mă preocupă permanent ca bogăţia tradiţiilor moştenite să se păstreze în sufletele şi conştiinţa copiilor şi să se transmită mai departe. Permanent, în proiectarea didactică , am folosit drept material didactic elemente ale specificului zonei. Am urmărit să fac cunoscut copiilor frumuseţea portului popular românesc, obiceiurile şi tradiţiile satului românesc şi să le sădesc în suflet sentimentul de măndrie că sunt români. Dacă în familie puţini părinţi le vorbesc copiilor despre aceste valori, grădiniţa şi şcoala au menirea de a transmite copiilor informaţii despre folclorul zonei locale. Realizarea acestui aspect m-a determinat să demarez programe artistice si culturale in care să fie prezentate anumite obiceiuri şi tradiţii locale care astăzi nu se mai practică. Astfel, în fiecare an şcolar încerc să

reîmprospătez aceste tradiţii prin prezentarea la sfărşit de an şcolar, de sărbătoarea Sf. Rusalii sau cu alte ocazii, a unui obicei tradiţional.

Pentru realizarea acestui obiectiv, am planificat pe tot parcursul anului, în cadrul activităţilor opţionale, activităţi de folclor concretizate prin: mici poezioare despre portul romănesc, căntece populare adecvate vârstei, stigături de nuntă, la găină, de joc, chiuituri, momente satirice,etc. De asemenea, am iniţiat copiii în practicarea unor îndelectniciri tradiţionale populare precum: cusutul, torsul,depănatul, etc. Tot în acest scop am iniţiat copiii în învăţarea paşilor de joc popular local: De-a lungul, Bătuta şi încadrarea lor în ritmul împus de melodia specifică acestor jocuri. Am folosit aceste prilejuri pentu a stimula copiii să fie cât mai sârguincioşi, mai creativi, mai originali în tot ceea ce învaţă şi realizează în cadrul activităţiilor desfăşurate. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile dobândite în aceste activităţi le-am sintetizat şi valorificat prin programe artistice ca: La şezătoare, Nunta la Orşoveni Măndru sunt că sunt român, Momente vesele, La colindat, etc.pe care le-am prezentat cu ocazia diferitelor manifestări culturale locale. În acest an şcolar mi-am propus să reactualizez cu preşcolarii şi şcolarii mici un obicei vechi numit Claca, care nu se mai practică astăzi, decăt foarte rar şi şi-a pierdut din autencitate.

Claca este un obicei care presupune o lucrare în comun şi se desfăşura la familiile înstărite care aveau multă treabă în gospodărie. De exemplu, o gospodină (găzdoaie) avea multe pene de făcut. Ca să termine mai repede , dădea o clacă, adică într-o seară oarecare, femeia chema, să o ajute la făcut de pene, fete şi femei din sat. Vestea se răspăndea repede în sat aşa că se adunau multe femei, în special tineret. Şi fiindcă unde era tineret, veselia era la ea acasă se întreţineau cu fel de fel de vorbe de duh, glume, bancuri, se spuneau basme, se cănta sau se istoriseau fel de fel de întâmplări hazlii de actualitate din sat. Bine-nţeles că la clacă participau şi flăcăii din sat care aflau despre eveniment de la fetele de care erau îndrăgostiţi sau de care le plăcea. Aceştia îşi făceau apariţia puţin mai târziu, tocmai la momentul oportun pentru distracţie şi joc. Astfel, după ce terminau lucrul, găzdoaia îi servea cu fel de fel de bucate tradiţionale ca: boabe de porumb fierte pe care se punea zahăr, plăcinte, cocoşi (floricele ), găluşte cu păsat (sarmale), mere, nuci, etc. şi se servea şi câte un pahar de ţuică sau de vin, în funcţie de starea materială a fiecăreia. După ce consumau ceea ce le-a fost oferit se începea jocul şi distracţia continua până la ore târzii din noapte. Claca se tinea de obicei în serile de iarnă ,când noaptea este mai mare. Clacă se organiza şi la tors de lână sau cânepă, depinde la ce activitate avea nevoia gazda şi se repata apoi şi la altă femeie care la rândul ei dădea de veste că face clacă. Acest obicei se practica şi vara, în special, la cosit şi la secerat ,uneori şi la prăşit. De asmenea se organiza clacă la diferite munci agricole pentru preotul satului. Modul de desfăşurare al clăcii se aseamănă cu cel al şezătorii, ceea ce le deosebeşte este faptul că la clacă, scopul muncii desfăşurate este întrajutorarea reciprocă a membrilor unei comunităţi, dezvoltă şi consolidează relaţiile de prietenie şi colaborarea dintre membrii acesteia. Participarea tineretului la clacă şi şezătoare era un prilej optim de alegere a partenerului de viaţă, de legare de prietenii care aproape toate se finalizau cu căsătoria între parteneri. Aici flăcăii îşi căutau viitoarele soţii, căutau fete harnice, lucrătoare şi vrednice, nu era suficient să fie doar frumoase.

Datinile, obiceiurile şi tradiţiile au rolul lor, verificat de-a lungul istoriei în permanenţa culturală a unui neam. De aceea am căutat să cultiv copiilor conştiinţa apartenenţei la o cultură naţională, valoroasă chiar prin diversitatea ei provenită din unicitate. Experienţa dobândită de copii în timpul acestor activităţi organizate în comun le-a dat posibilitatea să trăiască alese sentimente de respect şi preţuire pentru moşii şi stămoşii noştri.

VALORIFICAREA FOLCLORULUI LOCAL ÎN CADRUL ORELOR DE OPŢIONAL, EDUCAŢIE MUZICALĂ ŞI ÎN ACTIVITĂŢI EXTRAŞCOLARE Prof. Todica Ana-Delia Şcoala Gimnazială Nr.1 Leşu Ideea valorificării în şcoală a tezaurului nostru folcloric îşi are începuturile încă din secolul al XIX-lea. Marile personalităţi ale culturii române, au arătat că învăţământul nostru nu va fi naţional şi raţional, atâta vreme cât nu va avea la bază geniul artistic al poporului nostru.

Deoarece manualele pentru ciclul primar păstrează puţine exemple muzicale din acea minunată tradiţie şcolară, credem că este necesar, ca învăţătorul să apeleze la folclorul muzical şi local, în general, şi la folclorul muzical al copiilor în special, în perioada oralintuitivă a prenotaţiei, pentru că producţiile artistice ale copiilor sunt nişte alcătuiri complexe, cu un puternic accent afectiv, sunt modalităţi specifice de adaptare la mediu a celor mici, reflectând înclinaţiile şi năzuinţele lor, atitudinea acestora faţă de lumea înconjurătoare.

Varietatea genurilor şi formelor folclorului muzical românesc îi oferă învăţătorului posibilitatea utilizării acestuia în cadrul tuturor activităţilor instructiv-educative, organizate cu elevii din ciclul primar, în special în cadrul activităţilor de educaţie estetică.

Pentru valorificarea folclorului în procesul instructiv-educativ, la ciclul primar, am avut în vedere următoarele considerente: - La venirea în şcoală elevii provin dintr-un mediu în care muzica nu le este complet străină, dintr-un mediu al jocului cu cântec, al unei culturi muzicale inspirate din folcorul copiilor şi însuşite oarecum sistematic, în grădiniţe, sau empiric, în familie şi în microgrupurile de copii de la ţară, care nu frecventează grădiniţa. Din acest punct de vedere, copilul din clasa I nu poate fi considerat decât în sens figurativ, „analfabet muzical”.

- Dobândirea noilor cunoştinţe şi deprinderilor în cadrul tuturor activităţilor instructiveducative, se face mai uşor dacă învăţătorul foloseşte adecvat toate elementele folclorului, în special ale folclorului muzical al copiilor. Elevii învaţă firesc noţiuni de matematică, cititscris, istorie, geografie, educaţie moral-civică, educaţie estetică etc. şi cu ajutorul cântecelor, care pot fi găsite în universul muzical al copiilor.

Realizând programe de educaţie muzicală pentru clasele I-IV, învăţătorul pune bazele dezvoltării sistematice, a gustului estetic pentru muzică şi înarmează elevii cu unele elemente teoretice specifice perioadei notaţiei, cum sunt: valorile de note, măsură, gamă, portativ, solfegiu etc.

Din experienţa didactică în mediul rural, am constatat că, înaintea venirii la şcoală, copilul se află de fapt sub influenţa benefică a folclorului muzical local, a cântecelor pe care le aude în familie sau la hora satului, în interpretarea bunicilor şi părinţilor, atât cotidian cât şi cu prilejul unor datini şi obiceiuri folclorice, care constituie bogăţia spirituală a fiecărei localităţi rurale.

O frumoasă şi veche tradiţie a şcolii româneşti o constituie pregătirea şi desfăşurarea unor serbări şcolare. Acestea se adresează, în primul rând, părinţilor, dar la ele participă cu mult etuziasm şi alţi membri ai comunităţii.

Tradiţii şi obiceiuri în comunitatea rromă Prof. Vladu Ana Nicoleta, Şcoala Gimnazială Nr. 3 Rovinari Tradiţiile şi obiceiurile în viziunea mea reprezintã sufletul unei ţari, lucruri ce impresioneazã şi diferenţiazã un nume de un renume. În România avem o multitudine de obiceiuri şi tradiţii minunate, dar nu avem oameni care sa înţeleagã cã ele trebuie pãstrate.

Dacã vom pierde aceste lucruri, ne vom pierde identitatea ţãrii. Din acel moment oricine ar putea sã vadã România şi atât. Ce se aflã mai departe de acest contur nu mai existã, s-a risipit tot, nu a mai rãmas nici mãcar o listã.

Acum dacã stãm bine sã ne gândim o ţarã nu trebuie tratatã ca pe un obiect, pentru a nu face asta ne trebuie un suflet. Acesta, în ţara mea şi în oricare alta e construit de oameni şi sentimentele lor. De ei depinde dacã se pãstreazã sau nu o valoare; dacã trãieşte un obicei şi o tradiţie moare sau dacã sunt pãstrate ambele. Mi-aş dori sã scriu cu litere de aur in sufetele românilor toate obiceiurile şi tradiţiile noastre Un popor se deosebeşte de altul prin tradiţiile care-i caracterizează modul de a gândi şi de a trăi. Acestea sunt mândria lui "de a fi". ROMII, un popor fără un stat sau o guvernare proprie care să-i protejeze, au supravieţuit de-a lungul vremii tocmai prin păstrarea intactă a acestor tradiţii. Şi acum, cei aproape 8 mil. de romi din Europa se constituie ca o etnie distinctă, cu reguli şi legi proprii, printre care mobilitatea, starea de permanenţă căutare a unui loc mai bun care să le asigure o viaţă mai bună, constituie, cred eu, principala caracteristică ce le conferă statutul de popor "transnaţional".

ROMII din România nu fac excepţii. Unele grupuri renunţă la vechile obiceiuri, aliniindu-se majorităţii, alte grupuri sunt mai conservatoare şi doresc să-şi menţină vechile tradiţii. Cu tot respectul şi admiraţia pentru modul în care romii au supravieţuit greutăţilor vremii, pentru istoria lor zbuciumată, aş vrea să spun că, totuşi, o parte din aceste "tradiţii "aduc o atingere copilului, privându-l de accesul liber la drepturile fundamentale: educaţie, opinie, implinire. Căsătoria (cu raţiunile ei de demult) la vârsta copilăriei, constituie o mare piedica în formarea şi dezvoltarea copiilor.

Am încrederea că, prin facilitarea accesului la educaţie al tuturor copiilor şi tinerilor romi, în timp, acceste tradiţii se vor schimba spre binele lor.

Romii căldărari păstreaza şi azi regulile şi tradiţiile specifice modelului de viaţă tradiţional. Ei sunt foarte stricţi în ceea ce priveşte comportamentul fetelor mai mari de 8 ani.

Romii căldărari se ocupă cu confecţionatul cazanelor de tuică din cupru. Mai fac şi căldări din tabla pentru făcut săpun. Tot ei mai spoiesc cu cositor căldările. Cu cât familia este mai mare, cu atât este mai respectată. Capul familiei este bărbatul, el aduce banii în casă, femeia are grijă de copii, şi aduce bani de la ghicit şi descântat. Fiii sunt iniţiaţi de mici în meşteşugul confecţionării căldărilor şi cazanelor. Când se însoară băiatul aduce fata în casa tatălui.

LOCUINŢA- romilor căldărari- locul cortului şi al căruţei a fost luat de case mari cu multe camere. Unii romi îşi fac niste turnuleţe pe acoperişul caselor, pentru a-i aminti lui Dumnezeu de ei.

