Ovidiu PECICAN
PÂLNIA ȘI BURDUFUL. TEORIE ŞI PRACTICĂ ÎN ISTORIOGRAFIE texte escortă, articole şi polemici
2011
Ovidiu Pecican Pâlnia și burduful. Teorie şi practică în istoriografie Copyright © CA Publishing, 2011, pentru prezenta ediție Copyright © Ovidiu Pecican, 2011 Toate drepturile pentru prezenta ediție aparțin Editurii CA Publishing și autorului Ovidiu Pecican. Reproducerea integrală sau parțială a textului sau a ilustrațiilor din această lucrare este posibilă numai cu acordul prealabil scris al Editurii CA Publishing și al autorului Ovidiu Pecican. Redactor: George Jiglău Tehnoredactor: Palkó Botond (www.palkobotond.ro) Design copertă: Alexandru Pecican
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României PECICAN, OVIDIU Pâlnia şi burduful : teorie şi practică în istoriografie : texte escortă, articole şi polemici / Ovidiu Pecican. - Cluj-Napoca : CA Publishing, 2011 ISBN 978-606-8330-01-3 94(100) 821.135.1.09
Editura CA Publishing ADRESĂ: Cluj-Napoca, B-dul Eroilor 34/3 TEL: 0364-807.636 EMAIL: office@ca-publishing.ro WEB: www.ca-publishing.ro
Pentru Sandu
CUPRINS PREFAŢĂ ................................................................................................... 9
I. CONTEXT, PROGRAME, RECEPTARE
11
ISTORIA ROMÂNEASCĂ ŞI PUBLICUL SĂU........................................... 13 REDIMENSIONĂRI ŞI METAMORFOZE ÎN DISCURSUL ISTORIOGRAFIC ....................................................................................... 16 CULTURA GRĂBITĂ ŞI ERUDIŢIA ........................................................... 19 ÎNCERCARE DE TIPOLOGIE A PUBLICULUI ISTORIOGRAFIC ROMÂNESC DE ASTĂZI SAU CE DUŞMANI ARE ISTORIA ALTERNATIVĂ?........................................................................................ 24 BĂTĂLII IDEOLOGICE ÎN ERA POSTIDEOLOGICĂ: ROMÂNIA ANILOR ‘90 .............................................................................................. 29 “PRIVIŢI MĂREŢE UMBRE...” SAU KITSCHUL ÎN SCRIEREA ISTORIEI ................................................................................................... 40 TREI ESEURI DESPRE RELAŢIA DINTRE ISTORIE ȘI ANTROPOLOGIE ..................................................................................... 43 FALSURI PATRIOTICE ROMÂNEŞTI SAU BOLILE PROFESIONALE ALE ISTORIOGRAFIEI RECENTE ................................ 62 CENTRALISM ŞI VORBĂRIE ................................................................... 66 O ISTORIE ALTERNATIVĂ A ROMÂNILOR ............................................ 68 VIOLENŢĂ ŞI ISTORIE ............................................................................. 72
DE VIRIS ILLUSTRIBUS ........................................................................... 77 MEDITAŢII ALTHUSIENE ........................................................................ 79 ISTORICI ŞI ARHIVIŞTI ............................................................................. 84 ISTORIA CA AVENTURĂ ŞI ADEVĂR ...................................................... 88 ÎN DESCHIDERE ...................................................................................... 90 REFLECŢII PE MARGINEA COLII ............................................................ 93 VIITORUL TRECUTULUI .......................................................................... 99
II. AUTORITATEA ISTORICILOR foileton de critică istoriografică
103
1. Problema autorităţii ........................................................................ 105 2. Prestigiul istoricului ......................................................................... 107 3. Istoricii la expertiză .......................................................................... 110 4. Diletanţi profesionişti şi profesionişti diletanţi............................ 112 5. Când istoricul păşeşte în gol........................................................... 115 6. Erudiţie găunoasă şi sclifoseală vană ........................................... 119 7. Un complot medievistic................................................................... 121 8. Ce citeşte istoricul............................................................................ 123 9. Perspectiva istoriografică ............................................................... 125 10. Aiureli maximaliste ........................................................................ 128 11. „Autoplagiatul” ............................................................................... 131
