Dictionar de terorism (preview)

David WRIGHT-NEVILLE

dicționar

terorism de

Traducere de

Sorina Pricop

2010

© CA Publishing, 2010, pentru versiunea în limba română © David Wright-Neville, 2010.

First published in 2010 by Polity Press, U.K. Published by arrangements with Polity Press, U.K. Această carte a fost publicată în 2010 de Polity Press, Marea Britanie.

Traducerea în limba română apare cu acordul Polity Press.

Coordonator traducere: prof. Corneliu Nicolescu (Universitatea Babeş-Bolyai) Coperta: Palkó Botond, www.palkobotond.ro Redactori: Mihaela Herbel, Coca Vieru Index: Adriana Socaciu

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României WRIGHT-NEVILLE, DAVID Dicţionar de terorism / David Wright-Neville ; trad.: Sorina Pricop. - Cluj-Napoca : CA Publishing, 2010 ISBN 978-606-92680-8-7 I. Pricop, Sorina (trad.)

81'374.2:323.28(100)=135.1

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro

Cluj‐Napoca, B‐dul Eroilor nr. 34, ap. 3

ﾃ始 memoria tatﾄネui meu, Peter. 1923-2009.

Cuprins

Mulţumiri

8

O abordare a terorismului în contextul modernităţii târzii

9

Ghid practic al acestei cărţi

38

Terorismul de la A la Z

41

Bibliografie

279

Index

285

7

Mulţumiri

Această carte nu ar fi fost scrisă fără asistenţa unei echipe fantastice de colegi şi asistenţi de cercetare. La Centrul de Cercetare al Terorismului Global de la Universitatea Monash, am fost ajutat cu prietenie de dr. Pete Lentini şi am beneficiat de suportul altor colegi – Walled Alin, Bill Kelly şi Joe Ilardi.

Datorez mulţumiri în mod special lui Natalie Miletic, fără ale cărei cercetări dureroase asupra omplexităţilor Oerientului Mijlociu, acest proiect nu ar fi fost posibil. Trebuie să mulţumesc şi echipei editoriale de la Polity pentru entuziasm şi răbdare, în mod special lui Rachel Donnelly, lui Louise Knight şi lui David Winters. Nu în ultimul rând, trebuie să mulţumesc familiei mele, care a fost acolo în timpul unor piedici neaşteptate care au apărut în timpul redactării acestei cărţi. Fireşte, toate erorile şi neajunsurile sunt în întregime responsabilitatea autorului.

8

O abordare a terorismului în contextul modernităţii târzii

„Să nu uităm că terorismul este un fenomen complicat, divers, determinat de cauze multiple, căruia nu îi putem găsi o definiţie clară şi obiectivă, ce ridică probleme de ordin moral de o complexitate copleşitoare şi rezistă eforturilor noastre de a-l înţelege sau controla” (Reich 1998:280).

În cadrul ştiinţelor sociale, domeniul pe care îl numim „studii despre terorism” reprezintă într-o oarecare măsură o anomalie. După cum s-a subliniat de nenumărate ori, acesta este unul dintre puţinele domenii ale ştiinţelor sociale în care nu s-a convenit asupra unei definiţii a obiectului de studiu însuşi. Această dilemă, care i-a împiedicat chiar şi pe cercetătorii O.N.U. să ajungă la un consens asupra unei definiţii general acceptate a termenului de terorism, în ciuda celor aproape patruzeci de ani de eforturi, poate pune probleme serioase celor care caută explicaţii concrete. În ce situaţii se fac statele vinovate de terorism? Poate fi violenţa justificabilă atunci când este folosită în numele libertăţii? Acestea şi alte întrebări stau la baza filosofiei politice, iar unul dintre marile neajunsuri ale studiilor este tocmai dificultatea cu care reuşesc să pătrundă dincolo de suprafaţa dimensiunii violenţei în terorism.

Din păcate această dispută nu are cum să fie soluţionată printr-un singur text, fie el chiar unul complex ce prezintă o serie largă de probleme legate de terorism. Iar pentru a evita expunerea unui lung şir de definiţii, acest dicţionar o propune pe cea formulată de Martha Crenshaw (1992:71) în care terorismul este definit ca „o formă particulară de violenţă politică ce implică atacuri asupra unui număr mic de victime cu scopul de a influenţa audienţa”. În mod evident, chiar şi această definiţie lasă suficient loc de interpretare asupra diferitelor aspecte ale comportamentului violent al actorilor statali şi nonstatali.

9

DICȚIONAR DE TERORISM

Terorismul de stat reprezintă o problemă particulară în special datorită lungii sale tradiţii ce începe odată cu Tratatul de la Westphalia din 1648 prin care statele şi-au câştigat dreptul la aplicarea forţei pentru protejarea suveranităţii politice şi teritoriale. Însă momentul în care un stat poate face uz de acest drept în deplină legitimitate, sau când încalcă normele sau legislaţia internaţională ce definesc „utilizarea legală a violenţei” rămâne un subiect complex al dezbaterilor etice şi legale. Cert este faptul că statele sunt capabile să săvârşească acte de violenţă mult mai grave decât actorii non-statali.

Conform studiilor lui Rummel (1996), în secolul douăzeci 34 de milioane de persoane au căzut victime războaielor convenţionale iar alte 170 de milioane fost ucise de statele ce acţionau înafara parametrilor acceptaţi ai războiului inter-statal. Prin comparaţie, numărul de victime ucise în urma actelor de terorism ale insurgenţilor sau ale altor actori non-statali se ridică undeva la 500.000. În alte cuvinte, în secolul douăzeci, terorismul de stat a fost mult mai distrugător decât terorismul actorilor non-statali. Să nu uităm însă că violenţa statală îndreptată împotriva criticilor guvernelor sau împotriva minorităţilor etnice şi religioase este cea care generează de cele mai multe ori terorismul actorilor non-statali.

Pentru a înţelege mai bine natura terorismului este nevoie de o abordare multidisciplinară. Este nevoie în primul rând de o aprofundare a studiilor privind terorismul în domenii ca sociologia, ştiinţele politice şi filosofice, istoria, antropologia şi evident psihologia, deoarece acest fenomen se cere studiat din mai multe perspective şi nu doar unilateral după cum s-a obişnuit până acum. Această abordare se dovedeşte a fi una solidă, după cum au demonstrat-o şi studiile lui Bernard Lewis privind gruparea Asasinilor (2003 [1967]), ale lui Sonn (1989) privind terorismul anarhist de la sfârşitul secolului din Franţa, sau cercetările lui Esenwein (1989) privind violenţele anarhiste din Spania de la sfârşitul anilor 1800 sau analizele lui Phippips şi Evans (2008) asupra relaţiei dintre terorism şi privările de ordin economic şi politic în Algeria – toate oferind o excelentă incursiune în contextele sociale, politice şi filosofice în care are loc violenţa teroristă. Exemplele în acest sens sunt însă destul de puţine. Se poate că ameninţarea iminentă a terorismului şi relaţia strânsă dintre politică şi activitatea de cercetare descurajează investigaţiile şi explicaţiile complexe în favoarea prezentării unor exerciţii rapide de analiză empirică ce se concentrează pe ceea ce Arendt (2006[1963]) numește a fi banalitatea răului. După cum subliniază şi Gunning (2007) acest empirism excesiv conţine un instrument logic ce serveşte scopurilor unei

10

DICȚIONAR DE TERORISM

abordări centrate pe stat şi necesităţii politice de a găsi soluţii rapide la probleme iminente. Sau, în alte cuvinte, se evită discuţiile privind „cauzele fundamentale” ale terorismului. Această preferinţă pentru expunere în defavoarea analizei, nu se referă însă la ceea ce antropologul Clifford Geertz (1973) numea „descrierea densă”– care, aplicată studiului terorismului, implică o abordare ontologică înţelegerii circumstanţelor unice culturale, economice, politice, filosofice şi sociale ce au influenţat comportamentul diferiţilor indivizi sau organizaţii teroriste de-a lungul timpului.

Terorismul în istorie Terorismul este o practică cu lungă tradiţie care probabil a existat sub o formă sau alta încă din momentul în care oamenii s-au organizat în comunităţi structurate ierarhic, şi după cum remarcă şi Bowden şi Davis (2008:xxv), ”atacurile fără precedent din 11 septembrie 2001 asupra S.U.A. nu reprezintă anul 1 al atacurilor teroriste în istorie.” În mult citatul articol al lui Rapoport publicat în 2001, acesta subliniază faptul că terorismul a evoluat în etape, iar fiecare etapă a reflectat circumstanţele sociale, politice şi tehnologice ale perioadei sale. În ciuda explicaţiilor pe care le oferă model lui Rapoport asupra modului în care a evoluat terorismul modern, unele aspecte ca delimitarea etapelor evoluţiei terorismului rămân arbitrare. Chiar şi aşa, este important de reţinut faptul nici una dintre aceste etape nu este perfect unică deoarece fiecare implică o dezvoltare graduală în care grupările teroriste îşi organizează activităţile pe baza informaţiilor şi tehnologiilor moştenite de la predecesorii lor. Chiar şi o scurtă privire aruncată asupra evoluţiei terorismului relevă capacitatea teroriştilor de a învăţa din istorie şi chiar dacă percepţia asupra propriei lupte este una destul de liniară, aceştia demonstrează o înţelegere profundă a structurilor sociale şi a impactului pe care îl au asupra grupărilor marginale ce o depăşeşte cu mult pe cea a simplului activist politic. Cu alte cuvinte, terorismul are un efect educativ.

Fiecare atac, fie el reuşit sau nu, oferă un set de date extrem de valoroase pentru alte structuri înclinate spre violenţă pe baza cărora acestea îşi pot gândi sau regândi acţiunile. În esenţă, terorismul este o tactică la care indivizii sau grupurile de indivizi recurg pentru atingerea unor scopuri politice. Dacă 11

DICȚIONAR DE TERORISM

abordăm problema din punct de vedere istoric, vom vedea că teroriştii nu au avut întotdeauna un set de obiective politice bine stabilite. De fapt, în multe din cazuri, teroriştii erau mai siguri de faptul că luptă împotriva a ceva, decât că luptă pentru ceva. Spre exemplu, utilizarea terorismului ca formă de protest împotriva colonialismului este o temă recurentă în istorie, deşi de cele mai multe ori, cei care au recurs la violenţă au fost uniţi mai mult de ideea împotriva căreia luptau decât de împărtăşirea aceleiaşi viziuni cu privire la tipul de societate post-colonială ce ar trebui să o înlocuiască pe cea existentă.

