Mirele dispărut 70. Căpitanul dispărut

omul exaltat înghenuchie adăogând: — Binecuvintează-raâ, maestre!

Magul atinse fruntea lui Riche| lien şi rămase pe gânduri. Apoi | schimbând tonul îi zise: — Vă rog să întrebaţi şi pe un aurar; ca nu cumva să fim victime ale unei păreri... Trebuie să avem o siguranţă. Eu n'aş putea să ating cu mâinile mele acest dar al puterilor cereşti...

Pela ora 5, ducele însoţit de

Jean Raffet se urcă în trăsură şi ordonă să-l ducă la cel dintâi giuvaergiu al capitalei. Era în toiul carnavalului, şi pe drum trăsura trebui să oprească de mai multe ori. La un colţ, dând la o parte perdelele de mătasegalbenă ale caretei, văzu un grup care purta, râzând şi chiuind, o tablă pe o prăjină, cu inscripţia: «Stultoriun infinitus est numenis;» — Numărul nebunilor e nesfârşit de mare!

O voce se auzi, stridentă: — «Nebuni pe pământ şi pe ape, i nebuni în aer, în toată lumea; nebuni ici şi colo, nebuni pretutindeni ! Trăiască nebunul nebu.•! nilor, ducele de Richelieu!»

Ducelui i se păru cunoscută | vocea dar nu-i dete atenţie mai departe. La giuvaergiu se convinse că aurul era adevărat; aurarul îi oferi pe bulgăre şease sute de livre, spunând că arareori văzuse un metal mai curat ca i acesta.

Ducele ceru hârtie şi condei; şi scrise chiar acolo, vorbele a| cestea:

«Celui mai mare înţelept al lumii, trimite mulţamirea lui veşnică

Lotus Fraiigois Armând Duplessis I duce de Richelieir .

Jean Raffet luă scrisoarea s'o ducă imediat lui Cesare Pianori.

Acuma nu era om mai fericit în Paris decât ducele, care îşi promitea cu puterea aurului, sa întunece chiar gloria marelui său unchiu, fostul atotputernic ministru al Franţei.

Alhimistul promise elevului său, cum îşi zisese însuşi ducele, ca înainte de cea mai apropiată luna I nouă, să transforme iar argint în aur. Nopţile ce trecură până atunci, le petrecură în convorbiri savante despre scrierile marilor ! maeştri din trecut, pe cari Pia- ! nori îi punea de-asupra tuturor I învăţaţilor vremii de atunci. El j vorbiâ adeptului său despre în- j seninătatea şi influenţa astrelor, j1 precum şi despre lumea spiritelor i şi mijloacele de a o evoca. Dar ||j despre apariţia din retortă şi despre strigătul acela înfiorător din noapte, Cesare Pianori nu voi să i spună nimic, ci rămase posomo- | rât tăcând.

Ducele îl întrebă odată mâhnit ij dacă nu-1 credea destul de vrednic să-l introducă şi pe el in lumea spiritelor? Italianul răspunse a- | proape îmbufnat: — Voi veţi fi odată mai pu- j! ternic decât visaţi; dar nu s'a apropiat încă ceasul când să puteţi sa încercaţi a înlătura vălul de pe cele nepătrunse, fără ca să vă primejduiţi viaţa.

Apoi Pianori sfârşi mai blând: — In curând însă veţi fi în posesiunea unor bogăţii nemaipomenite. Stelele noastre se vor | urca alături; atunci va veni şi