Dincolo de datorie (preview)

Shannon P. Meehan și Roger Thompson

DINCOLO DE DATORIE Viața în prima linie în Irak

Traducere de Iustina COJOCARU

2010

© CA Publishing, 2010, pentru prezenta versiune românească

© Shannon P. Meehan și Roger Thompson, 2009. Publicat pentru prima dată în 2009 de Polity Press, Marea Britanie Published by arrangements with Polity Press

Coperta: Gyulai Tamás (WDS Center) www.wdscenter.ro Redactor: Coca Vieru, George Jiglău și Claudiu Marian

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României MEEHAN, SHANNON P. Dincolo de datorie : viața în prima linie în Irak / Shannon P. Meehan, Roger Thompson ; trad. : Iustina Cojocaru. – Cluj Napoca : CA Publishing, 2010 ISBN 978-606-92680-1-8 I. Thompson, Roger II. Cojocaru, Iustina (trad.)

94(567)

Editura CA Publishing www.ca-publishing.ro

Cluj‐Napoca, B‐dul Eroilor nr. 34, ap. 3

MULȚUMIRI

Dorim să le mulțumim în mod deosebit personalului și editorilor de la Polity, în special lui John B. Thompson, care ne‐a asigurat îndrumare și sentimentul bine definit al viziunii necesare pentru acest proiect și lui Sarah Lambert, care a depus eforturi susținute astfel încât această carte să devină realitate. Le suntem recunoscători lui Justin Dyer și Marianne Rutter pentru ajutorul acordat pentru ca această carte să prindă contur și îi mulțumim lui Jeremy Clement, care a realizat acea conexiune care în cele din urmă a condus la finalizarea acestui proiect și care l‐a sprijinit încă de la început cu atât de mult entuziasm.

Mulțumim de asemenea, tuturor celor care au revăzut cartea și ale căror comentarii ne‐au ajutat să formulăm versiunea ei finală.

Shannon P. Meehan – Profunda mea recunoștință lui Roger Thompson, care a fost alături de mine de la început și alături de care am împărtășit aceeași viziune. Mă simt onorat că am inițiat un asemenea proiect alături de tine și îi mulțumesc soției tale, Laura Ter Poorten, pentru felul în care a interpretat și înțeles textul cărții noastre.

Această carte nu ar fi fost posibilă fără efortul susținut și dăruirea lui Steven Roberts, Charles Armstead (sergent de rangul întâi); Brandon Duvall, Hugo Garnica, Marion Deboe (sergenți); Robert Smith, 5

DINCOLO DE DATORIE

James Szabota, Robert Steffen, Serge Kavenaught, Jerry Tkel, Joshua Rudicil (soldaţi specialişti); Isaac Warner, Chad Vos (soldaţi); și al întregului meu pluton, Wolf Pack, din cadrul Companiei Delta. Aici mă refer la căpitanul Paul Carlock, ale cărui sprijin și prietenie în îndrumarea și monitorizarea acestui proiect nu le voi uita niciodată. Îi sunt recunoscător locotenent‐colonelului Morris T. Goins, comandantul lui The Chargers, care, dând dovadă de un neînfricat curaj în cele mai periculoase momente, ne‐a însuflețit să ducem la bun sfârșit misiuni de neimaginat. Totodată, le sunt recunoscător adevăraților mei prieteni și camarazilor mei comandanți, Luke Miller, Josh Southworth (căpitani); Nicholas Poppen, David Nguyen (locotenenți); Hollie Clevenger (sergent); și tuturor celor din Cavaleria 1‐12, care au depus eforturi alături de mine pentru a sprijini această misiune. Efortul vostru deosebit și angajamentul vostru pentru a duce la bun sfârșit misiunea au făcut posibilă această poveste.

Aș dori să le mulțumesc tuturor instructorilor mei, mentorilor și profesorilor de la Drexel Hill Raiders, Liceul Upper Darby și Virginia Military Institute, pentru că și‐au adus contribuția să‐mi îndrume pașii în viață, și le sunt recunoscător pentru pildele și sfaturile lor înțelepte de care îmi voi aminti întotdeauna. Vă mulțumesc.