12. Pluralism istoriografic ................................................................... 133 13. Fripturi istoriografice..................................................................... 135 14. Istoria cu şi fără taxă ..................................................................... 138 15. Cititorul prizonier şi cititorul partener al istoricului ................... 141 16. Între inutilităţi şi platitudini.......................................................... 143 17. Improvizaţia în istoriografie ......................................................... 146 18. Scriitura uşoară şi mixtura genurilor ........................................... 148 19. Text şi putere.................................................................................. 151 20. Debut şi duplicitate ....................................................................... 153 21. Când cititorul intră în scenă... ...................................................... 156 22. Tipul Tomashek .............................................................................. 158 23. Senectutea creatoare .................................................................... 161 24. Paranoia blues ............................................................................... 164 25. Prostia vicleană.............................................................................. 166 26. Exilaţi alerţi şi fosile inerte ........................................................... 169 27. Volo şi ai lui ..................................................................................... 173 28. Înapoi la Academie......................................................................... 176 29. Academia lui Iorga ......................................................................... 180 30. Alte glasuri, alte încăperi............................................................... 182 31. Puţintică tranziţie culturală ......................................................... 185
32. Mitică............................................................................................... 188 33. Codul lecturilor istorice ................................................................. 190 34. Istorii oblice .................................................................................... 193 35. Istoricul şi empatia ........................................................................ 195 36. Restricţii abuzive ........................................................................... 198 37. Încă o propoziţie cu Sorin Lavric .................................................. 200 38. Exemplul cu domnitorul ................................................................ 203 39. Complicaţii nazale .......................................................................... 206 40. O pată albă numită postmodernism ........................................... 208 41. Furturi intelectuale ........................................................................ 211 42. Citarea: uzuri şi abuzuri cărturăreşti ........................................... 213 43. Unitate în diversitate .................................................................... 215 44. Eroi şi istorici martori .................................................................... 218 45. Marginalitate și redefinire ............................................................ 220 46. Exemplaritate istoriografică ......................................................... 222 47. Valorile în istoriografie .................................................................. 225
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
PREFAŢĂ Mai este nevoie de reflecții referitoare la teoria și practica istoricilor? Deja în România istoriografia a devenit o ocupația atât de prost plătită, atât de puțin încurajată și atât de secundară în formarea școlară a tinerilor, încât s-ar zice că asemenea preocupări sunt cu totul superflu. Nu ignor, desigur, asemenea evoluții. Dar nici nu le confund cu însuși destinul unui domeniu de preocupări și de exercitare a vocației precum cel al studiului trecutului. Dacă am constata că, dintr-o dată, Clio își pierde locul ocupat de milenii în succesiunea muzelor interesul meu pentru ea ar scădea oare? Mă tem că nu… Atunci când nu lucrează cu ele, meșteșugarul își curăță, lustruiește și, eventual, perfecționează uneltele. De ce nu aș face la fel, mai cu seamă că la noi mulți dintre istorici cred că diploma obținută la absolvirea unei facultăți de profil le dă și îndreptățirea, și competențele depline specifice istoricului?! De fapt, lucrurile stau puțin altfel și sunt ceva mai complicate, căci nimic nu îl îndreptățește pe istoric să creadă, mai mult decât medicul sau juristul, să zicem, că pregătirea lui de specialitate va înceta vreodată. Pentru a colecționa de ici și de acolo date și fapte s-ar zice însă că nu de minte ai în primul rând nevoie. Cunosc oameni care se dispensează de ea aproape în întregime, lăsându-și prestigiul exclusiv pe mâna bunelor obișnuințe. Măsurători, puneri împreună, citări judicioase și mai ales grija urmării unui model interpretativ preexistent îi scutesc de orice complicații nedorite, lăsându-i în cel mai rău caz în plutonul indistinct al profesioniștilor tolerați și necontestați, sau aducându-i, în circumstanțele mai favorabile, aproape de caftanele înalte din meserie. Avantajele acestei conduite nu trebuie subliniate. Ceea ce este previzibil oferă o bază solidă oricui vrea să își sprijine propriul punct de vedere de ceva cu aparență solidă. Iar plictiseala unui discurs păstrează integral o asemenea aparență. Nu trebuie, deci, să se mire cineva dacă, nu o singură dată, istoricii interesanți, vii, originali, curajoși se găsesc în altă parte decât către vârfurile ierarhiilor meseriei. 9