PORTUL - este foarte colorat (roşu, verde şi galben). Fustele femeilor sunt încreţite cu panglici, bănuţi şi nasturi cusuţi. Femeia măritată poartă batic pe cap în semn de respect pentru bărbat. Fetele nu poartă batic, ele fiind curate (virgine) COPILUL - este un dar ceresc (de aceea fac mulţi copii) O casă fără copii este o ruşine pentru romi. La naşterea copilului tatăl dă de băut la toată lumea, iar soacra mare se duce la biserică şi ia apă sfinţită.

Unui NOU-NASCUT i se face un" BAIER " de către mama soacra şi moaşa (o bucata de stambă roşie să nu se deoaiche, se pune în ea un bănuţ de argint , o cruciuliţă tot de argint, tămâie şi se coase. Se leaga cu o sfoară şi se pune la gâtul copilului (pe care îl va purta până la

vârsta de 4 ani ). După aceea mama copilului îl păstrează până la căsătorie, când copilul şi-l duce la el în propria casă.

BOTEZUL -se face dupa 6 săptămâni. Naşii îi dau copilului (daca e fată) 100 de m stambă colorată, şi un galben (daca e băiat) acesta primeşte 5 galbeni, un ciocan şi o nicovală.

LOGODNA - Mireasa este aleasă de mică ( 2-3 ani). Când s-a hotărât nunta, părinţii băiatului vin cu toţi galbenii, o sticlă de vin roşu legată cu o fundă roşie şi striga: AVEN MO, BORO FORO! (Veniţi mă, mare târg!).

La romi nu există cununie civilă sau religioasă. Romii merg la biserică la botez, la Paşte, sau când le moare cineva.

JURĂMÂNTUL DE CĂSĂTORIE TIPIC ROM - În faţa celor doi se pune un ciocan ,o nicovală, o bucată de slănină, puţină sare şi pâine. Băiatul ia sarea, slănina de pe nicovală şi ciocan aşeaza fata pe genunchi, îi dă să guste din bucate. Fata la rândul ei face acelaşi lucru după care îşi jură credinţă unul altuia veşnică.

Bibliografie Achim, V., Tiganii în istoria României, Bucuresti: Editura Enciclopedica, 1998.

Chelcea, Ion, Tiganii din România. Monografie etnografica, Bucuresti: Imprimeria Institutului Ionescu, Dumitru P., O fila din istoria Romilor, „{atra liber`“ (Slobozia), anul I, (1990), nr. 5, p. 2. Îndreptarea Legii. 1652, Bucure[ti: Editura Academiei, 1962.

Kogalnicenu, Mihail. Schiţa despre tigani (traducere G. Ghibenescu), Iaşi, 1900.

Legiuirea Caragea. Ediţie critică, Bucuresti: Editura Academiei, 1955.

Minoritati etnoculturale. M`rturii documentare. Ţiganii din România (1919-1944), Cluj, 2001.

MARAMUREŞUL , ŢINUT DE POVESTE Prof. înv. primar : Zăhan Mărioara Felicia Școala Gimnazială Cernești , Maramureș “Între ce este şi ce a fost mintea noastră , trebuie să se întindă mereu punţi de lumină.”

Ovidiu Densuşianu Cultura străveche străbate prin trăirea satului tradiţional până în acest început de secol XXI al mileniului III. Depinde de noi şi de generaţiile viitoare să transmitem mai departe acest tezaur. Maramureşul este cunoscut în ţară şi în lume prin originalitatea şi bogăţia culturii sale populare, dar mai ales pentru că în vremuri atât de „modernizate îşi păstrează tradiţiile: muzica sa este foarte iubită în întreaga ţară, dar şi peste hotare, în deosebi pentru ritmurile sale, dar şi pentru frumuseţea textelor; la fel dansul; dar sunt recunoscute şi portul, şi porţile, bisericile, casele, meşteşugurile populare care, prin ornamentică, perpetuată de milenii, „tezaurizează”, cum spunea Mircea Eliade, o întreagă serie de simboluri cosmologice care, de multă vreme, sunt pur şi simplu motive decorative .

Cultura şi civilizaţia tradiţională reprezintă paşaportul cu care noi, românii, ne legitimăm în faţa lumii. În contextul integrării europene patrimoniul cultural identitar este o carte de vizită pe care multe din ţările lumii moderne au pierdut-o. Arta populară, reprezintă mărturia vie a culturii tradiţionale, în care ţăranul şi-a pus toata abilitatea, priceperea şi dragostea de frumos. Lumea satului a creat obiecte necesare traiului, transformându-le, nu de puţine ori, în obiecte de artă cu interpretări şi simboluri, despre lume, natură şi legile acesteia, despre viaţă şi moarte.

Arta decorativă a apărut din dorința omului de a-și înfrumuseța viața, fiind considerată una dintre primele lui manifestări artistice. Imaginația creatoare este nelimitată în arta

decorativă. Ca sursa de inspirație pentru artele decorative enunțăm: natura (structuri si forme din natura), geometria ( structuri si forme geometrice), elemente si forme decorative create anterior, reinterpretate si combinate cu elemente noi.

Portul popular românesc are caracteristici asemănătoare cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, diferențele fiind cele de amănunte decorative și colorit. Pe parcursul anilor structura și componentele costumului popular românesc și-au păstrat nealterate caracteristicile esențiale. Confecționarea costumului popular românesc a pornit de la materii prime produse în gospodăriile țăranilor dar a evoluat odată cu trecerea timpului.

Portul popular are aceeași structură pe tot teritoriul țării dar se deosebește de la o regiune la alta prin amănunte cum ar fi croiul, forma și culoarea .

Mă opresc la descrierea costumului popular din zona în care locuiesc; zonă de interferență Chioar și Lăpuș mai precis din satul Măgureni, comuna Cernești –Maramureș.

Costumul femeilor este alcătuit din : spăcel (cu diferite motive florale sau motiv național , geometric ); poale (cu model cusut în partea de jos ) ; zadia din față (cusută pe „ barșon ” negru de asemenea cu diferite motive florale ) ; laibăr negru ( vesta ), capul este acoperit cu năframă, iar în picioare acum se poartă pantofi sau ghete, depinde de anotimp (demult se purtau opinci).

Costumul bărbaților este alcătuit din „ cămeşe ”( cu model la guler și „pumnușei ”, la mâneci); pantaloni largi ( făcuți din pânză țărănească); „ laibăr”(vestă ) negru și clop (pălărie); iar în picioare cizme din piele neagră .

Maramureșul nu înseamnă doar un ținut pitoresc în care tradiția populară este încă vie și chiar surprinzătoare, la început de mileniu III. Considerăm că Maramureșul este unul dintre puternicele centre de cultură din România, aducându-ne aminte de personalitatea sa distinctă în Istorie; ne aducem aminte și de primele texte în limba română – textele rotacizante. Așa cum ne amintim de marii săi luptători pentru împlinirea idealului național – de Voievodul Bogdan strămoșul lui Ștefan cel Mare, de Dragoș Voievod ”mândru ca un Soare” care a plecat la vânătoarea zimbrului legendar, dar și de Vasile Lucaciu – Leul de la Șișești, de George Pop de Băsești, de Ioan Mihaly de Apșa, de Arthur Coman, de folcloriștii Ion Bârlea, Tit Bud, Alexandru Țiplea, Elena Vlad de Săliștea, ethnologul Mihai Pop etc. etc. Așa cum, cu bucurie, ne vin în minte cei care, prin lucrarea lor, păstrează întreagă demnitatea și răspunderea pentru înfăptuirea, cu mare virtute și angajare, a faptelor noastre zilnice. ”Maramureşul este satul primordial. Nu ştim precis de unde vine şi te copleşeşte până la urmă acest sentiment. Poate din toate, din port, din porţi, din bisericuţele de lemn, din făptura omului... Ţăranii maramureşeni nu vin de nicăieri. Ai sentimentul că au venit direct din cer în Maramureş. În alte ţări simţi, ştii că oamenii au venit de undeva, aici nu ai acest sentiment. Aici, în Maramureş, este omul primordial în nobleţea sa princiară – nu primitivă - în frumuseţea lui de înaltă civilizaţie”consideră

Minoru Nambara, antropolog din Japonia.

Maramureşul este cunoscut în ţară şi în lume prin originalitatea şi bogăţia culturii sale populare, dar mai ales pentru că în vremuri atât de „modernizate” îşi păstrează tradiţiile: muzica sa este foarte iubită în întreaga ţară, dar şi peste hotare, îndeosebi pentru ritmurile sale, dar şi pentru frumuseţea textelor; la fel dansul; dar sunt recunoscute şi portul, şi porţile, bisericile, casele, meşteşugurile populare care, prin ornamentică, perpetuată de milenii, „tezaurizează, cum spunea Mircea Eliade, o întreagă serie de simboluri cosmologice care, de multă vreme, sunt pur şi simplu motive decorative”. Cercetătorul Gheorghe Aldea propune chiar similitudini între motivele ornamentale de pe porţile maramureşene, dar şi din întreaga ornamentică românească, cu vechile scrieri: etruscă, greaca arhaică, feniciană, rune, sau pictograme sumeriene ori hitite.

Bibliografie:     

Elena Lupşan: Portul popular, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2006.

Tancred Bănățeanu și Elena Zlotea: Din tezaurul portului popular românesc, Editura Sport – Turism, 1977.

Istoria costumului popular românesc vezi: 2013.

Calendarul Maramureșului” nr. 10-11/2010 Editura CYBELA, Baia Mare Gheorghe Aldea, Ornamentul, Simbol, element de continuitate românească în imagini şi permanenţe în etnologia românească, Chişinău, 1992, planşa VIII

OBICEIURI DE LOGONDNA SI NUNTA LA AROMANI Prof. Adam Elena Şcoala gimnaziala nr.14 Constanta Nunta, căsătoria, reprezenta pragul de trecere a tinerilor din comunitatea feciorilor în cea a familiilor, principalul scop fiind procrearea şi perpetuarea neamurilor înrudite.

LOGODIREA COPIILOR De asemenea, era obiceiul, ca în cazul în care părinţii se înţelegeau, existând între ei relaţii de prietenie, să se decidă asupra logodirii copiilor încă de la vârste fragede. Copii, de multe ori, se cunoşteau doar in ziua nunţii.

PEŢITUL ( PRUXINITUL) Peţitul reprezenta, la familiile tradiţionale de aromâni, o înţelegere între părinţii tinerilor.

Peţitorul (pruxinitlu) era o persoană specializată, care avea rolul de intermediar între cele două familii. El avea informaţii despre fetele care urmau să se marite. Puteau fi însă doar rude sau amici ai familiilor.

LOGODNA (ISUSEAREA) Această ceremonie se realiza în casa fetei, unde tatăl băiatului aducea fetei un ban de aur (flurie) şi primea în schimb un prosop ornamentat. Acest schimb de lucruri, reprezenta învoiala lor, faţă de hotărârea luată. Era considerat ca o logodnă mică.

OBICEIURI DUPA NUNTĂ În trecut, în unele zone locuite de aromâni, se obişnuia ca nunţile să se desfăşoare la 15 august, de Sfânta Marie sau spre toamnă. De fel, nunţile ţineau aproape o săptămână, era un adevărat ritual.

Ziua de miercuri : Pregătirile pentru nuntă începeau în ziua de miercuri când fetele şi femeile familiilor cerneau făina pentru a face colacii necesari nunţii.

Ziua de vineri : În această zi se trimiteau flăcăii la pădure pentru a aduce lemne necesare pregătirii mâncărurilor pentru nuntă.

Vineri se expunea zestrea la casa miresei.Seara veneau în vizită familia şi rudele băiatului pentru a vedea zestrea. Logodnica era adusă, de către două surate, in faţa rudelor. Aceasta săruta mâinile musafirilor, în semn de supunere şi respect, primind în schimb bani. Tot ea îi servea cu dulciuri şi rachiu.

Ziua de sâmbătă : În dimineaţa acestei zile se sacrificau animalele (oi, berbeci) cele mai frumoase în gospodăriile celor două familii, din care se făceau mâncărurile pentru nuntă. Tot în această zi tinerii mergeau călare în sat pentru a vesti nunta. Steagul de nuntă (hlambura) : După amiază, la casa mirelui, avea loc confecţionarea steagului (hlamburii), de către tinerii feciori (fârtaţi Petrecerile de sâmbătă seara : Atât la ginere acasă, cât şi la mireasă, se organizau petreceri de nuntă. Fiecare petrecea cu rudele separate.

Ziua de duminică : Gătirea miresei avea loc duminică dimineaţa, de către fete şi femei tinere într-un ceremonial ce dura peste două ore. Cei prezenţi dăruiau bani miresei.