Terorismul grupărilor anarhiste ruseşti ca Narodniks din perioada 18701880 se baza pe respingerea politicii de exploatare condusă de regimul ţarist al lui Alexandru al II-lea (Burleigh 2008). Societatea pe care şi-o imaginau în schimb era una extrem de utopică, construită pe politici egalitariene şi de libertate totală vag conturate. Referindu-se la terorismul anarhist al secolului al nouăsprezecelea din Europa şi Statele Unite, Ivianski (2008[1977]:14) spunea că acesta a fost „strigătul asurzitor al celor striviţi sub roata industrializării şi a modernizării”. La fel, terorismul grupărilor marxiste din Europa de Vest în perioada 1960-1970 ca Banda Baader-Meinhof din vestul Germaniei (Merkl 2001[1995]), Brigăzile Roşii din Italia (Della-Porta 2008) sau Action Directe (Dartnell 1995) din Franţa a fost mai degrabă o formă de respingere a capitalismului decât o viziune clar definită asupra a ceea ce ar trebui să fie societatea în schimb. În lumea contemporană, violenţele al-Qaeda urmează acelaşi model. Gruparea îşi justifică recurgerea la terorism ca un răspuns la „regimurile apostate” din lumea musulmană şi la relaţiile economice şi militare din Vest care le susţin. În acest sens, cercetători ca Gerges (2005) subliniază strategia reţelei care urmăreşte atât atacarea „inamicului de aproape” cât şi atacarea „inamicului de departe” (adică a guvernelor din lumea musulmană şi a celor occidentale). Totuşi al-Qaeda are o imagine mult mai clară asupra tipului de regim politic căruia i se opune decât asupra tipului de societate pe care o preferă (vezi declaraţiile al-Qaeda în reproducerea lui Kepel şi Milelli 2005). În locul unor alternative socialpolitice sofisticate, al-Qaeda şi suporterii săi susţin o viziune bazată pe o combinaţie de interpretări obscure ale versetelor din Coran cu determinarea de a restaura un califat islamic care să transceandă graniţele statale şi să cuprindă întreaga comunitate musulmană.

Faptul că această viziune nu are precedent istoric – sau că de fapt califatele din trecut erau extrem de divizate şi măcinate de conflicte violente – nu perturbă în nici un fel lumea imaginară a grupării. Unul dintre cele mai

12

DICȚIONAR DE TERORISM

cunoscute şi mai aprofundate studii de caz din istoria terorismului este relatarea lui Josephus (1981) privind revolta evreilor împotriva dominaţiei romane ce a durat din 66 EN până în 70 EN în Iudea. Rezistenţa anti-romană s-a format în jurul unei secte din care a făcut parte la un moment dat şi Josephus, şi care şi-a împrumutat ulterior numele tuturor formelor de fanatism, zeloţii. Deşi este important de contextualizat expunerea lui Josephus ca venind din partea unei persoane ce s-a întors ulterior împotriva zeloţilor pentru a sprijini imperialismul roman, aceasta oferă totuşi informaţii valoroase despre precursorii rezistenţei şi despre motivele pentru care zeloţii au recurs la terorism. Expunerea detaliilor tacticilor folosite nu face subiectul acestei lucrări, însă merită amintit faptul că zeloţii au rămas în istorie datorită asasinatelor organizate împotriva soldaţilor romani, a comercianţilor greci sau a evreilor pe care îi suspectau de colaborare cu regimul roman. Important de subliniat este şi faptul că deşi modul de acţiune a evoluat de la pumnale ascunse în hainele zeloţilor la transformarea avioanelor în proiectile ghidate, există o oarecare continuitate în lunga istorie a terorismului.

Prima ar fi aceea că terorismul este o formă de teatru politic unde violenţa joacă un rol bine regizat menit să atragă simpatia spectatorilor. Aceia pe care teroriştii îi consideră inamici – adică acel grup al cărui comportament caută să îl schimbe prin frică – formează primul şi cel mai evident public. În cazul zeloţilor, primul grup de spectatori vizat era format din autorităţile romane şi suporterii acestora pe care doreau să îi alunge din Iudeea pentru a putea crea un stat evreu independent.

Cel de-al doilea public vizat este format din cei ce simpatizează cu cauza teroristă, dar nu sunt implicaţi activ în acte de violenţă. În acest sens, violenţa teroristă menită să atragă şi să inspire cel de-al doilea public să „se alăture luptei” primeşte valenţe solipsistice. Spre exemplu, terorismul practicat de gruparea Narodniks în Rusia secolului al nouăsprezecelea nu urmărea doar să alimenteze frica şi să grăbească colapsul guvernului ţarist, ci şi să inspire alţi indivizi din rândul ”maselor asuprite” să se alăture cauzei. După cum a dovedit-o şi cazul Verei Zasulich, care a încercat să îl asasineze în 1878 pe guvernatorul St. Petersburgului – un personaj dispreţuit de popor, strategia solipsistică dădea roade. Acţiunea întreprinsă de Zasulich s-a bucurat de o asemenea susţinere în rândul populaţiei încât aceasta a fost achitată de toate acuzaţiile (Siljak 2008). Sau mai recent, terorismul promovat de Frontul Naţional de Eliberare din Algeria (Horne 2006) în 1950 şi începutul anilor 1960 urmărea eliberarea de sub ocupaţia franceză dar şi alimentarea

13

DICȚIONAR DE TERORISM

sentimentului anti-colonial şi deci crearea unei mişcări de masă căruia Parisul nu avea cum să îi reziste. O a doua temă recurentă în istoria terorismului este rolul pe care îl joacă sentimentele de alienare, de umilinţă şi lipsă de putere şi setea de răzbunare în determinarea unui grup de indivizi să recurgă la acte de violenţă.

După cum urmează a fi detaliat mai jos, din punct de vedere psihologic, McCauley (2006:16) subliniază că terorismul izvorăşte din sentimente de furie adânc înrădăcinate, care la rândul lor sunt produsul unei frustrări de a nu primi răsplata aşteptată. În acest sens, terorismul este de cele mai multe ori o manifestare violentă a „politicii speranţelor înşelate”. Rata ridicată a şomajului în rândul tinerilor constituie un factor favorizant. Spre exemplu, în anii 1990 şi la începutul anilor 2000, ţările în care s-au înregistrat un număr mare de activităţi de tip terorist au fost şi cele care au avut o rată ridicată a şomajului – în special a tinerilor de sex masculin. Fenomenul terorist a luat amploare în Egipt pe fondul unui context social marcat de o rată a şomajului de 84% pentru categoria de vârstă 15-29 de ani (Ikram 2005:245-6). Această rată a şomajului a fost înregistrată în rândul persoanelor cu studii medii (55% din totalul şomerilor), adică tocmai acea categorie vizată de grupările militante şi extremiste. În Arabia Saudită, rata şomajului declarată este de 9%, însă surse neoficiale susţin că în realitate această valoare ar fi dublă. Şi în acest caz, categoria de populaţie cea mai vulnerabilă este tot de vârstă tânără (Hardy 2006). Rata şomajului în Fâşia Gaza a atins 45% la jumătatea anului 2007, iar în West Bank 25% (Haaretz 2007).

O altă formă de continutate istorică o reprezintă relaţia embrionară dintre violenţă şi tehnologiile distructive din fiecare perioadă. Teroriştii s-au dovedit dintotdeauna adaptabili la noile tehnologii. Aşa cum zeloţii au folosit cuţite, Guy Fawkes şi complicii săi praful de puşcă, membrii Narodniks arme, şi membrii al-Qaeda au folosit avioane. Abilitatea teroriştilor de a-şi manifesta furia prin metode noi şi ingenioase din punct de vedere tehnologic, o dovedesc evenimente ca planul teroriştilor britanici de a distruge avioane transatlantice cu ajutorul unor explozibili lichizi ascunşi în pantofi sau în containere marcate cu inscripţia „Baby Formula” (The Times 10 August 2006).

Deşi s-au înregistrat unele schimbări în predispoziţia de a comite acte de violenţă, în sensul că teroriştii devin din ce în ce mai bine pregătiţi în utilizarea tehnologiilor moderne pentru a cauza un număr mare de morţi (Hoffman 2006), aceştia deseori ezită să folosească aceste arme la potenţialul 14

DICȚIONAR DE TERORISM

lor maxim. Atacurile sunt de cele mai multe ori bine calculate, teroriştii aplicând un „calcul al violenţei” ce echilibrează dorinţa de a-şi înspăimânta inamicii cu teama că recurgerea la acte de violenţă exagerate poate îndepărta comunitatea de suport. Dacă violenţele se soldează cu un număr prea mare de morţi inocenţi există posibilitatea ca potenţialii suporteri să considere aceste acte impardonabile din punct de vedere moral. Tocmai din acest motiv, unii cercetători susţin că probabilitatea ca teroriştii să folosească arme chimice, biologice sau radiologice este foarte redusă.

Rolul jucat de liderii carismatici în alimentarea conflictelor şi promovarea ideologiilor ce facilitează manifestarea furiei împotriva opresorilor, imaginari sau nu, reprezintă o altă formă de continuitate istorică a terorismului. Acest rol şi l-a însuşit Shi’mon bar Kokhba, care în timpul celei de-a doua revolte a evreilor împotriva romanilor (132-135 EN.) a reuşit să creeze pentru o scurtă perioadă de timp un stat evreu independent ce a emis monedă proprie cu numele lui Kokhba. Pentru Asasini, o grupare şiită (nizari) ce lupta împotriva influenţelor califatului sunit şi a cruciaţilor, acest rol a fost jucat de Hassan-iSabah. Nelson Mandela este un alt exemplu al puterii pe care poate să o exercite un lider pentru a atrage suportul comunităţilor naţionale şi internaţionale. Acelaşi rol l-a jucat mai apoi şi Velupillai Prabhakaran, fondatorul şi liderul grupării Tigrii Eliberării Tamil Eelam-ului, care nu numai că a unit tamilii din Sri Lanka, însă a reuşit să câştige şi suport la nivel internaţional pentru cauza lor. Şi într-un final, cea mai carismatică figură în rândul suporterilor al-Qaeda, Osama bin Laden. Puterea liderului carismatic ca forţă unificatoare poate dăinui mult timp după moartea acestuia. Nu de puţine ori, moartea unei asemenea personalităţi naşte o serie de poveşti apocrife care alimentează dimensiunile mitologice ale acestuia şi care pot rezista decenii, sau poate chiar veacuri.