O v i d i u
P E C I C A N
Aparența mofluză, pleoștită, sau gesticulația convențională mai oferă niște avantaje. Ele oferă un mediu securizat evoluțiilor parcimonioase ale micimanilor, îi justifică pe administratorii lipsiți de cheful de a demonstra că mai știu meserie – dacă au apucat să știe vreodată -, perpetuează o anume imagine, cam prăfuită, dar tocmai de aceea venerabilă, a domeniului, câte și mai câte… Nu este de mirare, în atare condiții, că în cultura română, istoricii cu altitudine de filosofi ai istoriei se pot număra pe degete. Xenopol, Blaga și Neagu Djuvara sunt singurii români cu viziuni articulate asupra evoluției istorice. Lor li se mai pot adăuga câțiva autori interesați de ceea ce Iorga numea „generalitățile cu privire la istorie”: marele savant însuși, Gh. I. Brătianu, Cioran și Culianu… Cam atât, în două secole de modernitate. Destul de discontinuu și de puțin, până la urmă. M-am gândit că o carte cum este cea care urmează – formată din articole ocazionale, prefețe, eseuri în prima ei parte, și reproducând integral un ciclu de articole polemice publicat în serial, într-a doua – ar putea stimula interesul față de reflecția cu privire la meserie în maniera vie și dinamică a duelurilor publicistice. Ea s-a alcătuit de la sine și, foarte probabil, o eventuală ediție secundă va conține și urmările care încă nu au apucat să fie scrise și publicate. Ceea ce surprind paginile care urmează este „gimnastica” unui istoric interesat de ideile – câte există -, retorica, metodele și chiar frazarea colegilor lui. Nu am mimat față de ei un respect onctuos, cum, de altfel, nici ei nu s-au formalizat să joace în raport cu mine. Câtă vreme vorbim aceeași limbă și nu ducem contestarea ideilor până la invectiva referitoare la persoană, dialogul este posibil. Mai departe, n-au decât să îl poarte cei care nu se formalizează de valorile elementare ale civilității și colegialității. Ceea ce va rămâne din aceste pagini, scrise în ultimii douăzeci de ani, se va cerne în timp. Momentan, ele nu sunt nici mai mult, nici mai puțin decât ce promit să fie. Cluj-Napoca, decembrie 2010
10
I. CONTEXT, PROGRAME, RECEPTARE
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
ISTORIA ROMÂNEASCĂ ŞI PUBLICUL SĂU În România istoria a fost şi continuă să fie o disciplină care îşi are publicul său. Câştigat printr-o literatură cu subiecte istorice adeseori străină (Dumas-tatăl a fost reeditat chiar şi în ediţii de lux într-o vreme când creaţiile similare ale unui Sadoveanu nu beneficiau de acelaşi regim), acest public urmăreşte evoluţia cunoaşterii istorice cu mult interes. De unde prestigiul redutabil al unei ramuri a cunoaşterii care a suferit în ultima jumătate de secol nu doar mutilările impuse de instrumentarea sa de către ideologie, ci şi deformările diletantismului ofensiv? Poate că motivaţia recursului la cartea de istorie sau tratând teme vizând trecutul e de căutat în tipul de educaţie promovat de statul roman încă imediat după “mica” unire (cea de la 1859). Generaţia de la ‘48, autoarea statului naţional român modern (în varianta sa incompletă) şi-a găsit port-stindarzii în rândul cărturarilor cu preocupări istorice mai mult decât ocazionale. Şi Bălcescu, şi Kogălniceanu - dar, pe lângă aceştia doi, atâţia alţii! - au fost istorici, consumând cu pasiune istorie, şi scriind cu măiestrie pagini remarcabile. E drept că întregul secol trecut a purtat semnul unui naţionalism efervescent, alimentat de ideea - izvorâtă din opera lui Herder - că fiecare popor îşi are misiunea sa în devenirea globală. Cum asemenea misiune nu putea fi descifrată decât pe durata lungă a vieţii fiecărei comunităţi, istoria a polarizat în mod firesc atenţia. Mai apoi, după 1859, când prestigiul scrisului istoric a fost ridicat la înălţimi considerabile de savanţi precum B. P. Hașdeu şi Nicolae Iorga, învăţământul românesc a acordat constant atenţie evenimentelor trecutului, şi nu doar din raţiuni culturale. Vremurile de odinioară ofereau - se credea, într-o epocă în care drepturile revendicate de românii înglobaţi în statele dimprejur (ardelenii şi bucovinenii în monarhia habsburgică, basarabenii în imperiul ţarist, aromânii în Grecia) îşi găseau argumentaţia în dreptul istoric - temeiurile şi exemplele concrete într-o luptă ce se anunţa lungă şi grea. Aşa se face că, la 1918, când printr-o conjunctură irepetabilă România şi-a întregit hotarele şi şi-a dublat teritoriul, cunoaşterea istorică a românului
13