Acasă la ginerică aveau loc aceleaşi obiceiuri. Cavalerii de onoare şi fetele se duceau de luau naşul. Se juca şi se dansa tot drumul de la naş până la ginerică.

Alaiul era condos de naş, care purta steagul. Ajunşi la mireasă se cântau multe cântece. Parinţii mirelui, aduc multe daruri rudelor miresei. Cei doi parinţi binecuvântează căsătoria celor doi schimbând sticle cu rachiu şi bând din ele, după care se închinau şi se sărutau.

Socrul mare oferă socrului mic o salbă cu galbeni (arvoana, semnul) ce simboliza acordul căsătoriei.

Binecuvântarea (hirtisearea) miresei este urmată de scoaterea miresei, de fraţii ori surorile acesteia, din casa părintească.

Urmează cununia religioasă şi sosirea miresei acasă la mire.

Acasă la mire, aceştia erau întâmpinaţi de un flăcău care, însărcinat de soacra mare, îi servea dintr-un colac, acoperit cu un şervet, pe care se punea un caier de lână albă (numit sumă) şi o bucată de branză.

Fiecare nuntaş lua puţină lână şi o punea la piept, pe căciulă sau după ureche. Masa mare : Avea loc la casa mirelui. Darurile de nuntă nu erau în bani ci în obiecte de casă (vase, oale, animale).

Ziua de luni : Luni dimineaţa se invitau din nou la masă rudele mai apropiate. Cei poftiţi aduceau la casa tinerilor căsătoriţi plăcinte. Cu această ocazie se deschidea lada de zestre şi se arăta invitaţilor.

Ziua de marţi : Mireasa mergea cu o cană cu apă şi săpun la neamurile apropiate din partea mirelui.

Ziua de miercuri : În această zi mireasa mergea la izvor însoţită de femei şi lăutari. Astfel saptămâna de nuntă aromână se încheia cu cântece şi dansuri tradiţionale.

Aceste obiceiuri şi tradiţii aromâne de nuntă, unele din ele prezentate în imaginile următoare, se păstrează şi astăzi, dar nu în totalitate, în familiile de aromâni din Dobrogea.

BIBLIOGRAFIE 1.Burada Theodor – Datini la nunţi ale poporului aromân din Macedonia, în Riaf, an. V

Vol. II 1883, p. 417 – 425.

2.Caraiani, Gh. Nicolae, Nicolae Saramandu – “Folclor aromân grâmostean”, Editura Minerva, Bucureşti 1982 3.N.Djuvara, 1996 -“Diaspora aromână în secolele XVIII şi XIX”, în volumul “Aromânii.

Istorie Limbă. Destin”, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti 1996, p. 99 – 131.

Cântece armâneşti specifice nuntii şi logodnei.

Naşul coase steagul pentru a dansa în horă.

CĂSĂTORIA-SCURT ISTORIC AL OBICEIURILOR DE NUNTĂ Prof. Țăpescu Elena Coleciul de Silvicultură și Protecția Mediului- Râmnicu Vâlcea Cel mai important moment din viața unui om este căsătoria. Poate de aceea au existat și există numeroase obiceiuri, privind ceremonialul de nuntă. Multe dintre acestea ni s-au transmis din antichitate, suferind în decursul timpului o împletire între culture și în același timp o perfecționare.

Inelele de nuntă Se pare că această idee provine din Egiptul antic. Egiptenii credeau că la al treilea deget al mâinii stângi, există o venă, care duce la inimă. Inelele erau din cânepă și simbolizau astfel unirea inimilor.

Romanii, mai târziu, au preluat obiceiul, dar au înlocuit cânepa cu fierul, pentru a evidenția forța legăturii dintre soți, dar și pentru a proteja mai bine mireasa de spiritele rele (se credea că inelul are o astfel de proprietate)..

Sărutul a fost descoperit în antichitate (romani), când femeile nu aveau voie să bea vin deoarece erau cantități foarte mici, iar bărbații numai astfel le puteau depista, mai târziu a avut rol și de pecetluirea unui accord. S-a preluat și în ceremonialul de nuntă, reprezentând consolidarea jurămintelor făcute.

Treacerea peste prag Deoarece se credea, că adduce ghinion dacă în noua casă, mireasa călca pragul, există obiceiul ca mirele, să treacă mireasa în brațe, peste prag.

Ceva nou, ceva vechu, ceva împrumutat și ceva albastru Ceva vechi semnifică contunuitatea; ceva nou-speranța în viitor; ceva împrumutat ( de la o persoană care este fericită)-fericirea viitoare; ceva albastru – fidelitate, dragoste, modestie (provi,ne din tradiția ebraică, când în timpurile biblice, albastrul reprezenta puritatea).

Tortul de nuntă La romani exista obiceiul, ca la sfârșitul ceremoniei de căsătorie, să se rupă o pâine deasupra capului miresei și se credea, că numărul firimiturilor indică câți copii va avea cuplul și că sunt aducătoare de noroc , pentru cei care le adunau și le păstrau. Pentru nunți mai importante se făceau pâini din ce în ce mai mari, până au fost înlocuite cu prăjiturile, pentru a ajunge invitaților și mult mai târziu cu tortul de astăzi.

Buchetul miresei Acest obicei a fost preluat recent de nunțile desfășurate în Drăgășani; cele din mediul rural nu îl pot prelua, datorită succesiunii active a obiceiurilor, horelor, tradițiilor, unde mireasa trebuie să ia parte activă. Remarcăm însă buchetul de busuioc, prezent la Udatul miresei și în vârful bradului, care are semnificații multiple.

Aruncatul orezului Orezul simbolizează în mai multe culturi fertilitatea. În Europa se arunca asupra mirilor cu grâu, în Africa nordică, curmale și smochine, în Italia bani și bimboane și fructe uscate.

Voalul miresei

În vechime era simbolul dominației masculine, fiind dreptul exclusiv al bărbatului să ridice voalul ca semn al autorității lui asupra femeii. În alte cazuri, când erau aranjate căsătoriile și mirii nu se cunoșteau, voalul ascundea chipul miresei până la altar. În zona noastră, voalul are rol de protecție, împotriva spiritelor rele.

Descrierea Nunții în zona Drăgășani Nunta ține trei zile, timp în care se succed numeroase tradiții, care îi conferă farmec, frumusețe, speranță și încredere în viitor, unicitate.

Principalele momente, din pregătirea și desfășurarea acestui eveniment sunt: Pețitul și căutătorii de casă Când băiatul plăcea o fată, împreună cu părinții, veneau la casa fetei, care era dinainte înștiințată, să o pețească. Dacă fata gusta din plosca pețitorilor, era semn că îl acceptă pe băiat. După masă, la plecare, se stabilea când fata cu părinții întorceau vizita.

Când fata cu părinții întorceau vizita se numeau căutători de casă. Atunci se stabilea data nunții, nașii, posibilitățile părinților ș.a.

Ia românească Arh. Ioana Corduneanu Omul e măsura tuturor lucrurilor pe care le imaginează, le realizează și le poartă. Iile nu fac excepție. Fiecare femeie deține cheia "tiparului" pentru ia sa; ea este anatomia proprie și se exprimă prin palmele și degetele sale.

Exact așa cum descriau călătorii străini cămășile româncelor (cu mult înainte să apară fotografia) și așa cum demonstrează și imaginea.

Portul românesc a fost conceput pentru a impresiona și de aproape, prin detaliu; dar și de departe, prin ”arhitectura” sa. Văzute de la distanță, de unde nu poți citi toate simbolurile cu care au fost investite, altițele marcheaza umerii ca pete puternice de culoare, cu rol în definirea siluetei.

Pentru a respecta aceste proporții trebuie să execuți un punct de cusătura mărunt (care, din păcate, nu se poate reproduce pe pânza topită, mult prea fină ce n-ar suporta densitatea broderiei) Portul femeilor este un exemplu admirabil de echilibru între creativitate, simț practic și bun gust.

Folosind, la bază, aceeași croială și aceleași reguli de compoziție, fiecare femeie și-a adaptat costumul astfel încât să fie unic și s-o avantajeze pe ea. Ia a fost ca un fel de uniformă, dar uniform e ultimul lucru care-ți vine în minte când te gândești la ii: de fapt nu sunt 2 ii compuse la fel și purtate la fel.

Aceste reguli de compoziție au plecat de la considerente practice și funcțiunea a fost, înainte de orice. Haina a fost compusă pentru a putea fi și descompusă, pentru a înlocui părțile care se uzau mai repede; la nevoie, cămașa primea un 'refresh'. Cu astfel de croială, nu se pierdea nici un petec de material. Totul a fost gândit și optimizat pentru ca să nu se risipească material, timp, efort.

Costumul, în mare, arăta ca un fel de rochie, compusă din bucăți: cămașa la care se atașau mânecile și poalele (fusta) care nu erau însă întotdeauna cusute de cămașă. Poalele se faceau dintr-o pânză cu țesătura mai puțin fină decât pentru cămașă: se uzau mai repede și

erau acoperite de catrințe, fote, deci nu merita să investești în poale. Doar marginea de jos, care se vedea de sub fotă/ catrință – primea o bordură decorativă. Oricum ar fi trebuit să i se coasă tiv și atunci, de ce să nu fie și plăcut ochiului?

Prima cusatură care a apărut pe ie – pentru că nu se putea fără, a fost "UMĂRUL" anume cea care unea mâneca de trup. Aici au apărut prima dată semnele cusute, marcând aceasta cusătură. Ulterior, această bandă a fost repetată mai jos, de câteva ori și a devenit "ALTIȚA". Sunt 3 reguli de bază ale altiței pe o ie corectă:  banda decorativă de sus este distanțată un pic de restul și bordurile laterale ce o mărginesc se ridică mai sus de ea; altița să rămână deschisă înspre sus  altița este mai îngustă decât restul mănecii (regulă derivată din croială, considerente practice)  motivele folosite pe altița nu se regăsesc nicăieri altundeva pe ie (aceste motive sunt legate de identitatea femeii, de locul de unde ea s-a nascut, etc) Altița se făcea, de multe ori, pe o bucată de pânză separată; pentru că presupunea multă muncă; este cea mai densă cusătură. Fiind separată, femeia o putea refolosi pentru cămașa următoare, când prima se învechea. În studii mai vechi, făcute prin 1850, pe planșele desenate, încă se mai trecea separat numele de "UMĂR" pentru banda decorativă de sus și "ALTIȚA" pentru benzile decorative similare care se repetau mai jos. Mai târziu, "UMĂRUL" a fost contopit cu totul în "ALTIȚA", deși a rămas ca rând distanțat, nu a mai fost numit în mod special.

"INCREȚUL" a apărut tot din considerente practice: mânecile au fost croite mai largi, ca să fie mai comode și atunci a fost nevoie de această bandă pentru a le aduce la aceeași dimensiune cu despicătura din trupul cămășii. Realizat printr-o tehnică de cusut specială, încrețul era cusut cu linii paralele pe față și verticale pe spate. Se trăgeau firele și banda se îngusta. Atunci nu exista elastic, dar încrețul are un rol asemănător. Întotdeauna româncele au cusut încrețul în nuanțe de ocru, galben, chiar și alb (Mehedinți). Huțanii din Bucovina au preluat și ei încrețul odată cu costumul dar pentru a se diferenția – l-au făcut roșu. Iar Rutenii au ales, tot pentru diferențiere, să-l facă verde sau albastru. Pe banda încrețului s-au folosit motive specifice, feminine, legate de fertilitate: în special romburi și variațiuni de romburi, tăiate și intersectate.

"RÂURII" de pe mâneci au rol estetic. Jonglând cu proportța modelelor, densitatea râurilor, culorile folosite, femeile își reglau apariția, silueta, prin adevărate iluzii optice. Sunt 2 tipuri de râuri: drepte (simple sau încrengate) și oblice, numite: costisate, chiezuri, piezuri (piezișe). În Vrancea, femeile au ajuns la un efect special, cosând râurile drepte dar răsuncind mânecile.

Aceasta "modă" s-a raspândit și prin zonele învecinate, ajungând până în Muscel. Nu cred că poate fi o regulă fixă, dar îmi pare că în Moldova și Bucovina predomină râurile piezișe; și în sud, Muntenia și Oltenia, cele drepte.

Râurii de pe piept, mult mai bogați la iile de vară și, normal, în sudul țării. În nord, fiind mai rece, femeile purtau bundița (cojoc fără mâneci) care acoperea ia pe piept și spate.

Se vedeau doar mânecile. Nu avea rost să încarci o ie pe care urma s-o ascunzi sub bundiță.

