Actualitate
Delictul de iubire
1
Alice Valeria Micu
„Că vinovat e tot făcutul, Şi sfânt, doar nunta, Începutul.”
Ion Barbu, Oul dogmatic
Ne plac citatele. Repere ale culturii noastre generale, dovezi ale aplecării spre lectură, ele nu sunt neapărat probe irefutabile de inteligenţă, de rafinament. Poate de măiestrie în a le plasa la momentul şi locul potrivit, probă a judecăţii, a capacităţii de receptare. Ele sunt, totuşi, un bun punct de pornire atunci când avem nevoie de argumente care să ne susţină ipoteza, astfel că apelăm la instanţele unanim acceptate. Dacă ar fi să demarez o demonstraţie pentru a justifica coagularea celor doi termeni din titlul de mai sus, un verdict sui generis, aş putea aduce în discuţie definiţiile celor două noţiuni. Dacă delictul e izvor de intrigi şi are o descriere mai puţin discutabilă (să mă ierte specialiştii în jurisprudenţă, care, sunt sigură, ar putea dezbate îndelung faţetele delictului!), iubirea are milioane de definiţii, mai ales atunci când vorbim despre iubirea ca stare afectivă între două persoane compatibile a crea un cuplu. Şi aici putem vorbi nu doar de doi îndrăgostiţi, ci şi de un copil şi un părinte, de fraţi, de surori, de prieteni. Dar sunt multe feţe ale iubirii despre care vorbim tot mai rar, le exersăm tot mai puţin, renunţând cu prea multă uşurinţă la ceea ce alţii au preţuit cu sângele lor. Da, doamnelor şi domnilor, despre iubirea de patrie vorbesc. Ştiu, e desuet sau de-a dreptul periculos să vorbeşti despre iubirea de patrie acum, când internaţionala contemporană înghite cu lăcomie graniţe, principii, libertăţi, autonomie, morală, gândire critică, inteligenţă, valori, tradiţii.
Acceptăm „Amor omnia vincit”, dar uităm „Amor patriæ nostra lex” Iubirea de patrie nu se măsoară doar în litri de sânge vărsaţi pentru apărarea ei şi în kilometri pătraţi de pământ eliberaţi, ci şi în slujirea limbii naţionale. Iau la întâmplare un aspect. Meseriile, funcţiile, atribuţiile, obiectivele au tot mai mult denumiri din alte meleaguri. Ce să-i faci, sună prost, prea concret, prea deranjant pentru amatorii meandrelor lingvistice cu sonorităţi anglo-saxone. N-am nimic cu limba engleză, dar nu ştiu cum se face că alte popoare ale bătrânei şi mult încercatei Europe exersează cu dem-
nitate mândria de a aparţine unui popor, vorbind, cântând, iubind în limba lor, numai noi nu. Nouă ni se pun (şi cel mai adesea o fac nou-conformiştii, cozile de topor din interiorul graniţelor ţării) etichete ideologice de extremă dreaptă de câte ori se vorbeşte cu afecţiune despre ţară, de câte ori dorim mai multă limbă română, mai curată, mai limpede. Mai mult, etichetele extremei drepte sunt fluturate când vine vorba despre adevărul istoric, tradiţii, viaţă spirituală de substanţă, dublate de acuzaţia de medievalism. Şi atunci vin şi vă întreb: de ce e iubirea de patrie un delict? Ce e atât de eronat, de strâmb, încât legătura afectivă cu pământul, cu părinţii, cu strămoşii, cu trecutul, cu limba să fie automat bune de pedepsit? Sărmanii latini, din care ne place să cităm, nu ştiu că au susţinut inconştient extrema dreaptă, că iubirea de ţară va deveni o ideologie punibilă. Cei care mai simţim zvâcniri de respect naţional pentru această ţară ar trebui să ne pregătim palmele pentru ca stegarii lumii noi să ne aplice lovituri cu liniarul a toate îndreptător. Particularitatea delictului față de alte infracțiuni (așa-numitul cvasidelict) este intenția de a face rău, vinovăție, fără de care, cu câteva excepții, nu există nicio răspundere, cam asta e definiţia acceptată. Aşadar, dacă afirmând iubirea de patrie nu intenţionezi să faci rău nimănui, n-ar trebui să fii tras la răspundere, nici pedepsit. Privind din alt sens, cui şi în ce fel îi poate face rău iubirea mea faţă de ţară? Pe cine deranjează atât de mult dacă eu spun: „Îmi iubesc ţara, îmi respect strămoşii, le onorez sacrificiul”? Un şir de întrebări la care nu-mi vor răspunde vânzătorii de ţară, de neam, grăbiţi să tranzacţioneze trecutul, cu mama şi tatăl, cu satul care le pute, cu neamul de care se ruşinează, cu pământul pe care-l otrăvesc. Nimic din casa părintească şi din casa cea mare a patriei nu le e sfânt. La bursa viitorului n-au acţiuni, căci nu lasă în urmă fii şi fiice de care să le pese, şi seamănă moarte la tot pasul cu un dispreţ suveran. Mai pun o întrebare ca o piatră de mormânt la căpătâiul unei patrii muribunde: cu ce ai greşit, Românie, faţă de copiii tăi de azi? Am un obicei prost: cercetez presa primei jumătăţi a secolului trecut. Patriotismul nu era o ruşine, l-au asumat toate ideologiile veacului. Citesc articole ale marilor personalităţi, poezii, scrisori de pe front şi nu pot să nu simt vibranta lor iubire. „Să dăruieşti totul, să sacrifici totul fără speranţă de răsplată; asta înseamnă iubire”, spunea Albert Camus şi nu pot să uit că atunci când au plecat la război, soldaţii n-au mizat 199