Aș dori să îmi exprim imensa mea gratitudine față de AJ, soția pe care am lăsat‐o acasă atunci când îmi serveam națiunea. Îți sunt profund recunoscător pentru că ai îndurat singură cele cincisprezece luni de incertitudine, pentru că te‐am lăsat să duci povara existenței de zi cu zi fără să știi vreodată cum va fi viitorul pentru mine și pentru că te‐am lăsat să ai grijă de familiile noastre, așa cum ai făcut‐o, cu o adâncă înțelegere și compasiune. Te iubesc din tot sufletul.

Le mulțumesc tuturor medicilor și asistentelor care m‐au îngrijit la Fort Hood. Începând de la secția de neurologie până la ortopedie și recuperare fizică; îmi voi aminti întotdeauna grija și atenția cu care am fost înconjurat și tratat.

Tuturor celor din familia mea, care înaintea mea au servit cu demnitate țara, și țin să‐i amintesc pe Ed Williams (Air Force); William Henry, Larry Lynn, tatăl meu, Louis Meehan (Army); Pete Hock, Ed 6

DINCOLO DE DATORIE

LeSage, Eddie LeSage, Tommy Lynn, Tom Reynolds (Marines); Buzzy Lynn, Louis Joseph Meehan, Steve Phipps și Paul Weinberger (Navy).

Pentru toate poveștile lor nespuse.

Roger Thompson – Aș dori să le mulțumesc tuturor celor care au parcurs versiunile manuscrisului și mi‐au furnizat sugestiile și încurajările lor, printre care echipa HIU, David Rachels, Bonnie Watkins, Brian și Phil Watkins, Mary Russell, Tim Riemann, Thane Keller, Peter Cook și J.J. Cromer. Aș dori totodată să aduc mulțumirile mele celor de la Virginia Military Institute Ski Team (pentru răbdarea și entuziasmul lor de care au dat dovadă pe parcursul numeroaselor săptămâni de lucru împreună) și personalului de la Palms (pentru că mi‐au pus la dispoziție spațiul necesar pentru a lucra în liniște la realizarea variantelor finale ale cărții). Îmi exprim mulțumirile mele la adresa departamentului meu și a VMI pentru sprijinul neprecupețit față de efortul meu și față de Rika Welsh pentru răgazul generos oferit pentru a scrie cartea în timpul șederii mele la Cambridge. Familiei mele și lui Ter Poortens, le aduc sincerele mele mulțumiri pentru interesul manifestat față de această carte, sprijinul și numeroasele sugestii pentru a înțelege cum să interpretez lucrurile. Toate au însemnat enorm de mult pentru mine.

Aș dori să îmi exprim profunda recunoștință față de Laura și sacrificiul ei imens. Îți sunt profund recunoscător nu numai pentru interpretările tale atente ale manuscrisului, dar și pentru înțelegerea și răbdarea de care ai dat dovadă pe parcursul unor perioade intense de redactare, care m‐au ținut departe de casă. Sunt conștient că acest lucru a însemnat un mare sacrificiu din partea ta într‐o perioadă dificilă. În sfârșit, aș dori să le mulțumesc lui AJ și lui Shannon pentru deschiderea cu care au acceptat să vorbească fără rezerve despre viața lor și să‐mi împărtășească povestea lor. Sper că am reușit să tratez cu onoare experiența voastră și mai sper că am reușit să îi conferim un alt sens.

7

NOTA AUTORULUI

Dincolo de datorie este o operă de non‐ficțiune. Toate evenimentele din această carte au avut loc și au fost redate din propria mea memorie și cu ajutorul celorlalți din jur implicați în aceste evenimente. Nume ale unor cetățeni irakieni și ale unor soldați americani căzuți la datorie, precum și denumiri de drumuri și căi de acces, au fost modificate în textul de față. Conversațiile prezentate sub formă de dialog au fost recreate din propria mea memorie cu intenția de a evidenția esența lucrurilor spuse și nu pentru a reprezenta o redare fidelă.