Mai există cusături decorative pentru guler și marginea de jos mânecilor. Și mai există un tip de cusături, "cheițe" – folosite pentru a uni bucățile de pânză între ele: pentru a coase mâneca pe interior, pentru a coase fața de spate. Numele folosit pentru aceste cusături, cel puțin în Dobrogea și uneori în sud – este "BIBILURI" și numele spune totul. Te-apuci să bibilești o ie numai dacă mai ai timp și chef. Asta nu înseamnă că o încarci excesiv. Cheițele, bibilurile, se fac cu ață albă sau roșie. Și femeile au știut ele foarte

bine să păstreze o compoziție echilibrată, un raport plăcut ochiului între fondul alb al iei și cusătura colorată. De altfel, în Tulcea, cu toate "bibilurile", cămașa arată foarte simplu și elegant, pentru că nu are râuri și încret, ci doar "UMĂR".

Țesăturile, cusăturile și broderiile – îndeletniciri istorice de artă decorativă Prof. Aurelia Berușcă Școala Gimnazială ”Nicolae Titulescu”, București Când vorbim de arta populară decorativă românească ne gândim, în primul rând, la costumul popular, la frumusețea semnelor cusute cu migală de femei pe pânza țesută în casă. Acestea sunt primele lucruri care atrag atenția. Apoi vine rândul țesăturilor care decorează interiorul locuințelor. Femeile sunt cele care se ocupă atât de vestimentația lor și a membrilor familiei cât și de decorarea interiorului. Folosirea semnelor tradiționale ca motive decorative este un lucru comun pentru toți românii, dar fiecare zona etnografică are un specific, píesele de port românesc fiind marca prin care se recunosc ca membri ai unor comunități, ai unei categorii sociale sau ai unei zone geografice.

Arta populară de înfrumuseţare a obiectelor textile are o istorie şi tradiţii seculare, fiind prezentă în viaţa românilor din mediul rural şi urban pînă în zilele noastre.

Dragostea de frumos se manifestă la ei pretutindeni: în felul de a-şi împodobi locuinţa, modul de a se îmbrăca zilnic şi îndeosebi la sărbători. Dovada de împodobire a vestimentaţiei vine de la strămoşii noştri, găsite fiind unele monumente originale din antichitate. Aceste mărturii ne oferă informații și despre procedeele tehnico-artistice de realizare și decorare a țesăturilor: alesul covoarelor, broderia costumelor, croșetatul dantelelor. Despre broderiile din trecut ne mărturisesc vestitele opere de tip covoare brodate realizate de Elena Voloşanca – fiica lui Ştefan cel Mare şi multe piese mănăstireşti şi haine ale slujitorilor bisericeşti.

Totodată cusăturile, broderia şi-au păstrat un stil original cu variate procedee tehnice de realizare şi compoziţii ornamentale, cu motive şi nuanţe cromatice diverse. Cusăturile decorative se folosesc ca şi în trecut la înfrumuseţarea vestimentaţiei, îndeosebi a cămaşelor femeieşti şi bărbăteşti de sărbătoare, la ţesăturile decorative din casa mare, pe unele obiecte albe pregătite ca zestre fetelor şi pentru „legătorile de nuntă”.

Aproape fiecare femeie din satele românești cunoştea de fată diferite îndeletniciri casnice, pe care le practica pentru a-şi împodobi tradiţionalele haine de sărbătoare, inclusiv cele brodate (cămăși femeieşti şi bărbăteşti, fote, batiste de brâu, şorţ şi colţ pentru nuntă, prosopul miresei, cămaşa de soacră, faţă de masă şi năfrămiţe, prosoape – legători de nuntă, batiste pentru druşca şi vornicelul de onoare, ştergar pentru icoana de cununie etc.). Toate acestea şi le pregătea din timp, de pe cînd era domnişoară, ajutată fiind de mama şi bunică.

Toate obiectele pregătite pentru ziua nunţii, care se lucrau de femeile din gospodărie, se păstrau în casa mare. Ieşirea pentru prima dată la Joc se făcea în costum naţional ţesut şi brodat manual (cămaşă sau ie, catrinţă sau fotă cu fustă albă dedesupt brodată şi croşetată la

poale, chingă femeiască îngustă, cu batistă brodată pusă în brîu, băieţii cu cămaşă şi brâie late bărbăteşti).

O grijă deosebită o aveau mamele pentru pregătirea zestrei pentru fiecare fiică şi un număr impunător de „legători” – prosoape de nuntă – brodate pentru nuni, pentru cununie, la icoană, feţe de perne mari şi mici etc. Fetele de mici se învăţau a broda, a croşeta, a ţese etc.

Cursuri de țesături, cusături și împletituri în Opționalul ”Folclor românesc” Prof. Aurelia Berușcă Școala Gimnazială ”Nicolae Titulescu”, București Urmare a unui Proiect Multilateral Comenius pe teme de folclor, ”My Folks of Folks File”, derulat între anii 2011-2013, opționalul este o integrare a activităților și obiectivelor proiectului în curriculum-ul școlar. Nici un mă gândeam că o să le placă elevilor atât de mult. În clasa a III-a am început cu teamă să le prezint ”zestrea” mea populară: covoare în miniatură, ștergare, fețe de masă lucrate de mine pe când eram elevă. Fetele au rămas uimite și au spus parcă într-un glas: ”Vrem să lucrăm și noi!”

Așa a început totul: cu poveștile semnelor cusute pe care le-au tot descoperit pe costumele populare, pe covoare, pe ștergare; cu inițierea în arta țesutului pe un ”război” mic cât o coală albă de scris; cu confecționatul costumelor populare pentru păpuși. Mai târziu, în clasa a IV-a, fetele au început să coasă punctul românesc, să realizeze semne de carte, mici batistuțe sau șervețele. Nici băieții un s-au lăsat mai prejos. Pentru ei, țesutul a fost foarte atractiv ca și împletitul din pănuși de porumb, din fire de lână sau paie. Au confecționat desagi din lână, cizme din piele pentru costumul bărbătesc (păpușă), pălăriuțe din paie. Totul s-a derulat ca o joacă, dar cu extrem de multe achiziții. Pot spune că au deprins câte ceva din arta tradițională a țesutului, cusăturilor și împletitului.

Las imaginile să vă povestească mai multe despre acest proiect opțional.

TURKISH TRADITION - NEVRUZ (NEW DAY) Vedat Hazen, Emine İbrahim Pekin Secondary School, İstanbul, Turkey Nevruz is accepted as the end of the winter and it marks the beginning of the spring on March 21 Literally, it means “New Day”. Similar to every holiday, in Nevruz, families gather together to observe the rituals so it is also a chance to be united and integrated as a community. Nevruz is celebrated by people from diverse ethnic communities and religious backgrounds for thousands of years. Although the practices diverse from community to community, there are some features that are common. Mostly, for the preparation process, families clean their houses, prepare some meals and desserts, buy new clothes and gifts for each other and collect wood and bush to burn the Nevruz fire that is the most known characteristic of this tradition.It is a secular holiday that was enjoyed before Islam and is stil being enjoyed after Islam. In some history boks, it is accepted as the independence day since some Turkish ancestors free themselves from the Ergenekon Mountain which is a legend that is told in explaining the origin of Turkish people.

During the Nevruz holidays, people are expected to visit one another in the form of short house visits, which are usually reciprocated. Typically, on the first day of Nevruz, people gather around and make a fire and jump over it. Some song may sang and some contests are organized so that people can have fun and celebrate the new era that spring brings. Some Nevruz celebrants believe that whatever a person does on Nevruz will affect the rest of the year. One tradition that may not be very widespread is that spreading floor in frontof the households’ door and refreshing the water in jugs because it is believed that water has the power of healing and purification.

TURKISH FOLK DANCE In Turkey, people celebrate every occasion by one traditional way: Dance! Since Turkey is a large country that consists of seven regions which has their unique cultural characteristics that are reflected in folk dances, there are several different types of group dances in different regions. This is the folk dance map of Turkey to visualize in which region which dances are performed. Folk dances are performed at weddings, engagement ceremonies, when sending young men off to perform their military service, at national and religious festivals, after victories, going to and coming back from the high plateaus and at meetings. Dances are generally performed in all suitable open areas, but may also be performed in close areas as well. Especially people who enjoy reputations as good folk dancers are especially invited to wedding ceremonies. These are respectable people who have knowledge of that region’s music and folk dances. Folk dances owe their rich variety of moves to such people, who happily improvise while performing in order to show off their skills. In this way, dances are successfully passed on to people who may or may not be capable of dancing themselves, especially the young ones. Here are some of the best known folk dances: Horon: This “Black Sea” dance is performed by men only, dressed in black with silver trimmings. The dancers link arms and quiver to the vibrations of the kemence, a primitive type of violin. The Spoon Dance is performed from Konya to Silifke in Central Anatolia Region.It consists of gaily dressed male and female dancers clicking out the dance rhythm with a pair of wooden spoons in each hand.

Zeybek Dance is a dance of western Anatolia. Zeybek Dances can be danced by a single person or a group. The people who dance Zeybek, show self assurances, mainly braveness and their challenges. There is an emphasis on dignity in this dance. The male dancers are called “Efe” and they wear colorful costumes and show their courage and heroism.

French traditional costumes Casano Alain, Collège Jeanne d’Arc, France

Until the 19th century and in some regions until the beginning of the 20th century, there was an incredible cultural diversity. To go from one province to another was like going from country to another country.

Everything was different, the landscape, the houses, the language, the costumes, the customs, the cooking, the tools, ‌ it was rural France. Nothing much is left of this diversity now. Here are some pictures of the costumes people used to wear in the old days.

Traditional Turkish Costumes Students from Emine İbrahim Pekin Secondary School, İstanbul – Turkey The womans outfit a traditional oriental dancing costume. The light crepe Scavres and loose pants flow with the mmovement of the dance. The Man’s fur lined coat is red, the color of sovereigns. The man’s jacket is lined with ermine. At the palace,wearing furs follows a specific etiquete. Ermine was worn in the fall followed by squirrel furs, and then sable as it got colder. In the spring,the order was rewersed. He is holding prayer beades. Each string has thirtiy-three beads, and each one is fingered three times for a total of ninety-nine prayers to ALLAH. KIRKLARELİ: This couple is performing a traditional Turkish dance.The scarves are used to addvisual drama.The man is wearing a kebe,a short jacket made of Felft. It a long with the şalvar steyle pants,is designed for ease of movement.The woman is wearing an işlemeli yelek or embroidered vest;she has also hand-embroidered her shirt,headscarf and sash. He long braids indicate that she is not married,as it was the custom for both men and women not to cut their hair until marriage.

BURSA: Bursa is famous for its fine textiles, particulary velvet and silk. The sultan and his palace were frequent customers of these meterials. Only young men wore this steyle of short pants;older men always wore their pants below yhe knee. The man is carrying a ceremonial sword and shield, used in dances depicting battles. The woman is wearing a wedding outfit, which can include up to thirty-two separate articles of clothing. In additionto her çakşir trousers,she is wearing a layer of decorative cloth, and an etekçek (little skirt ) or apron.

AYDIN: The man’s unusual hat is decorated with oya , small colorful crocheted circles . his high boots are handmade of goat skin leather,and heldtogether with wooden nails. This woman’s jacket is beautifuly embroidered with gold thread. This is called yanar söner which literally means ‘‘it burns and extinguishes,’’ an apt description for how the gold flashes as it catches the light. Her headscarf is attached to a fez and is decorated with a silwer fez top worn on special occasions.

ANKARA The man’s mostly decorative jacket is called a cepken . it is designed to leave the arms free , and is cut short so the sash or cummerbund shows. He is wearing a double kuşak or sash , which was given as a means of reward from the palace. The woman’s very sheer cotton headscarf was wowen in the Black Sea town of şile .it has been decorated with goald embroidery. She is also wearing an bindallı , along velvet caftan with gold embroidery. This outfit would be among her adamlık or best clothes , suitable for ceremonies and important visitors.

KONYA: The Mevlevi religious order of sufi dervishes vas founded in Konya by the mystic Mevlana. The traditional white robe is called a tennure and the hat is a sikke. The skirt is cut full and is slightly weighted at the bottom so as to flare out as the dervishes whril in circles.

This ritual dance is symbolic of the planets rotaing around the sun. The raised right hand takes power from the sun , and the lowered left hand gives it to the people

SİLİFKE Çalpara or clappers are still used in folk dances al ower turkey to keep rythmeven though wooden spoons are more common today. Slifke is know for is keklik or partridge dance that depcist the flapping of the birds wings. Both this man and woman are wearing sallama , a broad woven only cover their heads after marriage , in a special head – covering ceremony the woman is wearing a yemeni , or hand printed headscarf.