O v i d i u
P E C I C A N
mediu nu era neglijabilă. În schimb, era superficială. Era simplificată. Era propagandistă, tranşantă, lipsită de nuanţe şi adâncime. Faptul a fost încurajat de numărul totuşi mic al intelectualilor de formaţie universitară şi de tradiţionalismul societăţii româneşti - angajată deocamdată timid pe calea modernizării şi industrializării -, deci de ataşamentul faţă de o mentalitate care privilegia paseismul ruralist şi anticitadinismul. Pe de altă parte, contestarea promptă a păcii de la Versailles de către statele învinse (Ungaria, printre ele) ori dezavantajate de finalul războiului (precum U. R. S. S., Bulgaria) a făcut ca istoriografia română să-şi păstreze în bună măsură preocuparea apăsată pentru nişte teme devenite de-acum fundamentale precum: lupta faţă de dominaţia străină, idealul unităţii naţionale, romanitatea românilor ş.a. În ciuda diversificării tematice mijlocită de unii străluciţi istorici interbelici (formaţi, adesea, la şcoala lui Iorga, precum Gh. I. Brătianu, P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu), liniile de forţă ale scrisului nostru istoric au rămas cele enumerate, iar atenţia preferenţială focalizată în respectiva direcţie a interesat, iarăşi, propaganda şi politica. Aşa se face că, dacă la vârf, în studiile celor mai buni istorici întâlnim subiecte şi metodologii compatibile cu cele din istoriografiile dezvoltate din vestul Europei din epocă, la bază, printre dascălii de ţară, jurnaliştii de provincie şi oamenii cultivaşi de o altă formaţie decât cea istorică, imaginea asupra trecutului se asambla din câteva clişee adânc înrădăcinate şi nu întotdeauna benefice. E şi aceasta una dintre explicaţiile posibile ale intoleranţei naţionaliste şi conservatoare care a caracterizat ultimele momente dinainte de a doua conflagraţie mondială în ţara noastră, iar mărturisirea lui Zelea Codreanu, liderul legionar, cum că s-a format citind lucrurile fundamentale promovate de şcoală şi reviste de tipul Sămănătorului lui Iorga nu e întâmplătoare. În ce priveşte momentul postbelic, după o încercare repede curmată de a se continua demersul investigativ şi interpretativ al istoricilor din perioada anterioară, odată cu 1948 s-a trecut la impunerea modelului stalinist de “citire” a trecutului. Îndoctrinarea comunistă a fost de anvergură şi s-a înfăptuit inclusiv prin mijloace violente. Părţi întregi din istoria noastră au fost supuse unor tălmăciri simplificatoare, când nu direct falsificatoare. Altele, insignifiante în sine, au fost considerate mai semnificative decât cele ce, fiind realmente astfel, apăreau ca neconvenabile. În fine, o altă categorie de fapte a fost complet trecută sub tăcere. Însăşi istoria patriei era
14
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
încadrată între istoria U. R. S. S. si istoria partidului comunist. Schimbarea aceasta radicală de paradigmă n-a prilejuit deschiderea unei noi perspective, cum s-a întâmplat cu marxismul în Franţa, bunăoară, unde el n-a fost impus cu tancurile şi nici pe fundalul unei culturi dominant conservatoare, prilejuind o fertilă redimensionare a discursului istoric. Ca reacţie la obligativitatea “internaţionalismului proletar” românii au recurs adesea la vechiul model interpretativ, cel interbelic: naţionalist şi paseist-conservator. Ceea ce a survenit, deci, în scurtul moment de liberalizare (deceniul şapte) a fost o recuperare a dimensiunii naţionaliste, nu lipsită de nuanţe xenofobe şi antisemite. Acesta a dominat perioada dictaturii lui Nicolae Ceauşescu şi, mai mult decât atât, a părut multă vreme ipostaza autentică a opoziţiei la comunismul sovietic, cu atât mai mult cu cât el nu lipsise anterior nici din programele ţărănismului ori liberalismului autohton. De fapt, întâlnirea dintre comunismul şi naţionalismul românesc s-a făcut pe terenul aceluiaşi comunitarism de esenţă, a corporatismului, a colectivismului pus sub umbrela totalitarismului. Aşa cum e istoria, e şi publicul de care beneficiază. Frustraţi de viaţa de zi cu zi şi de drasticele ei provocări, oamenii din România citesc cel mai adesea despre trecutul comunităţii lor cu sentimentul unei necesare revanşe. Ce e mai rău este că, procedând astfel, ei îşi proiectează revanşa în vremuri apuse, în loc să dovedească o atitudine activă, pragmatic ofensivă, îndreptată către planificarea viitorului. Totul, pe mai departe, ar urma să se consume în acelaşi spaţiu sacru, privilegiat, al vârstei de aur - ştefaniană, mihaină, paşoptistă etc. - a trecutului românesc. În asemenea împrejurări cred că urgenţa istorică cea mai acută este, dacă nu o deconstruire a discursului istoriografic tradiţional, atunci crearea în paralel a altuia, alternativ, cu accent pe alte istorii: de la cea a costumelor şi vieţii cotidiene până la cea a sentimentelor şi ideilor; de la istoria obiectelor şi a gastronomiei la cea a culturii şi utopiilor româneşti. Publicul istoriografiei române are, desigur, şi el dreptul la demnitatea alegerii. Istoricii au, la rându-le, şi ei, dreptul la demnitatea inteligenţei şi ingeniozităţii. (A apărut sub titlul „Încercare de tipologie a publicului istoriografic românesc de astăzi sau ce duşmani are istoria alternativă?”, în Caietele tranziţiei, nr. 2-3, 1998-1999, p. 85-87)
