Rochia de dantelă a Reginei 79. Demonul circului Angclo

e o chestie a viitorului, astăzi încă cu totul obscură.

«Mărturisirea aceasta o fac înţr'un moment de adâncă îngrijojorare şi rele presimţiri despre soarta^ mea proprie,—şi în acelaş timp în dorinţa de a vă feri să mai cădeţi şi în ghiarele altor şarlatani.

«Mai adaog că eu singur am dat foc pavilionului ca să-mi pierd urma, din moment ce nu mai puteam continua cu scamatoria fabricării de aur; oasele ce s'au găsit acolo, erau ale unui schelet pe care-1 păstram de mult în laboratorul meu.

«Numele meu adevărat nu e i nici Pianori nici Bonatti; afară de , acestea, am mai purtat şi alte : nume false. Originea mea adevărată nu va fi cunoscută nici odată, ; până.voi plecă din această lume, j în care nu mi-a fost întotdeaj una uşor să trăiesc. ! I «Cu acestea, d Ie duce, vă zic adio pentru totdeauna».

In ziua în care ducele de Richelieu primi această mărturisire, | italianul, fugar din Viena, ajungea | spre seară la Amsterdam. Imbă! trânit, gârbov, se strecură spre un i han mai de rând din cartierul ! portului. Nu mai avea în pungă | decât zece fiorini, şi drept orice avere un pistol şi hainele de pe dânsul. Toţi ceilalţi bani, pe care îi luase cu el în grabă din Viena, i s'au furat pe drum. h îşi tocmi "o odaie în hanul acela mizerabil, apoi plecă să mai facă o plimbare pe străzile oraşului.

Când ajunse în piaţa îngustă dinaintea Bisericii vechi, — simţi deodată o mână apăsându-i-se pe umăr:—Cesare Pianori, ce întâmplare fericită te aduce Ia Amster- 1 dam ?

Italianul, tresărind din gândurile-i negre, se întoarse în faţa unui omuleţ de statură mijlocie, slab, pe care dela întâia vedere nu-1 recunoscu. II privi cu sprâncenele încreţite, apoi zise încet, obosit: —Jan Singhel, eşti primul cunoscut pe care-1 întâlnesc. — Eşti de puţin timp aci? întrebă omuleţul ridicând faţa-i plină de creţuri, cu nasul coroiat, spre înaltul Pianori;—pot să sper că vei veni să locuieşti la mine? N’ain să-ţi ofer decât , o odăiţă, dar voi j face totul ca să fii mulţamit.

Cesare Pianori se gândi. Când | fugise din Viena, avea de gând să treacă în Anglia, unde să în- I ceapă o viaţă nouă, fără înşelăciuni şi falsuri; dar pierzându-şi banii, nu se mai putea gândi la aşa ceva. La Amsterdam nu era sigur că nu va fi urmărit. Totuşi perspectiva de a locui gratuit la Jan Singhel îi surâse pentru moment. Ca să-şi mascheze starea de mizerie în care se găsîâ, răspunse:

!,

— Dar trebue să mă primeşti aşa cum sunt, căci cuferele-mi sunt încă pe drum.

Jan Singhel părea foarte fericit de această întâlnire cu alhimistul pe care-1 socotiâ un mare învăţat.

Când se găsiră faţă, în faţă la o masă pe care ardea o lampă de ulei, Jan Singhel, care îşi pusese nişte ochelari mari legaţi în corn, ce îi dau aparenţa unei bufniţe, observă faţa amărâtă a lui Pianori. Dar nu voi să-l inoportuneze cu întrebări, ci îi oferi