GAZİANTEP İt is tradition in Turkish culture to give gold coins oa altın para for specials occasions such as weddings and births. Some women decorate their hats with gold coins symbolize the number of years they have been married , or the number of children they have. This man’s baggy pants are called şalvar :they are designed for easy movement and to keep cool. His bag is to hold tobacco .

BİTLİS Women knit their own socks from wool and would wear differnt colors to express their feelings. Black was for mourning , brown conveyed hopelessness, red was for love , and pink and yellow for frivolty. Both the man and woman are wearing a vest called a fermene. İt is open at the front and usualy simply decorated with braiding. The man’s wide – legged pants and tesseled cummerbund are designed for ceromonial dances, not everday life .

KARS These unusual costumes are uniqueto the Kars region. They are worn for ceromonial dances . the man’s long jacket is a type of aba. İt is collarles, unlined and without buttons.

Abelt is worn to keep is closed. His fur halt called a kalpak. The many bullets and belt buckles decorating his jacket signify he is a high-ranking mem ber of the military. The woman is wearing a fistan or long skirt or dress with paisley motifs.

ARTVİN The man’s conical hat is called a küllah. The steyle of wrapping the scarf around a man’s hat waried according to his profession and the rank of civil servants. The headgear of the deceased would be shown on their gravestones as vell. Since village woman aren’t always free to speak openly, they often crochet messages onto the edge of their headscarves. For examples, a in-lav has been mean to them. The woman is wearing an üç etek literally meaning three skirts. İt is a skirt cut with one back and two front panels.

TRABZON Both men and married women wore jeverly including ear rings necklaces bracelets, ring and other decorative accessories. The silver triangle seen on this man’s costume is designed to hold a page of the koran. The number of buckles hanging from the belt waries depending on his social and ecomonic status, married women would wear gold chanias decorated with ornamental gold coins called beşibirlik. The number of these gold coins indicated her wealth and status.

Traditional costumes and decorative patterns from Poland Students of Jan Kasprowicz Secondary School, Poland

Kujawy dolls - They present the costume of Kujawy, that is a blouse made of linen, a bodice made of wool , a red skirt, a wide apron, on the head socalled półkorona made from a ribbon of various colours.

The picture painted on glass with a Child. There is a lack of perspective. It is in a simple form. It is a contour painting made with a brush or a pencil, after drying another colours are applied. Tempera or stained. Saint figures are depicted : Mother of God stainedglass paints are used.

Ceramics In the former time they were used in the kitchen and as a decorative element. At present they are used only as a decorative element. They are made of clay and decorated with oil and stained-glass paints. Floral motifs are prevailed.

The painted dowry chest dowry of the young girl. It was standing in the unique place in the house. The front side of the chest is divided into three arcade fields richly decorated in floral motifs that are similar in all colours are similar in all chests. The prevailing colours are vivid, light red and green. At present it is a decorative element of the modern furnishings.

The fountain pen - It is a nib, the successor to the previously used bird feathers for writing. The nib can be fixed to the piece of wooden stake (often richly decorated) and called holder. This fountain pen is covered with the wood stain and varnish. It has an old but original nib and is put in a wooden case.

The embroidery is one of the most popular folk handicraft product. Characteristic features of embroidery of the Kujawy region are white colour and short stitch. There are a lot of plant chamomiles, cornflowers, sunflowers and roses.

The main stitches are stem stitch and raised embroidery. Linen aprons were always decorated in the same way, that is the embroidery created with the help of a cohesive stitch border running along the borders of the apron.

The mock-up of homestead of the Kujawy region from the turn of 19th and 20th centuries. A homestead included: a peasant cottage, barn, livestock building, root cellar, well with a sweep, trough, cesspool and kennel. A homestead was placed on a square plan and was enclosed by wooden or wicker fence with a gate and wicket. A garden with very popular hollyhocks and peonies was right next to the house.

NATIONAL COSTUMES IN LITHUANIA Students of Gimnazium School, Gargzday, Lithuania

Clothing of aukštaitija - Stylistically, the 19th century costume of Aukštaitija is considered the most archaic. Aukštaitija' women wore long linen shirts. These have retained old, quite primitive shape refereed to as a tunic with shoulders tabs.

Shirts had red ornaments. Sleeves were mostly decorative, sewn with either cuffs or left wide open. Skirts for special occasions were woolen or linen. A linen skirt in Aukštaitija was most often white with a red border. But woolen skirts were considered better, more festive. An authentic woolen skirt from Aukštaitija was most often gathered and four colored. The dominant colors were green and red enriched by adding smaller amounts of yellow and purple.

Skirts were wide, long, and gathered at the waist.

For special occasions at least two skirts were worn. A woman's bodice (corsage) was especially decorative inAukštaitija. It was made of homemade wool or a wool mix, and woven in detailed striped, curved and clover patterns. Even more common were expensive, professionally manufactured materials such as gold and silver brokate, silk, velvet, damask, wool. Bodice shapes borrowed baroque, rococo and later fashion trends from Western Europe. Gold and silver tone, green and red bodices were most favored in Aukštaitija. Women's footwear was made by local shoemakers out of home-treated leather. Everyday footwear - such as naginės(leather soleless shoes) and vyžos (bast shoes), were worn for special occasion only by the poor. Shoes required hand-knit linen (for summer) and woolen (for winter) stockings, whereas foot-cloths were sufficent for naginės or vyžos.

Clothing of Žemaitija (Samogitia) Fancy skirts in Žemaitija were cut wide and densely gathered. Outer skirts were usually patterned with vertical stripes. The stripes were laid out in a distinctive pattern which was unique in Lithuania. Especially colorful skirts were worn in northern Žemaitija. They were woven with red, green, yellow, violet, dark red, white, and black stripes, although red was usually the dominant color. In southernŽemaitija, skirts were usually darker and not as bright in color. Aprons for special occasions were wide, gathered at the waist and shorter than the skirt by only a handbreath. These aprons were made of white linen with lengthwise woven stripes of red linen or cotton threads. The stripes were of varying widths and configurations. They could be either smooth or zigzag, symmetrical or asymmetrical. Bodices had shortened waists, sewn under the breasts. Its laps were first gathered, later - pleated. They were rather short, reaching only the waist. They were made of wool or half-wool, with horizontal stripes or plaids, woven with finer patterns, and therefore appeared to be duller and darker in color than the skirts. Most scarves in Žemaitija were made of linen or cotton and were patterned with a red and white plaid. Some were predominantly red, and others white. In addition to homemade cloth, women also wore prefabricated scarves

of various sizes made of thin wool or silk. The large shawls worn on the shoulders deserve special attention. In terms of fabric, they were of two varieties: linen (or cotton) and wool. In cold weather, women in Žemaitija wore matted woolen caftans and shorter coats which, like their bodices, were sewn with high waists.

They were decorated with embroidery and fur. Women in Žemaitija wore one to three rows of necklaces. They were often made of amber, which seems to have been more popular in this region than elsewhere in Lithuania. Necklaces of coral or colored glass were also worn. Men in Žemaitija wore caftans (sermėga) sewn from homemade matted woolen cloth.

They could be either the color of natural wool (gray or brown) or dyed dark green or black. In the second half of the nineteenth century, men's caftans inŽemaitija were gradually replaced with a coat (surdutas), cut of whose pattern resembled urban clothing. Men in Žemaitija wore high boots. Less prosperous men sometimes wore simple shoes such as naginės or clogs both for special occasions as well as for work.A man's fancy dress was topped with a hat. It was made of felt and usually dark in color.

The Clothing of Dzūkija Dzūkija is a region whose land consists mostly of poor soils and forests. Because of the poor standard of living there, traditional clothing was worn in many parts of Dzūkija longer than anywhere else in Lithuania, even into the first decades of the twentieth century. Skirts in Dzūkija were usually patterned with fine checkers. It appears that the oldest color combinations in use there were similar to those inAukštaitija, red and green combinations were enriched with one or two additional colors.

Later, the checkers of skirts become finer and new color combinations of dark red and violet appeared. Earlier aprons in Dzūkija were made of linen with white and red or white and blue colored checkers. These were decorated with horizontally woven stripes of brightly colored wool, and sometimes with finely textured overlayed patterns on the lower edges. In the nineteenth century, women in Dzūkija sewed their bodices for special occasions from purchased cloth (usually silk or wool). Their favorite colors were dark red, green, blue and black. Girls in Dzūkija decorated their heads with crowns and galloons made of ribbons, sashes, and various refinements. In Dzūkija, women's caftans widened at the bottom and were decorated with black velvet or other dark cloth trim and decorative thread. Women here liked coral necklaces. Men in Dzūkija wore caftans of undyed grey matted woolen cloth. These widened toward the bottom and were decorated with dark trim as well as decorative threads. Long pants were made of the same cloth, from finely checkered grey, brown or dark wool, or of a half-woolen cloth.

Clothing of Suvalkija Suvalkija was the last ethnographic region to form in Lithuania.

Clothing in Suvalkija (especially that of women) retained characteristics typical of newcomers from Aukštaitija and Žemaitija. Women’s shirts are usually sewn with white cut-work embroidery (broderie anglaise). There are also examples sewn with red and black crossstitches. Shirts here are distinguishable from those of other regions by their wider, beautifully gathered sleeves and by the decorations’ outstanding precision. Wide, gathered skirts in Suvalkija were vertically striped. They were dominated by one main color that was usually dark and rich (dark red, blue, violet, or green). Symmetrically grouped narrow multicolored stripes separated wide areas of the main color. Aprons in Suvalkija were extraordinarily fancy. The oldest examples of these are sewn from white linen cloth and decorated with red patterns. As early as in the late eighteenth century, among these red patterns appeared new plant motifs alongside the old geometric ones. Colorful overlayed aprons replaced the white ones. On a dark background, multicolored lilies, stars, and other patterns were overlayed with wool threads. Suvalkija women wore leather shoes and sometimes woodensoles with leather uppers. Necklaces of chopped coral pieces were the favorite neck ornaments in this region. Men in Suvalkija wore caftans pleated at the back. These caftans sewn from somewhat light gray or even white matted woolen cloth. As elsewhere, men in Suvalkija wore long trousers similar in color to caftans. Tunic style shirts were sewn from white linen cloth and were sometimes modestly decorated with pleats or white embroidery. Men wore decorative pick-up patterned sashes around their waists. They also wore high boots and hats with straight brims that were decorated with feathers and flowers.

The Clothing of Lithuania Minor (Klaipėda region) Women in Klaipėda wore shirts that were cut differently from those in other ethnographic regions. They had raglan style shoulder tabs and were distinguished by decoration unique to this cutting style. Woven in or sewn on red ornaments decorated the shoulder tabs and the top part of the sleeves. Later shirts were sewn with white work embroidery or other methods. Sewing techniques, and to some extent designs, came to Klaipėdathrough Germany and were usually somewhat different from those elsewhere in Lithuania. Women’s woolen skirts in the first half of the nineteenth century were striped lengthwise or checkered. Like those of Žemaitija, they were wide and gathered. In the second half of the century, they wove dark skirts, which were usually predominantly black. The skirts had narrow horizontal green, brown, blue, or yellow stripes and were finely pleated. Klaipėda’s oldest aprons were made of white linen and striped vertically or horizontally (and sometimes both). Their patterns were red geometric or geometricized plant motifs woven in with pick-up and overlay techniques. Later aprons became darker, along with the entire costume. They were woven in predominantly blue or brown tones. Relatively early, in the second half of the nineteenth century, women began wearing aprons sewn from store-bought silk. These were also dark in color: green, brown or blue. Black was the latest color to come into fashion. Fancy bodices in Klaipėda were sewn from store-bought silk, velvet, or wool. The bodices were green or dark blue. Later, black replaced the other colors, and the cut of the bodices changed. They became more closed, with

short, flared laps. Women in Klaipėda wore leather shoes, leather soleless shoes or clogs, whose wide, blunt ends were different from the pointed and turned-up ends of Žemaitija. The most popular necklaces here were made of amber or glass, that was usually dark blue or reddish-brown. Scarves were worn not only on the head, but also on the shoulders and neck. Dark violet and brown silk scarves with floral patterns were especially favored. In the first half of the nineteenth century, women wore caftans gathered at the waist. These were sewn from brown, dark blue or white matted woolen cloth and their shoulders and collars were colorfully embroidered or edged with ribbons. In the middle of the century, women began wearing coats decorated with black velvet that were inspired by urban fashions. Men in Klaipėda wore dark blue or black caftans and linen shirts cut in a tunic style. Unlike men in other ethnographic regions in Lithuania, they wore not only long trousers, but also short knee-high pants. These shorter pants were indicative of a stronger western European influence. Men wore leather or colorfully embroidered belts. They wore high boots with long trousers and short boots and decorated wool socks - with the short pants. Hats with straight brims were decorated with ribbons or sashes tied across the top of the hats.