Readucând în discuție societatea La mai bine de opt ani de la „războiul împotriva terorismului” declarat de preşedintele George W. Bush, spectrul terorismului pare mai prezent ca niciodată. În perioada următoare evenimentelor din 11 septembrie, s-au înregistrat o serie de atacuri împotriva ţintelor comerciale şi civile din diferite locaţii din Marea Britanie, Iordania, India, Indonezia, Filipine, Rusia, Arabia 15

DICȚIONAR DE TERORISM

Saudită, Spania şi Turcia. Serviciile de informaţii în colaborare cu forţele de poliţie au deconspirat o serie de alte atentate în Marea Britanie, Canada şi Australia dar şi în Asia de sud-est şi Europa de vest. Deşi nu la fel de mediatizate pe plan mondial, alte atacuri de intensitate mai redusă au produs în egală măsură pierderi economice, sociale şi psihologice importante în diferite ţări în curs de dezvoltare.

Este clar că ceva se întâmplă în lume. Însă chiar dacă fenomenul terorist a fost amplificat de mass-media - ceea ce a dus într-un final la exagerarea ameninţării teroriste – acesta rămâne, ca formă de război asimetric, unul din principiile cheie de organizare, atât la nivel naţional cât şi la nivel internaţional. Deşi mulţi cercetători admit acest fapt, s-au făcut prea puţine eforturi de a analiza modul în care forţele globalizării mişcă plăcile tectonice ale politicii de stat provocând astfel fricţiuni între straturile superioare ale politicilor naţionale şi internaţionale. În alte cuvinte, prea puţine cercetări caută să pătrundă esenţa politică pentru a analiza modul în care forţele culturale, sociale şi psihologice influenţează decizia unui număr din ce în ce mai mare de indivizi de a recurge la violenţă ca formă de manifestare politică.

Iar pentru a-l cita pe Silke (2008:103), „contextul contează”. Însă chiar şi Silke şi alţi asemenea lui, ca Crenshaw, Hoffman, Horgan şi Sageman, ale căror analize pătrund dincolo de simpla descriere a informaţiilor atât de caracteristică studiilor actuale în terorism, deseori nu reuşesc să aprofundeze complexitatea interacţiunii dintre forţele culturale, politice şi psihologice. Spre exemplu, în abordarea lui Silke (2008) privind problema terorismului jihadist, acesta tinde să revină asupra ideii conform căreia religia islamică reprezintă un factor determinant esenţial. Analiza sa, ca şi cea a lui Sagesman (2008) de altfel sau ca a altor cercetători, se concentrează pe condiţiile psihosociale (vârstă, sex, educaţie, stare civilă, perceperea injustiţiei) ca factor principal ce favorizează orientarea tinerilor spre formele violente de religie. Însă prea puţin este analizat contextul social în care au luat naştere aceste forme beligerante de religie. Interpretările fundamentaliste ale scripturii nu reprezintă nişte enunţuri autosuficiente gata să fie servite cetăţenilor oprimaţi de sistem, după cum nici versiunile violente de religie nu sunt de sine stătătoare, ci există ca dimensiuni ale credinţei desprinse din modernismul târziu. În alte cuvinte, indivizii raţionali în căutarea unor sisteme ce le pot oferi un sens într-o lume din ce în ce mai confuză şi străină se vor îndrepta conştient spre fundamentalismul religios. În abordarea lui Weber, sistemele de credinţă ce motivează acţiunile grupărilor teroriste religioase sau

16

DICȚIONAR DE TERORISM

identitare sunt mai mult o expresie a nevoii de a transforma religia şi cultura într-un instrument de rezistenţă în faţa unui sistem social considerat exclusivist, injust şi brutal. Acelaşi lucru poate fi afirmat şi în cazul terorismului de stat. După cum notează şi Gough (2008:86) privind violenţele săvârşite de guvernul revolţionar francez în 1970, „recurgerea la teroare a fost…o tactică politică a politicienilor jacobini pentru a controla revolta sanculoţilor şi pentru a nu pierde suportul acestora prin adoptarea unor elemente sanculote în politica de stat”.

O abordare simplistă, în care răspunsul publicurilor la actele de violenţă este mai degrabă unul emotiv decât unul obiectiv iar teroriştii sunt percepuţi ca nişte indivizi sociali indolenţi împinşi să recurgă la forţă de forţe politice şi psihologice pre-programate mai ample, convine cel mai bine instinctelor conservatoare ale statului şi ale celor ce preferă menţinerea status quo-ului social. Accepţiunea că emergenţa violenţei rezidă nu în potenţialul psihotic al tradiţiilor religioase ci este profund înrădăcinată în contextul relaţiilor personale ce îi leagă pe indivizi de societatea în care trăiesc, ne obligă oarecum să recunoaştem că structurile sociale şi ierarhiile existente pot fi de fapt parte din problemă. După cum bine notează şi Gunning, studiile despre terorism „tind să accepte necondiţionat percepţia statului despre [problema terorismului]”. În alte cuvinte, studiile despre terorism adoptă „direcţia centrată pe stat” (2007:368).

Această perspectivă contrazice sensibilităţile conservatorilor sau ale strategilor politici incomodaţi de orice analiză ce poate răsturna tradiţiile politice şi birocratice, dar mai ales vechile ierarhii sociale. Însă gradul de adaptabilitate al noilor forme de terorism nu poate fi înţeles fără a conştientiza în primul rând faptul că tot mai mulţi indivizi percep lumea ca un loc din ce în ce mai nedrept, în care inegalităţile economice, politice şi sociale se manifestă atât la nivel global cât şi la nivel local. Aceste probleme se regăsesc şi în retorica atent pregătită a liderilor terorişti sau în lungile liste cu doleanţe ce împânzesc înregistrările teroriştilor sinucigaşi, şi explică succesul liderilor terorişti în construirea unor grupuri mari de suporteri activi sau inactvi.

17

DICȚIONAR DE TERORISM

Terorismul şi cauzele sale fundamentale În ciuda eforturilor enorme politice economice şi militare depuse pentru a diminua ameninţarea terorismului islamic începând cu anul 2001, există puţine dovezi cum că aceasta şi-ar fi redus din răspândire sau violenţă. Eşecul (sau chiar lipsa de productivitate) a „Războiului împotriva terorii” şi a politicilor de luptă împotriva terorismului se datorează refuzului sau incapacităţii de a înţelege esenţa ontologică a formelor contemporane de terorism. În continuare urmează o încercare modestă de a explica logica internă a terorismului islamic contemporan care porneşte de la două prezumţii a-priori evidente însă de cele mai multe ori neglijate, şi anume faptul că nimeni nu se naşte terorist, iar cei ce devin terorişti o fac doar după ce trec printr-un proces evolutiv ce implică un mix de forţe sociale, politice şi psihologice.

După cum notează şi Horgan (2005) sau Richardson (2006), prima etapă a procesului de transformare a individului o constituie instalarea percepţiei (reală sau imaginată) de persoană respinsă de societate şi de sentimentul că acest statut de paria este cauza dezamăgirilor repetate suferite de individ sau de comunitate. Spre exemplu, într-o înregistrare video difuzată înaintea evenimentelor din 11 septembrie, Ahmad al-Haznawi al-Ghamidi a afirmat că „timpul umilinţelor s-a încheiat” (Richardson 2006: 126), temă ce va fi repetată şi de unul din protagoniştii atentatelor din 7 iulie din Londra, Mohammad Siddique Khan, care într-o altă înregistrare video declara că “până când noi nu ne vom simţi în siguranţă, voi veţi fi ţintele noastre. Şi până când voi nu veţi opri bombardarea, gazarea, întemniţarea şi torturarea poporului meu, noi nu vom opri lupta” (BBC 2005). Aceleaşi teme privind asuprirea şi umilinţa pot fi întâlnite şi în înregistrarea complicelui lui Khan lui Shehzad Tanweer (The Observer 2006). În orice caz, angajarea în acte de violenţă nu se întâmplă nici brusc nici uşor, iar studierea dimensiunilor psihologice ale terorismului arată că, până la a ajunge să sacrifice vieţile celor din jur – şi ale lor – teroriştii ca al-Ghamidi, Siddique Khan şi Tanweer, trec printr-un proces marcat de sentimente progresive de alienare şi dezgust ce s-au reflectat apoi în decizia lor simultană de a îmbrăţişa ideologiile islamiste militante. După cum explică şi McCauley, „etapele prin care oamenii obișnuiți devin capabili de săvârșirea unor fapte 18

DICȚIONAR DE TERORISM

teribile sunt de obicei graduale, poate chiar impercetibile pentru individ.”

(McCauley 2006:19) În studiile sale despre rasism și dezvoltarea sub-comunităților etnice și culturale în Franța, Wieviorka (2004:290) subliniază puternica logică reactivă ce stă în spatele noilor manifestări ale identităților militante islamiste. Astfel recunoaște rolul pe care îl joacă elementul conștiinței umane în formarea identităților alternative: „Nu de puține ori am întâlnit în Franța musulmani care susțin două lucruri.

Primul ar fi faptul că trecerea la islam a fost o alegere personală și deliberată. În al doilea rând ei consideră că islamul îi ajută să facă față unei societăți rasiste și care nu le oferă condițiile necesare unui trai decent. În acest sens, islamul nu îi îndepărtează de societate; dimpotrivă, datorită islamului ei au învățat să fie mulţumiţi cu accesul redus la resurse, sau în cel mai rău caz, să suporte aceste limitări până când viitorul le va aduce ceva mai bun.”

