6 Cronica literară
Solitudinea povestașului de cursă lungă
Carmen Ardelean
Locul desfătărilor. Povestiri cu tâlc, Leon-Iosif Grapini Că prozatorii ardeleni au o formulă narativă în care sunt, de multe ori, vizibile intenția moralizatoare, atenta aplecare asupra lumii, molcoma disecare a evenimentelor o dovedește și recentul volum semnat de Leon-Iosif Grapini. Locul desfătărilor, apărut în 2021, la Editura Școala Ardeleană, în colecția Școala Ardeleană de Proză e o carte-eveniment, e modul inedit în care autorul a ales să marcheze artistic aniversarea a 60 de ani. De altfel, sursa autobiografică e nu doar mai vizibilă, ci și deplin asumată, ceea ce plasează povestirile din acest volum pe linia realismului poate mai puțin magic decât în volumele anterioare, dar, cu siguranță, autentic. Subintitulat Povestiri cu tâlc, volumul reunește douăzeci de proze scurte, parcă un omagiu adus celor douăzeci de ani de la debutul în proză, scrise în stilul ce l-a consacrat deja, care i-a adus numeroase premii literare și care a determinat-o pe Irina Petraș să-l considere, pe drept cuvânt, „un prozator dintre cei mai buni” și să aprecieze, în textul escortă de pe coperta a patra, acea „plasticitate vag-agresivă, masivă și delicată, deopotrivă, a frazei, împreună cu știința rară de a transcrie și înscena dezlănțuit limbaje”. Bistrițean din magica zonă a Rodnei, comuna Șanț, prozatorul Grapini alege să nu convertească la civilizație, la urban, cărțile sale, ci să devină un autentic rapsod al spațiilor originare și originale transilvănene, în cel mai complet sens al cuvântului, să secularizeze limbajul și mentalitatea unei lumi a cărei evanescență îl întristează
și ne înfioară. Atunci când spațiul surprins este cel citadin, uneori casnic, alteori cazon, e vizibilă antifraza care e, aș îndrăzni să afirm, alături de dialogul îngropat, marca deja recognoscibilă a stilului. În mod interesant, lumea civilizată e surprinsă cu vădita intenție de a-i sublinia nonvaloarea, lipsa de autenticitate, de coerență, de profunzime, în deplin contrast cu esențele, simbolurile, sensurile lumii arhaice. O lume pervertită la superficial, la aparență, la un primitivism atitudinal și de acțiune, o lume desacralizată, ce destramă, prin dezinteres, ignoranță, țesătura odinioară solidă a caracterului uman. Pentru cititorul fidel prozei lui Grapini, subtitlul explicit „povestiri cu tâlc” e superfluu, căci intenția autorului e, în fiecare dintre volume, de a reclădi o lume în care anecdoticul, fabula sunt motoarele și compresoarele, alfa și omega. Ceea ce e nou, în acest volum, e modul în care alege să materializeze fabula, prin delegarea instanței supreme narative unor naratori inediți. E aici o tehnică rar întâlnită, a substituirii clasicului narator-martor sau colportor cu un metapersonaj, a cărui identitate se dezvăluie în secțiunea tipică fabulei, în care se fixează morala textului. O tehnică asemănătoare identificasem și în Homericul Doinei Ruști, numai că, dacă acolo naratorul metapersonaj provoacă cititorul să-i descopere identitatea, aici asistăm la o perfectă camuflare a identității naratorului, până la final. O perfectă îmbinare a tehnicii specifice picturii murale, respectiv trompe l’ oeil și a uneia dramatice, respectiv deus ex machina ar da specificul finalului unor povestiri precum Perspectivă, Despre singurătate, Clipa deloc așteptată, Căutarea, Așteptare, La colț, Locul desfătărilor. Asemenea satelor de munte, răsfi198
rate, risipite sunt, în volum, aceste texte ce constituie o primă categorie distinctă, poate nu întâmplător, pentru că, după prima devoalare a unui narator atipic, ce aparține lumii obiectuale, suspansul, curiozitatea vor fi la un nivel maxim, surescitând, motivând cititorul, metamorfozându-l într-un detectiv căruia autorul, în mod inteligent, îi oferă mult prea puține indicii. În fond, despre o artă a dozării suspansului este vorba, despre o artă a narațiunii și a descrierii, cum remarcam și în cronicile anterioare dedicate volumelor autorului, numai că aici ochiul fin, atenția exacerbată, sensibilitatea la aspectele tragice sau firești, dar profunde sunt transferate unor instanțe narative inanimate sau vizează personaje ale căror trăiri, conflicte, suferințe sunt mai intense și mai dramatice decât ale oamenilor. O răsturnare a ordinii lumii, așa cum strâmb se pare că am perceput-o, o dură lecție despre insensibilitatea omului în fața sensibilității mediului, despre nevoia de înțelegere superioară a lumii, despre empatie și conectare la energiile înconjurătoare. Se detașează, prin natura