SATUL ROMÂNESC – VATRĂ DE ISTORIE ŞI TRADIŢIE Învățător COTOR LUCIA Școala Gimnazială„I.H.Rădulescu”București Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiţie, obicei şi artă izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificul acestor meleaguri.

Pentru a ne păstra, ca români identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile şi minţile generaţiilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică de creaţie.

Copiii trebuie să fie acomodaţi de mici cu specificul său, pentru a-l percepe şi pentru a-l trăi, în toate aspectele sale, cu plăcere şi bucurie. Trebuie să-l cunoască nemijlocit aşa încât formele sale să rămână nealterate de învelişul kitch-ului actual. Acest lucru este încă posibil în mediul rural, unde tradiţiile sunt încă vii, se respectă la anumite evenimente, purtând în ele autenticul artei româneşti.

Toate sărbătorile religioase de peste an, în viaţa satului sunt prilej de bucurie, de emoţie colectivă, de trăire sufletească. Cu ocazia sărbătorilor, comunitatea sătească trăieşte din plin emoţia evenimentului, bucuria de a fi împreună, de a schimba saluturi, păreri, sentimente.

Dintre toate sărbătorile Crăciunul rămâne sărbătoarea cea mai încărcată emoţional, cea mai aşteptată şi care constituie prilej de bucurie atât pentru cei mici cât şi pentru cei mari.

Bucuria de a dărui şi de a primi de la cei dragi o atenţie cât de mică, este imensă.

Bucuria copiilor pentru darurile primite de la Moş Crăciun este inegalabilă. Febra pregătirilor pentru Crăciun cuprinde întreg satul încă de pe la tăiatul porcilor, când se pregătesc tot felul de bucate gustoase, tradiționale, ca apoi în săptămâna Crăciunului să se procure brazii,

dulciurile şi podoabele pentru pom,iar cuptoarele cu pâine , cozonaci şi alte bunătăţi încep să fumege.

Copiii mai mărişori îşi pregătesc ,,stelele” cu care vor merge din casă în casă în seara de ajun, iar cei mai mari repetă sceneta ,,Craii”. În ajun până nu s-a întunecat de tot, se aud clopoţei la poartă. Sunt preşcolarii şi şcolarii mici, asociaţi câte trei reprezentând cei trei Crai de la Răsărit care conform Sfintei Scripturi au pornit în căutarea pruncului Isus şi au fost călăuziţi de o stea. Ei se maschează cu coifuri pe cap făcute din carton şi împodobite cu steluţe şi cruciuliţe din staniol colorat, iar în faţă au o iconiţă cu naşterea Domnului. Pe umeri ,ca mantie se înfăşoară cu feţe de masă în cele trei culori: cel cu steaua- galben, ceilalţi roşu şi albastru. Ei încep cu umblatu de la preot şi colindă din casă în casă prin sat, până li se face somn. Colidătorii mai poartă şi câte o trăistuţă în care-şi adună darurile. După ce au colindat, sunt răsplătiţi cu bani, mere, nuci, dulciuri, spun ,,Sărbători fericite” şi pleacă, iar după aceştia vin alţii care-şi cer voie “Primiţi Steaua?” “–Primim, primim!” În vremea aceasta se împodobeşte pomul, prilej de bucurie pentru întreaga familie, iar pe foc fierb găluştele. Mai târziu în noapte vin Craii. Aceştia sunt o ceată de personaje biblice: Irod, cei trei crai, un preot, un cioban, un soldat şi îngerul lui Dumnezeu.

Costumaţi în personajul pe care-l interpretează, trimit de la poartă pe Înger care cere voie să prezinte sceneta. Dacă sunt primiţi, intră în casă și cer gazdei un scaun pe care Irod se aşează ca pe tron iar Ciobanul se întinde să doarmă.

Personajele: Irod, Baltazar, Gaşpar, Melchior, Îngerul, Ciobanul, Soldatul şi Călugărul prezintă o adevărată piesă de teatru pregătită cu sârg pe toată perioada postului.La repetiții participă oameni mai în vârstă care cunosc bine obiceiul ,dar și preotul satului.

Cete de colindători nu mai umblă ca altă dată ci doar câteva grupuri răzleţe compuse din rudenii care se colindă reciproc sau băieţii de-o vârstă colindă fetele. Colindele cele mai cunoscute sunt: “O ce veste minunată”,” Viflaime, Viflaime”, “Seara Crăciunului nost`”, “La nunta ce s-a-ntâmplat”, “Trei păstori”, “În cetatea împărătească” şi altele pe care le învaţă copiii la orele de religie şi la biserică. În timpul sărbătorilor de asemenea se colindă în biserică, copiii colindă colindele lor, iar femeile şi toată lumea colindă colinde vechi dar şi mai noi. Se mai colindă o colindă care vorbeşte despre vânzarea lui Iuda şi lepădarea lui Petru, o colindă veche specifică acestui sat, dar pe care o ştiu numai cei mai în vârstă şi care sunt din ce în ce mai puţini: “Trei cocoşi negri cantă”.

La Anul Nou se umblă cu pluguşorul şi cu sorcova. În ajunul Anului Nou, preşcolarii şi şcolarii mici umblă la urat prin sat cu Sorcova – mai ales fetiţele (ţinând în mână o crenguţă de brad împodobită) şi cu Pluguşorul – numai băieţii.

Cu pluguşorul şi sorcova se pot duce doi sau trei copii iar la sfârşitul urării primesc la fel bani, mere, nuci, dulciuri. În noaptea Anului Nou, tineretul se adună grupuri în funcţie de vârste şi prieteni şi petrec Revelionul împreuă.

Cu un sfert de oră înaintea miezului nopţii, se duc cu toţii la biserică. Încep să bată clopotele ca pentru înmormântare, adică în trei răstimpuri a câte cinci minute fiecare, simbolizând îngroparea anului vechi. La orele douăsprezece când intră noul an, ei aprind artificii şi colindă în turnul bisericii de răsună peste întreg satul. Toţi oamenii ies atunci din case afară şi îşi urează un an nou fericit unul altuia. În ziua de Anul Nou biserica este neîncăpătoare. Tot omul în putere se duce la biserică unde ascultă cu luare aminte Sfânta Liturghie, se roagă după care se felicită reciproc urându-şi sănătate, pace, noroc şi bucurii în noul an. În ajunul Sfintei Boboteze, se păstrează un obicei mai puţin creştinesc si anume: “furatul porţilor”.

Băieţii constituiţi în grupuri de aproximativ cinci, şase, se duc pe la casele unde sunt fete şi le iau poarta de la drum ducând-o în curtea unui băiat pe care-l bănuiesc ei că ar fi admiratorul fetei respective. La fel se procedează şi cu porţile băieţilor, pe care le mută în curţile fetelor. Se pare că prin aceasta se vrea să se dea pe faţă nişte relaţii de prietenie ascunse între băieţi şi fete. În ziua de Bobotează, după săvârşirea Sfintei Liturghi se iese “la apă” – adică la sfinţirea apei. Se iese în procesiune specifică cu prapori, căni cu apă şi cu icoana cu Botezul Domnului.

Cu această sărbătoare se încheie ciclul sărbătorilor de iarnă care produc atâta bucurie şi satisfacţie în comunitatea sătească.

Port popular maghiar sătmărean Prof. Vig Ecaterina Școala Gimnazială „Mircea Eliade” Satu Mare Suntem două eleve, Pal Tamara Barbara și Papp Alexandra Kristina în clasa a II-a E, secția maghiară. Sub îndrumarea d-nei prof. VIG ECATERINA, vă prezentăm cu mult respect două costume populare maghiare specifice zonei noastre, unul pentru fete și unul pentru băieți. Aceste costume se poartă la dansurile populare maghiare învățate pentru serbările organizate în cadrul activităților noastre extracurriculare.

Tehnica de lucru aleasă: colaj - prin îmbinarea diverselor materiale.

Dorim popularizarea și conservarea obiceiurilor și tradițiilor specifice grupurilor etnice maghiare din ținuturile sătmărene, în scopul păstrării și promovării diversității culturale.

Ne exprimăm bucuria, mulțumirea și satisfacția, că avem prilejul de a împărtăși din activitatea noastră extracurriculară în cadrul Simpozionului Internațional „Cultura populară ne definește ca popor”.

EDUCAŢIE TIMPURIE PRIN VALORIFICAREA FOLCLORULUI LOCAL Educatoare MARIA TRUŢA Grădiniţa cu Program Normal Orşova comuna Gurghiu,jud.Mureș Toată frumuseţea lăuntrică, toate acele simţiri cuprinse în creaţia populară suntem datori să le transmitem copiilor cu îndemnul de a le păstra. Apropiind copiii de cunoaşterea folclorului, putem spune că am deschis o poartă spre cunoaşterea interioară, întrucât obiceiurile şi tradiţiile populare exprimă pe fiecare ca individ al neamului din care se trage.

Satul românesc, indiferent de zona din care face parte, reprezintă pentru mulţi dintre noi o simfonie de culoare, de ritm, de muzicalitate, reprezintă încredere, speranţă şi bucurie, este viaţă şi lumină. Ne-am dori să nu lăsăm să treacă pe lângă noi aceste frumuseţi cuprinse în obiceiurile şi tradiţiile locale, fără să le valorificăm în sufletul copiilor.

Folclorul este pentru poporul român depozitarul a tot ceea ce înseamnă tradiţie, obicei şi artă izvorâte din rădăcinile istoriei, cu specificurile acestor meleaguri.

Pentru a ne păstra, ca români, identitatea nealterată, folclorul trebuie cultivat în inimile şi minţile generaţilor care se succed pe acest tărâm, ca o valoare autentică de creaţie.

Copiii trebuie să fie acomodaţi de mici cu specificul său, pentru a-l percepe şi a-l trăi, în toate aspectele sale, cu plăcere şi bucurie. Trebuie să-l cunoască nemijlocit aşa încâţ formele sale să rămână nealterate.

Grădiniţa noastră se individualizează în zonă, cunoscut fiind faptul că are deja tradiţie în educarea copiilor în spiritul valirificării elementelor de folclor local. În acest sens mă preocupă permanent ca bogăţia tradiţiilor moştenite să se păstreze în sufletele şi conştiinţa copiilor şi să se transmită mai departe. Permanent, în proiectarea didactică , am folosit drept material didactic elemente ale specificului zonei. Am urmărit să fac cunoscut copiilor frumuseţea portului popular românesc, obiceiurile şi tradiţiile satului românesc şi să le sădesc în suflet sentimentul de măndrie că sunt români. Dacă în familie puţini părinţi le vorbesc copiilor despre aceste valori, grădiniţa şi şcoala au menirea de a transmite copiilor informaţii despre folclorul zonei locale. Realizarea acestui aspect m-a determinat să demarez programe artistice si culturale in care să fie prezentate anumite obiceiuri şi tradiţii locale care astăzi nu se mai practică. Astfel, în fiecare an şcolar încerc să reîmprospătez aceste tradiţii prin prezentarea la sfărşit de an şcolar, de sărbătoarea Sf. Rusalii sau cu alte ocazii, a unui obicei tradiţional.

Pentru realizarea acestui obiectiv, am planificat pe tot parcursul anului, în cadrul activităţilor opţionale, activităţi de folclor concretizate prin: mici poezioare despre portul romănesc, căntece populare adecvate vârstei, stigături de nuntă, la găină, de joc, chiuituri, momente satirice,etc. De asemenea, am iniţiat copiii în practicarea unor îndelectniciri tradiţionale populare precum: cusutul, torsul,depănatul, etc. Tot în acest scop am iniţiat copiii în învăţarea paşilor de joc popular local: De-a lungul, Bătuta şi încadrarea lor în ritmul împus de melodia specifică acestor jocuri. Am folosit aceste prilejuri pentu a stimula copiii să fie cât mai sârguincioşi, mai creativi, mai originali în tot ceea ce învaţă şi realizează în cadrul activităţiilor desfăşurate. Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile dobândite în aceste activităţi le-am sintetizat şi valorificat prin programe artistice ca: La şezătoare, Nunta la Orşoveni Măndru sunt că sunt român, Momente vesele, La colindat, etc.pe care le-am prezentat cu ocazia diferitelor manifestări culturale locale. În acest an şcolar mi-am propus să reactualizez cu preşcolarii şi şcolarii mici un obicei vechi numit Claca, care nu se mai practică astăzi, decăt foarte rar şi şi-a pierdut din autencitate.