Observațiile lui Wieviorka vin să explice modul în care diferite aserțiuni religioase contradictorii fac parte din nevoia de securitate ontologică a indivizilor excluşi din societatea franceză. În fața unei constante reticențe la statutul lor de outsideri, reticență mai dur (sub forma violențelor rasiale) sau mai slab (invizibilitatea culturală în mass-media) manifestată, versiunile idealizate ale religiei au ajuns să joace un rol important prin faptul că oferă un sentiment alternativ de identitate comunitară. După cum notează și Kinnvall (2004:759), „religia, asemeni naționalismului, oferă răspunsuri existențiale la nevoia de securitate a indivizilor, prin esențializarea elementelor și prin crearea unui sentiment de întregire, unitate și împlinire”. În epoca modernă, religia este deseori percepută ca un antidot atât împotriva efectelor corozive ale globalizării asupra unor culturi odată izolate cât și împotriva suferinței existențiale cauzată de excluderea din societatea dominantă, și din structurile sale culturale, economice și politice. În alte cuvinte, religia este modelată în mod conștient de către indivizii oprimați și transformată într-un instrument ce poate răspunde nevoii psihologice de a nu mai fi victime pasive insuflându-le acestora puterea necesară de a se opune acelor forțe considerate ca fiind principalele cauze ale umilinței, lipsei de putere și alienării. În cazul francez, ca și în cazul altor societăți occidentale sau nonoccidentale avansate, o mare parte a sentimentului de excludere încercat de indivizii ce s-au retras în enclavele culturale sub-naționale, se datorează frustrărilor generate de încercările repetate și nereușite de a relaționa cu elementele culturale, economice și sociale ale modernismului târziu. Fiindu-le interzis accesul la aceste aspecte ale societății, aceștia și-au construit propria 19

DICȚIONAR DE TERORISM

societate, o lume în care își pot satisface nevoia de apartenență și unde cei ce i-au exclus din societatea dominantă, devin la rândul lor excluși. Acest fapt evidențiază cauzele excluderii care nu rezidă în cultura sau religia per se, ci în neputința de a se face acceptați în condițiile impuse de ei.

De cele mai multe ori, cei ce încearcă aceste sentimente susțin că motivul pentru care nu sunt acceptați de societate îl reprezintă statutul lor socioeconomic. Spre exemplu, un asistent social care a participat la revolta tinerilor musulmani din Franța în 2005, a declarat că violențele „au reflectat ura” față de autoritățile franceze simțită de unii dintre tinerii cei mai ostili și mai irecuperabili din punct de vedere social ce locuiau în ceea ce guvernul francez numește „zone urbane sensibile” (Christian Science Monitor 2005). În cele 750 de regiuni catalogate de autoritățile franceze ca fiind zone ce necesită atenție și programe sociale speciale și care adăpostesc majoritatea musulmanilor din Franța, rata șomajului se situează la dublul mediei înregistrate la nivel național de 10% iar venitul este de 75% din media națională. Tot în aceste zone, un cetățean de origine nord africană are de cinci ori mai puține șanse să fie chemat la un interviu pentru ocuparea unui post decât un francez de religie creștină (New York Times 2005). Studiile privind ocuparea forței de muncă au arătat că acest tip de discriminare este întâlnit și în alte țări occidentale (Sidanius și Pratto 1999:155). Spre exemplu, un studiu efectuat în 2004 de BBC a arătat că în Anglia, aplicanții de origine africană sau musulmană aveau de două ori mai puține șanse să fie chemați la un interviu decât aplicanții non-musulmani albi, chiar dacă aveau calificări și experienţă similare (BBC 2004).

Aceste sentimente nu sunt caracteristice doar epocii moderne. Actele de terorism săvârșite de zeloți împotriva ocupanților romani, sau de alte grupări mai recente cum ar fi anarhiștii ruși în 1870 sau mișcarea Studenţilor Luptători din Burma, au fost motivate de aceleași sentimente de alienare și neputință în fața forțelor politice, militare și economice superioare.

Aceste sentimente de excludere, alienare, neputinţă şi umilinţă pot fi întâlnite la aproape toate grupările şi persoanele prezentate în acest dicţionar.

Excepţie fac Theodore Kaczynski (cunoscut şi sub numele de „Unabomber”) şi chiar Ilyich Ramírez Sánchez (sau „Carlos Şacalul”). În cazul lui Kaczynski, recurgerea la violenţă a fost motivată de un puternic sentiment de neputinţă în faţa efectelor pe care le avea avansul tehnologic asupra societăţii în care trăia. Totuşi, spre deosebire de alţi terorişti, Theodore Kaczynski a fost diagnosticat cu schizofrenie (Chase 2003). Ramírez pe de altă parte, s-a 20

DICȚIONAR DE TERORISM

transformat dintr-un suporter al cauzelor religioase şi socialiste într-un adevărat mercenar (Follain 2000). Chiar şi aşa însă, Ramírez a rămas un simpatizant al cauzei în numele căreia acţiona. În ambele cazuri se poate afirma că cei doi sufereau de ceea ce se numeşte sindromul „lupului singuratic”. De cele mai multe ori, după cum urmează a fi discutat în continuare, terorismul reprezintă o activitate de grup unde experienţa colectivă a alienării şi a umilinţei generează nevoia a-i ataca pe cei consideraţi responsabili de inducerea acestor sentimente.

O altă problemă controversată din cadrul studiilor despre terorism o reprezintă şi legătura dintre sărăcie şi violenţa teroristă. Cei ce contestă existenţa unei astfel de legături între inegalitatea de şansă (sau economică) şi terorism susţin că multe din recentele acte de terorism îndreptate împotriva unor ţinte din Occident au fost comise de tineri ce proveneau din familii prospere şi prin urmare, cauza furiei lor trebuie căutată dincolo de factorii social-economici (Maleckova 2005; Weinberg 2006; Laqueur 2004:15-16; Piazza 2006). Însă dacă un număr mic de emigranţi în ţările occidentale au reuşit să depăşească anumite obstacole sociale şi culturale şi să îşi asigure o stabilitate financiară, nu înseamnă că şi alţii vor reuşi acelaşi lucru. În mod similar, succesul material şi financiar al acestor indivizi se datorează eforturilor extraordinare depuse de aceştia, printre care uneori şi nevoia de a ascunde simbolurile culturale ce îi diferenţiază de cultura în care încearcă să se integreze pentru a-şi linişti angajatorii furioşi – o posibilă nouă sursă de ruşine ce dezechilibrează relaţiile în cadrul familiei sau a comunităţii şi care poate erupe brusc într-o reafirmare violentă a tradiţiilor culturale pe care le-au pierdut. În societăţile capitaliste ale prezentului, factorii de mediu (ca statul de angajat sau relaţiile cu vecinii), exercită o influenţă majoră asupra bunăstării individului sau asupra sănătăţii mintale a acestuia prin aceea că pot induce, diminua sau exacerba sentimentele de ruşine, umilinţă sau frustrare faţă de principalele instituţii ale societăţii (Wilkinson 2004, 2005; Marmot şi Wilkinson 2005; Jaynes 2000; Lofors şi Sundquist 2007). Prin urmare, problema nu este dacă individul are sau nu o slujbă sau dacă statutul social – câştigat uneori datorită acelei slujbe – este este sau nu unul important.

Problema este modul în care acea slujbă reflectă ambiţiile în viaţă ale individului. După cum notează şi Victoroff (2009[2005]:69), argumentele care neagă rolului sărăciei în crearea condiţiilor favorabile dezvoltării

21

DICȚIONAR DE TERORISM

ideologiilor teroriste se concentrează prea mult pe condiţiile socio-economice în defavoarea factorilor mai importanţi ca prospectele economice. Însă reuşita de a avea o profesie de elită poate uneori întări sentimentele de rușine și frustrare dacă statutul de angajat nu îl ajută pe individ să amelioreze şi circumstanţele nefavorabile ale altor membri din „in-grupul” său. Când o persoană are o slujbă mulțumitoare însă trăiește într-un context social marcat de crize existenţiale mai mari – cum ar fi limitarea posibilităților de avansare în carieră sau existenţa altor membri ai familiei sau ai grupului care nu au un loc de muncă sau care suferă de alte forme de privațiuni sociale și care locuiesc în zone dezafectate sau cu o rată mare de criminalitate sau sunt expuși discriminării rasiale – statutul de angajat poate deveni un factor cauzal important deoarece accentuează și mai mult inegalitățile sociale și poate genera un sentiment de vină, individul considerând că a progresat pe seama „in-grupului” său. Uimirea mass-mediei în faţa cazurilor de ingineri sau doctori implicați în acte de terorism, face abstracție de explicațiile formulate de Elias și Scotson în 1960: atunci când discrepanțele dintre puterea culturală și cea materială sunt de așa natură încât indivizii marginalizați simt că nu pot scăpa de presiunea grupului, de cele mai multe ori aceștia vor folosi ceea ce grupurile dominante spun despre ei ca fundație pentru construirea propriei „imagini de sine” (Elias și Scotson 1965; Mennell 1994:182). În alte cuvinte, există prea puține dovezi de-a lungul istoriei care să susțină faptul că abilitatea unui număr mic indivizi ce provin din comunități marginalizate de a pătrunde în elita socială sau de a avea o profesie respectabilă va atenua automat sentimentele de rușine sau furie caracteristice atitudinii celor care au ratat aceste oportunități din cauza rasei, religiei sau culorii lor. Iar succesul în carieră nu va atenua neapărat nici nevoia de răzbunare care poate să izvorască din aceste sentimente.

Specific pentru terorismul grupărilor islamice extremiste (în special în Europa de Vest) rămâne faptul că marea majoritate a diasporei musulmane se situează la marginea economică și socială a societății, iar realizările emigranților musulmani sunt mai degrabă o excepție decât o regulă. După cum am amintit mai sus, un număr foarte mare de studii au dovedit rata înaltă a șomajului și fluctuațiile privind posibilitățile de angajare înregistrate în rândul comunităților migratoare în multe din țările occidentale. Conform studiilor efectuate de Mason (2000:99-100), rata șomajului din rândul minorităților etnice este „hiper-ciclică” – crește mai repede decât rata șomajului înregistrată în rândul albilor pe timp de recesiune. Aceste cercetări

22

DICȚIONAR DE TERORISM

vin să confirme realitatea că imigranții non-albi sunt supra-reprezentați în locuri de muncă prost plătite sau necalificate, situație ce a condamant câteva generații de comunități imigrante să ducă o existență precară din punct de vedere financiar în ciuda faptului că trăiau în unele dintre cele mai dezvoltate țări din lume. Un studiu efectuat în 2002 de UK Home Office a arătat că nivelul participării imigranților din Marea Britanie de origine „albă” pe piața muncii a fost egal sau chiar mai mare decât cel al cetățenilor englezi – situație similară și în ceea ce privește veniturile salariale – pe când nivelul participării imigranților de origine „non-albă” a fost mai mic decât cel înregistrat în cazul rezidenților englezi, inclusiv decât al rezidenților englezi cu moștenire etnică similară. Cele mai scăzute niveluri au fost înregistrate în rândul imigranților din Pakistan și Bangladesh (Haque et al. 2002:4; Saggar 2006). Mai mult chiar, musulmanii sunt sub-reprezentați atât în Parlamentul U.E. și în parlamentele naționale, cât și la nivel local (Silke 2008:113).