8

DINCOLO DE DATORIE

9

DINCOLO DE DATORIE

10

PROLOG

În ziua în care am fost numit comandant de companie mi‐am pictat casca în auriu. Soarele radia la o temperatură de 51,5 grade Celsius, iar oamenii mei mă tachinau, făcând glume pe seama caschetei strălucitoare. Cu toate acestea, când m‐am strecurat în tancul meu alături de soldații pe care îi comandam, camarazii mei au înțeles cu toții că ziua aceea era diferită. În ziua aceea, eu eram cel care îi comandam în luptă.

Eram comandant de pluton, dar atunci când comandantul companiei mele revenise la bază să realimenteze vehiculul, m‐a numit în locul lui comandant de companie. Ordinele noastre erau să izolăm Baqubah, un oraș în ruină deja, mai degrabă mort decât viu și să eliminăm insurgenții și bombele artizanale, acele Dispozitive Explozive Improvizate – DEI‐uri ‐ din zona de vest a șoselei Route Highlands, o arteră curentă majoră ce traversează orașul de la nord spre sud. Am ajuns acolo în tancuri și mașini de luptă Bradley și Stryker. Tancurile erau bine blindate și în același timp dotate cu armament și erau capabile să protejeze soldații într‐un fel în care Bradleyurile și Strykerele nu reușeau. Ultimul Bradley care fusese văzut în acțiune înaintea misiunii noastre fusese ars până la structura 11

DINCOLO DE DATORIE

lui de bază de un DEI uriaș, iar al‐Qaida făcuse în așa fel încât orașul să perceapă Strykerele dintr‐o perspectivă extrem de sângeroasă. La câteva ore după prima lor patrulă prin Baqubah, două Strykere erau distruse complet. Unul era tăiat pe din două, iar celălalt fusese răsturnat în urma unei explozii. În ambele cazuri soldații noștri muriseră. Tancurile erau de aceea cea mai potrivită opțiune pentru luptă, însă aveam nevoie de Strykere și Bradleyuri pentru a transporta soldații.

Deoarece compania mea își ocupase poziția, mi‐am îndreptat tancul spre sud‐est, spre intersecția dintre Route Highlands și Route LeBarge, o arteră dinspre est‐vest. Compania s‐a poziționat spre nord, fiecare pluton fiind însărcinat cu supravegherea unei străzi. Dirijam personal mișcările companiei din tancul meu și misiunea mea era să vin în sprijinul soldaților mei când întâmpinau rezistență. La câteva minute după ce misiunea noastră începuse, era clar că ne aștepta o zi grea.

Soldații dădeau la fiecare câțiva metri peste un nou DEI, făcând înaintarea lor obositor de lentă. Și mai dificil de atât, la puțin timp după sosirea noastră, unul dintre plutoane fusese prins într‐o confruntare cu o echipă dotată cu Lansatoare de Grenade Autopropulsate (LGA), aparținând al‐Qaida. Inamicul așteptase pe un acoperiș și trăsese asupra soldaților mei. Tot ce auzisem era o explozie care îmi răsuna prin cască și un soldat care striga: „Contact echipă LGA! Sud‐vest!” Auzeam cum Plutonul Albastru deschidea focul din Bradleyul lor blindat cu o mitralieră de 7,62, revărsând o ploaie de gloanțe prin aer. Mai târziu am auzit cum se dezlănțuia tunul lor puternic de 25 de mm. Forța ripostei lor îmi demonstra faptul că se găseau sub o amenințare puternică. Auzeam inamicul care continua să arunce LGA‐urile și puștile lor AK‐47. Mi s‐a adus la cunoștință că doi dintre oamenii mei fuseseră ușor răniți în atacul inițial, unul având nasul rupt, iar celălalt, umărul dislocat. Când devenise evident că tunul nu era suficient pentru a elimina echipa LGA, am fost solicitat să le vin în ajutor.