Claca este un obicei care presupune o lucrare în comun şi se desfăşura la familiile înstărite care aveau multă treabă în gospodărie. De exemplu, o gospodină (găzdoaie) avea multe pene de făcut. Ca să termine mai repede , dădea o clacă, adică într-o seară oarecare, femeia chema, să o ajute la făcut de pene, fete şi femei din sat. Vestea se răspăndea repede în sat aşa că se adunau multe femei, în special tineret. Şi fiindcă unde era tineret, veselia era la ea acasă se întreţineau cu fel de fel de vorbe de duh, glume, bancuri, se spuneau basme, se cănta sau se istoriseau fel de fel de întâmplări hazlii de actualitate din sat. Bine-nţeles că la clacă participau şi flăcăii din sat care aflau despre eveniment de la fetele de care erau îndrăgostiţi sau de care le plăcea. Aceştia îşi făceau apariţia puţin mai târziu, tocmai la momentul oportun pentru distracţie şi joc. Astfel, după ce terminau lucrul, găzdoaia îi servea cu fel de fel de bucate tradiţionale ca: boabe de porumb fierte pe care se punea zahăr, plăcinte, cocoşi (floricele ), găluşte cu păsat (sarmale), mere, nuci, etc. şi se servea şi câte un pahar de ţuică sau de vin, în funcţie de starea materială a fiecăreia. După ce consumau ceea ce le-a fost oferit se începea jocul şi distracţia continua până la ore târzii din noapte. Claca se tinea de obicei în serile de iarnă ,când noaptea este mai mare. Clacă se organiza şi la tors de lână sau cânepă, depinde la ce activitate avea nevoia gazda şi se repata apoi şi la altă femeie care la rândul ei dădea de veste că face clacă. Acest obicei se practica şi vara, în special, la cosit şi la secerat ,uneori şi la prăşit. De asmenea se organiza clacă la diferite munci agricole pentru preotul satului. Modul de desfăşurare al clăcii se aseamănă cu cel al şezătorii, ceea ce le deosebeşte este faptul că la clacă, scopul muncii desfăşurate este întrajutorarea reciprocă a membrilor unei comunităţi, dezvoltă şi consolidează relaţiile de prietenie şi colaborarea dintre membrii acesteia. Participarea tineretului la clacă şi şezătoare era un prilej optim de alegere a partenerului de viaţă, de legare de prietenii care aproape toate se finalizau cu căsătoria între parteneri. Aici flăcăii îşi căutau viitoarele soţii, căutau fete harnice, lucrătoare şi vrednice, nu era suficient să fie doar frumoase.

Datinile, obiceiurile şi tradiţiile au rolul lor, verificat de-a lungul istoriei în permanenţa culturală a unui neam. De aceea am căutat să cultiv copiilor conştiinţa apartenenţei la o cultură naţională, valoroasă chiar prin diversitatea ei provenită din unicitate. Experienţa dobândită de copii în timpul acestor activităţi organizate în comun le-a dat posibilitatea să trăiască alese sentimente de respect şi preţuire pentru moşii şi stămoşii noştri.

Bibliografie 1. Ghinoiu I., Sărbători şi obiceiuri româneşti, Editura Elion, Buureşti, 2003; 2. Gorovei A., Credinţe şi superstiţii ale poporului român, Editura Grai ţi suflet - Cultura Naţională, Bucureşti, 2003; 3. Marian S. Fl., Sărbătorile la români, vol. 1, Editura Grai şi suflet- Cultura Naţională., Bucureşti, 2001; 4. Nicolau I., Credinţe şi superstiţii româneşti, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000

ASPECTE ETNOGRAFICE ALE LOCALITĂŢII POSMUŞ prof. înv. primar Rodica Hâlmu prof. Doina Macarie Colegiul Naţional ,, Andrei Mureşanu” Bistriţa, Bistriţa- Năsăud Costumul tradiţional. Costumul popular tradiţional era purtat cu respect, nu numai în zilele de sărbătoare, ci în mod curent, în fiecare zi. Piesele tradiţionale care constituiau îmbrăcămintea de sărbătoare au fost confecţionate din bumbac ţesut în casă şi destul de târziu din pânzeturi mai fine, procurate din comerţ. Prin practicarea păstoritului s-a asigurat procurarea fibrelor de lână necesare confecţionării pieselor mai groase şi mai călduroase de îmbrăcăminte ca: sumane, cioareci, zadii, pieptare etc. Textilele casnice, dar şi piesele tradiţionale de port s-au păstrat până în timpuri mai apropiate, unele sunt prezente şi astăzi.

Portul femeiesc. Costumul popular femeiesc se compune din: catrinţă (zadie), cămaşă cu poale, brâneţe (brâu), năframă, pieptar, cojoc, suman, încălţăminte (opinci, cizme, ghete sau pantofi), iar ca podoabe zgarda şi mărgelele. Catrinţa (zadia ) este cu „trup” negru sau vânăt, cu vrâste alese, în partea inferioară, în diferite culori şi terminată cu ciucuri. A fost purtată cu cămaşa cu „cept” care are partea din faţă îngust încreţită, fără a se elimina din material prin vreo răscroire. Peste muchia creţurilor s-a realizat broderia în motive geometrice, predominând culoarea roşie5 la tinere şi negru la bătrâne. Mânecile largi sunt cusute peste cot „pe dos” (o cusătură mai deosebită lucrată pe dosul pânzei, iar pe faţă rămâneau modele albe care se umpleau pe urmă cu mărgeluţe) terminându-se cu fodori.

Poalele sunt prinse de cămaşă care la început avea deschizătura în spate. Portul femeiesc a evoluat la o cămaşă cu gura în faţă, mai comodă la purtat, numită cămaşă „bătrânească”. Era croită dintr-un lat în faţă şi unul în spate, fiecare mânecă din câte un lat, încreţită la gât unde are cusături executate cu aţică neagră în motive geometrice, parte numită „pogmată cu flori”.

Se încheie cu un şnur negru cu ciucuri. Cusăturile se continuă pe mâneci în jos peste cot cu mărgeluţe cumpărate din târg şi cu „satinuri”, iar pe la fodorii se termină cu o dantelă albă.

Mâneca e strânsă cu „lânceţi”.6 Treptat motivele ornamentale au devenit din ce în ce mai complexe, motivele florale fiind stilizate în nuanţe de violet, albastru şi verde, iar fodorul mânecii se micşorează la o lăţime de trei centimetri7 şi terminat cu o dantelă neagră confecţionată în casă, de cele mai multe ori fodorul dispare împreună cu dantela. Poalele erau confecţionate din cânepă sau din bumbac, croite în patru sau şase laţi, încheieturile dintre aceştia erau cusute cu arnici negru, roşu sau cafeniu, ”ceiţa”8 realizată cu croşetul. Mai demult poalele erau prinse de cămaşă şi lungi până aproape de pământ, unele aveau cusături simple în partea de jos şi dantelă. Mai târziu poalele s-au purtat desprinse de cămaşă, împodobite cu motive florale identice cu cele de pe cămăşi. Pe sub cămaşă de la cot în jos până la degete purtau „mânecări”9 prinse cu un şnur după degetul mare, realizate cu croşetul în mai multe culori. Peste zadii se legau cu „brâneţe” care se terminau cu ciucuri şi atârnau peste poale de o parte şi de alta a zadiei şi cu un brâu pe care erau cusuţi bani de argint 10. Zadiile cu 5

Romulus Oşianu – Aspecte privind evoluţia portului popular de la Şieu – Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, în „Anuarul Institutului de Etnografie Cluj” 1969-1970. p. 550 6 inf. Medea Maria, 87 ani, Posmuş 7 Romulus Oşianu – Aspecte privind evoluţia portului popular de la Şieu – Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud, în „Anuarul Institutului de Etnografie Cluj” 1969-1970. p. 550 8 inf. Medea Maria 87ani, Posmuş 9 vezi Anexa nr. 1 10 vezi Anexa nr. 1

„trup”negru sau vânăt11 au patru vrâste cu motive geometrice cele mai vechi, sau ornamente florale multicolore. Zadia a fost purtată în spate, iar în faţă a fost înlocuită cu „şurţul” confecţionat la început din lână, iar apoi din materiale cumpărate din târg (catifea, glot)12. Şurţul avea şi el două sau mai multe „şire cu flori” cusute cu alb. Cu timpul, femeile tinere au revenit la portul zadiilor, atât în faţă cât şi în spate, zadii care sunt acoperite pe toată suprafaţa de vrâste cu spaţii ornamentate cu motive geometrice sau florale. Pieptarele de piele erau ornamentate în motive florale, pe margini se aplica o primă neagră. Mai târziu au început să-şi lucreze pieptare din „barşon” cumpărat şi cusut sau brodat cu mătase în mai multe culori numite „pieptare înfundate”13, deoarece erau încheiate lateral, nu în faţă. După anii 1960 au început să-şi confecţioneze pieptare cu ,,primă” sau ,,zăgară” din piele de miel neagră cele mai în vârstă, albă sau cu o imitaţie colorată cele tinere, cu modele umplute cu mărgele (negre, maro,verzi, albastre, galbene) şi cojoace tot cu „zăgară”, cusute cu mătase şi umplute cu mărgele.Pe timp de iarnă, purtau sumane de pănură de culoare neagră, fără alte ornamente decât şnurul „sarad”, care se cosea la încheieturile laţilor. Încălţămintea tradiţională au constituit-o opincile din piele de vacă sau cauciuc legate de picior cu curele trecute prin nojiţe sau în zilele de sărbătoare cizmele roşii cu ţinte galbene şi cu „flori” la călcâi14 procurate din târg. Pe cap, femeile bătrâne purtau năfrămi negre de lână sau de păr, iar cele tinere în culori mai deschise ornamentate cu ciucuri şi flori. Între cele două războaie mondiale năfrămile purtate în zilele de sărbătoare erau din mătase cu imprimeuri şi ciucuri, şi erau comercializate de către negustorii evrei. S-a mai purtat şi ceapsa,15 împrumutată probabil de la populaţia săsească, dar numai la ospeţe. După anii 1950, s-a purtat o pălărie albă garnisită cu mătase şi cu flori16. Principalul obiect de podoabă al femeilor era „zgarda”17 din bani de argint, formată din unul sau mai multe rânduri. Mai târziu, fetele şi femeile tinere purtau mărgele.

Portul bărbătesc. Costumul popular bărbătesc are ca piese componente: cămaşa bătrânească, curea din piele, cioareci, izmene, pieptar, cojoc, suman, căciulă sau clop, opinci sau cizme.Cămaşa bărbătească veche era fără guler, cămaşă cu „barbură” purtată în special în Posmuş18. Cămăşile s-au făcut apoi cu guler, cusut în motive geometrice în general de culoare neagră, cusăturile se extind pe mânecă de la umăr în jos, pe piept şi pe la poale care ajungeau până la genunchi. La mâneci şi la poale apare o bandă dantelată cu lăţimea de aproximativ un centimetru, lucrată în ţesătura cămăşii numită „ciurel”. 19 Ca şi la cămăşile femeieşti, în timp, cusătura sau broderia este din ce în ce mai bogată executată în motive florale mari de culoare neagră, maro, galbenă, bordo. Peste mijloc, bărbaţii se încing cu o curea lată din piele sau catifea căptuşită cu piele ornamentată în motive geometrice sau florale cu mărgeluţe, în special cei tineri în zilele de sărbătoare. Bărbaţii poartă cioareci albi de pănură ţesută în casă, care de la genunchi în jos sunt încreţiţi lucru considerat de dânşii „decor”20. Mai târziu purtau izmene confecţionate din cânepă sau bumbac. Pieptarele bărbăteşti erau mai lungi decât cele femeieşti iar motivele ornamentale diferite şi culorile mai sobre. Existau şi pieptare înfundate21 din piele care asigură o mai bună protecţie contra frigului. Bărbaţii purtau şi 11

Romulus Oşianu – Aspecte privind evoluţia portului popular de la Şieu – Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud în „Anuarul Institutului de Etnografie Cluj” 1969-1970. p.555 12 vezi anexa nr.2 13 vezi anexa nr.2 14 inf. Medea Maria, 87ani Posmuş 15 Romulus Oşianu – Aspecte privind evoluţia portului popular de la Şieu – Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud în „Anuarul Institutului de Etnografie Cluj” 1969-1970. p.558 16 vezi anexa nr. 3 17 vezi anexa nr. 4 18 Romulus Oşianu – Aspecte privind evoluţia portului popular de la Şieu – Şieuţ, judeţul Bistriţa-Năsăud în „Anuarul Institutului de Etnografie Cluj” 1969-1970. p.558 19 Vezi anexa nr. 6 20 Nestor Şimon – Dicţionar toponiomic, Ed. Napoca Star Cluj-napoca, 2007 p. 232 (vezi anexa nr. 5) 21 vezi anexa nr. 4

cojoace lungi din piele de oaie de culoare albă, ornamentate în motive florale şi ciucuri coloraţi. Cojoacele lungi „bătrâneşti” puteau fi purtate pe faţă sau pe dos, în funcţie de anotimp şi starea vremii. Iarna mai purtau mănuşi de lână cu un singur deget confecţionate în casă. Ca şi la femei, încălţămintea tradiţională au constituit-o opincile din piele legate cu aţe din lână. Mai ales în timpul iernii, mai purtau cizme din piele neagră „birgăle”- după modelul nemţesc. De aici, probabil s-a încetăţenit apelativul pentru posmuşeni ,,tureci”, în timp ce şieuanilor li se spunea ,,feţişori”. Pe cap purtau căciuli din piele de miel de culoare neagră şi mai rar de culoare albă. Uneori, bătrânii purtau căciuli şi vara. Cei tineri aveau pălării „cloape” de culoare neagră cu borduri largi, cele purtate în zilele de sărbătoare aveau panglici ornamentate cu „flori” cusute cu mărgeluţe. Feciorii îşi pun la pălărie şi flori naturale sau artificiale. În zilele de lucru, mai poartă pălării de paie confecţionate în trecut la Jeica.Vechiul port popular conţine atât măiestrie cât şi o stilizare a frumosului, a simplităţii până la arta cea mai desăvârşită.