Numeroase alte studii realizate din 1960 încoace au demonstrat că formele de discriminare rasială la locul de muncă manifestate subtil sau deschis în Marea Britanie sau în alte țări occidentale, alimentează inegalitățile pe motive etnice și rasiale în ceea ce privește recunoașterea performanţelor sau remunerația (ex: Daniel 1968; Brown și Gay 1985; Jenkins 1986; Noon 1993; Fetzner și Soper 2004; Bowen 2006). În acest din urmă sens, studiile au demonstrat că veniturile muncitorilor din rândul minorităților etnice din Marea Britanie sunt semnificativ mai mici decât cele ale cetățenilor albi. Din nou, această diferență este mai pronunțată în cazul imigranților din Pakistan și Bagladesh (Mason 2000:102). Alte studii din domeniu au arătat că șomajul și frica de hărțuire rasială au contribuit semnificativ la reducerea confortului psihic în rândul comunităților imigrante din Marea Britanie (Haque et al.

2002:22). În acest context, nu este surprinzător avertismentul lansat de Comisia pentru „Egalitate Rasială din Marea Britanie, conform căruia multiculturalismul în Anglia „este în pericol de a deveni un artificiu prin care drepturile minorităților etnice sunt recunoscute la fiecare pas în timp ce acestea sunt excluse din societate” și unde „zâmbetul recunoașterii s-a transformat într-un rânjet schițat pe fața rasismului instituțional” (Bringhton 2007:9).

Conştientizarea gradului de marginalizare şi frustrare pe care le generează aceste inegalităţi sociale este esenţială pentru înţelegerea modului în care se dezvoltă identităţile teroriste, deoarece ideologiile violente şi de rezistenţă au luat naştere cel mai probabil în acest context. După cum notează şi

23

DICȚIONAR DE TERORISM

Richardson (2006:126), „în interviurile şi declaraţiile sale, bin Laden încearcă constant să remedieze umilinţa musulmanilor… prin repetarea sintagmei [mai bine moarte, decât o viaţă în umilinţă]”. Această temă nu este caracteristică numai terorismului islamist, ci este întâlnită şi în cazul catolicilor din Irlanda de Nord ce au susţinut acţiunile IRA (Toolis 1995) sau tamililor din Sri Lanka ce au devenit suporteri ai mişcării Tigrii Eliberării Tamil Eelam-ului (Winslow şi Woost 2004) dar şi în alte părţi ale lumii. Acelaşi fenomen a fost observat şi în Fâşia Gaza sau în Cisiordania, când în perioada de dinaintea izbucnirii intifadei s-a înregistrat o creştere a numărului de tineri palestinieni ce urmau cursurile unei instituţii de învăţământ superior, care a coincis cu o creştere a ratei şomajului în rândul tinerilor absolvenţi de studii medii sau superioare şi cu o scădere a venitului net pe cap de locuitor. Unul din factorii susţinerii de care se bucură al-Qaeda în Orientul Mijlociu poate fi, după Atran (2009[2003:150]), chiar rata de angajare a tinerilor absolvenţi.

Aceşti tineri, care de cele mai multe ori duc o viață evlavioasă și retrasă, nu se transformă brusc în criminali în serie ca urmare a convertirii la islamismul extremist. În loc să căutăm să înțelegem motivele acestei convertiri, ar trebui să ne concentrăm mai mult pe presiunile sociale la care sunt expuși și pe modul în care acestea le influențează alegerile. După cum notează și Pedahzur, Perliger și Weinberg (2003) percepția pe care o are individul despre relația dintre el și societate joacă un rol important în decizia acestuia de a se angaja sau nu în acțiuni de terorism. Ca mulți alții înaintea lor, acești tineri sunt dezgustați de societate încă înainte de fi cooptați în mișcările teroriste. În cazul atentatelor din 7 iulie, atacatorii – și alții asemenea lor – au rezonat cu ideologia al-qaedaismului probabil și datorită faptului că aceasta răspundea unor sentimente preexistente de confuzie ontologică și alienare socială. Dacă analizăm mesajele din declarațiile sinucigașe, făcând abstracţie de retorica lor religioasă, vom descoperi că ceea ce rămâne în urmă este, în fapt, doar un lung șir de nemulțumiri adânc înrădăcinate și un sentiment general de umilință. Dacă nemulțumirile sunt reale sau imaginate, este absolut irelevant în înțelegerea motivelor pentru care indivizii recurg la terorism. Important rămâne faptul că pentru terorist, acestea sunt cât se poate de adevărate. În acest sens putem afirma că există asemănări importante între atentatorii din 7 iulie, care se considerau reprezentații unui grup persecutat din punct de vedere social și cultural, și teroriștii de stânga din Europa de Vest din generația anterioară sau alte grupări teroriste întâlnite de-a lungul istoriei.

24

DICȚIONAR DE TERORISM

Pe de altă parte, privațiunile la care sunt supuși indivizii joacă un rol important și în evoluția atitudinii pe care o au aceștia, atitudine ce îi face mai mult sau mai puțin receptivi la ideologiile extremiste și violente. Promisiunea bunăstării și a oportunităților nelimitate este esența visului neoliberal și reprezintă nucleul mitologiei Vestului despre el însuși. Și într-adevăr, fascinația mitului că orice individ muncitor și cu inițiativă poate reuși a atras milioane de imigranți în Europa de Vest și în Lumea Nouă. Puterea de seducție a acestui vis a subjugat însă alte milioane, iar pentru cei ce trăiesc într-un mediu ostil, Vestul pare cu atât mai mult un paradis virtual – imagine creată și de media occidentală. Totuși, accesul în această lume idealizată nu este permis decât unui număr mic de indivizi – de obicei celor cu aptitudini speciale ce îi pot ajuta să atingă nivele și mai înalte de dezvoltare economică în Occident. Între timp, indivizii lipsiți de aceste abilități sunt obligați fie să accepte o viață fără prea multe perspective, fie să ajungă în Vest prin mijloace ilegale.

Este binecunoscut faptul că acest mit al Vestului a jucat un rol important în alimentarea speranțelor primelor generații de imigranți. Însă până nu demult, aceștia credeau că, o dată cu imigrarea, vor avea acces nelimitat și la privilegiile de care se bucurau locuitorii nativi – un mit justificativ pe care Sidanius și Pratto (1999:104) l-au definit ca fiind un set de „valori, atitudini, credințe, atribuții cauzale și ideologii ce asigură justificările intelectuale pentru practicile sociale”. Rolul important pe care îl joacă aceste mituri justificative în menținerea păcii în societățile diferite din punct de vedere etnic și cultural a fost dovedit mai ales în cazul Filipinelor și Thailandei unde terorismul practicat de grupările secesioniste rămâne încă o problemă majoră.

Aici, minoritățile indigene etnice și religioase și-au pierdut speranța în idealul integrării și al drepturilor egale, și deci în mitul că fac parte dintr-un stat unitar multicultural. Acceptarea acestor mituri de către comunitățile de imigranți și de primele generații ale minorităților post-coloniale explică de ce, în ciuda supra-reprezentării la periferiile societății, ele tind să accepte un sistem social ce le-a oferit puține șanse de a-și îmbunătăți statutul social. Pentru cea de-a doua și a treia generație de imigranți aceste mituri și-au pierdut din strălucire deoarece, deși unii au beneficiat de pe urma muncii părinților lor, nu sunt convinși că a meritat sacrificiul. Mulți dintre ei consideră că alții de alte origini au muncit la fel de mult dar au ajuns mai sus pe scara socio-economică și au primit mai mult respect și recunoaștere din partea societății dominante.

Acest fapt reprezintă pentru ei o dovadă a refuzului sistemului de a-i accepta

25

DICȚIONAR DE TERORISM

și de a le recunoaște meritele. Prin urmare, acești tineri deseori critică sacrificiile făcute de părinții lor pe care îi consideră naivi și devin uneori ostili față de o societate în care nu se simt acceptați. Experiența comună a eșecului în paradisul occidental este ceea ce îi leagă în sub-comunități marcate de frustrare și deziluzie.

Crizele existenţiale din cadrul comunităților minoritare și din diasporă sunt esențiale pentru înțelegerea modului în care ideologiile teroriste au reușit să supraviețuiască în anii ce au urmat evenimentelor din 11 septembrie.

Bineînțeles, acest lucru nu înseamnă că toți cei ce au trăit aceste sentimente se vor transforma în teroriști, după cum urmează a fi explicat. Pentru moment însă vom porni de la argumentul că: după cum înainte de a putea a iubi pe cineva și de a simți durere la suferințele unui apropiat, individul trebuie să fi experimentat înainte dragostea (de obicei de mic copil), așa și capacitatea de a iubi și de a respecta societatea se naște din experiența de a fi iubit și respectat de către aceasta. Prin urmare, cei ce se arată mirați de faptul că tinerii ce provin din clasele inferioare și de mijloc pot ataca violent societatea, nu înțeleg acest lucru. După cum este menționat și mai sus, capacitatea de a aduna o minimă avere și bunuri materiale nu trebuie confundată cu experiența acceptării sociale, iar atenția ar trebui concentrată nu pe bunăstarea materială ca măsură a integrării sociale, ci pe un set de măsuri sociale mai complexe printre care procesul de angajare, avansarea în carieră, vizibilitatea în cultura de masă și prezența membrilor „in-grupului” în principalele instituții politice și sociale. După cum notează și Gillian (2000:39) și Elias (1996 [1989]:1967), aproape toți cei ce ucid deliberat își urăsc atât propria viață, cât și viața celorlalți.