15
O v i d i u
P E C I C A N
REDIMENSIONĂRI ŞI METAMORFOZE ÎN DISCURSUL ISTORIOGRAFIC Cum istoria îi priveşte pe oameni şi este scrisă de (unii dintre) ei, ea nu se ocupă de Adevărul, ci de (unele) adevăruri din trecut. Nici un muritor nu poate percepe Istoria în ansamblul ei şi în întreaga sa complexitate, câtă vreme el locuieşte un interval de timp minuscul pe scara cronologiei universale şi un spaţiu extrem de redus de pe planeta noastră. Totodată, el este condiţionat în cunoaşterea lui de simţurile proprii – doar câteva -, de capacitatea lui individuală de cunoaştere, de educaţie (adică de posedarea unor instrumente de o complexitate variabilă pentru aproprierea cunoaşterii umanităţii), de interesul lui pentru lumea din jur, de mijloacele de comunicaţie şi de multe alte precondiţii cognitive. În acest fel, cunoaşterea istorică este, mai degrabă, un proces continuu ori discontinuu, după caz, dar nu rezultatul unei activităţi desfăşurate până la un moment dat şi încheiate odată pentru totdeauna. Elucidarea unor aspecte ale trecutului, de la cele mai particulare aspecte ale unei biografii până la caracterizarea generală a unei epoci, descifrarea unui proces îndelungat etc. Sunt, în consecinţă, demersuri prin excelenţă dinamice, cu coagulări provizorii, din punerea în pagină a cărora poziţionarea autorului, amprenta mentalităţilor şi ideilor unei epoci, umbra stilistică a unei vârste culturale şi chiar expresivitatea personală nu pot în ruptul capului să lipsească. Prin toate aceste predeterminări, meseria de istoric are frumuseţea oricărei vocaţii artistice, rezultatul fiind – atunci când scribul este înzestrat – un text cu calităţi dramatice şi stilistice lecturabil şi în registru beletristic. Prin pretenţia naraţiunii şi a aparatului de note, indici şi a bibliografiei aferente de a întemeia fiecare afirmaţie pe probe verificate lucid, critic şi, pe cât posibil, exhaustiv, orice lucrare istoriografică modernă aspiră însă la acreditarea ei ca produs ştiinţific. Ceea ce unor epistemologi şi unor istoriografi le-a apărut, astfel, ca o cumplită dilemă, este, de fapt, ecuaţia de mare frumuseţe şi nobleţe a 16
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
unui efort creator şi reconstitutor care reuneşte într-o singură miză frumuseţea literară şi ambiţia oricărei bătălii pentru adevăruri. Influenţele culturale ale unor curente de gândire şi artistice s-au făcut simţite însă şi în domeniul istoriei scrise. În timp ce romantismul a împins discursul istoriografic spre o retorică exaltată, spre contraste violente, reacţia pozitivistă l-a păgubit prin abordarea uscată, fără implicare subiectivă vizibilă, ca şi prin reducerea lui la o aglomerare anticărească de detalii. Aparent paradoxal, ideologizarea istoriografiei se dovedeşte, la o privire mai atentă, mai uşor de suportat la lectură decât exclamațiile şi tiradele romantice sau decât listele de date, evenimente şi personaje ale pozitiviştilor, poate fiindcă ea presupune interpretare (fie ea şi excesivă, ori unilaterală), prin urmare ideaţie, argumentare, dezbatere. Aş juca însă pe cele două sensuri ale termenului „ideologie”, spunând că trecerea de la primul sens, familiar marii mulţimi a cititorilor – acela de impunere a unei doctrine filosofico-politice prin intermediul mijloacelor de care dispune un dictator, un stat opresiv sau o forţă politică autoritaristă -, la cel de al doilea (cel de ansamblu coerent de idei) ar fi corecţia binevenită care ar putea face din lucrările istorice altceva decât o manipulare a evenimentelor trecutului în folosul unui anume interes al prezentului. A conferi coerenţă ideatică unui ansamblu de evenimente care au marcat ceva major în istoria unei comunităţi umane înseamnă necesarmente falsificare? Nu mai mult decât a lipsi de orice coerenţă colecţia de fapte ce stă la baza reconstituirii narative încercate de cercetător. O întrebare se iscă, totuşi, din asemenea abordare: dacă oricine respectă regulile profesiei şi se încadrează în convenţia onestităţii intelectuale şi a moralităţii nemanipulative se cheamă că face istorie omologabilă, câte versiuni despre acelaşi proces, eveniment ori personaj pot primi girul profesionalismului? În ce mă priveşte, răspunsul este: oricâte. Nu mă sperie o pluralitate care ar duce reprezentările despre trecuturile comunităţii către o aparentă atomizare. Ea ar fi, în fapt, spargerea monopolurilor, a marilor discursuri care domină şi obligă conştiinţele să se înregimenteze şi ar face din istoriografie o prezenţă indispensabilă cu totul altminteri decât până acum. Tabloul obţinut s-ar asemăna cu Calea Lactee sau cu mişcarea browniană fără a deveni, totuşi, un alt fel de haos. Cunoaşterea trecutului ar înainta nu neapărat în sensul anexării unor noi teritorii pe orizontală, ci mai degrabă cumva oblic şi în adâncime,
