pp

Cronica literară Poemul – Arca lui Gheorghe Vidican

Gheorghe Vidican ne surprinde cu un nou volum, Înflorirea frigului, apărut la Editura Junimea, Iaşi, 2019, un volum ce se deschide cu un motto semnat de Nichita Stănescu: „de frigul culorilor, ne îmbrăcăm în lumină”, lumina devine epicentrul în jurul căruia se coagulează întregul discurs poetic. Poetul ne-a obişnuit deja cu un stil aparte, şi-a creat o formă, un profil inedit, uşor recognoscibil de la un volum la altul. El scrie un poem-experiment, pe structura Turnului Babel, adevărată epopee ornamentată cu elemente ce uimesc. Versurile sunt asemenea coloanelor baroce, oferind deopotrivă un sentiment de mişcare, dar şi un mod dramatic de a reflecta lumina. Poemul lui Vidican este unul al căutării, un poem-lăuntric, al viziunii în care trăirile sunt decantate în senzații: „ochiul generează lumină în degetul orbului/ (...)/ iernile ne usucă tăcerile în cireşul crescut în urma poemului/ (...)/ şifonează imaginea mirosul cafelei trişăm dimineața cu umbra jucătorului de zaruri/ tăcerea cade pe asfalt/ se face cioburi”.

Este limpede că poetului îi place riscul, mersul de acrobat la înălțimi considerabile, unde îşi provoacă lectorul, ținându-l la taclale. Echilibrul lui sigur se bazează întrutotul pe simțurile exersate. Mersul pe sârmă înseamnă asumare, orice ezitare implică eşecul, iar lectorul trebuie să-şi mențină balansul pentru a fi un acrobat asemenea poetului: „mergem pe firul de sârmă ne-am pierdut urmele/ mersul pe sârmă o bijuterie a singurătății”. Singurătatea este asemenea unui vitriol, arde şi consumă ființa din interior: „nichita ne poartă tăcerile pe umeri/ singurătatea lui arde singurătatea”.

Volumul este un repertoriu aglomerat de senzații, un conglomerat între stare şi nestare, între concret şi abstract, între carnal şi senzorial, pigmentat cu imagini care şochează, contrastează: „ninge cu miros de carne în sărut/ jumătate de răsărit e lacrimă jumătate înflorirea frigului/ sub paşii lui nichita glasul trecătorilor recită poeme”. Motivul ochiului revine şi în prezentul volum, jocul luminii irizează întunericul ființei. Trăirile sunt câmpuri magnetice, iar undele lor se propagă liber în spațiul creației sub formă de poem. Cuvântul acționează sub incidența forței şi se recompune într-o sintaxă aparent aleatorie: „sângele ar putea ninge în ochii degetului/ devenim texte lirice”; „te iubesc între mine şi tăcerea mea câmpuri magnetice pline de litere braille”.

Poemul lui Vidican este o imixtiune de trimiteri paratextuale, interculturale şi paradoxal, ştiințifice. Volumul este construit asemenea curbei lui Gauss, un grafic al densității de probabilitate ce arată ca un imens clopot, care prin vibrațiile sale propagă sunetul, irizează stările poetice: „sub un clopot de sticlă ne înmugureşte privirea”. Chiar existența se supune acestei mişcări, întreaga devenire fiind o curbă a lui Gauss, iar în viziunea poetului, suntem pe o pantă descendentă a acesteia: „calul troian ascunde curba lui gauss în pântec/ (...)/ glorie şoaptelor țâşnite din calul troian curba lui gauss ne măsoară îmbătrânirea/ e miercuri în itacha e sărbătoare”; „ne dezbrăcăm umbrele de noi/ ca nişte preşcolari ne ținem de mână prin zborul păsărilor”.

Metoda de lucru a poetului este aceea a spontaneității, asemenea suprarealiştilor interpretează critic reveriile diurne. Imaginile pe care le creează fixează agitația inconştientului, reuşind să capteze ideea datorită raționalizării.

Imelda ChInța

Poemele sale, prin complexitatea lor tematică, fac trimitere spre emfaza şi exuberanța barocului, recurgând la spații ample, în care inserează o multitudine de elemente într-o combinație ce frizează iraționalul şi deformează realul. E un soi de delir lingvistic şi ideatic gândit în opoziție, ce redă ambivalența ființei, care oscilează între masca exterioară şi sensibilitate interioară. Curgerea simbolizează relativizarea spațiului şi a timpului, logosul se fluidizează asemenea imaginilor din tabloul lui Dali: „ne uităm sărutul în femei lichide/ curg prin cearşaful verde al câmpiei/ lacrimi de porțelan în privirea lor”; „o viziune picassiană asupra fuziunii lichide/ fotografiile de pe pereții încăperii depun mărturie oamenii se mănâncă între ei/ adormim în trupul nostru lichid rugina unei lacrimi invadează visul”. Imaginile se succed, se amestecă într-un malaxor al trăirilor, care în rotația halucinantă antrenează senzații. Universul se metamorfozează sub