Terorismul ca proces Identificarea legăturii dintre insecuritatea ontologică și terorism reprezintă un pas important spre elaborarea unor politici eficiente de luptă împotriva terorismului. Însă chiar dacă un număr mic de guverne par să fi conștientizat nevoia adoptării unor politici mai complexe în vederea diminuării sentimentelor de marginalizare, această abordare este încă insuficient aprofundată în procesul politic decizional. Inițiativele de luptă împotriva terorismului la nivelul comunităților sunt considerate ca fiind niște opțiuni 26

DICȚIONAR DE TERORISM

soft impuse în special asistenților sociali și liderilor comunității pentru ca majoritatea resurselor statului să poată fi direcționate spre susținerea inițiativelor de politică hard-power. Însă dacă este prost calculată, această politică hard-power poate intensifica chiar acele sentimente de alienare pe care inițiativele de politică soft-power încearcă să le diminueze. Pe lângă aceasta, mai există și o tendință a decidenților politici de a considera terorismul ca fiind mai degrabă un fenomen spontan generat de nebunia autorilor săi decât rezultatul unui proces îndelungat ce implică sentimente de alienare și furie și nevoia de a izbucni violent.

Pentru a-l parafraza pe Horgan, terorismul este un „proces format din etape distincte” (2005:81) care operează la nivele psihologice individuale, de grup și sociale. Acest mix de forțe psihologice, sociale și politice interacționează simbiotic și nu trebuiesc abordate separat. În alte cuvinte, aceste forțe co-acționează pe căi diferite pentru a obține răspunsuri diferite de la persoane diferite. Adică modul în care un individ va răspunde unui set de condiții economice, politice și sociale va diferi de modul în care un alt individ va răspunde aceluiași set de condiții. Măiestria celor care se ocupă de recrutarea teroriștilor constă tocmai în această abilitate de a identifica indivizii cu răspunsuri similare în fața acelorași forțe sociale și de a-i atrage într-un context în care socializarea din cadrul in-grupului standardizează raportarea la lumea exterioară și alimentează sentimentele colective de furie și nevoia de manifestare violentă. Într-o definiție mai simplă, cauzele terorismului constau în special în ceea ce Richardson (2006:14) numea „percepțiile subiective amestecate într-un cocktail letal compus dintr-un individ ostil, o comunitate care-l susține și o ideologie ce-l legitimează.”

Imaginea terorismului ca fenomen dinamic ce implică o transformare psihologică înaintea atingerii punctului de acţiune este reprezentată în Figura 1. Însă detalierea repertoriului vast de experienţe personale ce determină indivizii să recurgă la acte de terorism ca formă legitimă de acţiune politică este o sarcină extrem de dificilă; iar procesul de transformare a individului în terorist este rareori unul linear. Există însă niște puncte de referinţă ce apar în mod regulat pe parcursul diferitelor etape din viaţa teroristului și care sunt motivate de scopuri politice și ideologice diferite.

27

DICȚIONAR DE TERORISM

Figura 1. Procesul de transformare a individului în terorist Este oarecum de înţeles faptul că majoritatea instituţiilor poliţienești sau de securitate – dar și mulţi dintre cercetătorii din domeniu – se concentrează mai mult pe ultima parte a procesului – acea ultimă etapă după ce persoana a decis că va recurge la violenţă și deja își pregătește sau chiar comite atacul.

Totuși, acest ultim punct din procesul de transformare nu este singura etapă asupra căreia ar trebui să se concentreze politicile antiterorism. Ideologiile teroriste au rezistat după evenimentele din 11 septembrie în mare parte și datorită faptului că aceste iniţiative de luptă împotriva terorismului aplicate în forţă, au avut ca rezultat exacerbarea sentimentelor de alienare și furie ale indivizilor ce se situează în partea dreaptă a diagramei (adică cei ce sunt sau tind să se integreze în societatea dominantă).

Marginea din stânga a diagramei reprezintă nivelul de integrare socială unde se situează majoritatea membrilor societăţii. În acest moment al procesului, în ciuda problemelor obișnuite cu care se confruntă fiecare în viaţă, puţine persoane simt nevoia de a se marginaliza sau de a percepe societatea ca fiind inerent ostilă intereselor lor. Aceste frustrări zilnice pe care fiecare le încearcă nu îi împiedică însă pe indivizi să conștientizeze faptul că

28

DICȚIONAR DE TERORISM

există numeroase modalităţi prin care le pot depăși și că alegerea uneia dintre aceste soluţii le este la îndemâna.

Prima etapă a procesului de transformare a individului o reprezintă alienarea graduală (și deseori inadvertentă) de societatea dominantă. Mulţi indivizi încearcă la un moment dat al vieţii lor sentimente de respingere și neacceptare sau o senzaţie de neputinţă (definită ca o incapacitate de a schimba circumstanţele). În cazul viitorilor teroriști însă, aceste sentimente nu sunt corectate printr-o afirmare socio-culturală pozitivă. Dimpotrivă, indivizii se simt din ce în ce mai excluși din societatea dominantă și mai frustraţi că nu pot face nimic pentru a se reintegra. Iar o expunere îndelungată la aceste forme structurale de violenţă poate duce într-un final la ceea ce unii psihologi (ex. Gilligan 2003; Bandura et al. 1996; Kelman 1973) numesc „moartea treptată a sinelui” – o stare psihologică caracterizată prin sentimente puternice de detașare, o pasivitate emoţională și etică ce reprimă funcţia autoregulatorie a individului de a respinge actele de violenţă (altele decât cele de autoapărare). Posibilitatea ca această stare să se instaleze este mult mai mare în cazul în care indivizii nu mai cred în miturile justificative ce stau la baza ierarhiilor sociale. Iar odată ce aceste mituri justificative încep să își piardă din influenţa asupra individului sau a comunităţii, atitudinile sau comportamentele conflictuale nu mai pot fi controlate. În mare, acestea sunt experienţele pe care le trăiește individul în momentul în care trece de Pragul Alienării. Chiar dacă are încă o slujbă sau participă la activităţi sociale, individul alienat a devenit deja dezgustat și cinic la adresa miturilor justificative ale societăţii și poate percepe elementele sociale ce dau o formă publică acestor mituri (cum ar fi sărbătorile și manifestaţiile naţionale sau religioase) ca fiind o formă de triumfalism conflictual. Înstrăinarea de cei apropiaţi, de vecini sau de cunoștinţe poate fi o experienţă traumatizantă din punct de vedere emoţional și prin urmare nu este surprinzător faptul că indivizii care au trecut de Pragul Alienării deseori caută alte forme de afirmare în compania altor indivizi cu percepţii similare, iar, odată ajunși aici, aceștia pot forma grupări izolate de societate – o opţiune ce vine să susţină observaţiile formulate de Crenshaw (2000:409) cum că terorismul este esenţialmente o activitate de grup.

Bineînţeles, nu toate grupările care se situează la dreapta Pragului Alienării au potenţial violent sau recurg la acţiuni violente, dar rămân totuși anti-sociale prin definiţie. Odată ajuns în acest context social, individul se simte acceptat de ceilalţi membri – fapt ce diminuează sentimentul de 29

DICȚIONAR DE TERORISM

neputinţă manifestat atunci când el (ea) nu a reușit să schimbe sistemul de unul (una) singur(ă). Pasivitatea este acum înlocuită de un sentiment de importanţă ce derivă din participarea la un efort colectiv de luptă împotriva unui adversar. Capacitatea grupului de a compensa vechile sentimente de neputinţă îi insuflă individului dorinţa de a-și asocia starea spirituală cu cea a grupului. Prin urmare, aici, în cadrul grupului, începe și dezumanizarea dușmanului. În cazul atentatorilor din 7 iulie de la Londra, aceștia s-au motivat, se pare, prin participarea la o serie de activităţi fizice organizate special pentru grupul lor. Este important de notat faptul că tocmai în acest tip de grup foarte restrâns pot lua naștere ideologiile ce justifică violenţa prin aceea că oferă membrilor atât un scop existenţial cât și principiul organizatoric ce ajută la coagularea grupului într-o unitate coezivă (Horgan 2005:137).

Spre deosebire de sentimentul de neputinţă ce pune stăpânire pe individul izolat și frustrat, în contextul de grup acesta începe să simtă că deţine un oarecare control, în colectiv el/ea încearcă un sentiment exagerat de putere colectivă și simte nevoia de a lovi inamicul. În acest moment, conștiinţa individului se alterează, iar formele de comportament pe care le-ar fi putut considera în trecut ca fiind revoltătoare din punct de vedere moral, devin acum acte acceptabile sau chiar obligatorii. Cercetările (ex, Bandura et al.

1996; Bandura 1990) au demonstrat că indivizii sunt mai predispuși să comită acte de cruzime în condiţiile formării unei responsabilităţi de grup decât atunci când trebuie să își asume responsabilitatea individual. Ajuns în acest punct critic, se poate considera că individul a trecut Pragul Violenţei reprezentat în diagrama de mai sus; după care eliberarea de constrângerile morale va genera un sentiment de rectitudine socială și autojutificare ce poate alimenta ulterior intenţiile ostile și retaliative născute din sentimentele de nedreptate pe care le încearcă individul. Odată eliberat de constrângerile morale, individul este mai predispus să își manifeste resentimentele (Bandura et al. 1996:366).

La baza întregului proces stă însă un sentiment generalizat de furie. În termeni politici, intensificarea sentimentului de furie și întărirea coeziunii grupului definesc o etapă importantă din viaţa teroristului: delegitimizarea statului și demonizarea suporterilor acestuia. După cum notează și Beck (2005:57) „când compromisul cu puterea dispare, violenţele devin greu de controlat – şi apare fie o privatizare a violenţei, fie recurgerea la forţa militară

30

DICȚIONAR DE TERORISM

sau poliţienească pentru aplanarea izbucnirilor violente nu se mai bucură de susţinere”.