12

DINCOLO DE DATORIE

Le‐am cerut cât de multe informații puteau să‐mi furnizeze.

Trebuia să știu dispunerea exactă a inamicului, amplasarea clădirii împreună cu toate coordonatele clare și exacte ale rețelei noastre, precum și adevărata natură a rănilor provocate soldaților mei. Radioul nu contenea să actualizeze datele, dar rafalele armelor acopereau rapoartele trimise. Comenzile comandantului de pluton se amestecau cu sunetul tunurilor și detaliile ajungeau înapoi la noi filtrate, pe bucăți. În cele din urmă, în ciuda confuziei generale, am auzit informațiile de care aveam cel mai mult nevoie. Am auzit coordonatele rețelei. Am ales cea mai bună opțiune pentru noi, cea mai eficientă armă. Am ordonat un atac cu rachete.

Insurgenții nu reușeau să se apere în fața rachetelor noastre, dar pentru a ordona un astfel de atac era nevoie de certitudine. Trebuia să fiu sigur că inamicul era în număr suficient de mare și destul de calm pentru a garanta succesul loviturii și trebuia să fiu absolut sigur că acele coordonate erau exacte. Am confirmat locația plutonului și, păstrând încă în căști sunetul focului de armă, am solicitat batalionului Centrului pentru Operațiuni Tactice (COT) permisiunea de a ataca.

Apoi am așteptat.

Două minute mai târziu, rachetele brăzdau cerul venind din direcția nord‐est. Soseau practic fără niciun avertisment, iar sunetul se propaga înainte cu numai câteva momente de impactul asurzitor. În timpul celor câteva secunde după atac, radioul tăcuse și, la mai puțin de un kilometru și jumătate de locul unde mă aflam, un norișor de fum și praf se ridica din vecinătatea confruntării. M‐am adresat plutonului solicitând un raport. Pentru o clipă, radioul rămase mut și m‐am temut că ce era mai rău urma să se întâmple. Mi‐am imaginat că de fapt coordonatele mele erau greșite și că soldații mei atacaseră. Îmi făceam griji că îi dezamăgisem și că violasem încrederea profundă care se stabilește de obicei între comandant și soldații săi. Am solicitat din nou un raport și de data aceasta, plutonul îmi răspundea. Ținta fusese distrusă. Clădirea fusese rasă la pământ, iar echipa LGA anihilată.

Oamenii mei erau nevătămați.

13

DINCOLO DE DATORIE

Clipa aceea mi‐a redat încrederea în mine. Avusesem succes în calitate de comandant de pluton. Se știa faptul că în scurt timp urma să mi se acorde Medalia pentru Merite Deosebite pentru Comandă în cadrul Armatei și îmi fusese recunoscută capacitatea de a executa misiunile încredințate. Soldații mei începuseră să îmi spună Capone, ținând cont de controlul de tip mafiot pe care îl dețineam asupra zonei mele de comandă. Așa încât, atunci când comandantul companiei fusese rechemat la Detașamentul Înaintat de Operațiuni (DIO) pentru a alimenta tancul, aprovizionare și pentru a da raportul, mi s‐a încredințat comanda.

Pentru prima oară eram acum responsabil pentru soarta celor optzeci de soldați, patru tancuri, trei Bradleyuri și patru Strykere.

Oamenii mei erau împărțiți în mai multe plutoane și fiecare pluton era deservit de diferite vehicule. Plutonul Roșu deținea Strykere. Plutonul Albastru avea Bradleyuri. Plutonul meu, numit Plutonul Alb, se baza pe tancuri. Fiecare dintre tancurile mele deschidea drumul câte unui grup și un singur soldat servea drept om de contact, deplasându‐se câțiva pași în fața și în urma tancului. Misiunea lui era să identifice posibile DEI‐uri. Acesta studia terenul pentru a depista firele de cupru, un semn sigur că un dispozitiv exploziv fusese îngropat în pământ, și atunci când le descoperea urma să mă înștiințeze pentru a solicita la rândul meu sprijinul geniștilor. După ce DEI‐urile erau distruse, soldații din spatele tancului urmau să intre în fiecare clădire de pe strada respectivă și să o curețe de orice posibilă amenințare.