Meșteșuguri tradiționale – Olăritul Prof. Olariu Liliana, Școala Gimnazială „Miron Costin” Bacău Industria şi produsele sale de serie au provocat o îndelungată şi ireversibilă criză a meșteșugurilor populare. Unele dintre ele au dispărut, altele încă mai supraviețuiesc, anacronice cu vremurile sau ca expresii ale postmodernismului. Puține sunt meșteșugurile noastre populare în care filonul tradițional se manifestă cu vigoarea şi prospețimea pe care le relevă domeniul ceramicii. Situat la cumpăna dintre meșteșug şi artă, olăritul, - această ocupație prin care, din cele mai vechi timpuri, pământul, apa și focul au prins suflet în mâna ţăranului român - se bucură şi astăzi de o largă prețuire.

Olăritul, un meșteșug străvechi Olăritul reprezintă o îndeletnicire pe care noi românii o moștenim din adâncul timpurilor, de la îndepărtaţii noștri strămoși din neolitic, dar totodată a fost şi este una dintre cele mai propice modalităţi de materializare a însușirilor artistice. Prin formă, proporții, decor şi culoare vasele de orice tip au întrunit pe lângă rosturile practice şi virtuți artistice decurgând din știința, inventivitatea şi imaginația meșterului popular, din stăpânirea tehnicilor şi a meșteșugului. Ţăranul din vechime nu se înconjura de lucruri multe, strălucitoare şi moarte. Obiectele lui erau puține la număr, niciodată pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la îndemnă lucrul viu al mâinilor lui care rostuiau materia, înnobilând-o prin efort şi suferință. In acest sens, olăritul este o muncă obositoare ce necesită forță, îndemânare şi cunoștințe deosebite.

De aceea, olăritul este un meșteșug rezervat în exclusivitate bărbaţilor, femeile ajutând eventual doar la decorat.

Meșteșugul olăritului avea în primul rând un rol practic, dar ceramica este folosită şi în scop decorativ, în construcții sau pentru anumite ritualuri. Locuința ţărănească cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, oale enorme în care se pregătea mâncarea pentru sărbătorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucării etc.

Mulțimea vaselor produse îşi poate găsi o explicație în obiceiul ca la nuntă sau la înmormântare acestea să fie sparte. Multe vase se spărgeau şi înaintea începerii postului, pentru ca bucatele mâncate să nu fie puse din greșeală într-un vas vechi şi să se “spurce” cu mâncare “de dulce”. Oalele se adunau în fundul curții şi se spărgeau cu ciomagul, fiind apoi înlocuite cu altele noi. Până şi “prepeleacul” (par cu câteva ramuri în vârful cărora erau agăţate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce au fost spălate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase Olăritul, unelte şi etape Principalele etape ale preparării lutului înainte de ardere (curăţire, dospire, frământare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cuțitoaia, fachiesul, şi plotogul, cornul şi gaița. Nu lipsește nici morișca de mână – râșniţa utilizată pentru măcinarea fină a oxizilor de plumb şi a nisipului sau pietrei ce intrau în compoziția smalţului aplicat pe vase între două arderi în cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit îl deține roata olarului sau roata pentru modelat.

Roata e formată din două discuri, unul mai mic sus şi unul mai mare în partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgărele de pământ, iar discul de jos este mișcat de olar, imprimându-i cu piciorul o mișcare circulară destul de rapid. Astfel, roata se învârteşte, obținându-se forme circulare cu contur regulat.

Să urmărim etapele şi succesiunea lor, prin care lutul simplu, se transformă într-un obiect de artă populară.

Dospirea argilei Argila, de cea mai bună calitate, extrasă din "coasta dealului”, este adusă în curte şi lăsată la "dospit” vreme de câteva săptămâni. In cadrul acestui proces, argila este mărunțită şi udată cu apă la un anumit interval de timp. Apoi, lutul este tăiat în bucăţi mari, bătute cu maiul şi udate.

Frământarea argilei Aceste bucăţi de lut, cunoscute şi sub numele de "turte" sunt aduse în atelier şi așezate pe o platformă de lemn. Urmează frământări repetate cu picioarele, apoi cu mâinile până când

capătă un aspect unsuros. Lutul este apoi tăiat felii cu cuțitoaia, care iarăși se amestecă, şi se baet cu maiul pentru a obține o pastă omogenă. Când olarul consideră că pasta este bună aceasta se împarte în bulgări rotunjiți şi de mărime egală. Dospirea şi frământarea se înscriu printre cele mai importante operații, migăloase şi obositoare, dar care asigură în bună parte calitatea produselor.

Modelarea argilei Bulgării de lut ajung apoi pe roata de modelat. In această etapă foarte importantă este coordonarea adecvată a vitezei roţii cu apăsarea ușoară a bucăţii de argilă şi modelarea treptată a acestuia. Argila se înalţă ca un turnuleț şi din acest moment se acţionează pentru formarea interiorului. Netezirea şi finisarea pereților se face cu o bucată de lemn numită „pieptene” şi cu o bucată de piele „potlogul”. Toate acestea se petrec cu mare repeziciune, modelarea unei străchini simple nu durează mai mult de un minut. Sunt uimitoare trecerile prin diverse forme geometrice, sfera, trunchi de con, cilindru, etc.

Uscarea şi arderea vaselor După modelare vasele se pun la uscat, la umbră, timp de câteva zile. După uscare sunt înmuiate într-o zeamă albă sau roșie, preparată din apă şi humă, numită popular „albeală”, iar în limbajul etnografilor „angobă”. Peste aceasta se aștern ornamentele solare, vasele sunt stivuite, date la cuptor, iar când se folosește smalţul se fac două arderi.

Ornamentarea vaselor In creația sa plastică, olarul a folosit un repertoriu bogat de forme şi simboluri, realizând structuri compoziționale de mare rafinament artistic. Astfel, pe suprafața angobată a vasului erau trasate cu ajutorul cornului sau a pensulei, motive ca meandrul, călita ocolită cu sori, creanga brăduţului, aripa hultanului, pana, ochiul de iepure, șarpele, degetuțele, florile câmpului, folosind nuanțe de alb, albastru şi cafeniu. La final, vasul era impregnat cu un strat translucid de smalt, de bună calitate, ceea ce potenţa rafinamentul artistic al vaselor. Cea mai răspândită tehnică de decorație folosește un corn de vită având în vârf o pană de gâscă. Prin corn se scurge culoarea prin pana de gâscă. Avem astfel o veritabilă peniță. Decorurile fine se pot obține folosind un bețișor din fire de par de porc mistreț.

Un alt tip de decorație se obține prin zgârierea cu un vârf metalic a vasului după înmuierea sa în substanța colorantă, apărând astfel culoarea pastei. O altă tehnică, întâlnită în special în sudul României, constă în aplicarea în relief a unor șnururi, brâie sau rozete de pastă.

Cromatica vaselor de ceramică păstrează tradiții străvechi. Ceramica roșie din sud-vestul ţării este de proveniență romană, iar galbenul, verdele şi albul din diferite centre indică tradiții bizantine.

Toate culorile folosite sunt naturale.

Horezu - vechi centru de ceramică populară Apărut spre sfârșitul sec. al XVIII-lea, centrul de ceramică de la Horezu, considerat cel mai important centru de ceramică din România, a fost specializat inițial în confecționarea străchinilor şi a taierelor, apoi şi-a diversificat producția prin introducerea mai târzie a căniţelor, ulcioarelor, a ghivecelor pentru flori şi a borcanelor de untură.

PROGRAMA DE OPŢIONAL - CALENDARUL POPULAR TRADIŢII ŞI OBICEIURI DE PE SOMEŞ ŞI CHIOAR Prof. Dorca Viuta , Şcoala gimnazială, Mireşu Mare, Maramureş Cursul opţional „Datini şi obiceiuri de pe Someş –calendarul popular” propune valorificarea bogatului tezaur de cultură şi civilizaţie arhaică precum şi talentul şcolarilor.

Trăind în mijlocul realităţilor rurale şi agrare prezente, şcolarii de gimnaziu observă activităţile tradiţionale legate de derularea calendarului popular. În cadrul orelor de limba şi literatura română, economia timpului nu ne permite dezvoltarea acestor teme. Prin activitate sporadică ,de adunare a materialului literar şi muzical,- prin realizarea de portofolii ce conţin texte scrise dar şi melodii înregistrate pe casete şi C.D. - precum şi prin colecţionarea de obiecte artizanale, am aranjat un mic colţ muzeistic menit să evoce viaţa arhaică a satului românesc . Prezentul opţional îşi propune, prin activitate sistematică, recuperarea şi valorificarea mai bună a tradiţiilor prin cunoaşterea nemijlocită a rapsozilor, a bătrânilor din sat. Îşi propune, de asemenea, întărirea relaţiilor dintre şcoală şi comunitatea locală prin sensibilizarea părinţilor şi a altor foruri săteşti la nevoile şcolii. Prin conţinuturi, prezenta programă este structurată pe fazele solare: echinocţiul şi solstiţiul. Se ştie că , din cele mai vechi timpuri, viaţa omului s-a desfăşurat în strânsă concordanţă cu cele patru mari momente astronomice; echinocţiile şi solstiţiile de peste an.

Fiecare moment astronomic este marcat cu sărbători şi activităţi specifice, statornicite de-a lungul mileniilor. Echinocţiul de primăvară (21 martie) este marcat de manifestări şi povestiri despre renaşterea naturii: îngroparea anului vechi-îngheţarea babei Dochia,(mit al etnogenezei poporului român) „babele”, „mărţişorul”, „capul primăverii”, la care se adaugă sărbătorile creştine - „Buna Vestire”şi „ Paştile”. Solstiţiul de vară (22 iunie) este marcat de practici de dragoste, ilustrate prin sărbători cu nume de flori: „Sânzâienele”, „Rusaliile”.

Echinocţiul de toamnă (23 septembrie) este marcat de serbările bahice, precreştine, aduc mulţumire pentru recoltele toamnei. Unul dintre evenimente este „Sureglitul”. Solstiţiul de iarnă (24 decembrie) este marcat de tăiatul porcului act ce mijloceşte mitul solar despre lumină şi căldură, „sărbătoarea ignatului”. Sărbătoarea creştină a „Crăciunului” include ideea de lumină şi căldură aproape de gura sobei. Focul de la tăierea porcului este un foc ritual: închipuie soarele ce intră prin marea poartă a cerului Totodată , activităţile opţionalului de faţă ar deschide noi modalităţi de cunoaştere a personalităţii elevilor, de abordare mai diversificată în cadrul procesului instructiv-educativ dar şi optimizarea relaţiei: elevi – profesori - părinţi.

Anexe: foto, arhiva personală

Acest proiect a fost finanţat cu sprijinul Comisiei Europene.<0} Această publicaţie (comunicare) reflectă numai punctul de vedere al autorului şi Comisia nu este responsabilă pentru eventuala utilizare a informaţiilor pe care le conţine

This project has been funded with support from the European Commission.

This publication [communication] reflects the views only of the author, and the Commission cannot be held responsible for any use which may be made of the information contained therein.