Tendinţa de a disocia terorismul de cauzele sale fundamentale și de a-l considera în schimb un fenomen născut doar din ambiţiile maniace ale unor fanatici religioși a determinat guvernele să răspundă acestei ameninţări tocmai prin consolidarea acelor iniţiative care au dus la apariţia problemelor în primul rând. După cum remarcă și criminalistul Elliott Currie (1985:19) „avem nivelul de violenţă pe care ni l-am stabilit singuri prin modul în care ne-am organizat viaţa socială și economică” – observaţie ce se poate dovedi utilă decidenţilor politici. Aplicate în cazul comunităţilor musulmane, argumentele ce neagă rolul structurilor economice și sociale exclusiviste în răspândirea ideologiilor violente, promovează un model defectuos în care singurii protagoniști sunt musulmanii din societăţile vestice care, fără niciun motiv aparent (înafară de cel al propriilor deziluzii), s-au decis să îngrădească libertatea şi democraţia altora. Atfel construit, argumentul reflectă o serie de erori fundamentale inter-conenctate; cum ar fi prezumţia că musulmanii înşişi sunt responsabili de alterarea morală sau de ostracizarea socială a unora din membrii comunităţii lor, că marea majoritate a musulmanilor nu pot accepta valorile vestice și prin urmare nu se vor putea niciodată integra în societăţile dominante occidentale, că islamul este o religie inerent violentă ale cărei valori nu pot fi reconciliate cu cele ale tradiţiilor vestice și ale liberalismului laic, și că datorită acestor diferenţe religioase și culturale ce împiedică cele două sisteme să coexiste, toţi musulmanii sunt niște sabotori a căror loialitate faţă de naţiunile gazdă va fi întotdeauna pusă la îndoială.

Aceleaşi erori a fost uneori comise și în cazul societăţilor din Irlanda de Nord, Sri Lanka, Turcia și Spania când autorităţile s-au văzut nevoite să îşi rezolve propriile probleme legate de terorism. După cum s-a demonstrat, o abordare ce face abstracţie de legătura dintre structurile sociale și apariţia formelor potenţial fatale de furie generată de confuzia identitară poate fi neproductivă, sau mai mult, poate chiar favoriza răspândirea terorismului – ceea ce se întâmplă de obicei în cazurile în care statul aplică o pedeapsă comună comunităţilor din care provin teroriștii. Spre exemplu, în cazul Irlandei de Nord, acţiunile întreprinse de armata britanică și de forţele de poliţie majoritar protestante în zonele catolice au avut ca rezultat răspândirea suportului pentru IRA (Coogan 2002). Același lucru s-a întâmplat și în cazul politicii adoptate la Tel Aviv de a distruge casele familiilor celor suspectaţi că ar fi fost autorii unor atacuri sinucigașe şi care nu au făcut altceva decât să

31

DICȚIONAR DE TERORISM

adâncească sentimentele anti-israeliene și să sporească suportul pentru grupări ca Hamas (Sarraj și Butler 2002:73). După cum notează și Horgan (2005:50), „aşa cum simpla înregistrare a numărului de teroriști capturaţi sau uciși nu spune aproape nimic despre progresul înregistrat în urma unei campanii de luptă împotriva insurgenților, nici împușcarea teroriștilor, încălcarea drepturilor fundamentale ale omului sau coruperea procesului democratic nu vor funcţiona deoarece toate acestea nu fac altceva decât să alimenteze și să se amestece în procesele inerente ale violenţelor politice prin faptul că legitimează nevoia recurgerii la terorism în orice împrejurare.”

Prin urmare, există pericolul ca strategiile de luptă împotriva terorismului, ce reduc fenomenul terorist la niște simple acţiuni ale unor indivizi furioși sau la ideea că anumite culturi sau religii sunt ostile prin natura lor, să intensifice o dinamică socială deja periculoasă prin lărgirea comunităţilor de suport atât de necesare emergenţei terorismului. Terorismul trebuie așadar înţeles ca o tactică socială complexă utilizată de indivizii ale căror acte de violenţă îndreptate împotriva opresorilor imaginaţi sau reali sunt motivate de un mix de procese psihologice colective și individuale.

Caracteristici recurente și tendinţe viitoare Este imposibil de prevăzut când, unde și cum va influenţa terorismul societăţile viitoare. În acest moment nu se poate estima dacă grupările ce operează la nivel global (ca al-Qaeda) prevestesc o nouă eră a violenţelor teroriste sau dacă acestea nu sunt decât un fenomen trecător, iar formele mai mici, mai centralizate de violenţă teroristă vor continua să predomine. Cert rămâne însă faptul că până și formele locale de terorism trebuie abordate în contextul unei lumi în care graniţele naţionale devin din ce în ce mai permisive. Globalul invadează localul într-un ritm din ce în ce mai alert, prin urmare chiar și cei ce-și percep asuprirea ca fiind un fenomen local se pot confrunta cu efectele globale ale terorismului. Internetul, traficul de arme la nivel mondial, capacitatea de a comunica cu comunităţile din diasporă, toate oferă terorismului contemporan noi beneficii operaţionale. Există totuși niște caracteristici ce au definit terorismul încă din antichitate și care vor continua să-i influenţeze dezvoltarea și în viitor.

32

DICȚIONAR DE TERORISM

Prima din acestea este frustrarea politică. Sentimentul de neputinţă politică în faţa unui sistem de guvernământ sau în faţa unor relaţii de putere percepute ca opresive și injuste a reprezentat o temă recurentă în istoria terorismului și va continua să determine indivizii să se angajeze în activităţi militante și extremiste și în viitor. După cum a demonstrat-o istoria și în alte contexte, indivizii sunt mai predispuși să recurgă la acte de terorism îndreptate împotriva unor opresori ce au un avantaj militar mult superior lor. Terorismul actorilor non-statali a fost și va fi întotdeauna arma celor slabi, o tactică utilizată când toate celelalte modalităţi de a produce schimbări la nivel politic sunt considerate imposibile. Acest aspect al terorismului devine cu atât mai important acum, în era globalizării, când avantajele convenţionale ale celor ce luptă împotriva terorismului depind din ce în ce mai mult de geopolitică.

Sistemele de alianţă, acordurile internaţionale privind traficul de arme sau chiar răspândirea culturii laice și consumeriste pot crea confuzii privind distincţia dintre opresorii locali și cei globali. În aceasta constă deci diferenţa dintre terorismul de azi și terorismul de ieri; în era contemporană, furia poate migra și ca urmare terorismul tinde să producă efecte şi dincolo de graniţele unui singur stat. În alte cuvinte, furia instalată într-o parte a lumii se poate manifesta la câteva mii de kilometri distanţă de acel punct. Atacurile grupării Hezbollah asupra ţintelor evreiești din America de Sud de la începutul anilor 1990 sau atacurile din 11 septembrie sunt doar niște exemple ce confirmă potenţialul migraţionist al terorismului contemporan şi care oferă o imagine asupra evoluţiei fenomenului terorist în timp.

O altă caracteristică a terorismului manifestată de-a lungul istoriei este sentimentul de alienare culturală și socială. Represaliile venite din partea celor ce sunt consideraţi outsideri, cum au fost romanii pentru zeloţi, califatele sunite și seljucii pentru gruparea Asasinilor, sau Vestul pentru multe din comunităţile Orientului Mijlociu, pot accelera procesul de decizie al indivizilor de a recurge la violenţă. Există o tendinţă psihologică comună tuturor societăţilor prin care indivizii tind să fie mai toleranţi faţă de nedreptăţile comise de figurile autoritare din cadrul „in-grupului” lor decât faţă de ce cele ce vin din exterior (Waller 2007). Acest fenomen explică într-o oarecare măsură de ce Osama bin Laden și alţi lideri al-Qaeda acuză constant conducerea unor ţări din Orientul Mijlociu că se află sub controlul Occidentului (sau S.U.A.), de ce acţiunile IRA sunt îndreptate împotriva armatei britanice sau de ce ETA se concentrează atât de mult pe diferenţa dintre cultura bască și cea catalană. Și, din nou, globalizarea poate intensifica

33

DICȚIONAR DE TERORISM

acest proces, mai ales în contextul în care favorizează răspândirea culturilor străine și a unui stil de viaţă ce poate deranja ierarhiile stabilite ale puterii sau poate susţine alte structuri de putere opresive sau neacceptate. În al treilea rând, chiar dacă formele de terorism cu un singur autor – cum este cazul lui Leon Czolgosz sau Theodore Kaczynski – nu trebuie subestimate, fenomenul terorist a fost mai pronunţat în cazurile în care a existat o comunitate de suport. Din punct de vedere practic existenţa unei asemenea comunităţi de suport asigură noi adepţi, finanţare, adăpost și alte beneficii de care orice grupare teroristă are nevoie pentru a putea supravieţui acţiunilor îndreptate împotriva lor de forţele adversare. La nivel psihologic pe de altă parte, comunităţile de suport satisfac și nevoile emoţionale atât de importante pentru fiecare terorist. Prin feedbackul și susţinerea pe care le oferă sau prin faptul că îi consideră eroi, comunitatea întărește scopul existenţial al teroriștilor. În unele cazuri chiar, violenţa teroristă este aproape în întregime de natură solipsistică menită să ofere speranţă comunităţii asuprite. În acest sens putem aminti și actele izolate de terorism săvârșite de aripa militară a Congresului Naţional African, Umkhonto we Sizwe, din anii 1960 care aveau puţine șanse să destabilizeze guvernul apartheidului din Africa de Sud. Scopul principal al grupării era – după cum a declarat și Nelson Mandela – să ofere speranţă majorităţii africane și să trimită un mesaj că există cineva căruia îi pasă și care luptă pentru drepturile lor (Guelke 2006:217). Acest aspect al terorismului explică și popularitatea de care se bucură Osama bin Laden în multe zone de pe glob; acesta creându-şi imaginea unui personaj modern, un Che Guevara musulman ce le dă americanilor peste nas și scapă nepedepsit.

Comunităţile de suport pot fi însă un element extrem de instabil, motiv pentru care grupările teroriste s-au bazat dintotdeauna şi pe carisma liderilor lor pentru a atrage simpatia publicurilor. În cazul grupării Asasinilor, mitul creat în jurul fondatorului Hassan-i-Sabah a fost cel care a menţinut unitatea grupului după cum şi carismaticul lider al Armatei Roşii din Germania a jucat un rol extrem de important în acest sens. Terorismul contemporan se manifestă într-un context modelat de globalizarea mass-media şi de noile tehnologii de care dispune aceasta – ceea ce poate reprezenta însă şi o sabie cu două tăişuri atât pentru terorişti cât şi pentru guvernele lumii. Pe de-o parte, mass-media şi noile noile tehnologii ca Internetul oferă teroriştilor posibilitatea de a accesa un public mai larg decât ar fi putut-o face în trecut.