Conduceam o misiune coordonată la scară mare, într‐o zonă recunoscută pentru periculozitate în Irak, iar comanda mea era parte integrantă a unui atac mai amplu, care implica întreaga noastră brigadă. Eram conștient că era o ocazie să le demonstrez tuturor subordonaților capacitatea mea de a conduce și era cea mai bună oportunitate să le arăt că puteau avea încredere că voi fi făcut ce era mai bine pentru ei.

Primele momente în care eram la comandă au fost copleșitoare.

Compania mea, Delta, seconda Compania Death Dealers, cooperând cu alte companii pentru a curăța această parte a orașului Baqubah. La 14

DINCOLO DE DATORIE

nord de plutonul meu se găsea Compania Bravo, iar la sud, Compania Charlie. În calitatea mea de comandant al Companiei Delta, orchestram și inițiam coregrafia, asigurându‐mă că fiecare dintre plutoanele mele se deplasau aproximativ în același ritm pentru a preveni interferarea accidentală a acestora. Pentru început, a trebuit să le strunesc mișcările. Instinctul firesc pentru fiecare pluton este să‐și urmeze propriul ritm când acționează în stradă însă acest lucru pune în pericol misiunea și soarta celorlalți. Din tancul meu dirijam fiecare grup pentru a mă asigura că acționau împreună. Eram nevoit să selectez o echipă din toți oamenii plutoanelor mele, care să nu‐și fi dorit nimic altceva decât să‐și încheie misiunea cât mai rapid cu putință, fără nicio legătură cu celelalte plutoane. Fiecare grup cobora în stradă, informându‐mă care erau coordonatele lor, solicitând permisiunea de a distruge numeroasele DEI‐uri și cerând sprijinul în momentul în care intra în conflict cu inamicul. Vocile lor îmi vuiau în căști, iar eu încercam să‐mi creez noul teren de acțiune în calitate de comandant al companiei. Încercam să înțeleg ce spuneau vocile lor și mi‐am propus să execut o misiune căreia deja i se opusese o rezistență semnificativă.

Dacă toate echipele mele ar fi acționat orchestrat, puteam fi siguri că o zonă ar fi rămas degajată și că plutoanele s‐ar fi sprijinit rapid unul pe celălalt în eventualitatea vreunui conflict cu inamicul. Astfel că mi‐am coordonat plutoanele și am raportat comandamentului de batalion progresele înregistrate de compania mea față de companiile de la nord și sud. Planul indica o degajare sistematică a Baqubei și aproximativ după o oră de la preluarea comenzii mele, pe măsură ce începeam să înțeleg și să mă adaptez ritmului misiunii, compania mea devenea și mai încrezătoare în reușită. Mai important decât atât, soldații mei deveneau tot mai încrezători în capacitatea mea de lider.

Succesul atacului cu rachete îndreptat împotriva echipei LGA le dădea un semnal clar oamenilor mei că se puteau bizui pe mine pentru a le proteja viețile. Soldații mei erau convinși că urma să le asigur sprijinul de care aveau nevoie și acum se deplasau ca o echipă disciplinată pe străzile orașului. Începeau să capete încredere în comenzile mele și aceasta se reflecta în felul în care înaintau ca la carte 15

DINCOLO DE DATORIE

în direcția de vest traversând orașul. Compania noastră se descurca bine și eram conștient că dețineam un gen de control și încredere care vine numai în urma reușitelor într‐o misiune dificilă. Trăiam un anumit sentiment că îmi urmam vocaţia ce îmi era destinată. Mă simțeam de parcă eu întruchipam idealul de Soldat American. Eram încredințat că făceam exact ceea ce trebuia.

