Cronica literară
Poemul - metaforă a căutării Editura Neuma găzduiește volumul de versuri semnat de Marilena Apostu, Orașul cu femei triste, apărut în 2021. Autoarea debutează editorial în 2019 cu Iubește-ți aproapele, iar Opt tăceri este cartea publicată la Editura Vasiliana `98, 2020. Lirismul Marilenei Apostu are dimensiunea unei sobre autodefiniri, poetul și omul se află într-o relație de complementaritate, dar și într-o permanentă căutare a sinelui, a echilibrului, a sensului în univers. Iubirea și sentimentul acut al singurătății sunt temele predilecte în jurul cărora se coagulează discursul poetic, într-o rostire gravă, cu inflexiuni melancolice și stări contradictorii. Timpul trecut se malaxează cu cel prezent, al regretelor, al nostalgiilor, iar ființa este surprinsă în reeditarea unei biografii cu iz sentimental. Suferința interioară este acaparatoare, sfera s-a scindat și nu mai are capacitatea de a se realcătui la modul armonic, mirabil. Nici lumina nu mai reprezintă speranța, ci tristețea metafizică: „Între mine și tine respiră o întrebare./.../ Lumina e amară ca o frunză de nuc”; „Încă un zâmbet crapă-n oglindă și nici nu mai știu/ câte vieți au trecut de când pășesc/ cu ochii închiși către tine”; „Mi-am luat concediu să mă pot gândi la tine,/ ce faci cu gândurile astea: mi-am zis,/ nu vezi că oamenii calcă pe ele?/ Strigătul dărâmă orașul”; „Simt viața mototolită lipită de trup și mă gândesc/ la drumul pe care niciodată n-am umblat împreună”. Verbul retrospectiv guvernează existența frământată ce se hrănește din clipe și momente. Lirismul cultivat de autoare se află în anticamera intimismului, infuzat de trăiri când clare, când diver-
gente. Frazarea poetică alunecă spre patosul expresionist, spre melancolia romantică, dar și spre decadența simbolistă. Iubirea este evanescentă, iar căutarea febrilă, hipnotică: „Bărbații din lumea mea au trecut în iubiri odihnite./ Sunt o somnoroasă căutând miere în tremurul tău./ Cine să mă pedepsească?/ Astăzi voi avea grijă ca moartea să nu se simtă grozav./ lacrimi curg ca un câine câinesc”. Poemul devine universul compensator, iar poezia un mod de manifestare al frământărilor interioare. Ea nu este percepută ca având un rol taumaturgic, este, în definitiv, o confesiune cu scop eliberator: „pe masă doar câteva șoapte uitate/ de un crin înflorit și poemul scris/ într-o lacrimă necunoscută”. Iubirea este și ea retrospectivă, o fotografie rememorată ce erodează ființa pe interior, iar suferința devine carnală, viscerală. Sentimentul solitudinii este plenar: „Nu credeam că singurătatea are atâtea riduri”; „Singurătatea alăptează frica din mine”; „Rândurile astea/ se umplu de apă și mă împiedică să ajung la tine./ Suntem atât de singuri!”. Simțurile sunt dilatate, iar iubirea – o fata morgana în arșița deșertului interior. Poeta sondează subteranele unui suflet frământat, a unui trecut ce a lăsat note grave și răni adânci. Discursul ia pe alocuri amplitudine, iar tonul este lancinant. Iubirea devine ea însăși un perpetuum imobile, în jurul axei ei se țese gradual volumul, e căutată, intuită, râvnită: „Mi-e dor de tine,/.../ De când ai plecat rănile mele s-au îndrăgostit/ de fotografia cu două emoții fragile”. Autoarea este preocupată de esența lirică, de emoție, infuzând versurile cu o evidentă latură biografică pe care-și grefează discur199
7
Imelda Chința
sul. Sondează trăirile, le topește apoi în distileria logosului, turnându-le într-o poetică sentimentală. Marilena Apostu are viziunea neîmplinirii și resimte neputincios spațiul golului, vidul dintre identitate și alteritate. Spațialitatea creionată între cei doi poli este de natură afectivă. Strigătul disperat al ființei rămâne fără ecou, iar tristețea este valpurgică: „Pe aici nopțile sunt tot mai lungi, tot mai reci,/ carnea mea caută căldura versului tău./ albele mângâieri cu care m-ai învelit la plecare/ s-au zdrențuit”; „rănile noastre/ s-au regăsit în vina de a fi însingurați”. Poetul este un Orfeu însingurat ce își cântă pe portativul lirei sale solitudinea. Erosul îi este refuzat de Hades, care l-a înlănțuit, iar eliberarea devine imposibilă: „Cine a spus că ai murit?/ Povara aceasta strigă că a fost mușcată./ O femeie își caută/ în lume dafinul binecuvântat de noapte”; „Ai plecat/ ca o umbră mai tristă ca tine/ nemângâiată de ninsoare, acum pășesc/ în căutarea ta, gândurile nu se mai potrivesc”. continuare pe www.caietesilvane.ro