Casa de producţie a grupării al-Qaeda, as-Sahab, care foloseşte doar canale de

34

DICȚIONAR DE TERORISM

difuzare atent selecţionate (ca al-Jazeera) sau Internetul, reprezintă ceea ce putem numi o nouă eră a mijloacelor de comunicare ale terorismului. Pe de altă parte însă, noile tehnologii de comunicare pot avea şi un efect negativ asupra grupărilor teroriste şi pot ajuta la diminuarea popularităţii de care se bucură acestea în rândul principalelor categorii de public mai ales atunci când violenţele comise sunt percepute ca find disproporţionate în comparaţie cu cauzele pentru care militează.

Ca formă de teatru politic, teroriştii nu pot controla modul în care publicurile vor răspunde violenţelor, după cum sunt acestea prezentate de media. Un mesaj ce se concentrează pe numărul de copii ucişi în violenţele teroriste, spre exemplu, poate genera o reacţie negativă şi implicit o diminuare a comunităţii de suport. În acest sens putem aminti atentatul cu bombă asupra oraşului Omagh din Irlanda de Nord din 1998 când reacţia negativă a publicului la vederea victimelor civile ucise sau rănite a determinat IRA să-şi prezinte scuzele public pentru violenţa atacurilor. Acest incident a contribuit semnificativ nu numai la scăderea popularităţii mişcării extremiste dar şi la o diminuare a capacităţii ofensive a acesteia. Un alt exemplu îl constituie şi atacurile asupra mulţimilor sau moscheilor şiite şi înregistrările cu decapitări difuzate de fostul lider al grupării al-Qaeda în Irak, Abu Musab al-Zarqawi, care au condus la eşecul eforturilor depuse de al-Qaeda de la graniţa dintre Pakistan şi Afganistan de a-şi controla omul din Irak (Fishman 2006). Departe de a fi o figură carismatică a grupării, al-Zarqawi a devenit un handicap pentru al-Qaeda în Irak, şi cu siguranţă moartea sa (într-un atac cu rachete din 2006) nu a fost regretată de niciunul dintre liderii al-Qaeda. Prin urmare, chiar dacă media va continua să rămână o armă puternică din arsenalul guvernelor şi al teroriştilor, controlarea efectelor generate de aceasta va deveni mai puţin predictibilă.

O ultimă caracteristică ar fi dependenţa teroriştilor de tehnologie.

Capacitatea acestora de a organiza atacuri a fost dintotdeauna condiţionată de nivelul de tehnologie de care au dispus. Până nu demult, grupările teroriste au preferat să îşi calculeze acţiunile în funcţie de o ecuaţie cât se poate de simplă: să utilizeze tehnologia în suficientă măsură pentru a inspira teroare populaţiei vizate, dar nu prea multă pentru a nu-şi determina suporterii să se întoarcă împotriva lor sau pentru a nu-şi forţa adversarii (care prin definiţie dispun de un avantaj militar mai mare) să riposteze cu o forţă ce poate ameninţa însăşi existenţa organizaţiei.

35

DICȚIONAR DE TERORISM

Totuşi unii cercetători contrazic această premisă, şi susţin că această ecuaţie îşi pierde din importanţă în contextul actual, când reţele teroriste acţionează la nivel mondial şi din raţiuni religioase, iar actele de violenţă devin din ce în ce mai sângeroase – o traiectorie ce poate duce într-un final la utilizarea de arme chimice, biologice şi radiologice (CBR) (Laqueur 2000, 2004; Hoffman 2006). Pe lângă toate acestea, trebuie amintit faptul că terorismul, ca formă de teatru politic, poate supravieţui doar în condiţiile în care există două tipuri de publicuri – cei ce pot fi intimidaţi (inamicul) şi cei ce pot fi inspiraţi (comunitatea de suport). Dar, ca în orice piesă e teatru, există pericolul ca publicul să se plictisească. Prin urmare, pentru a putea rămâne important, teroristul trebuie să dorească şi să poată schimba scenariul.

Pentru scriitori ca Laqueur (2000, 2004), acest aspect al terorismului este definit printr-o dinamică crescândă unde teroriştii trebuie să urmărească crearea unor evenimente din ce în ce mai spectaculoase pentru a putea rămâne relevanţi şi suficient de interesanţi pentru media. Tehnologiile distructive pot oferi teroriştilor mijloacele necesare înfăptuirii unor astfel de evenimente – acesta fiind şi motivul pentru care terorismul a evoluat de la utilizarea de pumnale, otravă, praf de puşcă, bombe sau arme la folosirea artefactelor modernităţii târzii – avioane sau dispozitive explozibile acum accesibile mulţumită manualelor de utilizare ce pot fi găsite pe Internet.

La nivel psihologic însă, alţi scriitori ca Juergensmeyer, susţin că renaşterea terorismului motivat religios îi determină pe terorişti să împartă lumea în credincioşi şi necredincioşi – dintre care primii trebuie să îndeplinească munca lui Dumnezeu pe pământ. Acest Război Cosmic – după cum îl numeşte Juergensmeyer (2003) – depăşeşte limitele convenţionale ale violenţei caracteristice formelor laice de terorism. Teroriştii motivaţi de fanatismul religios ignoră „calculul violenţei” prin care îşi plănuiesc acţiunile astfel încât să fie suficient de motivante şi să inspire suficient de multă teamă, dar totodată să nu genereze o reacţie negativă universală. Când ucid în numele lui Dumnezeu însă, calculul violenţei devine irelevant şi este înlocuit de un scop mesianic cu puţine limitări omeneşti. Într-o abordare mai optimistă, unii cercetători resping aceste scenarii pesimiste, susţinând că nu numai că este extrem de dificil ca teroriştii să creeze arme chimice, biologice sau radioactive, însă există şi foarte puţine dovezi cum că teroriştii motivaţi religios nu mai răspund niciunui raţionament etic. Nu toţi teroriştii, nici chiar cei ce folosesc religia pentru a-şi justifica

36

DICȚIONAR DE TERORISM

acţiunile, au un profil psihologic ce predispune la săvârşirea de crime în masă la nivel naţional sau global.

Concluzii După evenimentele din 11 septembrie, terorismul şi măsurile de combatere a terorismului au devenit teme extrem de importante pe agenda media dar şi principii cheie de organizare la nivel de politică locală şi internaţională. Deşi acţiunile unor grupări ca IRA în Regatul Unit, Armata Roşie din Germania sau Brigăzile Roşii din Italia au stabilit un precedent în ceea ce priveşte gestionarea problemelor legate de terorism, evenimentele din 11 septembrie, atentatele cu bombă din Madrid sau atacurile din 7 iulie 2005 din Londra demonstrează că terorismul a evoluat la un nou grad de distructivitate şi fatalitate. Aceste atacuri recente, şi nu numai, rămân totodată şi o dovadă a transformării terorismului dintr-un fenomen manifestat aproape exclusiv la nivel local, într-unul de anvergură mondială. Ca tactică utilizată de cei ce se consideră dezavantajaţi din punct de vedere militar sau victime ale unor regimuri injuste, terorismul are într-o oarecare măsură o caracteristică organică: evoluează şi se adaptează societăţilor gazdă – fapt dovedit şi de modul în care teroriştii îşi manifestă nemulţumirile sau de abilitatea de a folosi noile media şi noile tehnologii pentru a servi cauzelor lor. Cu alte cuvinte, terorismul a fost dintotdeauna strâns conectat şi modelat de societatea în care a luat naştere. Terorismul nu poate fi eradicat. Poate fi însă gestionat printr-o serie de iniţiative de politică hard-power şi de politici ce se adresează cauzelor fundamentale ale problemei.

37

Ghid practic al acestei cărţi

În această carte veţi găsi enumerate o serie de nume de teroriști, organizaţii teroriste, evenimente importante, tehnici, convenţii și tratate cu privire la prevenirea și lupta împotriva terorismului precum și unele dintre cele mai cunoscute organizaţii de luptă contra-terorismului. Bineînţeles, nu au putut fi incluși toţi teroriștii sau toate organizaţiile sau evenimentele, prin urmare alegerea a fost una selectivă. Selecţia a fost motivată de nevoia unui echilibru între prezentarea unor aspecte privind evenimentele sau teroriștii importanţi din istorie și păstrarea relevanţei acestor relatări în contextul actual. În încercarea de a echilibra trecutul cu prezentul, l-am favorizat pe acesta din urmă pentru a asigura acestei cărţi o relevanţă contemporană mai mare, motivat fiind de iminenţa ameninţării teroriste dar și de faptul că deja există unele expuneri și enciclopedii ce tratează contextul istoric al terorismului.

Această selecţie implică însă și un alt nivel de subiectivitate. După cum terorismul este un concept greu de definit, și circumstanţele și evenimentele din jurul activităţilor teroriste se supun aceleiași incertitudini. Foarte puţini cercetători din domeniul studiilor despre terorism își bazează cercetările pe informaţii obţinute direct de la surse de primă mână – interviurile cu teroriști fiind extrem de rare. Prin urmare există un grad ridicat de incertitudine privind numele, datele sau activităţile teroriste. Definiţiile ce urmează a fi prezentate sunt deci echivoce – atât la nivel empiric cât şi la nivel subiectiv.

Dacă un anumit termen a prezentat un grad prea mare de incertitudine, am utilizat definiţia general acceptată a acestuia, definiţie elaborată în urma consultării unui număr mare de surse.

Bibliografia sugerată a fost selecţionată nu pentru că ar prezenta o relatare mai explicită a unui anumit termen, ci pentru că aceasta poate oferi cititorului un context mai detaliat în care respectivul eveniment, terorist sau organizaţie operează. În alte cazuri însă pur și simplu nu există o informaţie relevantă în limba engleză cu privire la acel termen. Unde a fost necesar, bibliografia

38

DICȚIONAR DE TERORISM

sugerată a fost selectată pentru relevanţa sa pentru o eventuală cercetare mai aprofundată. Și într-un final, unele grupări teroriste prezentate în această carte sunt notate cu o intrare ce enumeră lista de ţări în care respectiva organizaţie este interzisă. Intrările care includ Organizaţia Naţiunilor Unite se referă la acele organizaţii desemnate de Comitetul Consiliului de Securitate O.N.U. instituit prin Rezoluţia 1267, cunoscut și sub denumirea de Comitetul de Sancţiuni împotriva al-Qaeda, talibanilor și persoanelor asociate cu aceștia (Al-Qaeda and Taliban Sanctions Committee), ca fiind organizaţii ce au legături cu alQaeda.

39