17
O v i d i u
P E C I C A N
substituindu-se tot mai mult, cum tinde deja de o bucată de vreme, prin Michel Foucault şi prin atâţia alţi reprezentanţi ai cunoaşterii recente, unui anume mod de a filosofa, unei priviri şi înţelegeri a lumii în articulaţiile, mecanismele şi complicităţile sale disimulate. Este o cale care, pe mine personal, mă fascinează şi către care mă îndrept, mai mult sau mai puţin programatic, împreună cu o întreagă tendinţă istoriografică prezentă, în fine, şi pe la noi. Dintre vechile adevăruri care „cad” astăzi, aş menţiona, în acest context, numai convingerea ce vine de departe că discursul istoric este unul construit pe date şi că stabilirea cât mai acurată a acestora din urmă rămâne unul dintre scopurile de excelenţă ale muncii istoricului. Nu spun că aceia dintre colegi care procedează astfel, sub imperiul dorinţei de precizie şi poate nu fără a auzi cântecul de sirenă al pozitivismului mereu prestigios, într-o formă sau alta, greşesc iremediabil. Eroarea, câtă este, priveşte poate numai focalizarea asupra unui obiectiv prea modest, împins tot mai evident către vestibulul cercetării istorice, la nivelul precondiţiilor înţelegerii actului istoric. Vechea definiţie a scrisului despre trecut, ca formă discursivă de cunoaştere a faptelor petrecute deja, în succesiune cronologică, va trebui, probabil, înţeleasă altminteri; nu ca abordare „pointilistă”, dată după dată, de parcă o pace – semnată într-o vineri la ora prânzului – ar consta în aşternerea semnăturilor în josul actului oficial, şi nu un întreg proces de negocieri şi de acomodări... Mai degrabă ca o stabilire de succesiuni (cineva chiar vorbea despre „faptele de succesiune” ca obiect al istoriei), dar unităţile acestora fiind intervalurile istorice. Descoperirea nu este nouă, dar a devenit mai familiară cititorului de istorie din această ţară odată cu Şcoala Analelor, grupare de istorici ai cărei membri şi-au îndreptat atenţia şi către alte niveluri ale istoricităţii, demonstrând că „tegumentul” politicii – al faptelor de arme şi al diplomaţiei – este doar unul dintre nivelurile la care istoricitatea poate fi constatată. Printr-o circumstanţă istorică ce ţine şi ea de arcurile mai ample de timp – anume: afinitatea culturii româneşti, din Moldova şi Valahia, mai cu seamă, pentru cultura franceză (începând cu sec. al XVIII-lea) -, lucrări consistente din palmaresul acestei şcoli istoriografice au fost traduse într-un ritm destul de susţinut în România ultimelor decenii, alimentând domeniul cu sugestii şi antrenând un dialog consistent. Mai mult decât atât, doctoranzii de după 1989 au devenit adeseori, experţi omologaţi de comisii din Franţa, în formula revendicării directe de la vreun mentor
18
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
din hexagon ori a doctoratelor în cotutelă. Iată cum, într-un mod doar aparent paradoxal, destui tineri istorici români moştenesc legitim acum ereditatea profesională a Şcolii Analelor, antrenând prin cărţile lor şi scrisul istoric autohton în circuitul fertil de idei al acesteia. Am dat un simplu exemplu, vizând coordonata temporală a unei ramuri de investigare interesată prin excelenţă de această dimensiune a universului uman. Dar la fel de bine se poate vorbi şi despre altele, cum ar fi, bunăoară, deplasarea dinspre spaţialitatea propriu-zisă – ca scenă, odinioară predilectă, a sondajelor istorice – către o spaţialitate virtuală. În general termenul s-a încetăţenit în uz mai degrabă în legătură cu o anumită ofertă mediată de computer. Dar, la urma urmei, şi una, şi cealaltă, sunt expresii ale aceluiaşi tip de imaginar ştiinţific, născut din trauma celui de-al doilea război mondial, a bombardamentelor atomice, şi din dorinţa de a învinge economic acolo unde armele au fost reduse la tăcere, indiferent de adversar (galben în Pacific, roşu în... Războiul Rece). Eliberată de constrângătorul vis hegemonic imperialist, exprimat în forme triviale, avangarda capitalului s-a repliat în formula sublimată a hegemonismului tehnologic, a cuceririi spaţiului cosmic, dar şi a celui intim (colonizat de psihanaliză). Aşa se face că astăzi istoricul ajunge să studieze nu atât instituţii şi biografii, păci şi războaie, ci traume şi reverii, sentimente şi devieri comportamentale. Acelaşi protagonist, în acelaşi peisaj geografic, dar într-o altă „geopolitică”, o altă scenografie. Să fie mai puţin adevăr acum decât altădată? Să fie mai mult? Astfel de măsurători pot rămâne nerelevante pentru adevărata pondere a întrebării. Pentru cei atenţi, istoria se îndreaptă în alte direcţii decât cred cei care o contemplă de la o anumită distanţă.