După numai trei ore și jumătate sub comanda mea, era raportat prin radio un nou DEI. Sergentul Plutonului Alb aflat sub comanda mea descoperise un alt fir de bombă artizanală. Totuși, de data asta era ceva diferit. Am fost nevoit să‐i cer de mai multe ori să descrie ce vedea. Un morman de pământ proaspăt frământat se afla în mijlocul drumului. Un fir de cupru, care nici măcar nu era ascuns, ducea de la mușuroiul de pământ la o clădire din nord‐est și mai departe, înconjurând clădirea, la cel de‐al doilea etaj și intra printr‐o fereastră.

Fereastra aceea dădea exact înspre zona cu mușuroiul de pământ răvășit.

Ceea ce descria sergentul meu nu era deloc firesc și având în vedere cât de multe DEI‐uri erau abil mascate pe tot acest drum, îmi era greu să înțeleg ceea ce îmi povestea el. Mușuroiul de pământ și firul care ieșea din el erau într‐un fel ceva obișnuit. Faptul că firul ducea direct la o fereastră nu era deloc ceva obișnuit, dar însemna ceva, dacă mă gândeam că era orientată spre mormanul de pământ. I‐ am cerut din nou să îmi explice tot ce vedea și am încercat să îmi imaginez ceea ce descria el. Totul părea atât de clar. Era de parcă cel care concepuse dispozitivul nu făcuse niciun efort să îl ascundă.

Mormanul de pământ era la vedere, firul nu fusese ascuns și întreaga invenție părea mult prea ușor de identificat.

Am raportat situația existentă la Comandamentul de Operațiuni Tactice (COT) al batalionului. Întreaga misiune era oprită cât timp discutam situația de la fața locului cu leadershipul batalionului meu.

Nu trecuseră decât câteva minute și primeam un nou raport. Sursele locale indicau faptul că acea casă era locul de fabricație al DEI‐urilor.

Comandamentul batalionului raporta că era de părere că aveam de‐a face cu o celulă teroristă. Companiile din zonă ne‐o luau înainte. Dacă 16

DINCOLO DE DATORIE

mai întârziam aveam să compromitem misiunea întregului batalion.

Timpul necesar pentru a decide expirase. Știam deja ce aveam de făcut. Trebuia să distrug casa. Nu puteam să risc și să trimit soldații într‐o casă care era locul de fabricație al DEI‐ urilor. Pur și simplu trebuia să elimin definitiv amenințarea. Și totuși, firul acela care mergea până în interiorul casei mă punea pe gânduri.

Totul era mult prea clar. De ce nu făcuseră efortul de a‐l ascunde mai bine? Care era șmecheria? Începeam să transpir. Decizia aceasta părea mai dificilă. Atacul cu rachete dinainte nu solicitase prea multă gândire. Oamenii mei se aflau în bătaia directă a focului, localizarea inamicului clară și pericolul era evident. Și totuși casa asta era un mister. Treceam prin momente grele încercând să‐mi imaginez ceea ce încerca să‐mi descrie sergentul meu, însă știam cu siguranță un singur lucru. Nu aveam de gând să las teama că puteam lua o decizie greșită să pună stăpânire pe mine.

Trebuia să îmi protejez oamenii. Nu puteam să înțeleg de ce acel DEI era atât de evident, dar știam că nu puteam să risc o viață încercând să aflu răspunsul.

Mă chinuia acest gând. Din casa aceea pleca un fir care ducea la mormanul de pământ din mijlocul drumului. Zona era înțesată cu dispozitive de acest gen și oamenii mei fuseseră atacați deja de o echipă de LGA. Sursele locale și comandanții batalionului meu presupuneau că acea casă era fie un bastion pentru al‐Qaida, fie un loc de fabricație al DEI‐urilor. Oamenii mei erau îngrijorați și până în acel moment îndepliniseră misiunea cu o permanentă siguranță și profesionalism. Probabil și mai important era faptul că eu însumi simțeam că viața oamenilor mei era în pericol. Nu puteam să îi trimit în acea casă. Nu puteam să îmi asum acest risc.

