Imelda Chința, Poemul – metaforă a căutării

Poemul - metaforă a căutării

imelda chințA

Editura Neuma găzduieşte volumul de versuri semnat de Marilena Apostu, Orașul cu femei triste, apărut în 2021. Autoarea debutează editorial în 2019 cu Iubește-ți aproapele, iar Opt tăceri este cartea publicată la Editura Vasiliana `98, 2020.

Lirismul Marilenei Apostu are dimensiunea unei sobre autodefiniri, poetul şi omul se află într-o relație de complementaritate, dar şi într-o permanentă căutare a sinelui, a echilibrului, a sensului în univers. Iubirea şi sentimentul acut al singurătății sunt temele predilecte în jurul cărora se coagulează discursul poetic, într-o rostire gravă, cu inflexiuni melancolice şi stări contradictorii. Timpul trecut se malaxează cu cel prezent, al regretelor, al nostalgiilor, iar ființa este surprinsă în reeditarea unei biografii cu iz sentimental. Suferința interioară este acaparatoare, sfera s-a scindat şi nu mai are capacitatea de a se realcătui la modul armonic, mirabil. Nici lumina nu mai reprezintă speranța, ci tristețea metafizică: „Între mine şi tine respiră o întrebare./.../ Lumina e amară ca o frunză de nuc”; „Încă un zâmbet crapă-n oglindă şi nici nu mai ştiu/ câte vieți au trecut de când păşesc/ cu ochii închişi către tine”; „Mi-am luat concediu să mă pot gândi la tine,/ ce faci cu gândurile astea: mi-am zis,/ nu vezi că oamenii calcă pe ele?/ Strigătul dărâmă oraşul”; „Simt viața mototolită lipită de trup şi mă gândesc/ la drumul pe care niciodată n-am umblat împreună”.

Verbul retrospectiv guvernează existența frământată ce se hrăneşte din clipe şi momente. Lirismul cultivat de autoare se află în anticamera intimismului, infuzat de trăiri când clare, când divergente. Frazarea poetică alunecă spre patosul expresionist, spre melancolia romantică, dar şi spre decadența simbolistă. Iubirea este evanescentă, iar căutarea febrilă, hipnotică: „Bărbații din lumea mea au trecut în iubiri odihnite./ Sunt o somnoroasă căutând miere în tremurul tău./ Cine să mă pedepsească?/ Astăzi voi avea grijă ca moartea să nu se simtă grozav./ lacrimi curg ca un câine câinesc”.

Poemul devine universul compensator, iar poezia un mod de manifestare al frământărilor interioare. Ea nu este percepută ca având un rol taumaturgic, este, în definitiv, o confesiune cu scop eliberator: „pe masă doar câteva şoapte uitate/ de un crin înflorit şi poemul scris/ într-o lacrimă necunoscută”. Iubirea este şi ea retrospectivă, o fotografie rememorată ce erodează ființa pe interior, iar suferința devine carnală, viscerală. Sentimentul solitudinii este plenar: „Nu credeam că singurătatea are atâtea riduri”; „Singurătatea alăptează frica din mine”; „Rândurile astea/ se umplu de apă şi mă împiedică să ajung la tine./ Suntem atât de singuri!”. Simțurile sunt dilatate, iar iubirea – o fata morgana în arşița deşertului interior. Poeta sondează subteranele unui suflet frământat, a unui trecut ce a lăsat note grave şi răni adânci. Discursul ia pe alocuri amplitudine, iar tonul este lancinant. Iubirea devine ea însăşi un perpetuum imobile, în jurul axei ei se țese gradual volumul, e căutată, intuită, râvnită: „Mi-e dor de tine,/.../ De când ai plecat rănile mele s-au îndrăgostit/ de fotografia cu două emoții fragile”.

Autoarea este preocupată de esența lirică, de emoție, infuzând versurile cu o evidentă latură biografică pe care-şi grefează discursul. Sondează trăirile, le topeşte apoi în distileria logosului, turnându-le într-o poetică sentimentală. Marilena Apostu are viziunea neîmplinirii şi resimte neputincios spațiul golului, vidul dintre identitate şi alteritate. Spațialitatea creionată între cei doi poli este de natură afectivă. Strigătul disperat al ființei rămâne fără ecou, iar tristețea este valpurgică: „Pe aici nopțile sunt tot mai lungi, tot mai reci,/ carnea mea caută căldura versului tău./ albele mângâieri cu care m-ai învelit la plecare/ s-au zdrențuit”; „rănile noastre/ s-au regăsit în vina de a fi însingurați”. Poetul este un Orfeu însingurat ce îşi cântă pe portativul lirei sale solitudinea. Erosul îi este refuzat de Hades, care l-a înlănțuit, iar eliberarea devine imposibilă: „Cine a spus că ai murit?/ Povara aceasta strigă că a fost muşcată./ O femeie îşi caută/ în lume dafinul binecuvântat de noapte”; „Ai plecat/ ca o umbră mai tristă ca tine/ nemângâiată de ninsoare, acum păşesc/ în căutarea ta, gândurile nu se mai potrivesc”.

continuare pe www.caietesilvane.ro