Secretul căutătorului de aur 80. Crima din azilul „Salvărei“

o cină modestă. Când apoi aduse şi un ulcior de vin şi două pahare, îi zise: — Cum vezi, Cesare Pianori, eu sunt tot singur; ştiinţa cere linişte şi reculegere; pasiunile ne abat dela drumul cel bun. In casa aceasta n’are să ne turbure nimenea. Iţi mai aduci aminte de bătrâna gheboasă Miile KlaasPA asurzit cu totul de când ai fost mai pe urmă aici, dar mânile-i sunt încă destul de sprintene ca să ne servească.

Pianori se sili să ia un aer amabil: — Iţi mulţămesc pentru ospitalitate—îi zise. Cred că puţină I odihnă îmi va face bine, după | viaţa agitată pe care am dus-o în : timpul din urmă...

Italianul se uita la bătrânul veşted, prăpădit, din faţa lui. Se gândiâ la cei zece ani cari îl despărţiau, ca vârstă, de această căzătură, şi se întreba dacă asta era şi soarta care-1 aşteptă pe dânsul?...

Mai târziu, când Jan Singhel începu să-l întrebe despre cercetările-i alhimiste şi lăudă progresele mari ale ştiinţei, Pianori se

I

întunecă şi nu răspunse. Micul j bătrân continuă însă să-i povestească despre experienţele pe care le făceâ acuma de un an cu doi prieteni, Simon Enkhuizen şi un german Rosenkreuzer, zis şi Pompilius Musculus.

Numai teama ca să nu ofenseze pe acest bătrân, opri pe Pianori să-i mărturisească, cum că el | pierduse de mult orice speranţă j în transmutarea metalelor şi în descoperirea de leacuri miraculoase. 11 cuprindeâ scârba, când se gândiâ că poate avea să fie silit, ca datorie de ospitalitate, să mai dea o mână de ajutor la toate

'I

prostiile în cari bătrânul acesta ii credea încă.

Insfârşit, Jan Singhel conduse pe oaspele său la culcare, fericit ca Pianori primise să facă a doua zi cunoştinţa lui Pompilius Musculus şi a lui Simon Enkhuizen.

Deşi foarte obosit, Cesare Pia- , nori zăcea, fără a putea închide j ochii, pe patul prea scurt pentru statura lui. Tot ce-1 împresură, îi amintea propria lui ocupaţie de până atunci, de care se îngrozea... Se svârcoleâ în pat dar nu reuşiâ să adoarmă. Rând pe rând îi răsunau în urechi ceasurile pe cari le băteâ orologiul unui turn de biserică din apropiere.

Când lampa începu să fumege, o stinse. Pe fereastră zări o stea roşie. Putea să fie Marte. Cu un zâmbet amar şi cu un sentiment de ruşine îşi aduse aminte de toate bazaconiile ce Ie spusese ducelui de Richelieu despre influenţa acestei plante asupra soartei omeneşti... Strânse pleoapele şi-şi afundă iar fruntea arzândă în perne...

Deodată tresări din somn cu n un strigăt de spaimă, ştergându-şi sudorile ce-i acopereau fruntea. In vis îşi văzuse propria sa figură... Se ridică tremurând, întinzând mâna după hainele sale. Odaia eră plină de lumina lunei. Pianori scoase punga cu ultimii fiorini ce-i rămâneau şi începu ii să-i înşire pe marginea ferestrei. Socotiâ îngrijorat, câte săptămâni sau zile putea să mai trăiască din suma aceasta. Apoi cu un rîs amar puse monetele îndărăt în punga de piele.

Când se culcă iar în pat, sunau clopotele de leturghia de dimineaţă...