Aparatul fotografic trădător 82. Regele Criminalilor

ii

;; :îii ii iiiiiini

11

!!

ÎS

REVOLUŢIONARUL

— de LEON TOLSTOI

Era prin anii şaptezeci, când lupta dintre revoluţionari şi guvern se înverşunase cumplit.

Guvernatorul general din provinciile de sud, un bărbat puternic, sănătos, cu mustăţile lungi, atârnând, cu expresia feţei rece şi severă, răsfoia printre hârtiile lui, pe cari i le adusese secretarul său. Era seară, şi lampa aprinsă arunca lumina ei vie, de sub abajurul verde, peste decoraţiile care străluceau pe haina militară a omului de arme.

Printre actele răsfoite, pe cari generalul trebuia să le iscălească, eră şi o sentinţă de moarte. Tânărul absolvent al Facultăţii de drept, Anatol Svietoglub, în etate de 25 de ani, fusese condamnat la execuţie prin ştreang.

Mama lui ceruse de două ori intrare la general, dar el n’o primise.

Citind acum această condamnare, îşi simţi pieptul înăbuşit. Inima începu să-i bată cu violenţă. îşi reaminti că mai văzuse odată un spânzurat, făcându-şi datoria de soldat şi asistând la o astfel de execuţie, — şi îl umpluse groaza....

Ar putea să-l cheme pe secretarul său şi să schimbe sentinţa... Sună. Cu paşi repezi, apăru ordonanţa.... — Mai este aci Ivan Matveicoviei ? — Nu, Excelenţă. D-l secretar a plecat.

Generalul rămase pe gânduri: — Nu, nu se poate ! îşi zise apoi murmurând. îşi aduse aminte de ultimalui audienţă la împăratul şi de vorbele aspre ale suveranului : — Mai mulla severitate!

Generalul îşi plecă capul. — Hm... Ceaiul e gata? — Este servit Excelenţă. — Bine. Poţi pleca.

Şi cutpaşi hotărîţi Generalul se îndreptă spre sala de mâncare unde îl aşteptau soţia şi fiica lui dimpreună cu logodnicul acesteia din urmă,

Luă ceaiul, glumi şi ascultă muzică.

— Doamne, nu ! Asta nu se poate, nu se poate! Ei nu vor cuteza să facă una ca asta !—strigă disperată mama condamnatului, în spasmuri de plâns şi râs bisteric.

Eră o femeie frumoasă, tânără încă, deşi buclele-i negre începuseră să-i albească pela tâmple. Înspăimântător eră chinul ei, când auzise vestea grozavă a condamnării fiului iubit. Tremură toată şi convulsiv îşi ridica mâinile implorând ajutorul doctorului, un prieten al casei care căuta s’o liniştească cu picături de valerianat.

Anatol Svietoglub eră liniştit. Numai gândul la durerea mamei îl turbura, după ce i s’a adus sentinţa cu hotărîrea că cbiar în dimineaţa zilei următoare va fi executat.

Frumosul, pătimaşul tânăr îşi închinase sufletul curat cauzei drepte a poporului. Luptase contra tiraniei şi a omorurilor nedrepte. Cu pasiune îşi iubia poporul şi toată activitatea vieţii lui fusese pentru luminarea lui.

El îşi dăduse seama de ceea^ ce putea să-l aştepte. Fusese pregătit.

Şi acum că soarta îl ajunsese, nu