Am mai sunat o dată la COT al batalionului. Răspunsul a venit clar și concis: „Îți sprijinim decizia.” Am ordonat atacul cu rachete și apoi am așteptat cu toții.

Undeva la nord, la aproximativ 32 de kilometri de locul în care ne aflam, două rafale de focuri ghidate de GPS au fost trimise înspre locația noastră, trase de un tun de 155 mm dintr‐un vehicul de 17

DINCOLO DE DATORIE

artilerie. Erau trase în sus și se năpusteau asupra orașului. În urma lor, dâre de fum subțiri brăzdau cerul.

Timp de două minute, am așteptat în liniște alături de oamenii mei în tanc. Plutonul se retrăsese și curățase zona din jurul țintei. Oamenii mei se grupaseră în vehiculele blindate și închiseseră toate cabinele pentru a se proteja de eventuale explozii. Unul dintre tancurile mele era poziționat pe o zonă mai ridicată astfel încât să putem supraveghea atacul. Așteptam și urmăream ce se întâmpla în jurul nostru. Radioul tăcuse și el de parcă întreaga companie anticipa atacul ce urma. Nicio vorbă. Niciun sunet. Doar certitudinea unui iminent impact și urmarea devastatoare. L‐am privit pe prietenul meu Garnica, trăgătorul din tancul meu și mi‐am șters fruntea. Căldura din interiorul tancului era apăsătoare. Mi‐am aplecat capul și mă întrebam dacă luasem decizia corectă. Mă întrebam, de fapt, dacă făcusem ceea ce trebuie.

Duritatea impactului rachetelor îmi îndrepta atenția din nou spre radio. Exploziile ne zguduiau vehiculele, iar eu așteptam să aud cuvintele care îmi confirmau că ținta corectă fusese lovită. Un nor de praf și fragmente de resturi se înălțau deasupra orașului și se amestecau cu ceața ușoară a cerului de amiază. Iar radioul meu rămânea în continuare tăcut.

Tăcerea s‐a prelungit pentru câteva secunde până când sergentul plutonului meu a comunicat prin radio. Atacul avusese succes. Țintă eliminată. Pentru o clipă am resimțit ușurarea că rachetele își atinseseră ținta. Toate îndoielile mele se spulberaseră și îmi recăpătam încrederea în decizia mea. Deodată, în decurs de numai un minut, o altă voce sfâșia liniștea țâșnind din undele radioului. „Ați văzut?”

M‐am aplecat involuntar în față, încercând să aud mai clar ce se transmitea. Nu era cineva din compania mea. Era dintr‐un tanc aparținând Companiei Bravo, exact la nord de locația oamenilor mei.

Chiar dacă nu aveau nimic de‐a face cu ce ni se întâmpla nouă, ei erau orientați spre stradă și puteau vedea atacul cu rachete. „L‐ați văzut pe micuțul acela?”

18

DINCOLO DE DATORIE

Mi‐am fixat mai bine căștile, apăsându‐le cu putere înspre urechi în încercarea de a auzi mai bine ce se spunea.

L‐am auzit din nou articulând: „L‐ați văzut pe puștiul ăla?” Și de data aceasta, cu o siguranță îngrozitoare, a sosit și răspunsul. „Au fost mai mulți înăuntru.”

Cuvintele rămâneau atârnate în aer, iar eu îmi priveam oamenii din tanc. Din nou se așternu liniștea. O liniște mai adâncă, mai devastatoare. Acea liniște care îi înfrățește pe oameni. Cea care îndeamnă la conspirație. Acea liniște împărtășită de noi toți soldații, din oricare război, noi cei care am fost martorii spectacolului imposibil de relatat și care, în încercarea noastră de a face față situației, ne luăm angajamentul unul față de celălalt dintr‐o singură privire, de a nu rosti niciun cuvânt, de nu readuce în discuție ceea ce am distrus anterior.

Ceea ce auziți este vocea mea care se ridică din acea teribilă tăcere.

Ceea ce auziți este povestea mea care își propune să pună ordine în ruinele acelei zile.

19