Cronica literară
După peretele lumii
3
Viorel Mureşan
O definiție a artei poetice, în care sunt avute-n vedere virtuțile ei cathartice, ni se pare titlul celui mai nou volum de versuri al lui Ioan Matiuț, Contraatacul de panică, Editura Tracus Arte, București, 2020. Având subtitlul Poeme vechi și noi, cartea e o antologie alcătuită pe baza a șase volume, apărute între 1996 și 2015, la care se adaugă 27 de poeme, probabil inedite, așezate sub genericul imprimat și pe copertă. Un capitol de referințe critice (selectiv), precum și o fișă biobibliografică, vin să completeze relieful unui medalion literar într-o discretă desfășurare. În noua configurație, poemele preiau, uneori cu modificări abia sesizabile, titlurile volumelor din care provin, numerotate cu cifre arabe. Antologia de față dovedește că evoluția autorului n-a cunoscut mari cotituri; tematic și stilistic ea a curs fără convulsii, încât la o notă din 2005 a poetului Ion Mureșan ar mai putea fi spuse doar impresii de lectură foarte subiective: „Poemele lui Ioan Matiuț sunt atât cât trebuie să fie. Este foarte greu, îți trebuie o mână de maestru ca să poți, în câteva cuvinte, să transmiți chiar și sentimente. Nu numai scintilație spirituală; Aceste scintilații au încărcături uneori melancolice, alteori ironice, o lucrătură de bijutier în filigran. O poezie fără sonoritate prea mare la lectură, la cititul cu voce tare, dar care reușește să facă implozie. Nu este un spectacol interior, ea intră în tine și fără să-ți solicite eforturi îți produce bucurii. Un poet pe care îl invidiez pentru aproape fiecare poem din carte. A scrie sec, a pune gândul deasupra, este un semn de maturitate poetică.” Adesea, titlurile ciclurilor de poeme sunt esențiale pentru atribuirea unor sensuri. Pentru că, trebuie să spunem din capul locului, tehnica poetică a lui Ioan Matiuț constă
în punerea în ramă a unor peisaje, de obicei, sufletești. În primul grupaj, lumea văzută, dar mai ales cea imaginată, se organizează în jurul „stâlpului de sare”. Acesta devine un simbol puternic, format prin aglutinarea altor două purtătoare de sarcini plurisemantice. Însă, a zăbovi în exerciții hermeneutice prea lungi, aici, ar semăna cu prezența unui elefant între porțelanuri fragile. Mai bine să poposim o clipă asupra felului de-a vedea universul în care trăim, așa cum ni-l propune poetul. E o imagine a lumii răsturnată, dar nu de tot, ci numai pe-o dungă: „atârnă un perete într-un cui/ o oglindă se privește în mine/ nu știu de ce nu mai pot să mint/ stau și văd cerul cum/ trece prin păsări/ mereu înspre altceva” (stâlp de sare 4, p. 8). Ca și în alți „stâlpi de sare”, și aici se simte năzuința comunicării între teluric și cosmic. Iar în stâlp de sare 7 descoperim un peisaj marin, atras în imaginarul poetic, poate, de simbolistica sării: „stau la geam și privesc marea/ valuri se sinucid la țărm/ o corabie se leagănă aievea/ iar vântul încearcă să șteargă/ păsările de pe cer// la noapte s-ar putea/ să mă ascund în visele tale” (p. 11). Câtă vreme oricare poet se hrănește din revelație, o temă niciodată epuizată rămâne umbra. Prezența ei poate dezvălui și legăturile tainice ale poeziei cu pictura. Următoarele douăzeci de poeme din Contraatacul de panică poartă titlul umbră. Constatăm, din primul poem, că mereu, la o imagine a lumii se adaugă omul, ca figura din oglindă, în care are loc evenimentul cunoașterii: „semnele sunt încă bune/ cerul este deasupra/ încărcat cu păsări/ pământul/ cu plante/ animale/ altele// și oamenii/ care văd/ toate acestea” (umbra 1, p. 16). Tratarea divinității ca subiect poetic poate zdruncina întregul psihism al individului, provocând angoasă: 199
„sus/ numai tu/ jos numai tu/ unde să mă mai ascund/ Doamne” (umbra 8, p. 23). Ochiul, la rândul lui, pășește în plan simbolic în relație cu umbra, vădind tendințe transcendente: „ochiul meu/ vede/ ceea ce vrea/ cel/ ce vrea/ ca ochiul meu/ să vadă” (umbra 16, p. 31). Anunțând, oarecum, următorul ciclu, motivul vederii ajunge să exprime cinetica existențială cu legiunea de spaime de care e însoțită: „a sfâșia/ vederea/ încercând să/ scapi” (umbra 18, p. 33). O caracteristică a poeziilor lui Ioan Matiuț este de-a lăsa impresia că sunt scrise… „dintr-o privire”. Adică, asemenea haiku-ului, surprind o clipă esențială din existența lumii. Intitulat chiar așa, priviri, (2003), al treilea volum din care s-a operat selecția oferă un eșantion de poezie în stare pură: „plouă/ și tu curgi/ pe obrazul/ meu” (privire 18, p. 53). Legată de cel mai acut și cel mai roditor, artistic, dintre simțuri, văzul, privirea poate funcționa și ca anamneză a auzului, ranforsând imaginea artistică: „noapte// între noi un tren/ bate câmpii” (privire 20, p. 55). Odată cu grupajul din placheta între ceruri (2009) apar semnele narativității. Tot pe spații