CULTURA GRĂBITĂ ŞI ERUDIŢIA Aveam mai demult în gând să scriu câteva pagini despre cultura grăbită. Obiectul acestui proiectat eseu s-ar fi identificat, însă prea tare cu cultura din care - buni, răi, profesionişti şi diletanţi - facem cu toţii parte. Aşa cum, în cazul omului bolnav, un singur indiciu (să zicem: temperatura) îţi arată îndestul că lucrurile nu stau tocmai cum trebuie,
19
O v i d i u
P E C I C A N
este destul să arunci o privire către direcţia erudită a unei culturi pentru a-ţi face o idee despre starea ei de fapt. Cum se ştie, noi românii suntem talentaţi şi avem o groază de idei. Calamitate mai mare nici nu ne trebuie. De atâtea idei implantate (mai că era să zic „implementate”!) în solul fertil al talentului nostru n-am terminat nici până astăzi barem Dicţionarul tezaur al limbii ce o vorbim. Că există şi printre noi oameni care preferă să se dedice o viaţă întreagă muncii de erudiţie, nu o dată, căutând succesul fulminant râvnit (şi atins) de atâţia alţii, este o realitate. Nu ştiu însă de câtă recunoaştere se bucură ei într-o cultură ca a noastră, unde, dacă ceea ce spui nu este “original”, devii automat un compilator cam sărac cu duhul, un simplu amploaiat ce transcrie pe curat, un ratat de trecut cu vederea ori de înjurat cu bunăvoinţă. În vremea studenţiei m-am gândit la toate acestea cu destulă amărăciune, deopotrivă în clipele când, străluminat, răsfoiam în căutarea unei informaţii preţioase, volumele celui care a fost Constantin Daniel, ca şi în acelea când, silit de sărăcia surselor româneşti, mă împărtăşeam din roadele erudiţiei occidentale. Nu ştiu câte reacţii critice au înregistrat cărţile lui Constantin Daniel în afara mediilor specializate. Habar n-am câţi critici literari au “bifat”, în paginile publicaţiilor la care colaborau, extraordinara aventură spirituală în care s-a angajat - de mulţi ani - Idel Segall. Cred, însă, că maturitatea unei culturi ţine şi de modul cum gânditorii ei reprezentativi - “vocile” prin care ea se face auzită - dovedesc că-şi asumă tentativa unei vaste cuprinderi. Nu simularea privirii experte în domenii străine propriei formaţii, ci riscul interesului pan-cultural, fără de care sensul integral al conceptului de cultură lipseşte, iar subiectul uman prins în această capcană rămâne un alienat în interiorul propriei vocaţii. De mulţi ani încoace, istoricul Horia C. Matei sfidează prejudecata aproape general-românească descrisă mai înainte, publicând o serie întreagă de lucruri erudite de tipul micro-enciplopediilor istorice, al compendiilor şi al micilor dicţionare cronologice. În alte ţări, asemenea cărţi ar fi reeditate ritmic, iar autorul lor s-ar bucura de importante îndemnizaţii pentru a-şi putea îmbogăţi, de la o ediţie la alta, panopticum-ul. La noi, domnul Horia C. Matei se poate făli doar cu performanţa că găseşte în editura Albatros un sponsor perseverent care, deşi nu-i reeditează lucrările (nici măcar în vechea formă), cel
20
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
puţin nu-i refuză, în aceste vremuri de secetă, sprijinul pentru viitoarele volume. Şi, ca să fie limpede, de la început, totul, am să spun că niciuna dintre cărţile lui Horia C. Matei cunoscute de mine nu zace în rafturile cu apariţii greu vandabile din librăriile ţării. Faţă de instinctul sigur al cititorilor - avizi, orice s-ar spune, de cultură - o singură reacţie pozitivă înregistrată de mine: Editura Enciclopedică Română, care edita în 1972, Istoria lumii în date (sub redacţia unui colectiv condus de Andrei Oţetea, cuprinzându-i, înafară de Horia C. Matei, pe Florin Constantiniu, Marcel D. Popa, Nicolae C. Nicolescu şi Gheorghe Rădulescu), reia peste ani (în 1983) iniţiativa - după ce-a trecut ea însăşi prin avatarul reorganizării în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, publicând o Mică enciclopedie de istorie universală scrisă de numai doi dintre autorii de altădată (Horia C. Matei şi Marcel D. Popa). O treime dintre autorii de ieri elaborează o lucrare cu totul nouă. Cazul, excepţie fiind în ordinea enunţată, se prezintă ca tipic din alt punct de vedere. Analizându-l, devine limpede că în domeniul acesta, al enciclopedistului, fără suportul instituţiilor specializate nu izbuteşti mare lucru. Cel mai adesea, echipa de cercetători se împrăştie (oamenii fiind siliţi să-şi câştige cum pot existenţa) sau se descompletează prin dispariţia unora dintre membrii săi. Munca abia încheiată într-un prin stadiu, “îngheaţă” astfel, peste ani, până când vreun generos (om sau instituţie) propune reînnodarea ei, faptul devenind de domeniul imposibilului. Un alt început, aşadar, urmat curând, parcă la nesfârşit, de un nou îngheţ... Punându-se aşa problema, singurul eficient se dovedeşte modelul Noica, al eroismului cultural individual (“pe cont propriu”) de sorginte, să o recunoaştem, medievală, dacă ne gândim la figurile ilustrative pentru el (tipul Isidor de Sevilla ori Venerabilul Beda). Cam toate marile figuri ale culturii noastre au ilustrat, mai mult sau mai puţin, acest tip. Medalierea lui Hașdeu de către Regele Carol I pentru eforturile sale erudite şi încurajarea sa substanţială de către Academie în confruntarea titanică cu vocabulele limbii române îşi păstrează, orice s-ar zice, intactă valoarea de excepţie. Până astăzi, în domeniul scrisului istoric - ca să mă rezum la arealul specific tematicii abordate de Horia C. Matei -, în ciuda câtorva iniţiative de mai mare anvergură (spre exemplu, elaborarea Bibliografiei istorice a României, editarea Izvoarelor răscoalei lui Horea sau a Documenta Romaniae Historiae), există domenii de mare interes, acoperite în exclusivitate de munca
