Solilocvii inutile
Eseu 39
Ioan F. POP
Nu există nici o scuză pentru a fi ticălos, cafard, după cum nu există nici un motiv pentru a nu fi ireproşabil. Nu există argumente în favoarea răului, după cum nu există imposibilităţi în a face binele. Omul s-a baricadat inavuabil în sofismele răului şi a uitat posibilităţile binelui. Uşurătatea facerii răului şi dificultatea înfăptuirii binelui îşi găsesc cele mai umane justificări. S-a ajuns ca un om bun să fie considerat acela care nu îţi face (încă) răul. Binele, în absolut, e de căutat doar în poveşti şi în mituri. Unii s-au degradat atît de mult atitudinal şi comportamental, încît nu a mai rămas din ei decît scheletul imoralităţii. Aceştia bîntuie prin lume ca nişte umbre fantasmagorice cu ochii fixaţi pe propriul interes, ahtiaţi patologic după putere, prestigiu şi glorie, hipnotizaţi de propria egocentricitate. Infestează lumea cu prezenţa lor malefică, terfelesc şi ultima fărîmă de umanitate. Fac din rău o necesitate. Numai că, era de părere Epicur: „Necesitatea e un rău, dar nu există nici o necesitate să trăieşti cu necesitatea”. * Cum putem salva individul uman din vidul conceptual al umanităţii, cum îl putem rupe de generalitatea teoretizantă care îl anihilează? Problema e că umanitatea nu se mai referă strict la om – chiar şi religia face din el mai mult o anexă intercesoare –, ci la o fantoşă obţinută prin clonare dintr-o umbră a acestuia. Omul nu mai este problema strictă a umanităţii, principala ei preocupare. Acesta este doar un pretext ideologic, antropologic, cultural de a deplînge o absenţă. Mulţi iubesc umanitatea pe măsură ce urăsc omul. Omul ar trebui, ocolind umanitatea, să se întoarcă la om. Dacă mai poate fi găsit… * Mi-am estompat treptat reacţiile organice la realităţile exterioare, înlocuindu-le cu reacţii pur livreşti. La palmele alterităţii agresive reacţionez cu ajutorul cuvintelor. Am degenerat din datele biologicului în cele ale textualităţii. În loc să (mai) întorc creştineşte obrazul, întorc serafic pagina… * Mi s-a reproşat, mai direct sau mai voalat, moralismul ţărănesc şi intransigenţa scripturală, inadvertenţa, retractilitatea şi izolaţionismul, mi s-a făcut imputaţiunea că sînt foarte, că sînt prea… că practic un elitism inflexibil, un criticism prea sobru, că nu vreau să mă pup cu toţi în piaţa endependenţi… Ce mai, re-
proşuri peste reproşuri, pe care eu le primesc voios, aproape onorat… * Orice act creativ vine întotdeauna prea tîrziu, pentru că nu i-au mai rămas decît resturile unei recreativităţi. Totul a fost creat, cu excepţia nimicului disponibil, care rămîne în veşnică ne-creare. Nimicul rămîne disponibilitatea pură a creaţiei, asumpţia imboldului gratuităţii originare. Doar el mai oferă şansa posteorităţii creative. Doar din el mai poate fi scoasă creativ o lume. Cu toate că nu este, nimicul îşi manifestă inextingibil prezenţa. Deşi omniprezenţa lui Dumnezeu trebuia să anuleze ipso facto nimicul absolut, dizolvîndu-l în el însuşi. Într-o lume făcută, doar amînarea, non-facerea, negaţia, contrafactualitatea, destrucţia mai pot atinge originalitatea. Orice facere se avîntă în hăul non-necesităţii. Facere care des-face totul pînă în punctul zero al creativităţii. Acolo unde putem da peste Dumnezeu sau peste Nimic. Deşi, la facerea lumii, se pare că Dumnezeu a întîrziat puţin… Întrebarea dacă acesta regretă actul creaţional rămîne una cu sens, chiar dacă niciodată nu vom afla răspunsul la ea. Acest regret ar putea îmbrăca forma răului în lume, a de-cuplării acesteia de la continua creaţie divină, punînd-o, ca pe o carte încheiată, în rafturile pierzaniei. După cum se pare, Dumnezeu nu mai citeşte lumea. O răsfoieşte doar din cînd în cînd, tot mai plictisit. Aşa după cum s-a spus, în absoluta lui libertate, Dumnezeu putea şi să nu creeze. Putea să stea singur în veşnicia sa, fără acompaniamentul agasant al unei creaţii ratate. Putea să aştepte etern în intervalul non-opţiunii, în armonia perfectă a increatului. Din acelaşi miracol al libertăţii creării lumii putea porni, la fel de îndreptăţită, şi non-creaţia sa. Dorinţa de perfecţiune creativă nu este decît încercarea de a recupera perfecţiunea nimicului originar. Creatorul a pus nimicul la dispoziţia posibilităţilor imperfecte ale lumii. Imperfectibilitatea actului creativ poate da măsura restului inexprimat rămas intact. Puţinul care s-a creat este susţinut de imensitatea a ceea ce s-a ratat, de tot ceea ce zace ca potenţă în background-ul neexplorat. Puţinul unei creaţii este potenţat de imensele lui nerealizări. Orice operă creată, chiar şi cea divină, arată doar cît de puţin a putut cuprinde din imensitatea posibilităţilor ei, conturează liniile unui modus operandi. Ea reprezintă maximalitatea minimului ei operaţional. 199