21
O v i d i u
P E C I C A N
unor pionieri singulari. Cel mai ilustru dintre ei - academicianul David Prodan care, singur, a desţelenit din cenuşiul uitării istoria ţărănimii române din Transilvania. Un alt punct cu deosebire sensibil al istoriografiei noastre este cel vizând problematica universalista. După momente de autentică glorie (Nicolae Iorga, Gh. I. Brătianu), cu greu mai înregistrăm astăzi câte un nume care să amintească de gloria trecută. Desigur, sintezele lui Constantin Daniel şi dicţionarele lui Horia C. Matei nu aspiră, cel mai adesea, la afirmarea (şi, eventual, impunerea) unui punct de vedere românesc în probleme controversate ale istoriei universale. Mai ales cărţile celui de-al doilea autor vizează în mod declarat obiective didactice, istoricului fiindu-i mai preţioasă păstrarea unui interes viu în cadrul celui mai larg cerc de cititori cu putinţă faţă de cunoaştere istoriei, decât tentativa de a dobândi o ipotetică notorietate în mica comunitate de reprezentanţi ai ştiinţei celebrate. Nu cunosc toate lucrările lui Horia C. Matei. Răsfoindu-le, însă, pe cele pe care le am, descopăr, de la una la alta, o strategie care mă face să cred că în anii ce urmează, harnicul istoric va îmbogăţi bibliotecile noastre cu noi şi interesante demersuri. Fiindcă, după O istorie a Romei antice (1979) apare Civilizaţia Romei antice, cronologia dinainte fiind completată cu un dicţionar alfabetic al celor mai de seamă personalităţi romane. În 1984, dând la iveală O istorie a lumii antice, Horia C. Matei lărgea sfera de interes la care se raporta, chiar dacă se păstra în limitele aceleiaşi expuneri cronologice. Când, doi ani mai târziu, publica un Mic dicţionar al lumii antice, autorul înţelegea să ofere cititorilor săi o trecere în revistă a ţărilor, popoarelor şi oraşelor mai importante din antichitate, suplinind golurile de informaţie pe care rigorile genului istoriei cronologice nu-i permiseseră să le umple. În fine, Civilizaţiile Orientului antic, un mic dicţionar biografic extinzând selecţia de portrete încercată în cazul Romei şi aria Orientului neroman, aduce sub ochii noştri o galerie cu atât mai importantă, cu cât aparţine unei lumi mai “exotice”, mai puţin permeabile. Desigur, travaliul lui Horia C. Matei nu este scutit de imperfecţiuni. Ultima carte pomenită indica într-un mod foarte vag sursele folosite, în vreme ce titlurile de până 1984 o făceau cu conştiinciozitate. Micul dicţionar al lumii antice mai pomeneşte încă, spre sfârşitul Notei editorului, “bibliografia care încheie volumul”, dar pe care, oricât ai căuta-o, n-o poţi găsi. Este, poate, un semn că editura se săturase de
22
P Â L N I A
Ș I
B U R D U F U L
“mofturile” erudite ale autorului, hotărând să facă economie de hârtie. Dacă lucrurile stau într-adevăr aşa, n-ar fi rău ca Albatrosul să-şi pună cenuşă în cap, oferindu-i autorului posibilitatea beneficei reveniri. Aş sugera ca o atare fericită şansă să fie folosită de istoric în vederea elaborării unui unic dicţionar al Civilizaţiilor antichităţii, unde, pe lângă cuprinsul volumelor din 1980 şi 1990, să întâlnim şi alte nume, alte biografii. Aşa a procedat Victor Kernbach cu Dicţionarul său de mitologie generală, crescut tot dintr-un mic dicţionar publicat de Albatros. Aşa s-a întâmplat şi cu Dicţionarul de filosofie care a cunoscut trei ediţii (din ce în ce mai impozante), chiar dacă, datorită intruziunii ideologicului, multe dintre articole s-ar cuveni revăzute, iar unele chiar eliminate. Revenind la munca sârguincioasă a lui Horia C. Matei, cred că ar putea ilustra importanţa ei deosebită printr-un citat din dezamăgita prefaţă a lui Mircea Eliade la Cosmologie şi alchimie babiloniană: “O cultură mică - aşa cum este cultura românească - încercând să-şi realizeze un destin istoric altul decât culturile mici scandinave, îşi poate permite luxul de a nu avea specialişti în asiriologie sau indianistica. Ea nu-şi poate permite însă luxul de a se dezinteresa automat de orice scriere românească în care se menţionează documente şi metode care depăşesc istoria balcanică şi filologia romanică” (ed. a II-a, ed. Moldova, Iaşi, 1991, p. 4). Tomuri erudite şi didactice de felul celor la care Horia C. Matei trudeşte, alături de alţi cercetători (bunăoară Adelina Piatkovski, Stelian Brezeanu ş. a.) fac posibile contribuţiile reale ale României în domeniul studiului antichităţii universale. Ca să zic aşa, ele “deschid orizontul” românesc înspre zări până nu demult excentrice, eliberându-l de latino - şi europocentrism şi perpetuând, cum şi cât pot, vocaţia universalistă inaugurată de un Spătar Milescu, un Cantemir, o întreagă direcţie din cultura noastră. Contemporanul, 1991
23